Pentru Nicolae Boierescu, tradiția avea valoare de Lege…
A scrie o carte despre propriul tată înseamnă o vie dovadă a dragostei și a respectului, nu doar pentru că ți-a dat viață, ci și pentru modul în care te-a crescut și te-a orientat spre împlinirea unor aspirații, spre adecvarea capacităților cu profilul ales. Întâlnim scurte aprecieri la adresa părinților în articole de ziar, în memorii mai ales, în fragmente de roman, dar, de data aceasta, avem o carte întreagă despre unul dintre părinți, despre tatăl autorului. Nu e vorba doar despre recunoștința fiului, de datoria fiecăruia dintre noi față de părinți, ci și de onoarea lăsată moștenire de pe urma unei vieți trudnice, echilibrate, consecvente, permanent însoțită de arta cântecului, de cântecul strămoșesc al românului, izvorât acolo, în inima satului, spontan și sincer, precum și limpede, ca pârâul de munte.
Nicolae C. N. Deaconu, cunoscut pe valea Topologului drept Nicolae Boierescu, era un om – n-aș zice cu frica de Tatăl Ceresc – ci, mai degrabă, cu smerenie față de cele sfinte. Poate nu era duminică să nu-l vezi în strană, dând răspuns la Sfânta Liturghie.
Pentru Nicolae Boierescu, tradiția avea valoare de lege, așa cum era pentru cea mai mare parte a celor din generația sa. Și nu doar respectul pentru tradiție, ci și prețuirea pentru o seamă de repere morale, precum datoria, modestia, cinstea, munca din greu, ascultarea de autorități, respectul pentru conducători etc.
Nicolae Boierescu era, fără îndoială, figura reprezentativă a stirpei Deaconilor, iar unul dintre fiii săi, profesor doctor în filologie, autorul prezentei cărți, este unul dintre primii intelectuali din spița respectivă, vrednic creator de carte și un reputat editor, cu act de naștere într-un sat argeșean, dar cu activitate permanentă în județul Vâlcea.
„Eroul” acestei cărți, Nicolae Boierescu, făcea notă discordanță față de ceilalți Boierești, adică era mai puțin ahtiat după avere, nefiind un om lacom, un om stăpânit de grija de a strânge bunuri materiale. Și-a crescut copiii învățându-i și cerându-le să muncească și să trăiască în mulțumirea de pe urma rezultatelor personale și reale, în concordanță cu idealul pentru care au militat, întreaga viață, părinții lor.
Nicolae Boierescu manifesta interes constant pentru noi cunoștințe, pentru un adaos permanent la ce știa. L-am cunoscut, întrucât locuia la mică distanță de părinții mei și ne vizita în fiecare duminică, fiindu-ne prieten, mai ales tatălui meu, apropiat ca vârstă și ca înțelegere la vorbă. Apreciez că Nicolae Boierescu era un om liniștit, meditativ și sincer, cu momente de veselie, calități pe care i le-am admirat și, tocmai de aceea, mă învrednicesc să scriu despre dumnealui ca despre un mare țăran din satul Piatra (comuna Ciofrângeni), un sat de pe dealurile Argeșului, cu ogoare de argilă și cu producții zgârcite, cu pomi de modă veche, cu animale de multe ori costelive, mai ales în vremuri bântuite de calamități naturale, cum au fost în anii de demult, dar și în anii din urmă, ani cu secetă, cu furtuni devastatoare și cu inundații în mai multe rânduri.
Trebuie să spun că Nicolae Boierescu își cunoștea meseria, adică aceea de țăran, meserie care nu este cunoscută îndeajuns și nici apreciată cum se cuvine, cu ramurile sale multiple: plugărit, creșterea vitelor, precum și, după nevoile zonei, pomi, viță-de-vie, stupărit etc. În seri de toamnă, la clăcile de depănușat porumb, Nicolae Boierescu cânta la fluier, când, la lumina lunii, în bătătură, se pornea hora, cu un program prestabilit: Sârba, Hora mare, Floricica, Fata mamei, Șuleandra și multe altele din marea noastră zestre. Nicolae Boierescu era fericit să-și vadă consătenii bucuroși și mulțumiți după munca făcută în ajutorul gazdei, care nu mai prididea să împartă, în momentele de respiro dintre jocuri, tulburel și voie bună.
Adaug că Nicolae Boierescu a avut tăria să se mute din deal în vale, să construiască un nou cămin, de data aceasta lângă drumul principal, pentru a scăpa de noroaiele din cătunul de sus și pentru a fi mai aproape de loturile sale de pământ, din Funduri și Zăpozii.
Pentru mine, consătean și contemporan, pe o perioadă de mulți ani, cu Nicolae Boierescu, e o adevărată satisfacție să mi-l amintesc și să spun ce știu despre dumnealui, prețuindu-i munca și întreaga lui viață.
Cu încântare și curiozitate am citit, într-o primă formă, cartea de față, cartea fiului plecat de acasă, dar deloc risipitor și cu dorul neostoit de a crea acte de cultură, prin care să se pună în evidență proverbiala putere de muncă și dragostea pentru întreaga creație populară.
prof. Nicu Ștefan[1],
autorul monografiei Piatra – un sat din Argeș
Volumul «Nicolae Boierescu – un rapsod de pe Topolog»/ autor Gheorghe Deaconu integral în PDF.
Imaginile din colaj una câte una și cu descrieri - la această legătură.
__________
(1)Profesorul Nicu Ștefan, monograful satului Piatra, a scris textul de mai sus după ce a citit forma inițială a prezentei cărți. Pe parcurs, a revenit, în corespondența purtată cu autorul, pe marginea acestui subiect, în anii 2014-2015, cu câteva sugestii, din care cităm aici una singură, referitoare la carte și la protagonistul ei (celelalte fiind valorificate în alte capitole ale lucrării): ”Doresc mult să prezentați un țăran neaoș pietrean, mai ales că pe nenea Niculae (așa îi scria, în corespondență, Nicu Ștefan numele, fonetic, în rostirea populară) l-am cunoscut (atât cât putea să vadă și să priceapă un copil), de aceea aștept mult o completare, o înțelegere mai profundă pentru acest om sincer, care nu se gândea doar la sine, un om care muncea și cânta. (…) Sper, domnule Deaconu, să găsiți și forma cea mai simplă, pentru că, după cum gândesc și eu, nu e chiar simplu să fie prezentată o viață, chiar dacă e a unui țăran, dar a unui țăran cu un suflet mai bogat decât al multora.” (Scrisoarea din 24 iunie 2014).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu