Teodor Mavrodin, Gheorghe Cincă, Marin Cercel/ ,,CREMENARII ARGEŞULUI/ Pe firul istoriei până în anul 1968” (selecție)

<<...Drumurile şi podurile se stricau din cauza circulaţiei, dar şi a ploilor şi a zăpezilor, astfel că ele trebuiau reparate în permanenţă, însă locuitorii nu erau prea grijulii cu ele, deşi ei aveau de suferit. Această stare de lucru era şi în Cremenari, astfel că subocârmuitorul plasei, la 23 iunie 1836, trimite aleşilor satului următoarea poruncă: „Pentru drumuri şi poduri în nenumărate rânduri vi s-au poruncit să le aduceţi în sfârşit bun. Dar pentru că şi acum, cu mergerea mea acolo, tot în vechea lor stare le-am văzut, straşnic vi se scriie ca din soroc de trei zile să răportuiţi buna desăvârşire, căci cu hotărâre să ştiţi că veţi fi aduşi şi aspru dojeniţi spre pildă şi altora pentru neîngrijire şi neînţelegere".

La 1 iulie 1836, aleşii satului au raportat subocârmuitorului că au trecut la executarea ordinului primit, plângându-se şi de comportarea brutală a doi săteni: „Amă mersă din casă în casă şi amă pornită toţi omeni spre a să săvârşi lucru. Toţi oameni au fostu supuşi de a lucra, iar Stanciu Jumară au venită şi elă şi au şăzut şi elă la lucru ca la cinci ceasuri şi au plecat acasă zicând că nu mai voeşte ca să mai lucreze. Apoi Ioan Cizmaru alesu <i-a zis> să nu să ducă acasă pân să vor duce toţi oameni. Elă deacă au auzită acestă cuvântă pe locă au luoată toporu ce l-au avută şi au dat în Ioan alesu, luându-lă şi dă pără. Insă cu învăţătura lui Dumitru Urlă, zicându-i Dumitru: dă, Stanciule, de-lă omoară şi suduindu-lă şi de tainele bisericeşti".

Subocârmuitorul, la 4 iulie, a trimis un dorobanţ la Cremenari pentru a-i duce la sediul subocârmuirii pe cei doi „înpotrivitori la facerea drumului din ocolul acelui sat, spre urmarea celor de cuviinţă", precum şi pe cel bătut.

Pe 24 iulie 1836, aleşii satului - Dumitru Paraschivoi şi Costandin Stegaru, precum şi preotul Dumitru, au raportat subocârmuitorului că au împăcat cele două părţi, aşa cum le poruncise el: „I-amă adusă pe amândouo părţile şi căzură la rugăciune la Ioan alesu şi i-au ertată Ioan, dândă înscrisu că nu voră mai urma împro<ti>vă şi s-au împăcată".

Menţinerea drumurilor şi podurilor în stare bună era în interesul locuitorilor dar şi al ţării, pentru a se putea transporta sarea peste tot. Aceasta era exploatată la Ocnele Mari (Ocna Mare), proprietate a statului, iar comercializarea ei aducea venituri importante la vistieria ţării. În fiecare an Marea Vornicie poruncea ocârmuitorilor de judeţe să vegheze la întreţinerea drumurilor şi podurilor pentru ca sarea să fie transportată de cărăuşi acolo unde trebuie, poşta să nu fie împiedicată în activitatea ei şi nici Miliţia Pământeană când are de transportat diferite materiale.Pentru întreţinerea cailor de schimb de la fiecare staţie de poştă „căpitanul de poştă" trebuia să se îngrijească de aprovizionarea cu fân şi porumb, cumpărând de la diferiţi proprietari. De exemplu, în anul 1834 s-au cumpărat 49 de care de fân pentru staţia Luminile, de pe traseul Piteşti-Rm. Vâlcea, din satul Cremenari, vândut de mănăstirea Dintr-un Lemn, proprietara celei mai mari părţi a moşiei Cremenari. Cele 49 de care de fân au fost transportate de locuitori din satele: Flămânda, nouă care, Cremenari, 16, Bercioi, patru şi Stoiceni, 20 de care (301). Iar de la arendaşul moşiei Ostroveni, aflată la sud de Cremenari, proprietatea lui Alexandru Vilara, a fost cumpărat porumb (302).

