Dinu Săraru: Aşa a început o tragică dedublare biografică în stare să mă urmărească asemenea unui coşmar”

<<...iată de ce şi vin să mulţumesc celor care m-au chemat azi, în faţa acestor pagini, iară să ştie, poate, cât bine mi-au făcut, obligându-mă să mă opresc din pomenitul galop pentru a mă întoarce, pe neaşteptate, dintr-un drum fară întoarcere astfel, spre a mă scufunda în apele aducerilor aminte răcoritoare şi parfumate, cum erau numai apele Oltului sub podul de fier dinaintea căii ferate, însoţite în curgerea lor mereu tânără şi strălucitoare sub cerul care împrumuta sticlirea de marmură a Malului Alb, de şuieratul prelung, sfâşietor, al trenurilor care venind dinspre câmpie se pregăteau să intre în defileul de piatră vânătă al munţilor albăstrind zarea dincolo de porumburile care, toamna, veneau curajoase până la porţile dinspre Ardeal ale oraşului.


Ce curios, mă gândesc astăzi, acest pod maiestuos, cu arcuri argintate sub soarele stăruind deasupra lui, ca şi când ar fi stăruit asupra unui stâlp de foc, nu ducea atunci, pentru mine, nicăieri, după cum drumul care venea ca să sfârşească în el nu venea de nicăieri, oraşul se termina aici, aşa cum s-ar fi terminat pământul întreg. El, acest pod, era făcut numai ca să ne aruncăm noi de pe balustradele lui în apele Oltului care nici el nu era făcut pentru altceva, decât pentru secunda aceea când închideam ochii şi săream cu o supremă inconştienţă ce şi azi, când o evoc, mă înfioară, facându-mă să-mi simt inima lovind, mai tare de cât s-ar cuveni, în coşul pieptului. Atunci, însă, această inimă nu exista, cum nu exista nici în ora de clasă în care, la tablă, o disecam cu o rară plăcere a "detaliilor" din care aflam că era alcătuită şi pe care le numeam auricol şi ventricol şi… atât de străini de existenţa ei care nu ne privea, în timp ce azi aş putea, dacă aş avea curajul să mă gândesc, să simt cum trece sângele în pieptul meu dintr-un auricol într-un ventricol, gata să spun şi locul unde mi se pare că se poticneşte curgerea lui, iar eu am răbdarea îngrijorată să aştept această trecere, exact cum aştept trecerea dintr-o zi în alta…

Meşteri populari contemporani vâlceni/ Prima monografie a artei populare din județ (1972)

<<În contextul transformărilor fundamentale cunoscute de poporul nostru în anii socialismului, meşteşugurile artistice tradiţionale se află, firesc, în plin proces evolutiv pe linia adaptării lor la condiţiile vieţii moderne. Este un proces complex caracterizat atît prin renunţarea treptată la anumite materiale şi tehnici tradiţionale, cit şi prin dezvoltarea puternică a altora cu posibi­lităţi de adaptare mai rapide la necesităţile vieţii contemporane şi, deci, cu calităţi artistice noi, artizanale. Procesul reliefează cu pregnanţă două coordonate care polarizează aceste tendinţe se află într-o continuă corespondenţă: e vorba, cepe de o parte, de eficienţa revitalizării meşteşugurilor tradiţionale, în condiţiile actuale, iar pe de altă parte, ca o urmare, de poten­ţarea originală a creaţiei artistice, care să corespundă gustului modern şi să poarte o marcă specific locală.

Ambele coordonate le observăm în creaţia populară actuală din Vîlcea, unde meşteşugurile de veche tradiţie se diminuează totuşi treptat, fie prin necunoaşterea unor practici şi tehnici de lucru, fie prin înserarea neartistică, în stilul local tradiţional, a noilor materiale sau compo­ziţii ornamentale. Odată cu dezvoltarea accentuată a unor centre noi, s-a afirmat şi producţia artistică a meşterilor populari care, prin forţa lor creatoare, tind să unifice pe planul artei frumosul rustic cu cel al mediului urban, imprimînd astfel o trăsătură nouă artei populare vîl- cene. Din cele aproape 30 de sate în care se practică meşteşuguri de veche şi remarcabilă tra­diţie, mai mult de jumătate din ele sînt cuprinse în sistemul de îndrumare a meşterilor populari prin aşezăminte culturale, prin secţiile cooperaţiei meşteşugăreşti sau prin clasele Şcolii populare de artă, în scopul dezvoltării producţiei lor la nivelul cerinţelor şi gusturilor contemporane. Cei peste 200 de meşteri populari vîlceni vădesc un talent artistic deosebit; performanţele muncii lor exprimă semnificativ contextul favorabil progresului în practicarea meşteşugurilor artistice populare. Demn de relevat este şi faptul că produsele lor exercită o putere de atracţie mediul urban. S-ar putea spune că oraşele, cu satele din jur, tind să polarizeze practicarea, prin sistemul cooperaţiei meşteşugăreşti, a meşteşugurilor populare : Horezu cu satele Olari (ceramică), Romani (împletituri din alun), Yaideeni (împletituri din alun şi ţesături), Rm. Vîlcea cu localităţile Rîurcni (cusături) şi Vlădeşti (ceramică). Aşa se explică nu numai procesul de continuare a unor practici şi meşteşugari tradiţionale, dar şi sistemul de producţie artistică organizată.

Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia/ prof. dr. Florin Epure

From these presented in this study, rezult that the art and arhitecture from Basarab epoch have reprezented a crucial moment in the development of roumanian cultural phenomenom of the Middle Ages, oscilating between tradition and inovation, yet insuficient researched and known, far from to mean a remaining at the old forms devoted by the masters of former century- as so as has been told the science to build and decorate of this periode has known in numerous cases an obvious/evident originality and power of creation without which was not possible the appearance of Brâncoveanu art and arhitecture; in the same time must be specified that the respective epoch, even it was not animated by that insistent preocupation for shining decorative achievenments, has demonstrated by the native master's part that conceived it and achieved it a keen inovative spirit, doubled by a complete possesion of technical and artistical methodes and of a distinctive sense of equilibrium and proportions.

Inclining with zeal and modesty over the artitectural repertory former constituted, the masters of Matei Basarab epoch looked after, consistently the enrichment of technical and artistical vocabulary with new and various building procedure as well as with plastic expressing forms that will have an essential rol in the evolution of roumanian old civilization.

In our study we made a foundations' evolution of  Matei Basarab from Oltenia zone from their creation up to nowerdays, analysing historical sources, the inscriptions, the documents found in the archives of patrimonial offices of zonal menagement offices of culture and national cultural patrimony, the art and arhitecture studys, cartographic and photographic documents, archaeologicaldescriptions, memorialistic wretings a.s.o.

The foundations of  Matei Basarab in Oltenia zone, it's an novelty appearance which brings an essential contribution for a better knowledge of the foundation activity of the voievod and for a better understanding of the hystorical stages that happened upon that civile or religious ediffices where was written the hystory of almost four centuries of roumanian nation.

Pe bună dreptate, Matei Basarab a fost socotit în zilele noastre ,,cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”[1], în Ţara Românească doar domnitorul Constantin Brâncoveanu  călcându-i pe urme. Mulţimea construcţiilor ridicate de domnul Ţării Româneşti a fost remarcată şi de contemporanii săi; de pildă, misionarul catolic, de origine bulgară, Petru Bogdan Baksić, vizitând ţara în această vreme, afirma că Matei Basarab „a ridicat multe mănăstiri şi a renovat multe biserici pe întinsul Ţării Româneşti”[2]. La rândul său, un alt străin care a vizitat Ţara Românească în această vreme, diaconul Paul de Alep, constată şi el că Matei vodă „a zidit multe biserici şi felurite mănăstiri, toate de piatră, boltite, din temelii desăvîrşit; şi le-a făcut toate de cîte aveau nevoie, ca odoare sfinte, preţioase şi le-a făcut danii bogate. Şi a făcut multe milostenii la Ierusalim şi la felurite mănăstiri şi biserici din lume[.. .] A zidit [în] multe locuri”[3]. Numărul mare al ctitoriilor ridicate de Matei Basarab nu a impresionat numai pe străini, ci şi pe autohtoni. Într-un document din 1661 se spunea astfel că „multe sfinte mănăstiri şi case dumnezăeşti au făcut [domnul] aici în ţară”[4], constatare asemănătoare aceleia din cronica ţării, unde se afirmă că Matei „au făcut multe mănăstiri şi biserici” şi se enumeră douăzeci de de asemenea ctitorii bisericeşti precum şi cetatea din Târgovişte[5].

,,Vâlcea: Brătienii au fost comemorați la Malaia”/ săptămânalul Indiscret în Oltenia/ 29/09/2024

<<Sâmbătă, 28 septembrie, în comuna vâlceană Malaia, membrii Partidului Național Liberal Vâlcea i-au comemorat pe Ion C. Brătianu și Vintilă I.C. Brătianu. Fântâna Brătienilor și Crucea Brătienilor se află în punctul „Sub podgorii”, pe drumul care duce spre Muntele Zmeuret. Crucea a fost ridicată de către Vintilă Brătianu şi soţia sa Lia, în memoria părinţilor lor. Ansamblul de artă este inclus pe Lista monumentelor istorice.

Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea a adresat câteva cuvinte participanților:

„În urmă cu câțiva ani un tovarăș, ajuns pe o funcție mare la nivelul județului, a vrut să demoleze statuia lui Vintilă Brătianu (realizată de sculptorul Spiridon Georgescu, la anul 1935) din fața Prefecturii Vâlcea, motivând că liderul politic liberal nu a făcut nimic pentru Râmnicu Vâlcea și județul Vâlcea.

Vintilă I. BRĂTIANU/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

de Felix Sima

Vieaţa şi opera lui Vintilă I.C. Brătianu văzute de prietenii şi colaboratorii săi, Bucureşti, Imprimeriile Independente, 1936, 521 p. (Aşezămâtul Cultural Ion C. Brătianu, XXXII),  carte existentă la Fondul tradiţional al Bibliotecii Judeţene “Antim Ivireanul” Vâlcea....

Vintilă Brătianu (1867 – 1930)

Din corespondenţa familiei Ion C. Brătianu, Aşezământul Cultural „Ion C. Brătianu”, vol.XXI, vol. XXVI, vol. XXVII, Bucureşti, Imprimeriile „Independenţa”,1933, 1934.

