Camelia-Mariana Mihăeș/ Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940/ subcap. ,,Familia. Alimentaţia. Moda”

<<...o mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714)/ Veronica Tamaș

În istoria poporului român, domnia voievodului martir Constantin Brâncoveanu a însemnat o adevărată şi strălucită perioadă de prosperitate culturală şi politică, domnul reuşind să menţină neştirbită integritatea teritorială a ţării faţă de tendinţele de cotropire manifestate de imperiile vecine[1]. Domnul a făcut parte din marii feudali ai ţării, având 179 proprietăţi, fiind nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino, pe care l-a urmat la tron, mama sa a fost sora acestui voievod. Printr-o politică abilă s-a menţinut pe tronul Ţării Româneşti 26 de ani, având una din cele mai lungi domnii de la noi[2].

Constantin Brâncoveanu reprezintă o culme dintr-o suită de domni creştini şi este o ilustrare vie a faptului că în acea vreme gândirea ortodoxă, concepţia de civilizaţie şi de cultură creştină reprezentau dimensiunea principală a întregii istorii naţionale româneşti[3]. Domnul a reuşit să transforme Ţara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci şi unul de luptă împotriva dominației otomane. Numai datorită supleţii acţiunii diplomatice a domnitorului muntean, Ţara Românească a putut să-şi păstreze situaţia de semiindependenţă într-o epocă atât de învolburată. Prin priceperea sa, domnul a căutat prietenii şi alianţe pentru a nu rămâne singur în faţa turcilor.

 

Voievodul, din anul 1688, a avut un steag de luptă, găsit la Mănăstirea Hurezu. Steagul avea formă de flamură lungă şi îngustă, decupată la capăt, liber în trei fâşii. Câmpul ei era brodat cu stema |ării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia „KOMSTAMTINUS BRANCOVEAN VALACHIE TRANSALPINES PRINCEPS ANNO DOMINE 1688”. Pe cealaltă faţetă era pictată scena botezului domnului Iisus în apa Iordanului[4].

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai izbutite monumente din întreaga ţară, Mănăstirea Hurezu, zidită între anii 1690-1693, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn martir şi mare ctitor. Astăzi, ea reprezintă unul din cele mai splendide şi mai armonioase monumente religioase din România, fiind înscris în lista monumentelor UNESCO[5]. Constantin Brâncoveanu a venit în două rânduri pe la ctitoria sa vâlceană, în anul 1695 la Sânt Petru, când se afla la Cladova, pentru întărirea cetăţii de acolo şi la 18/28 septembrie 1697, când „măria sa cu toată casa Măriei sale, cu boierimea au mers la mănăstirea Măriei sale, de la Hurezi, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-se căci mănăstirea gătită de tot au găsit. Şi împreunându-se acolo cu maica domniei sale şi cu doamna domniei sale”[6].

,,Oameni, fapte, legi”/ colectiv de autori/ coordonator Mihai Călugărițoiu/ vol. integral în PDF

Instituţia Poliţiei - poveste fără sfârşit

Istoria acestei instituţii aproape că se confundă cu istoria organizării colectivităţilor umane, deoarece Instituţia Poliţiei a avut întotdeauna un rol important, chiar în societăţile cele mai rudimentar organizate.

Grupările de oameni în societate au impus, din primul moment, crearea unor anumite organisme menite să apere atât societatea cât şi individul, împotriva diferitelor acţiuni nocive, dar inerente, vieţii omeneşti.

La începutul organizării statale, fruntaşii satului, „oamenii buni si bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Geto-dacii, popor civilizat al Antichităţii, nu aveau cum să nu trăiască după reguli de conduită. Mai târziu, Aga - demnitatea atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în centrul mahalalelor, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului. Sunt „poliţiştii” începutului.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa Marelui Agă, mai ales că după 1775 se înfiinţează Tribunalul Agiei.

Enciclopedia Vâlcii/ ,,O carte mai mult decât necesară”/ recenzie de general de brigadă (ret.) Grigore Buciu/ rev. ,,ROMÂNIA EROICĂ”

<<Istoria şi cultura ies câteodată la lumina zilei prin Fântâna lui Manole. Este, desigur, o metaforă legată de numele legendarului constructor al mănăstirii de zid din Ţara Românească. Dar este şi o altfel de realitate. Prin Editura „Fântâna lui Manole” a văzut lumina tiparului, pe parcursul a câtorva ani, Enciclopedia Judeţului Vâlcea, o lucrare monumentală ca prezentare grafică, volum şi muncă investită.

A apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea – ca rod al gândirii, documentării şi elaborării Forumului Cultural al Râmnicului. Această structură multiculturală organizată după criterii cărturăreşti, după cum sugerează titlul său – „al Râmnicului”, strânge în rândurile sale intelectualitatea de elită activă din judeţ, dar şi personalităţile din întreaga ţară şi de peste hotare ce-şi au obârşia în satele şi oraşele judeţului Vâlcea. Ca urmare a efortului intelectual conjugat, Forumul duce la îndeplinire o multitudine de proiecte din varii domenii, acţiuni, scrieri şi ceremonii etc. menite să păstreze la nivel înalt spiritualitatea acestui ţinut, ca o prelungire firească a istoriei vechiului centru cultural şi spiritual, de unitate, românitate şi credinţă, pe care Râmnicul l-a jucat din Evul Mediu încoace.

În argumentul său la volumul al III-lea al Enciclopediei – „Aşezările rurale”, economistul Constantin Rădulescu, preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea, apreciază că „este cea mai mare şi mai complexă lucrare editorială, elaborată şi publicată în judeţ”, ca urmare a avansării unui proiect în 2007, menit a marca cum se cuvine împlinirea, în 2022, a 630 de ani de atestare documentară a Râmnicului Vâlcea. S-a vrut o încununare fastuoasă, de mare greutate ştiinţifică, a tuturor încercărilor monografice, de toate tipurile care au fost publicate şi au un caracter generalizator, începând cu „Tabula Valachiae Cis-Alutanae”, din 1723, a austriacului Friedrich Schwartz, o hartă documentată în stil nemţesc, ce se constituie şi face parte dintr-o veritabilă descriere a Olteniei, ocupată de austrieci. Documentul cartografic este o evidenţă completă a aşezărilor omeneşti – târguri şi sate, făcută din raţiuni economice de către puterea ocupantă, ce se vedea înstăpânită aici pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, Oltenia sub austrieci trebuia stoarsă de toate resursele pe care le putea da, în mod metodic şi sistematic, pentru o Vienă orgolioasă, luxoasă şi plină de ambiţii europene.

«Cântecele Oltului» în imagini tezaurizate vreme de o jumătate de veac

> festivalul constituie, probabil, cel mai de succes şi cel mai longeviv proiect cultural al Vâlcii din ultima jumătate de veac. Cântecele şi porturile populare din Hăşmaşul Mare/ Harghita şi până la Izlaz, în Lunca Dunării, dar şi din Europa (ba chiar şi de dincolo de Atlantic) îşi dau întâlnire la Călimăneşti, cu o punctualitate de ceasornic, în fiecare august

>> trei dimensiuni definitorii au constituit baza programatică a manifestării, potrivit prof. dr. Gheorghe Deaconu: o comunitate a tradiţiilor şi valorilor etno-culturale din arealul Oltului, o dimensiune ştiinţifică a procesului de valorificare artistică a folclorului şi una spectaculară, de realizare a unei microstagiuni artistice într-o zonă cu mare vad turistic – Valea Oltului, în perioada de vârf a sezonului estival...

„Cântecele Oltului 50” – autori Gheorghe Deaconu şi Elena Stoica integral în PDF - la această legătură.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură

Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877

Voinţa fermă a poporului român de a fi liber şi de a se dezvolta de sine-stătător, abuzurile Porţii şi intensificarea mişcărilor de eliberare naţională din Peninsula Balcanică, toate acestea au determinat hotărârea naţiunii noastre de a se ridica la luptă.

Este un adevăr incontestabil, însă, că marile personalităţi politice, diplomatice, culturale şi ale armatei, au pregătit actul istoric al independenţei, pas cu pas, cu răbdare, competenţă, tenacitate şi responsabilitate. Poporul, însă, a apărat-o cu sângele şi viaţa celor mai buni fii ai săi, suportând toate greutăţile materiale şi morale ale răboiului.

Zona care a fost afectată cel mai mult şi care a cunoscut greul războiului, a fost Oltenia, care cuprindea cele cinci judeţe – Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. În această regiune au fost masate importante efective ale armatei române, aici au fost făcute cele mai mari rechiziţii în oameni, cât şi animale pentru transport, au fost cartiruite şi hrănite, timp de aproape un an şi jumătate – din aprilie 1877 până în octombrie 1878 – numeroase unităţi militare.

Prizonieri turci internați în județul Vâlcea în anul 1878/ de prof. Tiberiu M. Pană

Comportarea eroică a poporului român în timpul Războiului pentru Independență din 1877-1878, dovedită pe câmpul de luptă, unde jertfa de sânge a consfințit independenţa abia afirmată, precum și sacrificiile celor care, din linia a doua, au susținut-o moral şi material, "... a dovedit până şi celor mai sceptici ce viu este poporul acesta; că mari sunt destinele lui și că mari lucruri se pot face cu dânsul". (1)

Ostaşii români de pe teatrul de operațiuni din Peninsula Balcanică, "inimoşi şi veseli", a căror vitejie şi voioşie "era curată firea țăranului român" dintre care "mai multe sute... purtau acolo zeghea şi căciula țărănească, fiind adunați în pripă din recruții lipsiți încă de uniformă regulamentară" (2), au dovedit că sunt lipsiţi de resentimente, de duşmanie sau ură personală faţă de soldații turci. În acest sens - Senai Osman, aghiotantul lui Osman Paşa, nota în jurnalul său de front: "Ostaşii români se apropiaseră atât de mult de pozițiile noastre, încât distanta mică le permitea soldaților din cele două tabere să arunce unii la alții pesmeţi şi alte bunuri de ale gurii. Mulți ostaşi români ştiau bine turcește. Au existat și momente când ostaşii trupelor adverse (români şi turci) se întelegeau între ei şi întrerupeau schimburile de foc pentru a se odihni. Acest gen de comportament îi uimea, ba chiar ii uluia pe ruşi" (3). Sfârşitul razboiului, în care România jucase, alături de Rusia, un rol deosebit de important in obținerea victoriei, a dus la capturarea unui mare număr de ostaşi turci luați prizonieri de armata română (10.277 numai la Plevna). Circa 1.000 dintre aceștia au fost cantonați pentru 100 de zile în județul Vâlcea. 

Grigore Caraza/ Aiud însângerat/ APOLOGETICUM, 2005/ Ediție electronică (fragmente)

<<...se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr (1) .

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: “Înainte de a fi comunist, eu sunt român”. A fost singura “greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.

,,Obiceiul pământului” în lucrarea ,,Pârâienii Valahiei”/ autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

<<...Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul ne­scris (obiceiul pământului), dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate nor­mele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat din cele mai înde­părtate timpuri până la apariţia legilor scrise.

Cutuma a fost şi la geto-daci principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit norme obligatorii pentru întreaga societate. În timp, ob­ştea gentilică şi cea familială s-au transformat în obştea sătească, ce presupu­nea proprietatea comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi forme ale proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor loturi mai mici de pământ. Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia, au exis­tat în obştile săteşti, „oamenii buni şi bătrâni”.

Aceste „obiceiuri juridice” îşi au rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la „cuţo-vlahii” sau aromânii de la sud de Dunăre.

Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor, trăiau după un cod de legi numit “Belagi- ne” sau „Legile frumoase”.

Unii scriitori antici au menţionat că Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele consfinţeau drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spu­ne că Burebista a fost un bun conducător al dacilor prin „cumpătare şi ascul­tare de legi”.

Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea supuşilor săi, aşa cum scrie Herodot. Belaginele au de­venit legile „obiceiului pământului”, numit în documentele istorice „Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo, Antiqua Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et Consuetudo Valachorum” .

Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în devălmăşie³⁸.

,,Oastea Dodului” și ,,Râmnicul – kilometrul zero al Armei Geniu”/ de Mircea Vladu - integral în PDF

<< În contextul sărbătoririi Zilei Imnului Național, luni, 29 iulie 2024, Filiala Județeană „Matei Basarab” Vâlcea a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, în parteneriat cu Arhiepiscopia Râmnicului și Centrul de Instruire Sprijin de Luptă „Panait Donici”, a organizat la Sala „Gherasim Arhiepiscopul” a Așezământului „Sfântul Antim Ivireanul” din cadrul Centrului Eparhial, lansarea volumelor: Râmnicul – kilometrul zero al Armei Geniu (Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2019) și Oastea Dodului (Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2021), autor: gl. bg. (rtr) prof. univ. dr. Mircea Vladu.

Au prezentat lucrările: pr. dr. Constantin Mănescu-Hurezi, prof. Dumitru Garoafă și ing. Dumitru Bondoc (membri ai filialei), iar gl. bg. (rtr) Grigore Buciu (vicepreședinte al asociației) a făcut o incursiune prin istoria Râmnicului, orașul în care a fost intonat pentru prima dată, la 29 iulie 1848, într-un cadru oficial, cântecul Deșteaptă-te, române!, piesă ce avea să devină în 1990 Imnul Național al României; din public au vorbit: dr. ing. Mihai Sporiș (eseist) și col. (rtr) Nicolae Ștefănescu (prim-vicepreședinte al filialei). În cuvântul său, generalul Mircea Vladu, autorul celor două volume, a făcut un scurt istoric al armei geniu la Râmnicu-Vâlcea, și a prezentat marile personalități militare și politice pe care le-a dat această armă.

Mânăstirea Turnu

Documentar, sihăstria apare la începutul secolului al XVII-lea în două acte redactate la Cozia de „Gavriil Lotreanu de la Schit”. După tradiţie, atunci s-au retras din această Mănăstire şase călugări iubitori de viaţă pustnicească, stabilindu-se în peşterile din împrejurimi. Odată cu  sporirea numărului lor, aceştia şi-au construit o bisericuţă de lemn, unde oficiau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, respectând astfel rânduiala monahală.

         Ajungând mitropolit al Ţării Româneşti, fostul egumen cozian Varlaam (1663-1665) construieşte aici o bisericuţă din piatră şi cărămidă, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, întemeind „Schitul de după Turn”, în anul 1676, luând fiinţă o aşezare monahală statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia106.

          Nu se cunosc multe date istorice referitoare la începuturile acestui Schit; chiar documentele privind pe ieromonahul Macarie – primul egumen – au dispărut. Se ştie că în timpul războiului ruso-turc (1716-1718), armata imperială invadează schitul, provocându-i mari daune. Intrând Oltenia sub administraţia austriacă, Schitul Turnu devine independent de Cozia, întrucât se afla în altă „ţară”; singurul avantaj a fost construirea şoselei „Via Carolina”, între Boiţa şi Călimăneşti, uşurându-i astfel legătura cu exteriorul. După pacea de la Belgrad (1739), Schitul Turnu intră din nou sub jurisdicţia Coziei, iar monahii îşi refac aşezământul.

Castrele romane de pe Valea Oltului, dintre Drăgășani și Câineni/ Râul Vadului

-completări ale unor informații mai vechi – «Vâlcea în Epoca romană» și «drumul roman care străbătea Vâlcea de la Sud la Nord»

Capturile de ecran și studiul la care trimitem sunt din „Cercetări Arheologice 28.1, 2021, 9-90”/ «Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1.»/ autori Ovidiu Țentea Florian Matei-Popescu Vlad Călina.

În prima captură de ecran din colaj vedem în dreapta una dintre vederile vechi din/ despre Vâlcea; este din colecția constituită de noi în cadrul proiectului „Contribuția românească la Biblioteca Digitală Europeana - LoCloud”, sursă pe care autorii studiului o citează corect, profesionist, așa cum este normal. Imaginea redă zona „Masa lui Traian” - Piscul Turnului/ Vârful lui Teofil, dincolo de care se găsește Mănăstirea Turnu, numită la începuturi ,,Schitul de după turn”, după cum de asemenea cititorii noștri fideli își amintesc.

Din întreg studiul la care trimitem, publicăm aici doar selecția în care autorii descriu Castrul de la Nord de Călimăneşti, fost Bivolari (Arutela, Tabula Peutingeriana VIII, 1), jud. Vâlcea (RAN: 167954.01; VL-I-s-A-09562) și ne explică:

Vâlcea în Epoca romană

Alegerea acestui punct pentru strângerea şi pregătirea trupelor romane în vederea viitoarei campanii, se datorează, probabil, şi apropierii de importanta aşezare dacică de la Buridava. Comanda corpului expediţionar a revenit guvernatorului Moesiei Inferior. Prezenţa sa aici este dovedită de cărămizile ştampilate cu însemnele gărzii sale (P.S), pedites singulares. Detaşamente ale acestei unităţi de infanterie specială de gardă au participat la construirea termelor (băi romane) mari şi a altor edificii din zonă, la ridicarea cărora au fost folosite cărămizi cu însemnele unităţii27.

Din armata romană concentrată la Stolniceni, au făcut parte atât soldaţi proveniţi din legiuni, cât şi din trupe auxiliare. Este atestată, prin cărămizi ştampilate şi în contextul pregătirilor pentru cel de-al doilea război împotriva lui Decebal, prezenţa la Stolniceni a soldaţilor din legiunile: I Italica, V Macedonica şi XI Claudia şi cohortele II Flavia Bessorum, I Augusta Nervia Pacensis Britonum Milliaria. Este foarte probabil ca din această armată să fi făcut parte şi soldaţi din alte unităţi auxiliare pentru care nu avem cărămizi ştampilate. Un astfel de caz este cel al cohortei I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata. Prezenţa la Stolniceni a unor militari din această unitate este menţionată pe un papirus descoperit în Egipt, cunoscut sub numele de papirusul Hunt28. Din păcate, nu a fost încă identificată, cu exactitate, tabăra în care au staţionat aceste trupe înainte de plecarea lor în campanie. Prezenţa la Stolniceni a unei armate formate din unităţi ale Moesiei Inferior şi aflată sub comanda guvernatorului său, se datorează faptului că teritoriul Olteniei dintre Olt şi Jiu intrase sub jurisdicţia acestei provincii.

Anul revoluţionar 1848 în Râmnicu Vâlcea/ Corneliu Tamaș

Potrivit planului stabilit de Comitetul revoluţionar, ea trebuia să izbucnească în mai multe locuri simultan, atât în Muntenia cât şi în Oltenia şi anume la Bucureşti, în judeţul Prahova, la Teleaga, în judeţul Romanaţi, la Islaz şi în judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari1. Era în parte o reluare a planului mai vechi al lui Nicolae Bălcescu şi viza aceleiaşi obiective prin propagarea rapidă a revoluţiei şi punerea stăpânirii în imposibilitate de a reacţiona cu eficacitate.

Proclamaţia citită la 9 iunie 1848 la Islaz devine cartea de temelie a revoluţiei. Câteva zile mai târziu autorităţile judeţene fac cunoscut Magistratului oraşului Râmnic începutul acesteia în ţară. În documentul emis la 14 iunie 1848 se arată că “ziua de 11 iunie” reprezintă “cea mai mare revoluţie care s-a pomenit vreodată” de când “românul şi-a cucerit… drepturile lui”2.

Data de 20 iunie când locuitorii Râmnicului au trăit momentul sfinţirii stindardelor libertăţii naţionale, după constituţie, a fost sărbătorită cu mare fast.

Dimineaţa, la ceremonia organizată la biserica “Tuturor sfinţilor” în cinstea victoriei revoluţiei, au participat noile autorităţi revoluţionare locale, comisarii de propagandă, populaţia ataşată cauzei revoluţiei şi armata. La ieşirea din biserică, autorităţile au fost întâmpinate cu aclamaţii şi urale: “Vivat Constituţia!”.

Demonstraţia populară a continuat pe străzile oraşului, arhiereul Sevastos fiind condus în triumf până acasă3. În Zăvoiul de la marginea oraşului a avut loc o mare manifestare populară. Autorităţile au construit un “umbrar şi o tribună pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”. Vorbitorii au făcut cunoscut “duhul şi bunăvoinţa guvernului ce are întru ce atinge de fericirea naţiei”. Pe faldurile celor cinci steaguri naţionale ale Râmnicului fluturau cuvintele:”Dreptate – Frăţie”4.

Râmnicu Vâlcea în anul revoluţionar 1848/ Enciclopedia Județului Vâlcea vol. II

În ziua de 14 iunie, la doar câteva zile după ce ştirile despre evenimentele petrecute la 9 iunie 1848 prin lansarea Proclamaţiei de la Izlaz, au ajuns în spaţiul vâlcean, autorităţile judeţene făceau cunoscut magistratului oraşului Râmnic despre începutul revoluţiei în ţară şi despre importanţa zilei de 11 iunie3. Pretutindeni în oraşul Râmnicu-Vâlcea exista o atmosferă deosebită, iar locuitorii erau cuprinşi de pregătiri festive ce se făceau în vederea apropiatei sărbători. La 20 iunie, aveau să  fie organizată o ceremonie la biserica ,,Toţi Sfinţii”, pentru ,,sfinţirea stindardului libertăţii naţionale după noua constituţie”, la care au participat autorităţile revoluţionare locale şi mare parte a populaţiei4. Solemnitatea propriu-zisă în vederea depunerii jurământului, s-a amânat mai bine de o lună, din cauza epidemiei de holeră care bântuia oraşul şi o mare parte din judeţ. Abia la 29 iulie, comisarul extraordinar Dumitru Zăgănescu a putut organiza şi conduce o impresionantă manifestaţie a vâlcenilor5. În frunte cu administratorul de district, cu toţi funcţionarii şi Garda Naţională condusă de căpitanul Grigore Davidescu, locuitorii Râmnicului s-au îndreptat spre o ,,câmpia înconjurată de arbori” din marginea oraşului – locul unde mai târziu se va amenaja primul parc al Râmnicului – ,,ZĂVOI”; aici, organizatorii ridicaseră ,,un umbrar şi o tribună” îmbrăcată în ramuri verzi şi un arc de triumf împodobit cu ghirlande de flori ,,pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”6. În entuziasmul general, sunt citite cele ,,21 de puncturi” ale Constituţiei revoluţionare, iar administratorul districtului a ţinut o alocuţiune ,,cu cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale”, la care râmnicenii au răspuns prin ovaţii: ,,Să trăiască Constituţia!” … „Să trăiască poporul român şi guvernul!”. Garda naţională – care se înfiinţase mai înainte la Râmnic, conform programului revoluţiei – a întărit aclamaţiile mulţimii, cu salve ,,de arme detunătoare”7.  La 26 iunie, Garda Naţională din Râmnicul Vâlcea era deja constituită, conducătorul ei fiind căpitanul Grigore Davidescu8. Între cei 200 de oameni ai ei, se numărau şi austriecii stabiliţi în oraş şi înrolaţi voluntar; în scurt timp, s-au înscris 409 persoane9. Procesul de organizare a gărzii naţionale în Vâlcea a înregistrat succese, aceasta datorită administratorului Costache Cerchez, om devotat revoluţiei, care, odată cu îndemnurile sale din 18 iulie, trimitea printr-o adresă magistratului din Râmnic, şi o copie de pe instrucţiunea privind organizarea noii instituţii. În acordurile muzicale ale fanfarei locale, participanţii la grandioasa manifestaţie au trecut apoi pe sub simbolicul arc de triumf împodobit cu flori  şi cu faldurile tricolore. Un eveniment de mare atracţie a zilei de 29 iulie, a constituit-o, însă, corul alcătuit din învăţători, preoţi şi tineri seminarişti, condus de Anton Pann: ,,Într-acest pompos constituţiu – va scrie mai târziu comisarul Dumitru Zăgănescu în raportul său – aflându-se şi dumnealui Anton Pann, profesor de muzichie, împreună cu câţiva cântăreţi de ace[e]aşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care au ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”10. Istoricii vâlceni (dar nu şi cei din Braşov sau din alte zone ale ţării!) au presupus că „versurile prea frumoase” aranjate pe muzică de Anton Pann, nu ar fi fost altceva, decât cântecul Deşteaptă-te române!, pe versurile lui Andrei Mureşanu (Un răsunet)11, devenit unul dintre cele mai populare imnuri ale României şi păstrat în actualitate ca imn naţional. Membrii Gărzii au cinstit noua ordine revoluţionară prin salve de puşti trase cu ocazia depunerii jurământului pe noua Constituţie; a urmat o fastuoasă sărbătoare, la care au participat întreaga populaţie a oraşului şi reprezentanţii gărzilor din localităţile judeţului12.

Contribuții vâlcene la Istoria României/ Pia Pleșoianu Brătianu

Destinele unei naţiuni sunt hotărâte de deciziile marilor personalităţi ivite din sânul acesteia. În acest context ţinuturile vâlcene şi-au adus un mare aport prin personalităţile născute pe aceste meleaguri şi ale căror decizii în momentele cruciale ale istoriei au decis destinul României moderne.

Una dintre marile personalităţi vâlcene, pe nedrept uitată şi cenzurată multă vreme prin vitregiile istoriei, a fost Pia Brătianu, născută Pleşoianu. Marea anonimă s-a aflat mai bine de o jumătate de secol, alături de soţul ei şi apoi de fiul lor, în vâltoarea celor mai importante momente legate de făurirea României moderne şi destinele ei viitoare. Importantele realizări istorice şi politice în devenirea României începute la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea sunt legate de vigoarea şi deciziile acestei mari dinastii a Brătienilor.

Caliopia, pe numele de botez Ecaterina (Caterina)[1], a venit pe lume la 20 iulie 1841 la Mihăeşti, judeţul Vâlcea, fiind primul copil al pitarului Luca Pleşoianu şi al Eugheniei, născută Capeleanu. Deşi informaţiile privind arborele genealogic al boierilor Pleşoieni, mari proprietari de moşii la Mihăeşti, şi al Capelenilor din Râmnicu-Vâlcea, nu sunt prea bogate, din însemnările şi documentele vremii aflăm câteva date cu privire la strămoşii Piei.

Românizarea fondului de comerț evreiesc în Râmnicu Vâlcea în timpul guvernării legionare

S-a scris, pe bună dreptate, că „istoria este ştiinţa nefericirii oamenilor”[1], iar violenţa secolului trecut pare să confirme acest lucru în mod elocvent. Martor a două războaie mondiale, a două doctrine – nazismul şi comunismul – care au transformat crima în masă în mijloace de a-şi stabiliza puterea, spiritul şi evenimentele secolului trecut au afectat puternic şi societatea românească. Nemilosul „război al raselor” şi-a consumat, din păcate, un trist episod şi în ţara noastră. Preluarea puterii de către generalul Antonescu, la 6 septembrie 1940, a impus un nou regim politic în România. În privinţa caracterului acestuia, Generalul afirma: „am constituit un regim de dictatoră în Țara Românească, trebuie să ne folosim de toate avantajiile pe care acest sistem ni le oferă, nu să avem toate dezavantajiile dictaturii, fără să avem nici un folos de pe urma ei”[2]. 

În domeniul economic, noul regim totalitar a urmărit două aspecte: „pătrunderea elementului românesc în viaţa economică a Statului, în mod progresiv și succesiv, așa încât să nu dărâmăm structura economică a Statului” şi „purificarea atmosferei de elementele iudaice”[3]. Un rol important în realizarea acestui deziderat l-a jucat acţiunea de românizare. Au existat însă, în privinţa modului de realizare a acestui proces, diferenţe mari de concepţie între Antonescu şi Mişcarea Legionară, care nu scuză însă premisele de la care a pornit o sarabandă a violenţei împotriva unor semeni pe motive rasiale. Generalul urmărea o eliminare progresivă a elementului evreiesc din viaţa economică într-un mod în care „să nu se producă perturbări în viața statului, cari să ducă la prăbușiri. Deci pe jidani îi vom despăgubi acum, chiar dacă mai târziu le vom lua proprietăţile urbane din mână, așa cum le-am luat pe cele rurale. Și acest lucru îl vom face de sus în jos, adică vom lua întâi fabricile, magazinele și, pe urmă, proprietățile mai mici”[4]. Legionarii, în schimb, erau adepţii unei infuzii imediate de element românesc în locul celui evreiesc în sectorul economic, acţiunile acestora dând naştere la numeroase abuzuri şi la acţiuni arbitrare împotriva proprietarilor evrei. Acţiunile legionarilor – tâlhării, jafuri, omucideri – erau în atenţia şefului statului, care reproşa miniştrilor legionari „năzbâtiile”[5] acestora: naţionalizarea fondului de comerţ al evreilor, distrugerea comerţului şi a creditului, stocurile mari create la întreprinderi în lipsa comenzilor pentru mărfuri din partea comercianţilor îngrijoraţi de acest climat de incertitudine în privinţa afacerilor.

Emil Volkers (1831–1905), un pictor în slujba lui Carol I/ de Macrina Oproiu

<<Abstract: Emil Volkers, less famous in Romania, was one of the greatest 19th century German horse painters. After 16 years of passionate study at prestigious German Academies of Fine Arts (Dresden, Munich and Dusseldorf), he gained fame as an exquisite horse painter. Starting with 1868, the artist made his debut as Royal Painter at the Court of Charles of HohenzollernSigmaringen, Ruling prince, then King of Romania. He provided the Ruling prince with various commissions, such as portraits, battle and rural scenes, horse portraiture. Between 1877–1878, during the Independence War, Volkers – like many other local artists – accompanied the Russian-Romanian army on the battlefield for capturing equestrian royal portraits. His fascination with the Romanian picturesque landscape was depicted in numerous, exquisite paintings. The German artist showed great interest in our local traditions thus drawing fascinating rural compositions. His paintings depicting peasants riding horses, wearing colorful traditional outfits, gipsy nomads symbolize the highlight of his rural subjects. Some of his paintings are now showcased in the most important art museum of Romania, in a Royal residence, as well as in many private collections. During the last decade, the artist’s work gained recognition and value on the art market. Our intention is to highlight these works of art and to emphasize their artistic value, along with putting Volkers in the place he duly deserves in the Romanian patrimony.

Dintre toţi pictorii documentarişti, pe care îi menţionează istoriografia de specialitate, patru nume ocupă un loc distinct, datorită preocupărilor lor artistice similare, cu variaţii care ţin de temperamentul şi măiestria fiecăruia în parte: Carol Popp de Szathmari (1812–1887), Amedeo Preziosi (1816–1882), Henri Trenk (1818–1892) şi Emil Volkers (1831–1905). Traseul lor artistic de la pictura bataillistă, la portret şi pictura de gen le-a conferit locul binemeritat în etapa de pionierat a vieţii noastre artistice. Dacă Szathmari, Preziosi şi Trenk au suscitat în ultimii ani interesul nemijlocit al cercetătorilor, care le-au valorificat creaţia prin volume, articole şi expoziţii de autor, despre Emil Volkers s-a scris foarte puţin la noi. Opera sa a fost pe nedrept redusă la genul deloc ofertant al picturii animaliere. Deşi foarte populară în Germania secolului al XIX-lea, pictura animalieră este privită azi ca o pictură de nişă. Însă preocupările sale artistice transcend către portret şi pictura de gen, scenele sale rurale, desfăşurate în peisaje deschise, pline de culoare întregind palmaresul său artistic. 

Ciprian Rus/ ,,Mari libavnici ai literaturii române: Anton Pann”

<< – Tot românul află despre el când vine vorba despre mobilizatoarea melodie a imnului național: Anton Pann, nume de personaj mai degrabă decât de scriitor, asociat unei fațe șăgalnice, imposibil de uitat, chiar dacă lecțiile de la școală nu ne învață mai nimic despre el. Anton Pann ne-a lăsat mai mult decât muzica imnului: îi datorăm versurile din „Steaua sus răsare”, pe care, de două secole, le cântă fiecare generație de copii. Tot el ne-a lăsat tomuri întregi de snoave savuroase, pe care și Alecsandri, și Eminescu, și Caragaiale le-au sorbit cu nesaț. Ne-a mai lăsat parfumul cu miresme balcanice al lumii mahalalelor vesele și-a cântecelor de inimă albastră, stropite cu vin la carafă. Dar ne-a lăsat și o biografie colorată, cu întâmplări de măsura farmecului său de povestitor, peste care am dat, luând urma anilor săi de tinerețe, la Râmnicu Vâlcea, unde a locuit în mai multe rânduri. Între toate, o poveste de dragoste cum nu mai e alta în literatura română: povestea de amor dintre un tânăr dascăl de muzichie bisericească și o măicuță de mânăstire. O poveste aventurosă, pasională, plină de tremur și de farmec, întocmai în felul eroului ei: Anton Pann –

 „Mândru ți-i ficiorul, jupân Pann! Mai frumos ca o fată!”, îl întâmpină vameșii ardeleni, la graniță pe Anton Pann. Sclipirile din ochii jupânului luminează și mai bine, în noapte, chipul ficiorului, tânăr și roșu în obraji, conturat frumos de feștilele husarilor. Anton Pann privește cu drag de-a dreapta sa: un zâmbet larg îi încovrigă mustața sârmoasă înspre pomeți. Îi știe bine pe vameșii dinspre Ardeal și le răspunde îndatoritor, cu vorbe mieroase, pe limba lor, în timp ce-și petrece mâna, părintește, prin ciuful ficiorului. Așezați pe două rânduri, husarii petrec, cu priviri înțepate, trăsura tocmită în pripă dinspre Râmnic către Brașov.

Anton Pann/ „Între spiritul balcanic și mirajul Europei ”

Cronologie biobibliografică de Monica Rozvita Cosac/ Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, 15 febr. 2019

• 1796  = se naste la Silven (estul Bulgariei, un targ prosper)

• nume =  Antonie Pantoleon (Pandoleon), Petrov(eanu)

• parintii: Pantoleon (Pandeleon) Petrov(eanu), aroman, român macedonean sau roman

• mama: Thomaida, era grecoaica

• incepand cu 1830, va semna Anton Pann (mai intai Pan)

• lipsa datelor biografice din primii 20 de ani de viata = o viata intre legenda si mit

• cei trei baieti au crescut in casa parinteasca (primul si-a ales meseria tatalui, al doilea a invatat algebra, iar cel mic, Antonache, a fost dat in grija dascalului din sat care l-a invatat citirea si scrierea)

• in timpul razboiului ruso-turc, mama si cei trei orfani se stabilesc la Chisinau-  fratii mai mari se inroleaza in armata otomata-  cad in lupta de la asediul Brailei; la Chisinau, mama isi vede singurul fiu ramas in viata angajat corist la biserica cea mare din Chisinau

Manuscrisele muzicale bisericești din Biblioteca Mănăstirii Dintr-un Lemn/ Vâlcea

Una dintre numeroasele mănăstiri vâlcene în care a fost promovată cântarea de cult de tradiţie bizantină este Dintr-un Lemn, aşezământ de maici unde, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a fiinţat o şcoală de pregătire a viitorilor preoţi şi pentru bisericile ortodoxe din Transilvania, în condiţiile asupririi habsburgice. După adoptarea reformei hrisantice a muzicii bisericeşti de către Biserica Românească şi iniţierea procesului de „românire” a cântărilor[1], în 1816 şi respectiv 1919, mănăstirea Dintr-un Lemn a devenit un adevărat laborator de învăţare, traducere, redactare şi interpretare a imnelor religioase specifice cultului divin public ortodox. Pentru ţinutul vâlcean, iniţiatorul acestui proces artistic, cultural şi naţional a fost cunoscutul Anton Pann (1797-1854), profesor, poet, traducător, compozitor, copist şi editor de numeroase lucrări de muzică bisericească. Acest artist desăvârşit al şcolii româneşti de muzică bisericească, din deceniile trei, patru, cinci şi şase ale secolului al XIX-lea, a predat psaltichia la şcoala de cântări a acestei mănăstiri şi a lăsat aici o bună parte din opera sa în manuscrise.

 

         În rândurile care urmează, prezentăm, pe scurt, manuscrisele muzicale aflate, în prezent, în biblioteca acestei mănăstiri şi cercetate de către autorul acestor rânduri.[2]

Vama de la Râmnic

Situat pe unul dintre principalele drumuri comerciale care legau Transilvania de lumea balcanică, Râmnicul a fost încă de la începuturile organizării administrativ-teritoriale a Ţării Româneşti punct de vamă românească înainte de graniţă.

În 1439, Vlad Dracul acordă negustorilor din Polonia, Galiţia şi Moldova libertatea comerţului în Ţara Românească şi de tranzit spre peninsula balcanică, comercianţii plătind vamă excepţională la Râmnic (doi florini ungureşti) şi vamă ordinară în celelalte oraşe (325).

Neplata vamei sau sustragerea de la plata acesteia ducea la confiscarea mărfii celor în culpă, hotărârea având un caracter definitiv, neputând fi eludată de nici o hotărâre a demnitarului de resort şi nici de domnie. În acest sens, Vlad Vintilă îi scrie burgermeşterului Sibiului cu privire la 10 boi reţinuţi la Râmnic, despre care faptă s-au plâns negustorii sibieni. Domnul menţionează că actul este legal, sub motivul că „au fugit cu vama“, pentru că hotărârea domnească este „... că cine va fugi cu vama dintre oamenii domniei tale sau ai domniei mele şi îi va prinde, să i se ia vitele sau toată averea“ (326).

Puţinele menţiuni documentare cu privire la operaţiunile vămii râmnicene ne determină să credem că ea şi-a desfăşurat activitatea fără incidente, fiind respectată atât de negustorii români, cât şi de cei aflaţi în tranzit. Punctul de vamă este menţinut şi în condiţiile integrării Olteniei administraţiei austriace între anii 1716 şi 1739. În raportul pe care îl trimite Ignaţiu Haan către Camera aulică la 30 octombrie 1719 este citată şi vama de la Râmnic (327). Vama de la Râmnic avea în timpul austriecilor ca filială Arxavia (328), iar în competenţa sa intra un teritoriu cuprins între Zăvideni şi mănăstirea Cozia, pe o distanţă de 14 ore de mers (329). Vama avea în fruntea sa un vameş, ajutat de doi călăraşi. Vameşul primea pentru munca efectuată 150 de florini renani (330), iar călăraşii primeau câte 60 de florini renani (331). În primiim trei ani ai administraţiei austriece vameşii au fost români, ca după 1719 să fie înlocuiţi cu transilvăneni sau austrieci. În 1719 a fost propus ca vameş la Râmnic George Szabo în locul lui Petru Dobra, trecut ca translator la inspectorat (332), regăsindu-l ca vameş în 1725 (333). Cu ocazia noii organizări a vămilor apar şi călăraşii, iar pe cel râmnicean îl cheamă Petru Fold (334).

După reîntoarcerea Olteniei sub administraţie românească, răspunzător de activitatea vămii şi de strângerea taxei vamale este pârcălabul, care îndeplinea funcţia pe baza unei cărţi domneşti, fiind ajutat de ispravnici şi de căpitanii de târg (335).

Importanţa vămii râmnicene creşte după ce este deschisă Via Carolina, cale modernă de traversare a Carpaţilor, de-a lungul defileului Oltului, cu care ocazie mai mult de jumătate din comerţul transilvănean cu Ţara Românească şi lumea balcanică trecea în mod obligatoriu prin Râmnic. Punctul de vamă îşi desfăşoară activitatea cu regularitate în tot veacul al XVIII-lea, fiind respectat şi temut de negustorii de toate seminţiile.

Înstrăinarea registrelor vamale şi pierderea lor îngreuiază reconstituirea unui istoric exhaustiv a vămii râmnicene. La 29 aprilie 1778 îl găsim ca martor pe Vasile biv vel vameş (336).

Ultimele date pe care le-am putut identifica cu privire la problema pusă în discuţie sunt din 1785, când Henrion - comandantul vaselor companiei J.I. Pürhcher, ce navigau pe Olt - plăteşte la Râmnic vamă 5% şi 1792, când toate mărfurile în trecere prin oraş plătesc aici „vama românească" (337).

Sursă selecție: vol. <<Veacul de aur al Râmnicului>>/ Meşteşugul prelucrării hârtiei/ de Nicolae Bănică-Ologu, Editura OscarPrint 2000.

Foto ilustrative din colaj una câte una cu explicații (+ linkuri spre informații suplimentare) - la această legătură.

___________

325 F.C.P.C.N.

326 Ibidem.

327 Ibidem, astăzi Muzeul judeţean Buzău.

328 Ibidem.

329 Dariu Pop, op. cit., p. 54.

330 V. Molin, op. cit.

331 P. Constantinescu-Iaşi, op. cit/, Idem, Tipărituri vechi româneşti necunoscute, în Arhiva“, extras 1931, p. 4.

332 V. Cărăbiş, Biserici de pe valea Jaleşului, în „M.O.“, an X (1958), nr. 3-4, p. 366.

333 P. Constantinescu-Iaşi, op. cit., p. 4.

334 V. Literat, op. cit., p. 10.

335 F.C.P.C.N.

336 Ibidem.

337 T.G. Bulat, Inscripţii din bisericile Olteniei, în „M.O.“, an. IV (1925), nr. 17, p. 60-61.    

____

#bibliotecivalcene #memoriesicunoasterelocalaValcea #memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea