Au trecut de la apariția cărții recenzate aproape două decenii, în care olarii Horezului n-au stat locului, n-au întrerupt lucrul, ba, dimpotrivă, au continuat să producă, să meargă la târguri (inclusiv/mai ales la „Cocoșul de Hurez”), să expună, să vândă și, peste toate, să trăiască, să-și întemeieze familii, să aducă pe lume copii, care, între timp, au crescut și s-au dedicat olăritului, cea mai tânără generație de ceramiști perpetuând tradiții, actualizând modele, experimentând inovații... În acest interval de timp, aparent insignifiant în raport cu evoluția seculară (poate chiar milenară) a meșteșugului, a avut loc un eveniment „istoric”: în decembrie 2012, la Paris, Ceramica de Horezu (cu tehnicile asociate) a fost inclusă în Lista reprezentativă UNESCO a elementelor de patrimoniu cultural imaterial al umanității. Mai simplu spus, lumea contemporană, această lume tot mai uniformă (și agresiv-uniformizatoare!), și-a oprit o clipă tăvălugul globalizării, ca să recunoască existența, la Horezu, într-o ipostază vie, a unei entități patrimoniale unice, identitare și creative. Subliniez, nu oriunde, ci aici, la Horezu, în preajma unui alt obiectiv de patrimoniu recunoscut deja ca parte componentă a panteonului universal: Mănăstirea Hurezi, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. O paranteză evocatoare, menită să sublinieze această asociere, se impune în acest context: acum un pătrar de veac, la ediția a XXIX-a (1999) a Târgului „Cocoșul de Hurez”, care a beneficiat, în premieră, de patronajul și sprijinul Fundației Naționale „Niște Țărani”, fondată și condusă de scriitorul Dinu Săraru, s-a produs o inovație managerială: pentru prima dată în istoria târgului, premierea concursului de creație (consubstanțial evenimentului comercial) s-a desfășurat în incinta Palatului Brâncovenesc de la Mănăstirea Hurezi, marcând, în mod simbolic, dialogul „istoric” între arta brâncovenească și tradiția populară și conferind ceremoniei fastul și aura proprii unui eveniment de consacrare. S-a întâmplat (să fi fost, oare, o simplă întâmplare?!) că, la deschiderea festivității de premiere a laureaților „Cocoșului de Hurez ‚99”, au început să bată clopotele ctitoriei Voievodului Martir...
Veți spune, stimați cititori, că simbolica „potrivire” evocată n-a fost o întâmplare providențială, ci, de fapt, o găselniță regizorală a programului (devenită, în anii 2000, tradiție, dar, inexplicabil și păgubitor, abandonată de organizatorii actuali). Nu, să nu ne grăbim să „judecăm” superficial! Dintre multiplele semnificații ale momentului „revoluționar”, produs la Paris, în 2012, relev, aici și acum, una singură, dar având o corelație structurală cu exegeza autoarei noastre: dominanta devenirii și dezvoltării ceramicii de Horezu în ultimele trei veacuri o constituie comunicarea și interacțiunea sat – palat, ca paradigmă a unui proces bivalent, profund, fecund, îndreptățind-o pe cercetătoare să conchidă evaluativ: „Acesta este drumul pe care, se pare, că s-a întors ceramica hurezeană la ea acasă, îmbrăcată în mantie regească, strălucitoare...” (p. 59). Faptul că, în prezent, orașul Horezu, județul Vâlcea, are două entități patrimoniale de valoare / recunoaștere mondială vine să confirme o istorie, să certifice o axiologie, să configureze o strategie.