*  Este cel de-al treilea fiu al lui Ion C. Brătianu. S-a născut la 16 septembrie 1867, la Florica, comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş.

* A urmat liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi a continuat studiile la Paris, la liceul „St. Louis” şi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi, obţinând diploma de inginer.

* A participat, alături de Anghel Saligny, la construirea podului de la Cernavodă, apoi a condus lucrările de construcţie a altor poduri pe Siret, Argeş şi Vădeni.

«Nicolae Boierescu – un rapsod de pe Topolog»/ autor Gheorghe Deaconu/ carte în PDF

Prefață

Pentru Nicolae Boierescu, tradiția avea valoare de Lege…

            A scrie o carte despre propriul tată înseamnă o vie dovadă a dragostei și a respectului, nu doar pentru că ți-a dat viață, ci și pentru modul în care te-a crescut și te-a orientat spre împlinirea unor aspirații, spre adecvarea capacităților cu profilul ales. Întâlnim scurte aprecieri la adresa părinților în articole de ziar, în memorii mai ales, în fragmente de roman, dar, de data aceasta, avem o carte întreagă despre unul dintre părinți, despre tatăl autorului. Nu e vorba doar despre recunoștința fiului, de datoria fiecăruia dintre noi față de părinți, ci și de onoarea lăsată moștenire de pe urma unei vieți trudnice, echilibrate, consecvente, permanent însoțită de arta cântecului, de cântecul strămoșesc al românului, izvorât acolo, în inima satului, spontan și sincer, precum și limpede, ca pârâul de munte.

            Nicolae C. N. Deaconu, cunoscut pe valea Topologului drept Nicolae Boierescu, era un om – n-aș zice cu frica de Tatăl Ceresc – ci, mai degrabă, cu smerenie față de cele sfinte. Poate nu era duminică să nu-l vezi în strană, dând răspuns la Sfânta Liturghie.

Emilia și Marin Popescu-Diculescu/ Aspecte etice și estetice în folclorul poetic vechi din zona Bălcești de Olteț

Folclorul este mereu nou. De la o generație la alta, gustul literar al oamenilor variază, iar urmărirea acestor transformări nu trebuie să scape lingvistului și folcloristului. O colecție de folclor înseamnă fotografia unui loc dat, la o anumită dată. La ani distanță, o altă colecție, privind cercetarea aceleiași regiuni, ne dă putința de a lua cunoștință de evoluția creației populare.

Enciclopedia poetică nescrisă a vieții românești este exemplificată prin colecția de folclor vechi de pe Valea Oltețului, cu delimitarea strictă a unei microzone, în cazul de față Bălcești.[1]Cu nimic nu este inferior acest act de cultură multimilenar, atât poetic, cât și estetic față de ansamblul de cultură folclorică românească veche. Vom susține această teză în tot ceea ce urmează pe baza unor documente de netăgăduită autenticitate, culese direct de pe terenul de studiu. Zona Bălcești de Olteț are factorii ei de individualizare și originalitate.

Demersul nostru începe prin conturarea unui capitol bine reprezentat: cântecul haiducesc. Un frate geamăn al haiducului Toma Alimoș este Iorgul, “stăpânul pădurilor” și “iubitul mândrelor”. Localizarea se face din primul vers: “Pe malul Oltețului / Paște calul Iorgului, / Calul paște și nechează, / Iorgul doarme și visează. / Pe drumeagul de la vale / Vine o fată călare / Și strigă în gura mare: / Deșteaptă-te, Iorgule, / Ia-ți calul cu frâiele/ Să colindăm poienile, / Să urcăm dealurile, / Că am văzut pe cărare / Alt haiduc venind călare; / Teamă mi-e să nu mă fure / Și-oi rămâne fără nume.”

 

Mai multe nume de haiduci sunt menționate și cântate în creația orală din zonă. Vor fi făcut și prin aceste ținuturi dreptate, din moment ce sunt amintiți Iancu Jianu, Darie, Mihul haiducul, dar și două din tovarășele lor de viață și de necazuri: Tița copilița și Lica Angelica, “copii” ai vestitei Chira Chiralina.

Prundeni/ Vâlcea: conacul lui Ștefan Filipescu la mai mult de un secol de existență (video și foto)

- cândva, Ș.F. i-a fost oponent lui I.G. Duca (a constituit chiar o disidență liberală la nivel județean) și categorisea „generaţia” de politicieni promovată de I.G.D. ca fiind una de „chinderi” (de două categorii: <idealiști și afaceriști>)*, adăugăm/ cităm...

>> în filmulețul pe care îl recomandăm (- o excepțională filă din #memoriavalceana) este intervievat dl. Corneliu Diaconescu, strănepot/ moștenitor al lui Ștefan Filipescu...
>>> fără să știm exact dacă Ș.F. a fost mai mult idealist decât afacerist (sau invers), putem vedea cum arăta/ arată acum casa lui, reprezentativă pentru arhitectura vâlceană ante- și interbelică...

<<...construcție începută în anul 1903, de către Stefan Filipescu și soția sa, reprezintă o mărturie a unei epoci apuse, cu urme in prezent. Stefan Filipescu, om implicat in viata politica , președintele Organizației Liberale din Dragășani, a pus bazele acestui conac cu grijă și pasiune pentru detalii, iar construcția sa a fost finalizată în 1906, in interior existând câteva fotografii care marcheaza acest frumos eveniment.

Din păcate, Stefan Filipescu a avut ocazia de a se bucura de această frumoasă locație pentru un timp relativ scurt, trecând în neființă în anul 1919. Cu toate acestea, conacul a rămas în grija urmașilor săi și a continuat să joace un rol important în viața comunității locale.
Până în 1949, când a fost expropriat în conformitate cu decretul 83 din martie 1949, conacul a fost martor la o serie de evenimente, placute sau mai putin placute, care au marcat istoria locului. Locatia a fost o casă deschisă pentru oamenii din diverse categorii sociale, adăpostind chiar și prizonieri ruși în timpul razboiului. Această locație a fost, într-un fel, un refugiu și un loc de întrunire pentru oamenii locului si nu numai.

Corina Mihăescu/ Știință și simbol în Ceramica de Horezu/ recenzie de prof. dr. Gheorghe Deaconu

<<Sâmbătă, 1 iunie 2024, am fost oaspete al Târgului Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” (ediția a LII-a), după ce, zeci de ediții, mă aflasem printre amfitrioni, având, acum, doar „misiunea”, onorantă, de a prezenta noua carte a etnografei Corina Mihăescu, Știință și simbol în Ceramica de Horezu − element de patrimoniu UNESCO, publicată, sub auspiciile Institutului Național al Patrimoniului, de Editura Mega (Cluj-Napoca, 2023). Avusesem, cu ani în urmă, un privilegiu similar, acela de a comenta prima versiune a cărții, Ceramica de Hurez. Lutul – miracol și devenire (Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”, București, Editura Contrast, 2005), recenzia apărând în revista „Renașterea civilizației rurale românești” (an. IX, nr. 1-2/17/, 2007, p. 116-121). Lucrarea reprezenta, la începutul anilor 2000, prima sinteză etnografică postdecembristă asupra ceramicii de Horezu, reactivând interesul științific pentru un subiect de relevanță națională, după ce, cu câteva decenii în urmă, Paul Petrescu, exeget autorizat al fenomenului, semna în monografia-album Arta populară din Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea, 1972), un consistent capitol asupra ceramicii tradiționale locale, celelalte capitole aparținând altor trei etnografi consacrați ai momentului: Elena Secoșan, Georgeta Stoica, Ion Vlăduțiu. Volumul includea primele „portrete” ale celor mai cunoscuți meșteri olari horezeni (realizate de Ioan St. Lazăr), precum și (sub semnătura subsemnatului) un text programatic, recunoscut, în timp, drept o primă „strategie” de dezvoltare a artei populare vâlcene, pe care și-o asumase instituția editoare, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea (titulatura actuală). În răstimpul celor 33 de ani, Centrul... mai avusese două tentative (ambele nefinalizate) de a aduce dezbaterea și evaluarea subiectului „la zi”: actualizarea și reeditarea lucrării menționate (inclusiv a capitolului de ceramică) sub coordonarea etnografei Georgeta Stoica; elaborarea unei sinteze profilate numai pe ceramică, având-o ca autor principal pe etnografa Silvia Zderciuc. 

Sorin Zamfirescu/ ,,Rememorări cu gust de pelin/ vol. I/ Și voi unde erați?” și ,,Rememorări cu gust de pelin/ vol. II/ Mărturisirile unui politician „pârât”

<<Prefață/ Domnul Sorin Zamfirescu, o mare personalitate a Râmnicului, și o spun cu sinceritate - a fost un excelent primar al orașului și un deputat harnic în parlamentul țării - inspirat de poveștile mele lahovariste, vine în fața publicului cu poveștile seriei Domniei Sale, 1956-1960. Fundalul istoric este cel comunist, evident, dar domnul Zamfirescu nu face caz de asta, căci cum bine se spune: „tinerețea este o altă țară”. Adevărat, vremurile erau ciudate, dar atunci, în școală, elevul era elev și profesorul, profesor. Autorul are un talent autentic de povestitor, iar poveștile generației sale, consemnate acum într-o carte, sunt minunate și au tot dreptul la neuitare. Domnul Zamfirescu îmi amintește prin stilul său narativ de Constantin Mateescu, și el absolvent de „Lahovari”, un foarte bun prieten al autorului și un scriitor fabulos (este cel care a scris „Memoria Râmnicului”). Cei doi par să exprime admirabil nostalgia pentru un Râmnic care nu va mai fi la fel niciodată, pentru un Liceu „Lahovari” care nu mai mai fi la fel niciodată, pentru un fel de fericire pierdută, dar trăită la vremea respectivă cu maximă intensitate. Citind cartea „Amintiri târzii de lahovarist împătimit”, am înțeles un lucru simplu: povestea este o nevoie fundamentală a omului, iar dacă o poveste este frumoasă, consemnarea ei devine absolut necesară. Nu pot să închei mica mea prezentare a cărții fără să nu reamintesc aici vorbele lui Oscar Wilde, care i se potrivesc foarte bine și autorului acestor amintiri: „Toți oamenii fac istorie, geniali sunt doar cei care o scriu”.>>

Ph. D. Sorin Oane
High School Hystory Teacher,
Alexandru Lahovari Național College Ramnicu Valcea

&&&

<<Preambul obligatoriu (glumesc)
De ce nu stai cuminte, Zamfirescule, și nu-ți vezi de „tinerețile” tale? O astfel de întrebare e pertinentă sau nu? Greu de răspuns și atunci am dat cu banul! A căzut marca, deci am să continui să scriu …

Carmen Andreescu/ Contribuții la istoria Cinematografului vâlcean

De la fenakistoscopul profesorului Plateau de la Universitatea din Gand la caravanele care străbăteau tîrgurile încîntînd oamenii cu noua minune.

De la kinetoscop (varianta americană a năzdrăvăniei lui Plateau) la spectacolul cinematografic numărînd ore.

Şi apoi, în 1910 de la sătucul cu 253 de locuitori, „pădurea de ilice“ a indienilor Cherskee şi Cahurega la Hollywood-ul — „pămînt al făgăduinţei“ în care se năştea o nouă naţiune: a starurilor şi miturilor din Olimpul de mucava al studiourilor.

Un început, dar nu şi un sfîrşit, cadre ale filmului istoriei cinemato­grafiei şi a cinematografului. Şi dacă era mai greu să faci cinematografie, să faci cinematografe nu aveai nevoie de recuzita anevoioasă de dive şi regizori, te puteai mulţumi la început cu o sală — modestă — cu instalaţii cu sau fără reostat, cu scenă cu sau fără draperie, era de ajuns să ai doi stîlpi pentru a prinde pînza de proiecţie între ei şi spectacolul... începea în 1907 — primul în România, la Iaşi, în sala transformată şi amena­jată din cea a circului „Sidoly", şi în acelaşi an în sala teatrului Adreani — la Rm. Vîlcea.

Noua „Societate pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti” se ocupa de... îmbutelierea sticlelor cu apă, amenajarea noilor hoteluri, închirierea camerelor, serviciul sanitar, dar şi de petrecerea timpului celor aflaţi la cură într-un mod cît mai agreabil. Deci, sînt gră­bite lucrările pentru terminarea clădirii de bazare şi teatru (1) la Călimăneşti, clădire începută în 1910 (2).

Cronica (franciscană a) Râmnicului din 1764

Toate orașele vechi au o istorie și Râmnicul are o cronică a sa. Este vorba de Cronica Franciscanilor din 1764, care este și prima istorie a orașului. Pentru a înțelege mai bine locul pe care îl ocupă în istoria românilor această cronică a franciscanilor din 1764, e necesar a aminti și relatările anterioare despre oraș în legătură cu aceasta. Astfel prima atestare documentară a Râmnicului este expresia: „o moară la Râmnic pe care a dăruit-o Dan voievod și via tot de acolo”, din documentul anului 1388 mai 20, de la Mircea cel Mare (1384-1418) și numirea lui ca oraș în anul următor la 4 septembrie 1389, când este numit „orașul domniei mele”. Deci un oraș vechi domnesc. Aici, la 1640, aflăm că „un oraș numit Râmnic – oraș odinioară catholic, apoi ajuns schismatic din vina unui episcop în care au fost mulți din același neam (sași) și biserica se mai păstrează încă dar nu știu cum se spune că s-au făcut schismatici… și se spune că au căzut în rătăcire în timpul fratelui Andreia Bogoslavich”
[1]. Relatarea din 7 februarie 1660 adaugă: „La Râmnic biserica este ruinată, n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată dacă ar fi cu ce”, iar cea din 1670 completează „biserica este stricată dar are unele bunuri pe care le stăpânesc mirenii”[2]. În versiunea românească a vieții lui Nifon din 1682, ni se spune: „se hirotoniră și doi episcopi și le deade și eparhie hotărâtă care cât va birui”, din care s-a dedus și înființarea episcopiei Râmnicului Noul Severin, ceea ce confirmă și prin actul din 1535 aprilie 1, când este amintită biserica episcopiei cu hramul Sf. Nicolae, ființând cu danii din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), fiind documentul istoric de bază al episcopiei Râmnicului.

Relația latină din 1688 ne precizează: „Al doilea oraș era Râmnicul așezat pe un șes bun pe râul Olt nu departe de vărsarea sa, reședință episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală din Țara Românească”[3]. Din aceasta se inspiră și relația din 1731; când spune „Biserica episcopiei Râmnic a fost ridicată din temelie de Bogdan cel vechi fratele lui Mircea Voievod în anul 6812 (1304) care biserică aparține orașului Râmnic. Când arhiepiscopul sau mitropolitul cu numele Antim a mutat arhiepiscopia de la Severin la Râmnic, această biserică a rămas arhiepiscopală și până în ziua de astăzi, se cheamă Noul Severin.

În Lumină/ Podcast Jana Sdreală #14 , invitat prof. dr. Sorin Oane/ 15 sept. 2024

<<Cutuma>> ,,Să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă!” a fost desființată, aproape că și-a dat obștescul sfârșit în interviul de excepție pe care îl constituim astăzi resursă #bibliotecivalcene. Foarte pe scurt (nu repovestim ceea ce poate fi urmărit alăturat, cap coadă): în podcastul <<În lumină>> (#14) realizat de Jana Sdreală, prof. dr. Sorin Oane își expune propriile concluzii/ considerații – rod al cercetărilor de peste 40 de ani cu privire la mai multe momente/ fapte din istoria veche și mai recentă Râmnicului (/Vâlcii); concluzii care numai în consonanță cu (unele dintre) ,,versiunile oficiale”, și mai ales ,,entuziasmul” care le propagă prin veac - nu sunt.   

Alt ,,fir călăuzitor” (și mai cunoscut), anume ,,Crede și nu cerceta” – pe nedrept ,,atribuit” Bisericii* -, care de asemenea ,,s-a bucurat/ se bucură” de ,,largă respirație” (cum se zicea odată) printre istorici(i)-formatori(i) de generații și generații de ,,atotștiutori” - este și el întors cu ,,josul în sus” de acest interviu...

De peste un deceniu, abonații noștri fideli pasionați de #memoriavalceana au putut găsi în conținuturile resurselor #bibliotecivalcene pe care le constituim și le promovăm în online ,,tipare de gândire” și exprimări ale ,,patriotismului local” duse către extrem și chiar până dincolo de acesta; spre ficțiune pur și simplu; eufemistic spus - duse înspre ,,idealul” că atât de bune și frumoase și înălțătoare au fost mari(le) momente istorice/ fapte(le) din vechime! Atât de buni și drepți și iubitori de Râmnic (al treilea oraș domnesc) au fost bunăoară voievozi(i) noștri!

Duelul dintre Nicolae Bălcescu și Christian Tell: nematerializat în fapt, a mutat polemica în planul gândului otrăvit din vârful peniţei...

>> spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni...

<<Întâmplările dramatice din viaţa unei naţiuni determină în cele mai multe cazuri destinul actorilor participanţi la spectacolul evenimenţial. Lucrări trecute de mult în penumbrele timpului, pe care le dezgroapă cercetătorul cu şpaclul minţii şi al şansei, sau bravuri ca-n recenta răzvrătire din decembrie '89, ne arată că actorii aflaţi la mare amiciţie, în faţa morţii pot deveni, prin distorsionarea efortului colectiv, neamici, dar şi, mai grav, duşmani.

Revoluţia Română de la 1848 - frumoasă prin înălţimea idealurilor, strălucitoare prin calitatea actorilor, spectaculoasă prin succesiunea evenimentelor şi dramatică prin înfrângerea pe roata timpului a celor mai înalte visuri ale unei generaţii de excepţie! - n-a fost decât o călătorie prin defileul abisurilor, unde umbrele actorilor s-au întâlnit deseori în violenţă.

Conştiinţa colectivă a fruntaşilor revoluţiei din Muntenia se cimentase prin educaţia şi viaţa printre străini, dar avea la bază, în fond, niveluri diferite de suport economic. Aşa explicăm unele stări comportamentale, tip Eliade, tip Ghica, tip Bălcescu sau tipurile apropiate Tell şi Magheru. Personalităţi puternice, dominate constant de mândria valorii, mulţi dintre actori n-au avut puterea să se ridice după prima îngenunchere, rupând, mai mereu, vechi prietenii şi colaborări fructuoase.

Aşa a fost cazul duelului dintre Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Relaţiile de prietenie dintre cei doi, materializate printr-un deceniu de luptă comună pentru afirmarea idealurilor naţionale (constituirea organizaţiei secrete „Frăţia", proiectul de a realiza o „Bibliotecă militară" după modelul francez şi raportările informaţionale din timpul revoluţiei) n-au putut evita o reacţie intempestivă, speculată mai apoi , în timpul exilului, de emigraţia divizată în Est şi Vest. Pe Nicu Bălcescu, actorul principal, îl cunoaştem bine. Despre Christian Tell ne vorbeşte Elias Regnault în lucrarea sa Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, apărută la Paris, în 1855, unde la pagina 391 scrie: „Tell, maior al oştirilor, de un spirit calm şi chibzuit părea a da mişcărei confirmarea disciplinei; era ştiut că nu se aventura la voia întâmplării şi rezoluţiile sale inspirau cu atât mai multă încredere, cu cât ele erau mai lent pronunţate".

Horia Nestorescu-Bălcești/ Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo

17 octombrie 1852, ora 21. Pe o mare agitată, cu multă întârziere, ancorează în rada portului Palermo, vasul „Ercolano”, comandat de căpitanul Francesco Miceli. Avea la bord 174 de călători, nobili şi negustori, proprietari şi preoţi, profesori şi marinari, soldaţi şi deţinuţi. O lume pestriţă îşi făcea loc grăbită pe lângă cel care avea să intre în acea zi, nu numai pe poarta oraşului, dar şi în istoria lui: Signor Balcusco, negoziante, turco. Aşa l-au înregistrat cele două gazete comerciale locale: „Giornale di Commercio” şi „Il Commercio”.[...]http://*

Într-adevăr, călătorul prezentase, pentru viză, la Delegazzione di polizia marittima un paşaport eliberat la Paris, în 22 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté l’Emperateur des Ottomans, de către consulul general al Turciei, Gustav Halphen.

De pe chei s-a îndreptat, asemeni câtorva dintre călători, prin Porta Felicie spre largo Santo Spirito. A intrat în stânga pieţii pe via Butera. Pe la mijlocul străzii s-a oprit, obosit, în faţa unei clădiri impunătoare pe care scria cu vopsea roşie: Alla Trinacria – Grande Albergo con bagni!

Tudor Nedelcea/ ,,Prizonierii români în Alsacia și Lorena”; Elena Georgescu/ ,,Mormintele ostașilor români din Franța”

Prizonierii români în Alsacia și Lorena

Se pare că niciun popor european nu şi-a scris istoria cu atâtea lacrimi şi sânge precum şi-au scris românii istoria lor. La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice acelaşi Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iunie 1882, p. 1).

Un astfel de eveniment istoric marcant, care să probeze virtuţiile unui neam, a fost Primul Război Mondial. „România nu cere în fond - spunea prim-ministrul Ion I.C. Brătianu - decât o restitutio in integrum. [...] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-1, N. Iorga scria cu îndreptăţire: „noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

La declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întreb ar ea: România intră în război şi dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile, a şovăit să intre în război de partea Antantei şi împotriva ţării sale de origini, ameninţând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, prompt şi edificator, a venit din partea prinţesei Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, viitoarea Regină a României, care s­a pronunţat clar şi l-a determinat şi pe soţul său, şovăielnicul Rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea ţării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar şi din cel ţarist. împăratul german, Wilhelm al Il-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele Regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollem, care a ameninţat printr-o proclamaţie dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia şi ţara şi şi- a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim şi pe aceia care şi-au trădat şi şi-au vândut ţara”. Într-adevăr, şi-a pedepsit fratele (?!), luându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.

Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea

Pentru lumea satului românesc, Vâlcea se constituie într-un spaţiu autentic şi în acelaşi timp privilegiat, mai ales datorită poziţiei sale geografice.

Reşedinţă episcopală, Vâlcea a fost un centru de viaţă spirituală în care voievozii şi marii boieri au ctitorit alături de moşneni. Ţăranii liberi, purtători şi păstrători ai creaţiei culturale populare, ajung ei inşişi ctitori de biserici. La realizarea deplină a bisericilor au contribuit şi şcolile de zugravi şi pictori, care, adesea în pronaos, au lăsat ,,amprenta imagistică a ctitorilor” de biserici.

Zona etnografică Vâlcea, la care face referire prezenta lucrare, reprezintă actualul judeţ Vâlcea, mai puţin zona etnografică Ţara Loviştei (străvechea zonă istorică şi etnografică Ţara Loviştei, inclusiv Valea Lotrului).

La baza acestui studiu iconografic au stat picturile votive din bisericile de la Goleşti, Bodeşti, Urşani, Călimăneşti, Mihăeşti, Păuşeşti-Măglaşi, Stroeşti, Milcoiu, Bratia, fiind reprezentate majoritatea ariilor etnografice vâlcene.

În comuna Milcoiu, din stânga Oltului, în satul Milcoi se află biserica purtând hramul ,,Adormirea Precestii şi a Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul”. Construcţia bisericii a început în 1875 cu ,,blagoslovenia” P. S. Episcop al Argeşului, Ghenadie II, şi a fost terminată în 1878, fiind zugrăvită de zugravul Ilie din Piteşti. La construcţia bisericii au contribuit mai multe persoane din comună, dar aportul maxim l-au avut, conform pisaniei familia Odoroagă (Constandi, Ioan şi Pătru cu soţiile). Susţinând chivotul bisericii, sunt reprezentaţi doi dintre bărbaţii amintiţi (din familia Odoroagă). La intrarea în biserică, pe peretele lateral se poate observa reprezentarea amintită, bărbaţii fiind în port popular. Cei doi sunt îmbrăcaţi identic:

• cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchiului, albă şi ca fond şi ca decor, cu mâneca largă;

• deasupra cămăşii, pieptar ,,înfundat”, cu ornamente vegetale;

• cioareci albi, pe sub ,,fusta” cămăşii;

• ghete negre în picioare;

• ca piesă groasă prezintă şube, probabil crem sau maro (nu se mai distinge prea bine), având ca ornamente găetane negre la mânecă, poale şi în faţă.

Camelia-Mariana Mihăeș/ Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940/ subcap. ,,Familia. Alimentaţia. Moda”

<<...o mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714)/ Veronica Tamaș

În istoria poporului român, domnia voievodului martir Constantin Brâncoveanu a însemnat o adevărată şi strălucită perioadă de prosperitate culturală şi politică, domnul reuşind să menţină neştirbită integritatea teritorială a ţării faţă de tendinţele de cotropire manifestate de imperiile vecine[1]. Domnul a făcut parte din marii feudali ai ţării, având 179 proprietăţi, fiind nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino, pe care l-a urmat la tron, mama sa a fost sora acestui voievod. Printr-o politică abilă s-a menţinut pe tronul Ţării Româneşti 26 de ani, având una din cele mai lungi domnii de la noi[2].

Constantin Brâncoveanu reprezintă o culme dintr-o suită de domni creştini şi este o ilustrare vie a faptului că în acea vreme gândirea ortodoxă, concepţia de civilizaţie şi de cultură creştină reprezentau dimensiunea principală a întregii istorii naţionale româneşti[3]. Domnul a reuşit să transforme Ţara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci şi unul de luptă împotriva dominației otomane. Numai datorită supleţii acţiunii diplomatice a domnitorului muntean, Ţara Românească a putut să-şi păstreze situaţia de semiindependenţă într-o epocă atât de învolburată. Prin priceperea sa, domnul a căutat prietenii şi alianţe pentru a nu rămâne singur în faţa turcilor.

 

Voievodul, din anul 1688, a avut un steag de luptă, găsit la Mănăstirea Hurezu. Steagul avea formă de flamură lungă şi îngustă, decupată la capăt, liber în trei fâşii. Câmpul ei era brodat cu stema |ării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia „KOMSTAMTINUS BRANCOVEAN VALACHIE TRANSALPINES PRINCEPS ANNO DOMINE 1688”. Pe cealaltă faţetă era pictată scena botezului domnului Iisus în apa Iordanului[4].

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai izbutite monumente din întreaga ţară, Mănăstirea Hurezu, zidită între anii 1690-1693, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn martir şi mare ctitor. Astăzi, ea reprezintă unul din cele mai splendide şi mai armonioase monumente religioase din România, fiind înscris în lista monumentelor UNESCO[5]. Constantin Brâncoveanu a venit în două rânduri pe la ctitoria sa vâlceană, în anul 1695 la Sânt Petru, când se afla la Cladova, pentru întărirea cetăţii de acolo şi la 18/28 septembrie 1697, când „măria sa cu toată casa Măriei sale, cu boierimea au mers la mănăstirea Măriei sale, de la Hurezi, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-se căci mănăstirea gătită de tot au găsit. Şi împreunându-se acolo cu maica domniei sale şi cu doamna domniei sale”[6].

,,Oameni, fapte, legi”/ colectiv de autori/ coordonator Mihai Călugărițoiu/ vol. integral în PDF

Instituţia Poliţiei - poveste fără sfârşit

Istoria acestei instituţii aproape că se confundă cu istoria organizării colectivităţilor umane, deoarece Instituţia Poliţiei a avut întotdeauna un rol important, chiar în societăţile cele mai rudimentar organizate.

Grupările de oameni în societate au impus, din primul moment, crearea unor anumite organisme menite să apere atât societatea cât şi individul, împotriva diferitelor acţiuni nocive, dar inerente, vieţii omeneşti.

La începutul organizării statale, fruntaşii satului, „oamenii buni si bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Geto-dacii, popor civilizat al Antichităţii, nu aveau cum să nu trăiască după reguli de conduită. Mai târziu, Aga - demnitatea atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în centrul mahalalelor, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului. Sunt „poliţiştii” începutului.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa Marelui Agă, mai ales că după 1775 se înfiinţează Tribunalul Agiei.

Enciclopedia Vâlcii/ ,,O carte mai mult decât necesară”/ recenzie de general de brigadă (ret.) Grigore Buciu/ rev. ,,ROMÂNIA EROICĂ”

<<Istoria şi cultura ies câteodată la lumina zilei prin Fântâna lui Manole. Este, desigur, o metaforă legată de numele legendarului constructor al mănăstirii de zid din Ţara Românească. Dar este şi o altfel de realitate. Prin Editura „Fântâna lui Manole” a văzut lumina tiparului, pe parcursul a câtorva ani, Enciclopedia Judeţului Vâlcea, o lucrare monumentală ca prezentare grafică, volum şi muncă investită.

A apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea – ca rod al gândirii, documentării şi elaborării Forumului Cultural al Râmnicului. Această structură multiculturală organizată după criterii cărturăreşti, după cum sugerează titlul său – „al Râmnicului”, strânge în rândurile sale intelectualitatea de elită activă din judeţ, dar şi personalităţile din întreaga ţară şi de peste hotare ce-şi au obârşia în satele şi oraşele judeţului Vâlcea. Ca urmare a efortului intelectual conjugat, Forumul duce la îndeplinire o multitudine de proiecte din varii domenii, acţiuni, scrieri şi ceremonii etc. menite să păstreze la nivel înalt spiritualitatea acestui ţinut, ca o prelungire firească a istoriei vechiului centru cultural şi spiritual, de unitate, românitate şi credinţă, pe care Râmnicul l-a jucat din Evul Mediu încoace.

În argumentul său la volumul al III-lea al Enciclopediei – „Aşezările rurale”, economistul Constantin Rădulescu, preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea, apreciază că „este cea mai mare şi mai complexă lucrare editorială, elaborată şi publicată în judeţ”, ca urmare a avansării unui proiect în 2007, menit a marca cum se cuvine împlinirea, în 2022, a 630 de ani de atestare documentară a Râmnicului Vâlcea. S-a vrut o încununare fastuoasă, de mare greutate ştiinţifică, a tuturor încercărilor monografice, de toate tipurile care au fost publicate şi au un caracter generalizator, începând cu „Tabula Valachiae Cis-Alutanae”, din 1723, a austriacului Friedrich Schwartz, o hartă documentată în stil nemţesc, ce se constituie şi face parte dintr-o veritabilă descriere a Olteniei, ocupată de austrieci. Documentul cartografic este o evidenţă completă a aşezărilor omeneşti – târguri şi sate, făcută din raţiuni economice de către puterea ocupantă, ce se vedea înstăpânită aici pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, Oltenia sub austrieci trebuia stoarsă de toate resursele pe care le putea da, în mod metodic şi sistematic, pentru o Vienă orgolioasă, luxoasă şi plină de ambiţii europene.