La 6 septembrie 1835, Marea Vornicie porunceşte Ocârmuirii Judeţului Argeş, iar aceasta Subocârmuirii Plasei Oltu de Jos, să ia măsurile necesare să nu fie împiedicată comunicaţia dintre sate din cauza zăpezii ce va cădea. La rândul ei, Subocârmuirea plasei a dat ordin în acest sens aleşilor satelor: „să vă sculaţi cu tot satu şi să işiţi spre dregerea drumurilor a fi în starea cea mai bună", deoarece aşteaptă „până în 10 zile cinovnic al cinstitei Mari Vornicii spre a face reviziia tutulor drumurilor din coprinsul aceştii plăşi" (303).


Sameşul judeţului a făcut raport la Ocârmuire că o parte dintre poduri şi drumuri se află în stare rea, împiedicând circulaţia. (sameș = dregător însărcinat cu strângerea samei; samă = dare în bani care îngloba toate obligațiile financiare ale birnicilor - n. V.S.)

Ca urmare, ocârmuitorul judeţului a poruncit subocârmuitorilor de plase să ia măsurile cuvenite. Astfel, la 27 iulie 1837, subocârmuitorul plasei Oltu de Jos trimite aleşilor satelor o circulară prin care le cere să repare drumurile şi podurile stricate: „Sameşul acestui judeţ au făcut arătare Ocârmuirii că la preumblarea ce au făcut prin judeţ a văzut că cele mai multe poduri şi podişti sânt sfărâmate, câte o parte dintr-însele, precum şi drumurile, mai cu seamă cele mari ale poştii, ajunse în proastă stare, încât drumaşilor le este de nu puţină zminteală la ale lor călătorii şi mai vârtos curierilor". Se mai arată în circulară că Ocârmuirea a stabilit că „dacă până la un soroc de o lună nu să vor drege toate drumurile va veni cinovnicu orânduit de într- adins de la stăpânire şi după alelalte cheltueli ce va face, apoi şi va lua ştraf câte lei 50 numai de la casăle îngrijitorilor acelui sat, deosebit de dojana ce va face".

De aceea a poruncit aleşilor satelor ca „negreşit să să prenoiiască zisele drumuri i poduri şi podişti, mai nainte până nu soseşte acel revizor <cinovnic>, altfel veţi fi certaţi cu bătaie la spate în mijlocul acelui sat".

Subocârmuitorul plasei îi avertizase pe aleşii satelor cu zece zile mai înainte că drumurile, podurile şi podiştile se stricaseră din cauza ploilor, cerându-le să scoată „pă toţi săteni<i>cu sape şi târnăcoape şi în trei zile să se afle toate în bună orânduială, căci sânt a orândui căprăriile dorobanţilor a să preumbla prin sate şi unde vor găsi cevaşi cusur, nu va rămânea cuvânt de îndreptare la mustrările ce vi să va face". Iar sătenii ce nu vor ieşi la lucru să fie trimişi la subocârmuire cu vătăşel şi raport pentru „a să dojeni pentru nesupunere".

În august 1837, aleşii satului Cremenari - Ioan sin Marin, Dumitru Paraschivoi şi Ciucă Mitroi - trimit raport la subocârmuire că drumurile şi podurile au fost drese „şi acum să află în starea cea bună" (304).

Problema întreţinerii drumurilor a fost reglementată printr-o „legiuire" în anul 1843. Fiecare birnic era obligat să presteze şase zile pe an pentru construirea şi întreţinerea drumurilor, podeţelor şi podurilor: unii cu braţele, alţii cu carele. Printre altele, legiuirea prevedea: „Carele vor fi bine drese, înscorţate şi înfundate pentru cărat de pământ şi pietriş"; şi cei cu carele şi cei cu braţele aveau obligaţia să aibă câte „o lopată de lemn" şi o sapă; săptămânal, pârcălabul şi sătenii stabileau lucrările şi pe cei ce urmau să lucreze în săptămâna următoare, atunci când se executau lucrări mai importante. Când se executau lucrări la drumuri importante erau folosiţi oameni şi din judeţele vecine. De exemplu pentru „lucrarea drumului de la Piteşti spre Slatina au fost folosiţi şi oameni din Judeţul Muşcel, la punctul Piteşti" (305).

Cu podul plutitor a trecut Oltul din Muntenia în Oltenia şi Alexandru Ioan Cuza. După dubla sa alegere ca domnitor, la 24 ianuarie 1859, a întreprins o călătorie de informare şi cunoaştere a Ţării Româneşti, care a avut loc în perioada 17-30 iunie 1859.

Pe 17 iunie a plecat din Bucureşti către Târgovişte, a doua zi a pornit, prin Găieşti, către Piteşti, de aici a plecat către Câmpulung pe 19 iunie, apoi pe 20 iunie „a plecat pe Muşcel la Curtea de Argeş", în ziua următoare, pe 21 iunie, ora 6 p.m., a ajuns la Rm. Vâlcea, de unde a plecat pe 22 iunie la Ocnele Mari, mănăstirea Dintr-un Lemn, mănăstirea Bistriţa (unde a făcut popas), de unde, pe 24 iunie a pornit către Tg. Jiu, de aici, a doua zi, pe 25 iunie, a sosit la Turnu-Severin, de unde, pe 26 iunie, a pornit către Craiova, unde a sosit la ora 6 p.m. şi unde a rămas până duminică dimineaţă, 28 iunie, când a pornit către Slatina, apoi către Caracal, de unde, luni dimineaţă, 29 iunie, a plecat către „Turnul-Teleorman" (Turnu Măgurele), unde a ajuns după-amiază, iar pe 30 iunie, dimineaţa, a plecat spre Bucureşti, ajungând la Cotroceni la ora 4 după-amiază (306).

De care pod plutitor să se fi folosit Cuza când a trecut Oltul din judeţul Argeş în judeţul Vâlcea? Într-un articol referitor la călătoria lui Cuza, publicat în anul 1985, se afirmă că trecerea peste Olt s-a făcut pe podul din satul Goranu, din stânga Oltului, aflat chiar vizavi de oraşul Rm. Vâlcea: „în ziua sosirii, un numeros alai al locuitorilor oraşului Rm. Vâlcea [...] întâmpina pe distinsul oaspete la bariera dinspre Olt a podului plutitor ce ducea în comuna Goranu [...]“ 307.

Aceeaşi afirmaţie se face şi în volumul Vîlcenii în perioada Unirii şi a domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Rm. Vîlcea, 1982, p. 213-214.

Însă o adresă primită de administratorul districtului Vâlcea, la 19 iunie 1859, de la administratorul districtului Argeş, indică un alt loc de trecere din Muntenia în Oltenia: „Măria Sa se va îmbarca pe Oltu pe la Cremenari" (308).

Administratorul districtului Argeş era cel mai în măsură să-l anunţe pe omologul său din Vâlcea pe unde va trece domnitorul Oltul în siguranţă.

Această informaţie este întărită şi completată de către primitorul adresei prin conţinutul rezoluţiei: „Să se facă cunoscut egumenilor de mănăstiri, subadministr<atorilor> Otăsău şi Oltu şi onor<abilului> administr<ator> Gorj“. Prin urmare, după trecerea Oltului pe podul plutitor de la Cremenari, domnitorul şi suita sa au pornit către nord spre Râmnicu Vâlcea, trecând prin localităţile care aparţineau de subadministraţiile Otăsău şi Oltu. Se pune întrebarea legitimă: De ce domnitorul n-a trecut Oltul pe podul plutitor aflat cel mai aproape din direcţia Curtea de Argeş-Rm. Vâlcea, preferând un ocol de 16 km spre sud până la Cremenari şi alţi 20 km spre nord, după trecerea Oltului, până la reşedinţa districtului Vâlcea? Răspunsul îl aflăm tot în documentele de arhivă.

În octombrie 1851, Departamentul Credinţei face cunoscut Episcopiei Argeşului că a aprobat să se taie lemne din pădurile ei necesare pentru „reclădirea încăperilor de poşte din puncturile Măniceşti şi Curtea de Argeş". Hotărârea refacerii celor două poşte a fost determinată de faptul că „drumul poştei de la Câineni la Rm. Vâlcea se stricase complet din cauza Oltului“ (309). Şi astfel traseul poştei de la Piteşti la Râmnicu Vâlcea şi Câineni a fost următorul: Piteşti - Măniceşti - Curtea de Argeş - Şuici - Sălătrucu - Câineni. Departamentul Credinţei fusese anunţat de către Marea Vornicie că drumul de poştă între Câineni şi Râmnicu Vâlcea „a încetat cu totul obşteasca comunicaţie” şi stăpânirea „a hotărât a se muta poştile după prezisul drum din Piteşti prin Curtea de Argeş, pe aceeaşi adică direcţie pe unde a fost mai nainte drumul Piteşti la Câineni”. Pentru facerea poştei la Sălătrucu s-a dat dezlegare de către Departamentul Credinţei să se taie lemnele din pădurea Sălătrucu, moşie a Mitropoliei ţării (310).

Între timp drumul de poştă a fost reparat, însă apele Oltului din nou l-au stricat. La 11 septembrie 1859, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi comunică episcopului de Argeş că Departamentul Interior l-a informat că „drumul poştal de la Rm. Vâlcii pe la Cozia şi Şipotul spre Câineni fiind stricat încă din anii trecuţi, din viitura apelor, şi neputinţa de a se esecuta sistematic în curând, comunicaţia cu Câinenii se face pe la Curtea de Argeş” (311).

Prin urmare Alexandru Ioan Cuza a trecut Oltul pe podul de la Cremenari şi nu pe podul de la Goranu, deoarece drumul între Râmnicu Vâlcea şi Câineni era stricat de mai mulţi ani.

Lege era, dar ca şi astăzi, aplicarea ei era în suferinţă. Situaţia era şi mai rea atunci când satele erau aşezate pe dealuri şi văi, la distanţă unele de altele. În cazul nostru satul Cremenari Moşteni era alcătuit din şase cătune, iar Cremenari Mănăstireşti (mai târziu Cremenari-Flămânda), din trei cătune, astfel că lungimea drumurilor era însemnată. Aproape totdeauna drumurile interioare şi vicinale, podurile (acolo unde erau) şi podeţele au lăsat de dorit: din lipsă de fonduri, din dezinteresul locuitorilor şi indolenţa administraţiei locale.

În 1861, Ministerul de Interne a cerut prefecţilor şi aceştia subprefecţilor să determine consiliile săteşti să ia măsuri de reparare a podurilor şi podeţelor pentru „asigurarea comunicaţiei publice44, deoarece acestea sunt ruinate şi „trecătorii suferă întârziere şi chiar pricini” în timpul deplasărilor (312).

În noiembrie 1861, consiliile săteşti au primit pentru studiu un proiect de lege privind contribuţia locuitorilor la construirea de şosele şi poduri. Se propunea ca locuitorii cu vârsta peste 25 de ani şi apţi fizic, ca şi cei sub 25 de ani care îşi gospodăreau singuri averea, să plătească, anual, câte 12 lei. Erau scutiţi de această taxă: clerul de mir, călugării şi servitorii bisericilor, gradele de jos ale militarilor de orice armă (pompieri, pionieri, jandarmi, dorobanţi, grăniceri), învăţătorii de sat şi nevolnicii (313).

Mai târziu, pentru asigurarea construirii şi întreţinerii drumurilor, podurilor şi podiştilor din comune şi între comune, primăriile au fost obligate să întocmească bugete de venituri şi cheltuieli, separat de bugetele generale. Veniturile se asigurau din plata contravalorii zilelor de prestaţie la care erau impuşi locuitorii comunelor şi nu puteau fi folosite în alte scopuri. Din aceste fonduri se cumpărau şi uneltele necesare: târnăcoape, cazmale, roabe, dar şi plata unui cantonier. Suma de bani stabilită a fi plătită de către săteni pentru drumuri nu era achitată la timp, unii dintre locuitori fiind săraci, alţii rău-pjatnici. Astfel că s-a trecut din nou la prestaţie în natură. Dar lucrările se efectuau cu întârziere şi de slabă calitate, în toată ţara. De aceea, în anul 1905, Ministerul de Interne a aprobat „convertirea zilelor de prestaţie în bani“, astfel: 2 lei pentru o zi cu braţele, 3 lei pentru o zi cu vite trăgătoare, 4 lei pentru o zi cu patru vite şi 6 lei pentru o zi cu şase vite (314).

Primăriile erau obligate să-şi planifice efectuarea unor lucrări la drumuri, poduri şi podeţe în fiecare an.

După naţionalizarea moşiilor mănăstireşti din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza podul umblător de la Cremenari, aflat pe moşia mănăstirii Dintr-un Lemn, a trecut în proprietatea statului şi era arendat. Învăţătorul Dumitru Gh. Tomulescu afirmă că s-a înfiinţat „Obştea Bratia-Olt“ care arenda veniturile ce se creau la trecerea Oltului cu podul plutitor prin intermediul Ocolului Silvic din Stoiceni, judeţul Argeş, iar din obşte făceau parte aproape toţi locuitorii satului Bratia din Vale. ,Aceştia făceau de serviciu ca podari câte doi inşi pe săptămână. Intrau duminică şi ieşeau duminica următoare. În timpul săptămânii ei locuiau la pod, unde aveau pe mal o căsuţă în care îşi făceau mâncare şi dormeau noaptea, ca să fie prezenţi pentru călători în orice oră din zi şi din noapte. [...].

Încasările se făceau de podari fără nicio formă. Sumele realizate într-o săptămână erau predate casierului Petre I. Popian, perceptor de stat de profesie, care elibera o chitanţă pe numele podarilor de serviciu. [...]. O parte din aceste încasări erau oprite de podarii care făcuseră de rând la pod, împărţeau între ei, o parte care nimeni n-o ştia cât e de mare [...]“.

Locuitorii satului erau obligaţi „să facă podul plutitor, să-l întreţină şi să-l repare, precum şi amenajarea vadului".

Învăţătorul pensionar menţionat mai sus dă şi amănunte despre pod, ca unul care l-a folosit: „Primele poduri care au existat aici erau făcute dintr-o singură barcă, mare, largă, ridicată la ambele capete. În ea încăpeau două căruţe. Pe maluri erau construite două podeţe, unde venea podul cum vine vaporul la chei, ca să poată intra căruţele [...]. Podul avea la un cap două urechi de fier, laterale, prin care era trecut un lanţ gros, care lanţ era legat de un scripete ce aluneca pe un odgon de sârmă răsucită („durduzău"), întins de la un mal la altul al Oltului. Lanţul era mutat când de o ureche când de alta, după cum mergea podul spre un mal sau altul. La capul podului din urmă era o lopată, o cârmă, la care sta podarul şi ţinea podul oblic pe valuri, ca astfel să poată înainta peste apa care îl împingea cu repeziciune".

În timpul precipitaţiilor abundente, apele Oltului creşteau şi, uneori, produceau stricăciuni podului sau îl luau cu totul. „Dacă nu erau prevăzători să tragă podul la mal, apoi îl luau apele şi-l duceau la vale. Cine ştie pe unde îl găseau oprit la mal şi ce greu îl mai aduceau înapoi. Uneori desfăcut în bucăţi şi apoi îl refăceau, lucrând zile întregi la el".

Cu timpul, podul plutitor a fost perfecţionat, observaţiile celor ce-l foloseau fiind determinante, aşa cum arată acelaşi învăţător. „Mai târziu au construit oamenii un alt fel de pod plutitor, un alt model, nu-i mai schimbau lanţul de la o ureche la alta. Era mai uşor de manevrat, podul era făcut din două dube ascuţite la un cap numai, ca luntrea de pescari, şi peste aceste dube, ca cele de pontonieri, era bătută o podea de scânduri, care ţinea fixe cele două dube, şi pe care podea intrau căruţele. Cu o cârmă dublă din două lopeţi manevrau podul dintr-o parte în alta a apei către încărcători (debarcadere) în margini. Acest tip de pod era mai uşor de manevrat, numai din cârmă, fară a mai muta lanţul fixat între dube. Mergea mai repede ca cel ce era odinioară numai dintr-o luntre mare şi trecerile erau mai iuţi".

În „campania 1912", comuna Cremenari (alcătuită din fostele comune Cremenari Moşteni şi Cremenari-Flămânda) şi-a planificat să construiască un pod pe şoseaua Budeşti-Olanu, la km 13 + 593, în punctul valea Bisericii; un altul la km 14 + 155, tot peste valea Bisericii şi un podeţ la km 18 + 301, pe aceeaşi şosea vicinală (315).

La 2 octombrie 1915 au fost stabilite, la nivelul plasei, podurile şi podeţele care urmau a se construi în campania 1916. Pe raza comunei Cremenari au fost planificate următoarele: „un pod pe şoseaua Budeşti-Olanu, în punctul valea Mitroieşti, vicinală; un pod pe şoseaua Budeşti-Olanu, în punctul valea Popii, vicinală; două podeţe pe şoseaua Budeşti-Olanu, în punctul Miuleşti, vicinală; un pod pe şoseaua Bratia-Olt, în punctul valea Bratia, comunală; patru podeţe pe şoseaua Bratia-Olt, în punctul Ogrăzele, vicinală; un podeţ pe şoseaua Pleşoiu-Cremenari, în punctul Barangi, vicinală; două podeţe pe şoseaua Barangi, în punctul satul Barangi, vicinală".

Tot în campania 1916 s-a hotărât a se realiza anumite porţiuni de şosea: 250 m între Cremenari-Galicea, în satul Galiceni; 850 m în interiorul comunei, în satul Piepteşti; 2,5 km în interiorul comunei, în satul Bratia din Vale; 1 km în interiorul comunei, în satul Flămânda316.

Pretorul plasei, la inspecţia pe care a facut-o în comuna Bratia, la 4 noiembrie 1927, a constatat că locuitorii efectuau zile de prestaţii, unii lucrând la podul peste râul Olt317.

Despre podul plutitor de peste Olt învăţătorul Dumitru Gh. Tomulescu dă unele amănunte, ca unul care l-a folosit: se afla acolo unde este astăzi podul de fier, era „pe sârmă, cu scripete, ca o barcă mare, mai apoi două bărci mai mici, unite printr-o platformă; aveau loc pe el două căruţe cu boi sau cai; podul era mânat de podari permanenţi"; se afla pe moşia mănăstirii Dintr-un Lemn, în comuna Cremenari-Flămânda; la pod duceau trei drumuri: unul din satul Flămânda, numit linia lui Ciuculete, unul din Bratia din Deal, pe lângă Bongăreşti şi izlazul Plopi şi altul din satul Piepteşti; toate trei se mai numeau şi Linia Podului.

Deoarece drumul principal din comună se strica des din cauza transportului lemnelor din pădurea statului, comuna a întocmit un dosar, pe care l-a trimis Consiliului Superior Administrativ, pentru a i se aproba introducerea unei taxe de 16 lei pentru „fiecare stânjen încărcat şi transportat la locul de destinaţie". În procesul-verbal încheiat, la 19 mai 1929, de către Comisia interimară a comunei Cremenari se arată că „în coprinsul acestei comune fiind mai multe păduri în exploatare, lemnele fasonate sunt în ajun a fi cărate de antreprenori în cantităţi mari şi că se ruinează cu modul acesta şoselele şi podurile de care uzează". Consiliul Superior Administrativ dă aviz înfiinţării taxei, cu precizarea că „taxa se va fixa pe căruţă, camion-automobil sau orice fel de vehicule şi nu pe stânjen, metru cub sau pe felul materialelor lemnoase ce se încarcă în căruţe etc." (318).

La 25 februarie 1931, pretorul a menţionat în procesul-verbal de control că trebuie să se construiască podeţe la: Cotu lui Pantilimon, la Stoian, la Şipote şi pod pe drumul Bratia-Olt; iar în Cremenari era necesar să se construiască două poduri pe drumul Budeşti-Olanu: unul de 12 m peste valea Ruzii şi altul de 8-10 m peste valea Bisericii, dar şi patru podeţe pe celelalte şosele din comună.

Drumurile mai importante, aflate în proprietatea Primăriei Bratia erau: drumul Bratia - Flămânda de Sus, drumul Frăgarului, drumul Podului plutitor Olt şi drumul de pe Hulă (319).

Pentru înlesnirea circulaţiei peste râul Olt au început lucrări de construire a unui pod stabil, dar costurile erau mari, astfel că lucrările se desfăşurau cu 
greutate. La începutul anului 1932 locuitorii comunelor Cremenari, Stoiceni, Galicea şi Urşi au făcut cerere la Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor - Casa Autonomă a Pădurilor de Stat pentru a se continua lucrările la podul de fier din punctul Cremenari, arătând importanţa lui pentru locuitorii satelor din apropiere. La 11 februarie 1932, Prefectura Judeţului Argeş le-a transmis răspunsul ministerului că „s-au dat dispoziţiuni pentru aflarea posibilităţilor de complecta terminare a podului în chestiune" (320).

Învăţătorul Dumitru Gh. Tomulescu spune că realizarea podului de fier de la Cremenari, începută în anul 1929, pe locul celui plutitor, s-ar fi datorat iniţiativei lui Vintilă Brătianu care avea moşie pe malul drept al Oltului, în satul Mihăeşti. Pentru realizarea podului s-au adus fragmente de poduri vechi, din alte zone ale ţării, şi s-au asamblat aici: „din resturile podului de la Cosmeşti pe Siret, bombardat de nemţi în 1917", şi încă un alt pod, amândouă poduri înguste de cale ferată; în anul 1939 încă se mai lucra la pod.

Dintr-un raport al Plasei Oltu de Jos, din anul 1936, aflăm că în campania 1933-1934 în comuna Bratia s-au reparat 0,5 km pe drumul Bratia-Olt, cu suma de 5.000 de lei, din fondul drumurilor comunale, şi 3 km pe şoseaua judeţeană Budeşti-Olanu, pe ambele părţi, cu fonduri de la judeţ, iar în campania 1934- 1935 s-a lucrat la acelaşi drum, cheltuindu-se 30.000 de lei, din fonduri de la judeţ (321).

Într-un chestionar completat în anul 1940 se dau informaţii şi despre drumurile comunei Cremenari, a căror stare era considerată mediocră, precizându- se şi lucrările care ar trebui făcute în perioada 1940-1942:

- drumul comunal Bratia-râul Olt, lung de 2 km, jumătate este pietruit, jumătate natural, are nevoie de două podeţe mici tubulare şi unul mare de lemn, şanţurile trebuie refăcute şi plantaţi pomi pe margine, nu are trotuare;

- drumul comunal Ogrăzelele-Olt, lung de 2,5 km, este natural şi trebuie făcut pe toată lungimea cu terasament, şanţuri şi pietriş;

- drumul Bisericii-Bratia, comunal, natural, trebuie trasat şi construit din nou, trebuie un podeţ tubular, n-are trotuar, nisipul se găseşte la 800 m distanţă;

- drumul comunal muchia-valea Popii, natural, urmează a se construi trasându-se din nou, pietrişul se află la 500 m, are lungimea de 600 ml; nu se pot face trotuare, nici plantaţii de pomi pe margine;

- drumul comunal Frăgari spre satul Flămânda (Cremenari), natural, urmează a se construi din nou pe o lungime de 3 km, se va planta cu pomi pe margine, iar în sat se vor face trotuare, pietrişul se găseşte la 3 km;

- drumul Bratia spre Olăreasa, prin Bratia din Vale, natural, se va reface pe o lungime de 70 ml, pietrişul se găseşte la distanţă de 1,3 km, în sat se vor planta pomi pe margine şi se vor face trotuare;

- drumul comunal Galiceni, spre podul de la Olt, natural, se va construi din nou pe distanţa a 2 km, pietrişul se găseşte la 500 m;

- drumul Cimitirului, natural, de refăcut în mare parte la şanţuri şi împietruire, se va planta cu pomi pe margine, lungimea 800 m, pietrişul se află în apropiere;

- drumul Teodoreşti, natural, parţial împietruire veche, trebuie refăcut pe toată lungimea de 1 km, se vor planta pomi şi se vor face trotuare în sat, pietrişul se află în apropiere;

- drumul comunal Cremenari-Stoiceni, lung de 3 km, împietruirea veche, cu şanţuri în parte, necesită desfundarea şanţurilor, împietruire şi plantare de pomi, iar în sate trotuare, pietrişul se află la 4 km;

- drumul Barangi, lung de 500 m, natural, trebuie refăcut cu pietriş şi şanţuri, are nevoie de un pod de lemn, cu deschidere de 2 m, se pot planta pomi şi face trotuare, pietrişul se află la 4 km;

- drumul Piepteşti spre podul Olt, lung de 2,5 km, în parte cu împietruirea veche, restul drum natural, de refăcut terasamentul şi şanţurile, se pot planta pomi pe margine şi face trotuare în sat, pietrişul se află la 2 km;

- drumul Borăneşti spre izlazul Giurgeni, împietruit mai demult, are şanţuri prin sat, trebuie refăcut şi construit din nou în zona din afara satului, are 2 km, pietrişul se găseşte la 1 km distanţă;

- drumul judeţean Budeşti-Olanu, pe 7 km este împietrit mai demult, starea este mediocră, trebuie făcute desfundări în şanţuri, refăcute podeţele şi podurile stricate, de plantat și făcut trotuare în sate, de construit un pod de 10 ml și 3 m înălțime peste Valea Bisericii, trebuie pietruit parțial, pietrișul se află la 4-5 km...
(selecție)

Sursa: Teodor Mavrodin, Gheorghe Cincă, Marin Cercel/ <<CREMENARII ARGEŞULUI/ Pe firul istoriei până în anul 1968>>, Editura Geo, București 2017. 

____________
301 Idem, dosar 27/1834, f. 3.

302 Ibidem, f. 3, 5.

303 Idem, dosar 20/1833, f. 12.

304 Idem, dosar 68/1837, f. 1, 45, 52, 72.

305 A.N.SJ. Argeş, fond Pretura Plasei Ştefaneşti, dosar 1/1846, nefoliat.

306 „Annunţătorul Roman", anul VI, nr. 56, miercuri 15 iulie 1859, p. 2-3.

307 Dumitru Andronie, Alexandru Ioan Cuza pe meleagurile Munteniei şi Olteniei în anul unirii, în Studii Vîlcene, VII, Istorie, Rm. Vîlcea, 1985, p. 81-85.


308 A.N.S.J. Vâlcea, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dosar 81/1859, f. 53.

309 A.N.S.J. Argeş, fond Episcopia Argeşului, dosar 13/1831, f. 1-153.

310 Idem, dosar 134/1851, f. 1.

311 Idem, dosar 100/1859, f. 17. Vezi şi Teodor Mavrodin, Episcopia Argeşului 1793-1949, Piteşti, 2005, p. 44-45.

312 Idem, fond Primăria Comunei Valea Mare-Podgoria, dosar 4/1861, nefoliat.

313 Idem, dosar 3/1860, nefoliat.

314 Idem, fond Prefectura Judeţului Muscel, dosar 38/1905, f. 234.

315 Idem, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar 3/1911, f. 113. 

316 Idem, dosar 4/1915, f. 219, 221.

317 A.N.S.J. Vâlcea, fond Pretura Plasei Oku de Jos, dosar 7/1927, f. 25.

318 Idem, fond Primăria Comunei Cremenari, dosar 2/1929, f. 1-8.

319 A.N.S.J. Argeş, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar 93/1931, f. 53, 429-432.

320 A.N.S.J. Vâlcea, fond Primăria Comunei Cremenari, dosar 3/1932, f. 14.

321 Idem, fond Pretura Plasei Oltu de Jos, dosar 10/1936, f. 2.