Râmnicu-Vâlcea/ congresul studențesc de la sf. veacului XIX: participanții erau tineri ,,vii”, școliți, cu principii și atitudine

- începea însă, încă de pe atunci, politizarea ,,convingerilor” și ,,motivarea”/ ,,cinstirea” liderilor, de ex. cu vin de Drăgășani oferit la trecerea prin orășel, de către un fost deputat...

Sursă informații: ziarul ardelean «Tribuna poporului»* din 6/18 septembrie 1899, care citează (și republică integral) un raport din ,,Universul”, ,,ziar independent”, «despre cele petrecute la Râmnicul Vâlcii, cu prilegiul congresului studenţilor universitari din ăst-an, început la 5|17 septemvrie.

Comentar îşi va face flecare cetitor..»

Optăm pentru publicarea informațiilor sub formă de capturi de ecran atât din considerente de imposibilitate a redării fidele a conținutului, cât și pentru a păstra exact ortografia și în general scrierea vremii.

Foarte probabil, deputatul la care se face referire (cel cu vinul de Drăgășani) a fost liberalul Ștefan D. Filipescu, despre care știm că a fost și senator de Vâlcea.

Clic pentru a citi toate capturile de ecran

Valentin Smedescu

____________

*Tribuna Poporului - ziar al românilor din Arad apărut în 1/13 ianuarie 1897, tipărit la tip. Minerva/ Orăștie; proprietar editor inițial a fost Aurel Popovici Barcianu, iar prim redactor responsabil - Ioan Russu-Șirianu. Printre colaboratorii ziarului s-au numărat Vasile Goldiș, Ioan Slavici, Vasile Lucaciu, Nicolae Iorga, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Carmen Sylva etc.

Dumitru Bondoc/ «Haiducul Iancu Jianu la Bistrița Vâlcii»

Nenumărate sunt înscrisurile din vechime ce atestă viaţa laică şi religioasă în minunatul colt de ţară numit Bistrița, din localitatea Costeştii Vâlcii. Puternic focar de cultură, dar şi de emulație a credinței în Dumnezeu, marcat de mănăstirile şi schiturile localității protejate parcă de moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, Bistrița a atras dintotdeauna cei mai de seamă voievozi și conducătorii țării, înalte fețe bisericeşti, oameni de cultură din țară şi străinătate şi nu numai. Într-un fel sau altul, aceştia au lăsat urme de netăgăduit în istoria acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, iar vechile hrisoave, pisanii şi pomelnice, cât şi publicistica mai recentă, atestă din plin cele afirmate. Cercetând documente colbuite de vremi, spre a scrie o monografie mai mult decât necesară a acestor locuri, nu mică ne-a fost mirarea când, pe un pomelnic al schitului Păpuşa (metoc al mănăstirii Bistrița) început în anul 1800, este consemnată la loc de frunte familia bogaţilor boieri Jieni din Caracal, între care şi lancu Jianu, personaj legendar al ţinuturilor oltene la început de secol XIX.

Dovezi materiale care certifică prezența și continuitatea viețuirii umane pe parcursul a două milioane de ani în Fumureni/ Vâlcea

Descoperirile arheologice făcute în 1962 la Bugiuleşti, comuna Tetoiu, din judeţul Vâlcea de către colectivul de cercetători condus de profesorul C. S. Nicolăescu-Plopşor şi rezultatele comunicate în martie 1981 în cadrul Centrului de Cercetări Antropologice din Bucureşti au stârnit, la vremea respectivă, senzaţie dar şi numeroase controverse în rândurile istoricilor şi antropologilor (1).

Evenimentul ştiinţific de excepţie confirma existenţa în depozitul fosilifer, datând din perioada protopaleoliticului (cca. 2.000.000 – 1.800.000 î. Hr.), a resturilor de mamifere preistorice, care purtau amprenta acţionării asupra lor, în mod conştient, de către fiinţe raţionale, devansând astfel dovezile materiale ale existenţei umane pe teritoriul României, inclusiv cel european într-o perioadă istorico-geologică mult anterioară celei stabilite până atunci. Se dovedea astfel că procesul de antropogeneză desfăşurat pe teritoriul ţării noastre venea să modifice toate părerile şi concluziile stabilite până atunci cu privire la apariţia primelor manifestări de viaţă ale lui homo sapiens în zona carpatică, implicit cea a Europei, plasându-ne alături de zona Africii, unde mărturiile existenţei umane primordiale fuseseră identificate de reputaţii antropologi Richard Leakey, Raymond Dart, Yves Coppens şi Maurice Taielo. Reconstituirea mediului în care au locuit şi au evoluat hominizii de pe malurile „Lacului Getic” de către echipa antropologului Dardu Nicolăescu – Plopşor a provocat vii controverse privind protoistoria pământului românesc şi reformularea teoriilor preconcepute şi oficializate până atunci în legătură cu stabilirea datei apariţiei omului preistoric (2).

Gheorghe Rusu/ Vulturii nu prind muște/ Casa Cărţii vâlcene nr. 4/ 2004

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STRĂDUINȚA pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile

1821. Drăgăşani - Mormântul regimului fanariot/ Bătălia de la Drăgășani/ 7 iunie 1821

„Târguşorul Drăgăşani la o depărtare de circa 70 de verste de Râmnic în jos de Olt, este situat pe marginea unei ridicături în faţa căreia la est şi la sud se întinde o vale destul de largă, înconjurată de o pădure deasă” (1).
Pădurea se afla pe dealul de la Şerbăneşti şi Ştrejeşti şi chiar în prezent se mai găsesc rămăşiţe ale acestor codri legendari. Ţineau de „codrii Mamului”, nume legat de pârâul care o străbate. Pâlcuri de pădure erau şi pe valea râului Pesceana. La răsărit, pe malul Oltului, se găsea „zăvoiul” format din plopi, arin, sălcii, iar peste Olt, la Poganu, pe deal se afla o pădure deasă ale cărei resturi mai sunt şi azi. Populaţia din zonă era de partea lui Tudor, pe care îl ajutase mult, dar şi de partea turcilor şi, ce este mai însemnat, ei erau oarecum împotriva grecilor, fiindcă şi aici aceştia comiseseră o mulţime de abuzuri. Tot aşa şi călugării de prin mănăstirile din zonă. Timp de peste un secol, Episcopia Râmnicului preluase o mare parte din micile proprietăţi ale ţăranilor, „viiarilor”, deposedându-i de mijloacele de existenţă. Este firesc că, în aceste condiţii, Cioranu relatează că: „Locuitorii satelor de prin prejurul mănăstirilor unde erau întăriţi turcii şi care de mai mulţi secoli erau apăsaţi de greci şi chiar atunci îi jefuiseră grecii şi arnăuţii până la piele, drept răzbunare ţăranii ajutau turcii cu productele şi cunoştinţa locurilor unde se afla oştirea grecească.” (2)

Armata de adunătură eteristă începuse să sosească la Drăgăşani de luni, 6/18 iunie şi deşi veniseră cam 6.000 de oameni, încă nu erau toţi. „Turcii văzând câmpul şi tufele de la Drăgăşani până la râul Bistriţa pline cu ostaşii noştri, mai mulţi de 20.000, iar ei abia să fi fost până la 4.000, au ieşit din mănăstire şi de la celelalte două ziduri din Drăgăşani pe câmp şi se depărta încet-încet făcând cerc, până când se va depărta pedestrimea lor spre Craiova şi socotind ei că s-au depărtat din destul, apoi să dosească şi cavaleria lor la vreme de strâmtoare de oştirile noastre după pedestrimea lor, neavând ei tunuri spre a sta împotriva tunurilor noastre." (3)

Aşadar, turcii credeau că pentru ei totul era pierdut. Trimiseseră pedestrimea la adăpost şi se pregăteau „să dosească” şi cavaleria — dar acestea nu erau altceva decât acţiuni tactice pentru a-şi apăra resursele umane, cum s-ar spune azi ... în pădurea din apropiere, pe care am descris-o mai sus, se puteau ascunde în voie. Practic, totul era de partea lor: resursele, terenul cu importanţă strategică şi, mai ales populaţia. Să mai adăugăm şi mănăstirile şi bisericile cu ziduri întărite unde se puteau adăposti şi avem astfel o imagine mai amplă şi mai clară asupra situaţiei lor. Sigur este că turcii au retras corpul de luptători aflat în cele trei clădiri din Drăgăşani. Ipsilanti îl numise pe căpitanul Iordache comandant „al tuturor trupelor concentrate la Drăgăşani iar acesta a sărit dimineaţa la locul fixat şi a examinat totul" (4)

Era în dimineaţa de 6 iunie. „Căpitanul Iordache, ajungând în faţa duşmanului îşi dispune oastea acolo unde era necesar, iar căpitanul Anastasie îi ordonă să treacă peste podul care se afla dincolo de Drăgăşani într-un loc mlăştinos şi să-şi aşeze tabăra din partea dreaptă a dealului să împiedice pe duşmani să distrugă podul. Duşmanii, văzând că armata greacă înaintează fără frică împotriva lor, şi temându-se să nu fie înconjuraţi, s-au grăbit să trimită o sută cinzeci de călăreţi împotriva lui Anastasie; aceştia au fost atacaţi cu multă vitejie de către greci şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani.“ (5).

Evoluția comunității catolice în Râmnicu Vâlcea

Referitor la originea catolicilor din Râmnic, Pavel Chihaia îi vede colonizaţi în urma celor din Câmpulung şi a celor de la Argeş, contemporani cu cei din Târgovişte, adică la începutul veacului al XV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. (102)
Faptul că saşii râmniceni apar atestaţi documentar la sfârşitul veacului al XlV-lea, prin Bars (Bartolomeus) şi Mădrăcica (maghiarul madâr = pasăre), consemnaţi în hrisovul cu privilegii pe care acelaşi domn îl dă Coziei la 4 septembrie 1389 (103), ne determină să credem că procesul de colonizare al saşilor începe cu mult înaintea domniei acestui voievod. La 1780, catolicul Bonaventura Andreiani din Câmpulung socoteşte saşii râmniceni ca aduşi de soţia Margareta a legendarului Negru Vodă (104). în realitate, procesul cunoaşte mai multe etape, începând în a doua jumătate a veacului al XlII-lea şi încheindu-se la mijlocul celui de-al XlV-lea.

Colonizaţi la Râmnic, saşii nu au beneficiat de privilegii speciale din partea domniei, ci li s-a recunoscut statutul de cetăţeni egali cu localnicii. Ei au fost de la început consideraţi „în rândul oamenilor ţării“, plătind dăjdii, având aceleaşi drep¬turi economice şi politice (105). Saşii râmniceni se ocupau cu practicarea meşteşugurilor şi a negoţului. La 16 septembrie 1440, când Vlad Dracul întăreşte lui Dorotei ieromonah un loc la Licura şi şase vii, se aminteşte că una dintre vii a fost cumpărată de la „Laslău (Laszlo? - notă B.-O.) prim meşter" (106). Radu cel Frumos şi sfatul pârgarilor de la Râmnic scriu la 13 iulie 1468 sibienilor, recomandându-l acestora pe sasul Benedict. (107)

«Râmnicul-Vâlcii/ loc de amintiri și recreiere» Monografie-Ghid, Editura Primăriei Orașului Râmnicu-Vâlcii, 1944

Prefață

Încă din primul primariat, am prevăzut în bugetul Primăriei fonduri pentru realizarea unei „Monografii a Râmnicului Vâlcii" şi a unui „Ghid" al oraşului şi împrejurimilor.

Necesitatea acestor lucrări cred că nu mai e nevoie a fi demonstrată prea mult.

Bruma de documente prăfuite ce mai sunt, trebuesc adunate şi fixate în pagini de carte supravieţuitoare nouă, pentru ca viitorimea să înţeleagă strădania şi sacrificiul înaintaşilor, cari au sfinţit pământul vâlcean cu sângele ce a curs din belşug pentru apărarea brazdei strămoşeşti;

trebue ca tinerimea ce va să vină peste veacuri să cunoască din cititul istoriei oraşului şi judeţului nostru că pe aceste plaiuri s’au zămislit începuturile unei vieţi statale, culturale şi creştine româneşti;

trebue ca orice Român, sau orice călător străin, ce calcă pământul vâlcean, să ştie din citirea monografiei şi ghidului, că dacă pe văile, drumurile şi potecile întortochiate ale Vâlcii, se găsesc atâtea locaşuri de închinăciune ridicate de voevozii viteji sau cărturari, apoi acestea nu sunt semănate aici decât pentru a întipări în toate chipurile, că poporul român aici s’a născut, aici a trăit şi aici trebue să rămână în veci.

Şi dacă întemeietorii de Ţară, vieaţă și cultură românească au lăsat să fie înmormântaţi în zidurile durate de ei, fie lârgă Oltul ce bate temelia «Coziei“, împodobită cu dantelă fină de piatră, fie în „Arnota" „cea căţărată pe stâncă departe de răutăţi", apoi aceasta au făcut-o numai pentru a sfinţi cu trupurile lor pământul Vâlcii pitoreşti, pe care au găsit, cât au domnit, braţe vânjoase, minţi isteţe şi inimi iubitoare de ţarină românească, de cruce creştină şi de omenie. 

La dispariția fizică a lui Dinu Săraru: despre ,,Tezele din aprilie” și ,,din iulie”, despre influența nefastă a deciziei politice în creația literară (artistică etc.) și despre două ,,baricade” care niciodată nu-și vor accepta reciproc argumentele, ascuțimea condeiului și mai ales a spiritului...

...deși poate constată (precum «Omul de tinichea»): „...Acum știu că am o inimă, pentru că e frântă...”

«...dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dinu Săraru s-a născut pe 30 ianuarie 1932, în județul Vâlcea, fiu al învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu. (...)
A debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radio România, între anii 1950-1961. A fost secretar general de redacţie la revista "Secolul 20" şi la "Luceafărul". În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TV. După anul 1990, a ocupat poziţiile de director general adjunct la Centrul Internaţional Ecumenic şi de membru în comitetul de direcţie al revistei "Armonia". A fost director fondator al revistei "Noi" şi director al cotidianului "Universul românesc" .

A fost fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală "Nişte ţărani", înfiinţată în iunie 1998 şi unul dintre organizatorii, din anul 1998, al Festivalului Internaţional de Film "Eco-Etno-Folk Film" de la Slătioara. Clic pentru explicații foto și linkuri de continuare a selecțiilor

Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul "Teatrul românesc şi interpreţi contemporani", în anul 1966. În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, "Al treilea gong".

«Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II-a, București 1903

- „apoi, împărătesa Ecaterina scrise la ceilalţi împăraţi şi regi, că să nu se îngrijăscă dacă oștile ei ţin Moldova şi Muntenia, căci nu le ţine cu gînd de lăcomie ca să-şi întindă împărăţia alipind aceste ţări, ci numai «pentru iubirea de omeni şi de creştinătate»”... (clic pentru foto cu explicații)

Cu 250 ani în urmă, rușii ,,ne apărau" (cu harapnicul) tot ,,dreapta credință"... «…iar ostea ce apucase spre Bucureşti, tot oste călărime, a ajuns în București în zorii dilei de 6 Noemvrie 1769. A înconjurat numai de cât curtea domnescă şi a luat pe domnul Munteniei Grigore Ghica în chip de prins. Avusese tot timpul să fugă peste Dunăre; dar într’adins stătuse fiind-că ţinea cu Ruşii şi se înţelesese cu ei. Nu spunea pe faţă că e de partea Ruşilor, pentru că se temea de Turci; ci se lăsa să fie prins, pentru că de s’ar întîmpla, la sfîrşitul răsboiului, să rămână ţara tot sub Turci — precum s’a şi întîmplat — el să nu-şi piardă rostul la Turci şi să mai potă ajunge domn — precum a şi ajuns. Ruşii au dus pe Ghica-Vodă la Iaşi şi de acolo la Petersburg, nu ca pe un prins în răsboiu, ci ca pe un domn prieten, dându-i «totă cinstea»; iar împărătesa Rusiei l-a dăruit cu multe daruri.

Măcar că domnul Munteniei şi mulţi din boerii ţării erau înţeleşi şi prieteni cu Ruşii, cu tote astea Ruşii, când au intrat în Bucureştî, au început a jăfui în tote părţile; «au prădat tot norodul, prin hanuri şi mahalale, şi la urmă mai totă ţara, întindăndu-se şi peste Olt». Aşe scrie un boer, anume Stolnicul Dumitrache Varlaam, care a trăit chiar pe atunci şi a vădut lucrurile astea chiar cu ochii lui. Şi fugeau omenii în tote părţile să se ascundă de Muscali ca de Tătari, căci intrau Muscalii prin case şi jăfuiau tot ce găseau mai bun şi mai de preţ,

„Colocviile Mircea cel Bătrân”, vol. I și II, coordonator Puiu Răducan și prefață de Ioan Aurel Pop - integral în PDF

Între 29 februarie și 3 martie 2024, la Universitatea Apollonia din Iași, a avut loc Congresul Internațional, „Pregătim viitorul promovând excelența”, ediția a XXXIV-a. 

La evenimente au participat și doi vâlceni - ing. Puiu Răducan și medicul Gabriela Valentina Popescu.

În cadrul succesiunii de prezentări științifice, dl Puiu Răducan a prezentat volumele I și II din lucrarea „Colocviile Mircea cel Bătrân”, prefațate de acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române.

«Prefață

Cartea aceasta, plănuită și îngrijită de Puiu Răducan, care este – după cum se prezintă singur – inginer, scriitor, editor, tipograf, publicist, ajunge să fie una inedită din mai multe motive: are un titlu care ar trimite la domnia lui Mircea cel Bătrân, marele patron al Țării Românești, dar trimiterea este generică, fiindcă se referă doar la „colocviile” cu acest nume; autorii sunt de toate profesiile intelectuale posibile, de la ziariști, prozatori, poeți, filologi și profesori până la matematicieni, medici și directori de întreprinderi lucrative; unii sunt membri ai Academiei Române; acești autori provin de pe toată rotunjimea pământului românesc, inclusiv din afara statului numit România, adică din Basarabia, nordul Bucovinei, nordul Maramureșului, dar și de mai departe, din Statele Unite ale Americii; temele abordate sunt de toate felurile, din toate domeniile și se referă la toate timpurile cunoscute ale trăirii românilor (istorie, filologie, istorie literară, creație literară, educație, muzică, morală, medicină, arte frumoase, evocări de personalități, genealogie etc.).

Râmnicu Vâlcea: Biblioteca Ostroveni (poate) renaște din cenușa Televiziunii Etalon - în demisolul ,,Casei Științei” și amfiteatrul dinspre piscină și Catedrală...

S-a votat ieri, de către Consiliul Judeţean Vâlcea (link), să avem în sfârșit Bibliotecă modernă în cel mai mare cartier al municipiului-reședință de județ. Este esențial ca intențiile și optimismul din primul video (prezentate ,,HD”) să șteargă pentru totdeauna din ,,memoria locului” trecutul/ prezentul cu ,,bube, mucegaiuri şi noroi” - din filmulețele al doilea, al treilea și al patrulea. Clic pentru toate filmulețe,documente și poze, cu explicații și linkuri către informații complete

Desigur, ne referim la spațiul fizic în care va funcționa Biblioteca Ostroveni, întrucât în privința ofertei de u.b. și servicii specifice (tradiționale și online) pe care acum - în cea mai mare măsură - doar ni le imaginăm - știm că ,,doar cerul este limita”; despre «România Educată» ...autoeducându-se și călindu-se la sub 10 grade C în Filiala «Ostroveni» a Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” am publicat text și video în 23 nov. 2023 – filmul al patrulea; pe scurt, instituția a funcționat la et. al cincilea al Casei Științei vreme de zeci de ani, în condiții absolut scandaloase, și numai colegele noastre bibliotecare care o deservesc știu cât au răbdat de frig și cum s-au chinuit să o țină vie, să organizeze activități ș.a.m.d, să-și împlinească misiunea...

Situația Bibliotecii Ostroveni și ,,binele” care sperăm să i se ,,întâmple” nu trebuie disociate de situația și mai gravă într-un anume sens a filialei Bibliotecii Județene Vâlcea din cartierul Traian; tot pe scurt: după ce a fucționat zeci de ani în ,,Căminul nr. 3 nefamiliști Oltchim” din str. Mihai Viteazul 45, Biblioteca Traian așteaptă pur și simplu (cu cărțile împachetate) o soluție care considerăm că nu mai trebuie lăsată doar în grija Celui de Sus de tot...

Azi depășim 1.000 abonați/ 410 videoclipuri/ 251.587 de vizionări pe canalul YouTube aferent

- conținut (aproape 100%) exclusiv cultural-educațional, în conexiune cu:

- Biblioteci Valcene
- https://memoriavalceana.blogspot.com/ (înlocuiește www.istorielocala.ro - proiect care, deocamdată, nu este accesibil pe vechiul site cu acest nume, construit în 2011)
https://bibliotecivalcene.blogspot.com/  (înlocuiește www.bibliotecivalcene.ro - proiect care nu a mai putut continua pe vechiul site cu același nume, construit în 2008)
https://americabibliotecaruluinecenusiu.blogspot.com/ (2011)

Conferința prof. Dumitru Constantin-Dulcan & Titiana Popa/ Biblioteca Județeană Vâlcea/ resursă din 20 iul. 2022

Cum promisesem, am constituit astăzi un cumul de resurse de bibliotecă online cuprinzând cele mai importante informații text, foto și video ale Conferinței din 20 iulie a.c., de la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea - «Forța Subconștientului în procesul de Autovindecare/ Accesarea Subconștientului în procesul de Autovindecare», susținută de prof. Dumitru Constantin-Dulcan și Titiana Popa/ Dallas/ TX, practician Body Code

Nevoia de Bibliotecă-Biblionet la Copăceni înainte de accesul la Internet/ 26 ian. 2010, vizită inopinată

Iarna grea 2009/ 2010, munți de zăpadă înghețată pe marginea șoselei. Al treilea sau al patrulea drum la Copăceni. La „doi pași” de Stănești, unde «am fost ieri».

În precedenta deplasare la Copăceni avusesem o experiență de neuitat. Îl găsisem, în sfârșit, pe domnul primar Nicolae Mazilu, la Primărie. Nu singur, ci împreună cu femeia care la min. 1,30 din filmuleț spune „Așteptăm, că nu răspunde domnul vice...”
Alesul comunității era supărat și stresat tare: în biroul lui spartan, întunecos și friguros, tocmai făcuse o copie alb-negru de pe buletinul de identitate (model vechi) al femeii și se chinuia să transmită copia undeva, cu ajutorul unui fax moștenit pesemne de pe vremea Venericăi Pătru. Copiatorul prost și fax-ul de asemenea făceau ca la destinație să ajungă o hârtie înnegrită din care nu se deslușea aproape nimic. Iar „adrisantul” tot insista la telefon că nu e bine...

Revoltat, sunt mai direct: Mă scuzați, domnule primar, sunteți foarte convins că dumneavostră înșivă trebuie să vă ocupați de chestia asta? „Da’ cine? Că numai eu am copiator și fax...” – îmi răspunde jenat, însă deloc „obraznic”, ceea ce apreciez mult. „Și sunt și singur în Primărie acum...”

Nevoia de Bibliotecă-Biblionet la Stănești: „După ce scăpăm de la școală...”

(Stănești/ Vâlcea, 26 ianuarie 2010, vizită inopinată) 

Râmnicu-Vêlcei/ '892: cum a fost balul de la Adreani și cum s-au îmbrăcat doamnele și domnișoarele din înalta societate a vremii...

«...în seara de 14 Ianuarie, a avut loc aici un mare bal dat în folosul „Ligei Culturale a Românilor", sub patronagiul d-nelor Irina C. Herăscu şi Suciu, în sala teatrului Adreani. Sala era perfect iluminată şi bine decorată. (clic pentru explicații foto din colaj și linkuri către mai multe informații)

Orchestra regimentului 2, sub direcţiuinea d-lul capelmaestru, a dilectat publicul prin numeroase producţiuni până la orele 3, când toată lumea a părăsit sala, regretând acest cuib de petrecere, ducând cu sine marea impresiune şi bucurie ce nu putea dispare de pe figura nimănui.

Dintre d-nele cari au luat parte la această serată putem nota:
D-na lrina Herăscu într’un frumos costum bleu; d-na Suciu, frumoasa brunetă în bleu electric; d na Dancovici, în negru; d-na căpitan Leculescu, în pompadur; d-na Geanolu, în roş; d-na Pleşoianu, în negru; d-na Crăsnaru, în roş; d-na Procopiu, în bleu; d-na Tufeanu, în mov dantelă neagră; d-na Sofian, în grenée; d-na Fundăţeanu, într’un frumos costum alb; d-na Dimitrescu, în gros-vert; d-na Lăceanu, în alb; d-na N. Demetrescu, în verde şi d-na Rădulescu, în costum vişiniu.

,,Dau” 1000 de mărțișoare confecționate tradițional pentru un post de radio modern!

Atelierul de cusut de la Liceul Sanitar ,,Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea a luat naștere la început de octombrie, anul trecut. A pornit de la un mic grup de fete, cărora li s-au alăturat și alte colege, iar treptat atelierul a devenit un spațiu deschis și pentru băieți.

 

Dacă unii dintre participanți mai experimentaseră anterior coaserea manuală, pentru alții a fost o experiență complet nouă. În timp relativ scurt, s-a format o echipă omogenă, vizibil dornică să exploreze tainele și frumusețea cusăturilor manuale.

 

Inițiatoare a fost Antonia Drăghici, profesoară de limba și literatura română, dar contribuții valoroase au adus și profesorii: Anca Marinescu, Paula Fîrtățescu, Ramona Neacșu, Tiberiu Pigui, Ileana Marinescu, Mădălina Proteasa, Augustin Bîzîc, Laurențiu Badea, Alina Vîlcu, Daniel Adam.

Obiectivul general/ principal al proiectului a fost definit ,,strângere de fonduri pentru înființarea unui post de radio în școală”, însă totodată au fost vizate și obiective specifice generoase pe care nu le întâlnim la tot pasul (mai ales ,dezinteresat”), în învățământul vâlcean: perpetuarea artei cusăturilor tradiționale manuale, dezvoltarea abilităților practice în acest sens ale tinerilor, cultivarea răbdării, a imaginației și a perseverenței acestora, colaborarea/ interacțiunea lor socială, o binevenită ,,pauză” de la activitățile școlare și extrașcolare curente etc. Și nu întâlnim prea multe astfel de idei de instrucție/ educație non-formală și informală, deși în principal de astfel de direcții de dezvoltare ar avea nevoie copiii, adolescenții și tinerii noștri.... (clic pentru imaginile și filmulețele în album nemontat)

Calitatea cusăturilor, modelele alese cu grijă (din cărți de specialitate, în funcție de semnificații) au devenit caracteristici-forte ale proiectului. Coarnele de berbec simbolizează puterea, curajul și perseverența, trifoiul (cu patru foi) este simbolul universal al norocului - fiecare frunză are o semnificație: sănătate, dragoste, bogăție, celebritate -, motivele florale sunt o definiție a vitalității și a tinereții, steaua e cea care călăuzește și luminează calea, cercul reprezintă regenerarea și ciclicitatea vieții, o roată a timpului, mâinile în șold sunt un semn de putere feminină, seducție, autoritate, mamă protectoare, crucea arată legătura cu divinitatea și echilibrul etc.

Băile Olănești/ Principalele evenimente istorice în perioada 1918-1944/ Partidele politice

«...c) Partidele politice. După 1918, o preocupare de bază a unor fruntaşi din zonă a fost şi implicarea în activităţi politice. Majoritatea au devenit membri ai PNL şi PNŢ Cu totul sporadic şi în număr mic, unii olăneşteni au participat şi la activitatea altor partide politice. Din rândurile ţărăniştilor au făcut parte 3 membri ai familiei Livezeanu, cu strămoşi din Olăneşti: Andrei Livezeanu şi fiii săi Octav şi Radu. Col. Şt. Tătărescu nu era originar de aici dar avea proprietăţi – în staţiune un Cazinou iar la Comanca pământuri și vile. (58) - clic pentru foto cu explicațiii -

Alegătorii din cele 3 comune mergeau să voteze la Secţia de la Păuşeşti Măglaşi. În preajma alegerilor cei aflaţi la putere se lăudau cu realizările, iar oponenţii lor cu ce aveau de gând să facă, cu denigrarea adversarilor şi demascarea ilegalităţilor comise de aceştia. Credem că exemplul cel mai concludent este caracterizarea făcută fostului primar liberal C. Iliescu din Olăneşti: ,,Toate mişeliile, fărădelegile şi samavolniciile s-au abătut pe spinarea comunei de când e primar Costică Iliescu, descendent dintr-un surugiu de curte boierească... C. Iliescu e tipul speculantului ordinar, recunoscut cu aceste apucături din copilărie; a fost argat la curtea filantropului Bădescu, apoi logofăt, băiaş şi arendaş, în cele din urmă gonit ca necinstit şi şnapan, sfârşind în 1925 cu procese şi astăzi în curs, fiindcă nu-i dădea stăpânului partea cuvenită din venitul moşiei. De serviciul militar a fost dispensat: iar în război a mers la sedentară, atât el cât şi fratele lui D-tru Iliescu, actualul perceptor, cu care împarte pungăşiile la primărie...A căşunat cu familia lui pe bunurile comunei: el cârciumar, primar şi negustor de ori ce; tatăl său la banca populară, îi stoarce bugetul ca vicepreşedinte, un frate perceptor, altul factor şi unul măcelar. Au umblat în toate partidele, şi din toate au dezertat, pentru că nu li s-au satisfăcut dorinţele ...” . (59)

Legendele/ poveștile oamenilor Vâlcii: marea și puternica familie Simian

- din averile celebrilor industriaşi/ negustori/ politicieni a supravieţuit comunismului şi post-comunismului doar o componentă culturală: «Muzeul de Artă «Casa Simian» din Râmnicu Vâlcea; îl „datorăm” gusturilor rafinate ale soţiei lui Nae, Tita (născută Tudorache), medic de profesie

*
„- Da, cine e?, întrebase Mitică Simian, cu un glas de om sfârşit, după ce văzuse prin vizor trei haidamaci cu haine de piele şi pălării cu boruri mari. Erau călăii noului regim.
- Noi, Siguranţa Statului. Deschideţi!
- Imediat, aşteptaţi un moment, să deschid...

Şi Mitică Simian, ştiind ce-l aşteaptă, n-a deschis noului regim uşa de la intrare, ci a deschis uşa de la drumul spre cele veşnice, sărind în gol de la etajul 8, de pe balconul locuinţei sale din Cişmigiu. Era în anul 1948…” (clic pentru vizualizare foto din colaj)
Dinu Simian - poate cea mai reprezentativă persoană din marea şi puternica familie. Arestat în 1951, a murit la 14 mai 1955, în groaznica puşcărie de la Sighet.

În fotografia colajului – Dinu şi Mira Simian/ tată şi fiică.

Volumul «Amintiri din război - Amintiri din viaţă»/ Gheorghe Stancu/ text integral

Cartea aceasta de Amintiri s-a născut greu, ea căpătând mai întâi, ca idee, un contur mental vag, în urma numeroaselor şi captivantelor povestiri din viaţa de război şi din viaţa civilă pe care le depăna venerabilul veteran de război Petre Georgescu, în timpul deselor noastre întâlniri din ultimii 9 - 10 ani ai vieţii sale, povestiri pe care le ascultam cu interes, cu emoţie şi curiozitate. Le ascultam cu aceeaşi plăcere cu care domnia-sa le torcea din bogatul caier al vremii. (explicații foto cu link spre mai multe informații)

Cu timpul, ideea a îndrăznit să-şi ceară tot mai insistent dreptul la viaţă: ce-ar fi să...? Da, chiar aşa, ce-ar fi să adunăm într-o carte câteva, măcar câteva dintre aceste amintiri atât de interesante? Pentru că multe dintre ele sunt fascinante, chiar fermecătoare prin culoarea, ineditul şi importanţa lor de natură istorică, socială, culturală, psihologică.

În cele din urmă, ideea a prins a se închega, dar anevoie, după ce a fost agreată cu toată convingerea de ambele părţi, adică şi de trăitorul faptelor povestite, şi de subsemnatul, eu urmând să le dau acestor amintiri ţinuta cerută de condiţiile şi exigenţele apariţiei editoriale.

Ceea ce e de spus de la început însă este faptul că trăitorul şi povestitorul savuroaselor amintiri din această carte - venerabilul veteran de război Petre Georgescu - nu este un erou, cu merite de excepţie în ceva anume. Nu şi-a propus şi nici n-a vrut, cu niciun chip, să transpară aşa ceva din aceste Amintiri.

Din istoria ,,Drumului de fier” vâlcean - 120 de ani de activitate feroviară (20 iunie 1887 – 20 iunie 2007)

Valea Oltului este indisolubil legată de istoria, civilizaţia şi cultura poporului român, iar una din cele mai frumoase legende populare din Oltenia, legenda Domnului de rouă[1], îşi are obârşia de-a lungul văii unde, în urmă cu 120 de ani, reverbera şuierul primei locomotive la inaugurarea „drumul de fier” Corabia – Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea. Deloc întâmplător, calea ferată ce străbate şi judeţul nostru, se edificase tocmai de-a lungul simbolicului drum al Domnului de Rouă pe care, spune legenda, „ tânăr şi chipeş fiind, pornea în amurg de seară dinspre Dunăre şi, urmând firul Oltului, ajungea la iubita sa din munţi, iar la primul cântat al cocoşilor pleca înapoi, neştiut de nimeni. Prinzând însă de veste şi dorind să dezlege taina acestei misterioase călătorii, locuitorii satului iubitei Domnului de Rouă au tăiat toţi cocoşii. Domnul de Rouă a băgat astfel târziu de seamă că se crăpa de ziuă şi a pornit năvalnic călare către curţile sale dinspre Dunăre, urmărit de sătenii curioşi. Se revărsau zorile pe când cei care puseseră la cale dezvăluirea se apropiau să-l prindă dar, Domnul de Rouă, o dată cu răsăritul soarelui pe dată s-a risipit ca fumul, cu cal cu tot, prefăcându-se în rouă şi lăsându-şi urmăritorii uimiţi.”

Râmnicu Vâlcea în timpul Primului război mondial

Crezul exprimat de generalul Lundendorff* în memoriile sale, că teritoriile ocupate trebuie să dea „materii prime”, întrucât aceasta «decurge din însăşi esenţa războiului», a fost aplicat și după ocuparea oraşului Râmnicu Vâlcea, în noiembrie 1916.

Războiul din 1916-1918 reprezintă unul din nenumăratele momente din istoria zbuciumată, dar eroică, în care poporul român s-a ridicat cu hotărâre necurmată la luptă pentru a-şi apăra dreptul de existenţă, libertate şi independenţă a patriei.

Conform planurilor Marelui Stat Major în partea de nord a judeţelor Vâlcea şi Argeş, din primăvara anului 1915, începe concentrarea de o parte şi de alta a Oltului şi a pasului Turnu Roşu, a Grupului Olt-Lotru care avea în componenţa sa Brigada a IlI-a infanterie cu 17 batalioane şi 7 baterii dislocate pe văile Argeşului, Topologului şi Lotrului¹. Judeţul Vâlcea, care în timp de pace găzduia în garnizoană la Rm. Vâlcea şi Drăgăşani, două unităţi militare : Regimentul 2 dorobanţi şi respectiv 48 infanterie, este împânzit de trupe². Se iau măsuri grabnice, de către autorităţi, pentru repararea şoselelor şi a podurilor care suferiseră în urma inundaţiilor din 1914. Serviciul tehnic al judeţului este mobilizat în mod special pentru refacerea grabnică a podurilor şi terasamentelor de pe Valea Oltului. Importante forţe militare şi civile se aflau concentrate la lucrările pentru şoseaua strategică de pe culmea munţilor ce făcea legătura dintre bazinul Latoriţei şi Valea Jiului, precum şi la lărgirea tuturor potecilor şi drumurilor de munte din Loviştea. Se organizează un sistem de apărare a căii ferate de pe Valea Oltului în zona tunelelor, la care se aflau concentraţi pentru lucrări, peste 500 lucrători ai judeţului³.

Râmnicul sub regimul ocupației germane. O poveste sinceră (WW1)

Ocupația germană în Vâlcea (1916-1918); exploatarea cumplită (parcă medievală) a localnicilor și a resurselor; rechizițiile; devalizarea depozitelor de alimente; confiscările de clopote de biserici și clanțe de uși (pentru alamă și cupru) etc.; localnicii au fost puși la muncă silnică și trimiși în batjocură după castane și jir...

«...la 25 noiembrie 1916, Râmnicu-Vâlcea era ocupat de trupele germane (după două luni din ziua în care Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane, pornise bătălia de la Sibiu) (9). Ele vor fi primite surprinzător de amabil de către notabilitățile „confecționate ad-hoc”. Ba chiar au defilat prin centrul orașului, întâmpinate cu flori de persoane aparţinând comunităţilor germană şi austriacă. Orașul era micuț, avea puțin peste 7.000 de locuitori, și avea să cunoască, timp de doi ani, greutăţile unei dure ocupaţii militare. Pentru cazarea trupelor germane vor fi rechiziționate, în special, stațiunile Călimănești, Govora și Olănești unde, timp de două sezoane, s-au odihnit și tratat doar militarii germani.

«Povestea soldatului vâlcean Dumitru Guşetoiu»

...166 de ofiţeri ai Securităţii au coordonat 224 de informatori care au urmărit tenace şi au dat relaţii despre profesorul Guşetoiu, în cei 42 de ani de urmărire „informativă”. Au fost informatori care au semnat peste 250 (!) de note informative, ceea ce dovedeşte foarte clar că a fi informator devenise aproape o „meserie”...

...remarcabil profesor de istorie, cu catedra la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea (1934-1937, 1942-1948), al cărui director a şi fost între anii 1944-1946; profesorul Guşetoiu publicase în 1936 o remarcabilă carte de istorie numită „Probleme de istorie naţională. 1. Dovezi despre originea poporului român. 2. Drepturile noastre asupra teritoriilor ce ocupăm”, iar în 1937 o lucrare de metodică a istoriei foarte apreciată în ţară: „Metodica istoriei în şcoala secundară”...

Profesorul Dumitru Gușetoiu

Povestea acestui personaj al istoriei vâlcene este emblematică pentru mulţi oameni din ceea ce s-a numit „rezistenţa românească anticomunistă de după 1944”. Analiza acestui caz este şi o modalitate de a înţelege modul cum proceda Securitatea cu cei pe care îi considera periculoşi pentru regimul comunist, fie că periculozitatea era manifestă, fie că era doar potenţială.

Dacă nu ar fi existat regimul comunist, Dumitru Guşetoiu ar fi rămas în amintirea noastră ca unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie din ţară şi ca autorul celei mai bune metodici de istorie din perioada interbelică. Guşetoiu a fost un profesor atât de renumit, încât chiar Nicolae Iorga a insistat să-i fie asistent. Instaurarea regimului comunist i-a frânt însă destinul şi a făcut din activitatea lui profesională şi politică motive de a deveni un „caz” al Securităţii.

Povestea lui Dumitru Guşetoiu este exemplară pentru soarta intelectualului român de după 23 august 1944:

„Dumitru Guşetoiu, născut la 11 aprilie 1896 la Băileşti-Dolj, fiul lui Constantin şi Elena, a fost între 1940-1944 preşedintele organizaţiei P.N.Ţ.- Maniu din oraşul Râmnicu Vâlcea. A fost şi membru al Comisiei Judeţene al P.N.Ţ. şi responsabil al sectorului Bujoreni – Muiereasca. În partidul lui Maniu intrase în 1930”.

Această formulă succintă de prezentare se repetă obsesiv în toate dosarele Securităţii, pentru perioada 1947 – 1989, care îl priveau pe profesor. Ceea ce conta la acest om, pentru Securitate, era doar faptul de a fi făcut parte dintr-un partid „burghezo-moşieresc”, partid care a reprezentat mult timp adversarul politic cel mai important pe care l-a avut P.C.R., după 23 august 1944, dată de la care România a intrat în orbita comunismului sovietic.

1860: M. Lancelot, Al. Odobescu – Însemnări de călătorie în Vâlcea. Balcanismul de ieri și românii europenizați de astăzi*

Moto: „Nu, istoria face la rândul ei pe oameni şi plămădeşte destinul lor, istoria anonimă, profundă şi adesea tăcută, al cărui nedefinit, dar imens domeniu a sosit momentul să îl abordăm”. (Fernand Braudel)

Afirmaţia acestui mare istoric[1], referitoare la necesitatea de a privi istoria şi dintr-un alt unghi, al oamenilor simpli care o fac, ne-a impulsionat să întreprindem această cercetare. Depăşind abordarea tradiţională a evenimentului şi a individului, căutând să înţelegem viaţa satului – adesea scufundat în tăcere – încercând să distingem între ceea ce este factor de permanenţă, tradiţie şi continuitate, supus în mai mică măsură înnoirilor şi mutaţiilor mai rapide care s-au produs în plan legislativ şi ideologic în societatea românească, am ajuns să constatăm dinamica diferită a satului faţă de oraş. (mic album foto cu explicații)

De un real ajutor ne-au fost consemnările din lucrarea De Paris à Bucharest. Causeries geographiques a lui M. Lancelot[2] şi Însemnări despre monumentele istorice din judeţele Argeş şi Vâlcea, a lui Alexandru Odobescu.[3] În anul 1860, ambii au parcurs judeţul Vâlcea, însemnările lor (cu o notă în plus pentru rigoarea călătorului francez) surprinzând aspecte care „scapă” documentului oficial.

Aspectul sălbatic al naturii în zona montană, integrarea omului în peisaj fără a-i aduce modificări vizibile şi a-i altera măreţia impresionau călătorul. Lancelot, călătorind De la Paris la Bucureşti, pătrunzând în judeţ prin Ţara Loviştei, remarcă toate acestea în zona Câineni: „Natura este aici străină de orice intervenţie omenească. Nici o contribuţie meschină şi pretenţioasă a omului nu se iveşte ca un gheb ridicol, care să trădeze stadiul de inferioritate în care el însuşi vegetează. Acolo omul este umil, resemnat şi sălbatic, aşteptând timpuri mai bune… În tot acest vast peisaj desfăşurat în faţa noastră, cât vede ochiul şi aude urechea, nici un zgomot, nici o formă care să amintească de civilizaţie sau de omul de azi”[4].    

Schitul Jgheaburi/ Vâlcea - sihăstria dintru începutul începutului Țării Românești...

<<... într-o depresiune prăpăstioasă, înconjurată de dealuri împădurite ...este un foarte vechi loc de sihăstrie. Așezarea de aici, întru începutul ei cel mai îndepărtat, nu a fost făcută pentru o obște, fie ea cât de mică, ci pentru un singur om, deoarece aici nu este loc nici măcar pentru o grădină, legumele si florile crescând pe terase făcute cu sapa.

În pisania bisericii scrie că Sfântul lăcaș este construit pe locul unde au existat alte două biserici de lemn, una datând din anul 1300, in timpul lui Radu Negru, și alta din anul 1600, refăcută la 1640 de Mitropolitul Teofil, in timpul lui Matei Basarab. (album foto 60 imagini) Ambele s-au dărâmat. Actuala biserică din zid de piatră a fost construită în anul 1827.

Violul colectiv ,,tactică de luptă” în marea proză și poezie rusă

- mai nou (subliminal) și în muzica recomandată aluziv unor (sub)culturi în care prinde (,,îţi place sau nu, draga mea, trebuie să suporţi”)...  (explicații fotografii și linkuri către mai multe informații)

«...programul monoton și plicticos de peste zi storcea dintr-înșii toată vlaga. Până seara, când gornistul suna apelul, oamenii făceau instrucție pe jos și călare, țesălau caii și le dădeau de mâncare, toceau stupiditățile de la „tiorie” (,,teorie” – referire la regulamentele militare)* și, abia la ora zece seara, după apel și după ce se stabileau gărzile, se înșiruiau pentru rugăciune; vagmistrul (sergent-major de cavalerie/ artilerie, superior sergentului și inferior plutonierului; avea și sens de șeful gărzii)*, plimbându-și ochii rotunzi, leit nasturi de cositor, de-a lungul rândurilor, dădea tonul la „Tatăl nostru”, cu glas veșnic răgușit. A doua zi dimineața, tărășenia începea din nou, și zilele treceau aceleași, aducând una cu alta ca două picături de apă.

Pe toată moșia, afară de bătrâna soție a logofătului, nu era decât o singură femeie, după care li se scurgeau ochii tuturor, până și ofițerilor. Era camerista logofătului, Frania, o tânără și drăgălașă poloneză. Adeseori alerga din casă la bucătărie, unde trona un bucătar bătrân, fără sprâncene. Sotnia, împărțită în câteva plutoane pentru instrucția pe jos, urmărea, clipind din ochi și suspinând, rochia cenușie a Franiei. Ea simțea întotdeauna privirile cazacilor și ale ofițerilor aruncate asupră-i; i se părea că se scaldă în dorința pătimașă care izvora din trei sute de perechi de ochi. Legănându-și ațâțător șoldurile, lunecând din casă în bucătărie și înapoi, zâmbea fiecărui pluton în parte și domnilor ofițeri în special. Toți râvneau să-i intre în grații; se zvonea însă că numai sotnicul (sotnic =  comandant de veche unitate de cavalerie căzăcească compusă din o sută de soldați)*, un ofițer cârlionțat și păros din cap până-n picioare, izbutise să-i câștige favorurile.

Dimitrie Ciurezu (1901–1978) - Poet al Mănăstirii Cozia

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”(Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982, p.868-869), G. Călinescu notează despre Dimitrie Ciurezu: „Născut în 1901 la Pleniţa, jud. Dolj. Culegerea „Răsărit” a fost primită, când a apărut în 1927, cu o mare simpatie, ca o explozie a bucuriei  de a trăi şi ca o expresie a tradiţionalismului de nuanţă oltenească (…) încât pentru a surprinde în aceste bărboase rădăcini bulbii poeziei, se simte nevoia de a recurge la metoda fragmentării (…)”

 

În 1993, când am avut ideea întocmirii unei cărţi ce poartă titlul „Oltul, Cozia şi Mircea în versurile poeţilor noştri” (coperta: Cristian Sima), am avut o întrevedere cu părintele stareţ al Mânăstirii Cozia care era pe aceeaşi lungime de undă cu mine: şi Dumnealui strânsese, de-a lungul timpului, texte referitoare la subiectul în discuţie şi mi-a prezentat un dosar cu texte din poeţi clasici români şi câteva texte din contemporani ( Dimitreie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, A. E. Baconsky, Alexandru Jebeleanu, Niculae Stoian), pe care l-am completat cu textele antologate de mine, în aşa fel încât textele s-au întrepătruns, în final rezultând o antologie de 62 de pagini ce poate fi, şi azi, completată. La sfârşitul dosarului cu şină în care sfinţia sa stareţul arhimandrt Gamaliil Vaida îşi strânsese materialul, se aflau câteva foi scrise la maşină – texte semnate D. Ciurezu. Stareţul m-a condus, apoi, şi la cimitirul mânăstirii, peste drum de Cozia, la Bolniţă, arătându-mi mormântul poetului, cu efigie din bronz încastrată în crucea din piatră.

Petre Petria/ 75 de ani de viaţă şi 50 de ani de activitate închinată cărţii/ (22/02/1934 - 09/11/2013)

I. VIAŢA ŞI ACTIVITATEA

Născut în zona muntoasă a judeţului Vâlcea, în mirificul plai al comunei Titeşti, la 22 februarie 1934, din părinţii Maria şi Ion Petria, mama casnică, tatăl morar vestit (ca şi bunicul şi străbunicul), dintr-un neam venit din Tilişca – Mărginimea Sibiului; fiul cel mijlociu, primul fiind Gheorghiţa, născută în anul 1932, şi Ion (Nelu), venit pe lume în anul 1937. Alături de cei doi fraţi, are o copilărie lipsită de griji, prin strădania părinţilor care le-au asigurat cele necesare, cu toate că traversau perioada celui de al IIlea Război Mondial, cu tot cortegiul de lipsuri şi suferinţe. (clic pentru video și explicații imagini)

Urmează clasele primare la Şcoala din Titeşti-Grui, în perioada 1941-1945, cursurile gimnaziale la «Gimnaziul Unic Boişoara – Loviştea», 1946-1948, studiile liceale la RâmnicuVâlcea, Craiova, Drăgăşani (1948-1951), apoi cursurile unei şcoli medii (curs seral) la Bucureşti (pe care nu o termină) (1951- 1952), lucrând concomitent la Fabrica de Confecţii de la «Apaca». Revenind în localitatea natală, se încadrează, prin concurs, ca bibliotecar la Biblioteca publică din localitate, apoi este director de cămin cultural şi secretar la Şcoala de centru din Titeşti (septembrie 1952 – octombrie 1953). Timp de trei ani, este militar în termen la M. A. I. – Grăniceri, Oradea. După efectuarea serviciului militar, este încadrat, temporar, la o instituţie culturală din oraşul Oradea.

„Pârâienii Valahiei”/ de Constanţa Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

Cuvânt înainte
Cu dorinţa de a îndeplini un gând mai vechi, deziderat al strămoşilor, profesoara Constanţa Badea împreună cu dr. economist Mihai Pârâianu şi profesoara Petronela Badea au îndrăznit a păşi pe un drum spinos, nestrăbătut până acum de niciunul dintre înaintaşii lor, şi anume cercetarea originilor familiei boiereşti Pârâianu, din cele mai vechi timpuri până astăzi. (mai multe foto)
Cine au fost Boierii Pârâieni?, cu ce s-au înscris ei în istoria Valahiei?, cu ce au îmbogăţit ei cultura vremii?, iată întrebări la care autorii au căutat răspunsuri, cercetând acte de familie şi documente de arhivă, aflate la institutele din Bucureşti, Râmnicu-Vâlcea, Piteşti şi Craiova.
S-a născut astfel o lucrare amplă, care alături de altele similare vine să aşeze o cărămidă la temelia construcţiei, pe care marile familii boiereşti au făurit-o în istoria şi în cultura Valahiei.
A fost o muncă de cercetare asiduă, cu multe momente de cumpănă, depăşite însă de convingerea că, în istoria oricărei ţări, aristocraţia a avut un rol însemnat, care trebuie recunoscut şi pus în evidenţă.

Simion-Petre Cichirdan

• Data nasterii: 21.02.1951, Rm. Valcea.

• 1955-1958: preşcolar la Grădiniţa nr. 2 educator doamna Caracaş, care îi remarcă talentul la construcţiile din cuburi colorate. Primeşte în dar, de la educatoare un pui de câine lup, căruia îi dă numele Cezar, şi pe care îl va creşte cu pasiune.

• 1958-1962: elev la Școala nr. 2 - Cetăţuie.

   De la 8 ani la 11 ani dirijează imnul RPR în clasele primare, zilnic; la 11ani joacă (şi regizează) în piesa de teatru "În împărăţia semnelor de punctuaţie" reprezentată la Palatul Culturii din Rm. Valcea şi Caminul Cultural din cartierul "Versail", după ce, mai devreme dădea reprezentaţii cu teatru de păpuşi în faţa porţii locuinţei cu chirie, pe librete proprii inspirate după piesa Cipolino, pe care o auzise la difuzor.

Frecventează Casa Pionierului la cercurile de Aeromodele şi Teatru. Recită şi cântă în corul de copii.

   La 12 ani începe studiul violoncelului, la Şcoala de Muzică, cu Leca Morariu, apoi în particular, acasă, cu acelaşi profesor, iar dupa dispariţia acestuia, cu Theodor Geantă; în 1963 concertează pe scena Palatului de Cultură, într-un solfegiu - duo pentru violoncel de G. Dinicu - în dublu cu Titel Andreianu şi Constantin Dumitraşcu; violoncel 1 în orchestra simfonică a Şcolii de Muzică, dirijată de Eugen Ciorăscu, în 1964.