„Evenimentul” de la Paris a fost consemnat și în „hronicul” culturii tradiționale din Vâlcea. Iată „fila de cronică”, decupată din lucrarea: Gheorghe Deaconu, Elena Stoica, Cultura tradițională din Vâlcea, 1968- 2013. O istorie concentrată și ilustrată (Râmnicu Vâlcea, Editura Patrimoniu, 2013, p. 450):
CERAMICA DE HUREZ – PATRIMONIU AL UMANITĂŢII (Paris, decembrie 2012)
Comisia Naţională de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial, organ consultativ al Ministerului Culturii, a validat propunerea reprezentanţilor Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din comisie, de a se înainta dosarul de candidatură pentru înscrierea pe Lista Elementelor de Patrimoniu Cultural Imaterial al Umanităţii – UNESCO, a ceramicii de Horezu, în anul 2010. Dosarul a fost administrat de către Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi întocmit de dr. Corina Mihăescu şi drd. Petrică Oana Gabriela, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea (director: prof. Elena Stoica) şi al Primăriei oraşului Horezu. După definitivare, dosarul (în versiunea franceză) a fost înaintat la UNESCO, în martie 2011, pentru Sesiunea din anul 2012. În decembrie 2012, la Paris, cu ocazia Sesiunii Comitetului Interguvernamental pentru Patrimoniul Cultural al UNESCO, ceramica tradiţională de Horezu (Le Savoir faire de la céramique traditionelle de Horezu) a fost înscrisă, prin vot unanim, de UNESCO în LISTA ELEMENTELOR REPREZENTATIVE ALE PATRIMONIULUI CULTURAL IMATERIAL AL UMANITĂŢII.
Ulterior, autoarea a fost invitată de Forumul Cultural al Râmnicului, prin Clubul Oamenilor de Știință, Cultură și Artă, să susțină, în cadrul programului „Frescele Vâlcii” – pentru cunoașterea și promovarea valorilor identitare ale spațiului vâlcean pe plan național și în context european, conferința Ceramica de Horezu – meșteșug tradițional și element reprezentativ al umanității (Muzeul Satului Vâlcean, Bujoreni-Vâlcea, 4 iunie 2015). Conferențiara ne-a convins că „fresca” zugrăvită făcea parte din continuarea programului său istoriografic, axiologic și iconografic asupra ceramicii de Horezu, al cărei producător și produs, deopotrivă, este etnografa noastră.
Afirmam, în recenzia mea din 2007, că lucrarea Corinei Mihăescu este, metaforic vorbind, o „poveste”, dar o poveste adevărată. Noua carte a etnografei amplifică povestea, îi dă proporții epice, sporindu-i coeficientul de miracol și puterea de fascinație, inclusiv prin splendoarea și somptuozitatea ilustrației. Dar, concomitent, autoarea aprofundează descrierea etnografică și rafinează interpretarea etnologică. Altfel spus, în consonanță cu titlul noii lucrări, miracolul poveștii este revelat prin argumentația științei. Paradigma științifică este, în acest caz, dublă: pe de o parte, știința meșteșugului, savoir-faire-ul olarului, al meșterului creator; pe de altă parte, știința cercetătorului, al interpretului etnolog. Ne aflăm în fața unei cărți de sinteză, dătătoare de seamă pentru un trecut, o evoluție și totodată deschizătoare de perspective spre viitor. Nu-mi pot asuma, în spațiul restrâns al acestui articol, analiza și evaluarea unei lucrări de o asemenea amploare, profunzime și complexitate, de aceea mă limitez la câteva sublinieri menite să contribuie la declanșarea unei dezbateri de fond asupra devenirii și dezvoltării ceramicii tradiționale, a artei populare românești contemporane, în ansamblul ei, pentru care, iată, grație etnografei noastre, ceramica de Horezu constituie un „caz” elocvent. La această dezbatere ar urma să participe cercetători, conservatori, formatori, valorizatori, adică partenerii a ceea ce eu numesc „patrulaterul culturii tradiționale”, în dialog nemediat cu meșterii populari, adică exponenții subiectului creator, pe care autoarea însăși i-a implicat în procesul de cercetare. Iată cele patru teme de dezbatere pe care le propun eu, pornind de la „oferta” științifică a etnografei:
2. Dincolo de viabilitatea meșteșugului, ceea ce frapează în configurația actuală a ceramicii de Horezu și o legitimează identitar și axiologic, este frumusețea artistică, valoarea estetică, așa-zisa „ceramică de lux”, în raport cu „ceramica de uz”. Nu agreez această departajare și consider că prima sintagmă nu poate fi creditată științific, de fapt ea nu acoperă o realitate, pentru că pot fi „oale de rând” realizate cu măiestrie artistică, după cum se pot întâlni „vase de lux” discutabile sub aspect estetic, ba chiar vulnerabile din unghiul autenticității. Cred că, în termeni profesionali, mult mai oportună și operațională este disocierea funcțională între ceramica utilitară și ceramica decorativă. O disociere nu numai funcțională, ci și structurală, definind evoluția organică a olăriei de la utilitar la decorativ. Este clar că, în istoria relativ cunoscută (mai exact, reconstituită ipotetic) a ceramicii de Horezu, acest proces începe (cel puțin) de la contactul și dialogul între olăria de tradiție țărănească și ceramica de influență orientală (și nu numai) cultivată la curtea lui Brâncoveanu și în conacele boierești din zonă. Circuitul bivalent sat – palat constituie, precum știm, linia diacronică de forță a viziunii autoarei noastre asupra traseului pe care l-a parcurs olăria de Horezu în epoca brâncovenească și postbrâncovenească. În continuarea acestui „drum” istoric, dar având argumente în logica internă a fenomenului, arta populară românească a cunoscut, încă din prima jumătate a secolului XX, două mutații complementare, care motivează și explică dinamica raportului utilitar – decorativ în contemporaneitate: pe de o parte, autonomizarea și potențarea elementului artistic din câmpul eteronom al culturii populare, având drept corolar creșterea ponderii esteticului în structura și funcționalitatea artei populare (cf. Al. Dima, Conceptul de artă populară, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1939); pe de alta, gramaticalizarea tot mai accentuată a performerilor tradiției populare, în contact și dialog cu celelalte lumi culturale, cu impact pregnant asupra condiției meșterului popular ca subiect creator (cf. Mihai Pop, Problèmes généraux de l’ethnologie européenne. Referat general prezentat la Primul Congres Internațional de Etnologie Europeană, Paris, 1971). Întrebarea care se conturează este previzibilă: cât de mult vor putea avansa aceste două procese, astfel încât arta populară (în cazul nostru, ceramica) să-și conserve, totuși, statutul ontologic și standardul axiologic, conform canonului tradițional.
3. Autoarea cărții de față a depus un efort impresionant – conceptual, metodologic și pragmatic – spre a armoniza cele două perspective de abordare a fenomenului, aparent ireconciliabile prin tradiție, dar, mai ales, prin mentalitate: pe de o parte, perspectiva etică, dominată de neutralitatea și obiectivitatea științifică a cercetătorului outsider, în raport cu „celălalt”; pe de altă parte, perspectiva emică, subiectivă, asumată de autorul cercetător, care, de această dată, își însușește condiția de insider, intrând în dialog cu meșterul olar. Acesta nu mai rămâne „informatorul” tradițional, ci este recunoscut drept subiect creator. Conjugarea celor două perspective, amendând canoanele academice, are drept rezultat un alt tip de lectură a fenomenului cercetat, ceea ce imprimă discursului științific un alt design, un alt construct logic, îmbinând descrierea etnografică, observația participativă și interpretarea cu „poveștile de viață” ale olarilor, relatate de ei înșiși. Etnografa întregește, astfel, literatura de specialitate cu o „biblie” a olarilor, o „carte a cărților”, oferind o viziune etnologică și antropologică asupra istoriei, vieții și artei olarilor horezeni, paradigmatică pentru întreaga lume de ceramiști români. Pentru că experiența mea profesională și managerială în materie s-a întemeiat tocmai pe dialogul nemijlocit cu performerii tradiției și creației populare, salut cultivarea acestui tip de discurs, pe care-l apreciez nu numai în ordine științifică, ci și ca demers de pedagogie culturală. De aceea, mă întreb și vă întreb, stimați cititori (avizați), dacă nu cumva aceasta va fi o posibilă etnologie a viitorului, o știință a culturii populare, a artei tradiționale, în care subiectul creator să nu mai fie tratat drept un anonim, un simplu furnizor de informații, poate chiar un fel de „obiect”, un element dintr-o mulțime amorfă. Pentru mine, meșterul popular (olarul, în cazul de față) este nucleul generator de energie creativă al patrimoniului viu al culturii populare. De aceea, având vie în memoria mea imaginea marilor artiști ai Horezului din a doua jumătate a secolului XX, Stelian Ogrezeanu și Victor Vicșoreanu (ca să rostesc doar două nume emblematice), m-am bucurat să aflu că un olar horezean contemporan, Sorin Giubega, a fost „înnobilat” cu titlul de „Tezaur Uman Viu”...
