DE LA GÎND LA REALITATE CASA STIINTEI SI TEHNICII PENTRU TINERET DIN DIN RÎMNICU VÎLCEA

Orice casă are povestea ei şi socotim mai util şi poate mai important să o facem cunoscută, în locul unei descrieri a proiectului, care, adresîn- du-se în special profesioniştilor, este mai puţin interesantă, atîta vreme cît ea poate fi citită din planşele desenate. Prezentarea lucrării acum cîţiva ani, cînd începuse a căpăta contur, ar fi stîrnit, fără îndoială, mai mult interes; acum, este un obiect cunoscut de majoritatea celor interesaţi, elementele ce-i definesc personalitatea intrînd aproape în imaginile curente ale vremii. De aceea am optat pentru povestea casei, povestea casei aşa cum este şi nu aşa cum ajunge a fi purtată din vorbă în vorbă.

În toamna anului 1974, cînd o nouă promoţie de arhitecţi îşi ocupau posturile în mai marile sau mai micile unităţi de proiectare, unul dintre valoroşii noştri foşti studenţi fusese inclus în colectivul care definitiva proiectul unei case a ştiinţei şi tehnicii pentru tineret în RîmnicuVîlcea. Nemulţumit de rezultatul proiectului la care lucra, şi-a manifestat în repe­tate rînduri dezacordul, pînă cînd, la un moment dat, i s-a cerut într-un termen foarte scurt o propunere nouă. A venit, aşa cum era obişnuit în anii studenţiei, în momente mai grele, să ceara un sfat. Pentru timpul ce-l avea la dispoziţie şi pentru a nu face o propunere greu de controlat, l-am sfătuit să alegem împreună trei proiecte de diplomă cu această temă, care ar fi putut constitui puncte de plecare valabile. Am făcut această propunere cu convingerea că o parte din producţia şcolii noastre reprezintă un potenţial deosebit de preţios, de cele mai multe ori, în mod inexplicabil, nevalorificat. în dubla noastră calitate, de dascăli şi de profesionişti, socotim că sînt conţinute, în această producţie, un uriaş efort, pasiune şi pricepere ale studenţilor şi îndrumătorilor lor, din nefericire ignorate.Nenumăratele şi controversatele discuţii purtate cu forurile de decizie locale, în jurul celor trei propuneri, au dat cîştig de cauză, pe bună dreptate, celei mai valoroase — proiectul de diplomă al tînărului arhitect TIBERIU SOCS. Aş vrea să nu trec cu vederea acest amănunt — pentru a impune o idee este nevoie de perseverenţă şi tenacitate, de convingere respon­sabilă, dar şi de înţelegere — şi spre lauda celor din Vîlcea, această înţele­gere a fost găsită, fără îndoială nu în totalitate. Au fost şi mai sînt încă contro­verse; dar cred că tocmai acestea dau viaţă unei case. Dincolo de împlinirile şi neîmpiinirile noastre, putem să-i felicităm pe cei ce au izbîndit în ruperea şabloanelor conformismului rigid şi comod, în puterea de a înţelege şi respecta o profesiune, în angajarea cu răspundere, alături de cei delegaţi şi investiţi de societate pentru a construi — căci nu de arhitecţi pricepuţi ducem lipsă.

Vestea reuşitei acestei dezbateri ne-a făcut multă plăcere şi ne-am amintit cu drag de ziua susţinerii proiectului de diplomă, al cărui autor, puţin timid şi deloc meşter la vorbă, a reuşit, în cuvinte drămuite, dar foarte sugestive, să exprime întreaga frămîntare şi pasiune ce l-au călăuzit.

Amplasamentul sugerat, în centrul vechi al oraşului, pe malul rîului Olăneşti, ar fi făcut ca obiectul propus să întregească şi să îmbogăţească imaginea locului.

Au apărut curînd dificultăţi de realizare. în primul rînd «răceala» cu care propunerea a fost primită în centrul local de proiectare, iar de aici obstrucţii de tot felul. În al doilea rînd, dispute la nivel decizional în legă­tură cu amplasamentul (exista, la acea dată, ideea realizării unui nou centru civic al oraşului pe malul Oltului — pentru care fusese deja organizat un concurs). în al treilea rînd, un deviz estimativ optimist, mult sub realităţi.

În acest moment, în martie 1975, a fost solicitat ajutorul nostru. Propunerea, deşi implica responsabilităţi şi dificultăţi aparent de netrecut, ne-a entuziasmat. Ideea iniţială era de a forma un colectiv de tineri, printre care, bineînţeles, trebuia să figureze în primul rînd, autorul proiectului de diplomă, iar noi să încercăm a suplini mai restrînsa lor experienţă. Formalităţile erau însă deosebit de complicate, iar centrul de proiectare judeţean nu a făcut aşteptatele eforturi de a le depăşi, ba mai mult, iniţia­torul acestui demers a fost cu timpul îndepărtat. Condiţiile de colaborare cu centrul judeţean deveneau aproape imposibile şi ideea era pe punctul de a eşua. Este meritul primului secretar al Comitetului Judeţean U.T.C. din acea vreme, VASILE SUCIU, şl al colaboratorului său, CONSTANTIN TUTELCĂ, de a fi insistat pentru formarea unui colectiv de specialişti dispuşi să-şi asume responsabilitatea realizării proiectului.

Am acceptat. Am făcut apel la cîţiva eminenţi tehnicieni, dornici a fi alături de noi, fără ajutorul şi priceperea cărora nu am fi obţinut aceleaşi rezultate. Ne găseam, însă, într-o situaţie deosebit de grea; o imagine însuşită, pe care beneficiarii şi-o doreau, mijloace financiare mult sub nivelul solicitat de proiect şi o tehnologie departe de promisiunile făcute iniţial (se solicitase colaborarea unor uzine din Piteşti şi Bacău, a unor furnizori de materiale şi utilaje etc. etc., pe care nu s-a mai putut conta). Termenele deosebit de presante ne puneau în situaţia fie de a abandona, fie de a face o nouă propunere — care, indiferent cum ar fi fost, ar fi deza­măgit pe beneficiar —, fie de a opera asupra proiectului de aşa manieră încît această operaţie să nu reprezinte o trădare. După multe consultări şi frămîntări între noi, am ales al treilea drum. Am fost de multe ori între­baţi de ce. Pentru ca acesta a fost gîndul nostru iniţial, pentru că nu am dorit nici un moment să «vînăm» o lucrare, pentru că am vrut să ne punem în slujba unei idei, care nouă ni s-a părut generoasă, pentru că, înainte de toate, am dorit cu căldură să materializăm un gînd al unui tînăr, adresat tinerilor, care poate, altfel, nu ar fi fost posibil să ia fiinţă.

Aşa a început « aventura » noastră de peste cinci ani, aventură în sensul ei bun, aventură în care, în fiece moment, trebuie să învingi nenumărate piedici, aventură în care, în fiece moment trebuie să simţi aproape umărul celor îmbarcaţi odată cu tine, aventură în care trebuie să crezi şi în care trebuie să fi solidar responsabil.

Am fost nevoiţi să facem prima cedare: schimbarea amplasamentului _ într-un loc, la acea vreme, total neospitalier, la confluenţa Oltului cu Olăneştiul, în noul cartier Ostroveni, un loc întins, plin de buruieni şi barăci, de resturi de fier şi gunoaie, mlăştinos, aşezat cu cinci metri sub nivelul taluzului construit pe malul Oltului. De aici, un proiect de sistematizare a zonei şi, implicit, o restructurare a partiului. Nu mai puteau fi păstrate rigorile axelor de simetrie, volumul trebuia modelat conform cerinţelor de temă mult diminuate şi pus în valoare într-un context cu totul diferit — în special găsirea unor modalităţi de a-l scoate din depresiunea naturală existentă. De fapt, acesta a fost momentul hotărîtor pentru ceea ce repre­zintă astăzi imaginea casei tineretului din Rîmnicu-Vîlcea. Fără îndoială, nu mai este poiectul de diplomă al tînărului arhitect TIBERIU SOCS, dar credem că nu l-am trădat şi poate că, opiniile lui nu ar fi lipsite de interes, în paginile revistei.

Am făcut pe parcurs multe cedări, unele mai mici, altele mai mari, unele imposibil de evitat, altele pe care nu ar fi trebuit să le facem. Ne este greu să ne împăcăm cu gîndul că au fost introduse materiale necorespunzătoare numai pentru motivul că acelea existau la acea vreme în şantier, geamuri obişnuite în locul celor termoabsorbante proiectate, socluri de travertin, că tîmplăria şi în general confecţiile metalice, ca şi cele de lemn, sînt prost executate, că băile din spaţiile de cazare nu respectă proiectul (atît în ceea ce priveşte detaliile de execuţie, cît şi ca nivel de finisare), că mobilierul este în cea mai mare parte achiziţionat şi nu executor conform proiectului, că dispozitivele de obturare a sălii polivalente nu au fost executate (recur- gîndu-se la tot felul de improvizaţii) etc. etc. Fără îndoială că sînt unele imagini mulţumitoare, altele care ne-au scăpat din mînă, şi nu întotdeauna din vina altora.

Ne-am străduit să realizăm o casă a tinerilor, deschisă şi generoasă, ieşită din tiparele convenţionalului, ale cărei spaţii să incite permanent la organizare şi reorganizare, la construcţia şi reconstrucţia lor, stimulînd fantezia celor ce le vor utiliza. Dacă cei ce folosesc această casă au fantezie şi iniţiativă, dacă sînt sau nu implicaţi în modul de a o folosi, dacă ştiu efectiv să trăiască în ea, dacă ştiu să se bucure de ceea ce li se oferă, rămîne, încă, o întrebare. Casa însă există şi avem convingerea că însăşi existenţa ei va constitui o matrice formativă importantă. Ba mai mult, poate, cu timpul, multe dintre carenţele şi nereuşitele noastre vor fi eliminate de ei, chiar dacă pentru un moment sîntem contrazişi de realitate, pe care, arareori reuşim să o supunem. Ceea ce s-a realizat şi se realizează în imediata vecină­tate a casei este departe de gîndurile noastre. Nu numai de gînduri şi vise, dar şi de desene şi proiecte. Locuinţele din jur, a căror scara şi detalii nu ţin în nici un fel cont de această prezenţă arhitecturală, proiectul pentru pardoselile şi amenajările exterioare, cu motive de covoare olteneşti mărite la scară fără nici un discernămînt estetic, în cea mai simplistă dintre ideile despre mult vehiculatul specific naţional, nu fac decît să compromită, poate iremediabil, întreaga ambianţă pentru care ne-am străduit atît.

Poate, cei ce se vor întîlni în peregrinările lor cu această casă, vor şti să citească dincolo de suprafaţă gîndurile şi visele de la care am pornit, intenţiile noastre, dorinţa şi bucuria de a da viaţă unui fragment de oraş în care oamenii să se simtă la ei acasă.

 
Arh. ŞTEFAN LUNGU» 

Sursa: revista Arhitectura, nr. 6. 1982.