4. Noua lucrare a etnografei Corina Mihăescu este o mostră de aplicare a cercetării fundamentale la realitatea actuală, o carte de etnologie aplicată, mediind parcurgerea drumului de la concept la concret. De o parte, știința acumulată, literatura de specialitate (Barbu Slătineanu, Al. Tzigara Samurcaș, George Oprescu, Tancred Bănățeanu, Paul H. Stahl, Paul Petrescu, Corina Nicolescu, Silvia Zderciuc, Gheorghe Iordache și, bineînțeles, Corina Mihăescu), un ansamblu de concepte și metode, de exegeze istoriografice și axiologice, grație cărora dispunem azi de o sinteză etnologică a ceramicii de Horezu; de cealaltă parte, o realitate proteică, dinamică și complexă, acoperind (cel puțin) trei veacuri, din care ultima jumătate de veac poartă amprenta unei dezvoltări programatice, pe fondul secularei deveniri spontane. În acest proces, s-a acumulat o consistentă experiență profesională și managerială de cercetare și conservare a patrimoniului etnocultural, de stimulare și promovare a patrimoniului viu, a potențialului creativ, de cultivare și transmitere a meșteșugului, de formare a unor noi generații de meșteri olari, de modernizare tehnologică a procesului de producere a „oalelor”, de optimizare a marketingului cu produse de ceramică. Noua exegeză științifică a etnografei noastre este o carte de învățătură pentru meșterii olari, un manual de bune practici culturale pentru „operatorii” în domeniu și, peste toate, oferă decidenților și responsabililor în domeniu fundamentul științific pentru elaborarea și implementarea unei necesare, posibile și dezirabile strategii culturale de dezvoltare a ceramicii tradiționale. Aceasta ar fi încă o temă majoră a dezbaterii pe care ar putea s-o genereze această carte, încercând să răspundă la întrebarea: cum putem pune știința în acțiune, în beneficiul perpetuării tradiției creatoare de valori? Totalizez aceste comentarii sumare, salutând creditul și sprijinul acordat de Institutul Național al Patrimoniului Cultural, prin Departamentul Patrimoniu Imaterial și Cultură Tradițională, pentru elaborarea și publicarea acestei lucrări, pe care o apreciez drept o carte pentru viitorul artei populare românești, pentru destinul ei ca parte componentă a culturii umanității.
dr. Gheorghe DEACONU/ Fotografii din volumul recenzat>>; fotografiile din colaj, una câte, la această legătură.
Sursa: <<O CARTE PENTRU VIITORUL ARTEI POPULARE: Știință și simbol în Ceramica de Horezu − element de patrimoniu UNESCO de Corina Mihăescu, Cluj-Napoca: Mega, 2023>> în <<Patrimoniu Imaterial și Cultură Tradițională. Buletin Informativ, septembrie, 2024>> - integral la această legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu