Arta populară din Vâlcea/ Arhitectura

<<Arhitectura

Nu în toate regiunile ţării noastre se poate vorbi de o integrare a construcţiilor în domeniul creaţiei artistice populare în gradul, înalt, şi la modul, complex, în care aceasta are loc în Vîlcea. Casa vîlceană şi tot ce ţine de mediul construit al omului din acest ţinut poartă pecetea unei intense şi continui preocupări de ordin estetic, mergînd de la grija pentru detaliul mărunt al ornamentaţiei pînă la încadrarea armonioasă în peisaj, însuşire supremă a unei opere arhitectonice. Celui ce ar trece grăbit prin acest ţinut uneori anevoe de străbătut, cu drumurile luînd pieptiş coaste înalte sau urcînd pe văi înguste, poate că nu i-ar apărea dintr-odată calităţile mai sus amintite; dimpotrivă, impresia dintîi ar fi aceea a unei anume austerităţi mai ales în jumătatea nordică a judeţului, aşa ar fi îndemnat să gîndească trecătorul. Privind însă mai cu luare aminte şi, fireşte, zăbovind mai mult în satele vîlcene, umblînd nu numai pe şoselele de pe văi ci urcînd şi pe drumurile de care (care/ căruțe – n.n.) şi pe potecile de pe plaiuri, ar putea vedea cu încîntare vastele panorame deschise peste culmile acoperite cu păduri la adăpostul cărora se ivesc, albe, casele aşezărilor risipite pe mari distanţe. Încet-încet, ar putea observa că locul fiecărei case a fost parcă ales, că gospodăriile îşi desfăşoară acareturile după anume reguli, că, în sfîrşit, satele în întregul lor ocupă locurile cele mai prielnice, pe umerii adăpostiţi de păduri ai dealurilor, pe terasele înalte suspendate deasupra luncilor rîurilor, în văgăunile ferite din calea vînturilor de miazănoapte. Va mai putea vedea o alcătuire armonioasă a locurilor de cultură, vatra fiecărui sat avînd grupate spre pildă livezile de pruni, fîneţele şi terenurile arabile, cîte vor fi fiind. Iar dacă, întîmplător, privitorul ar şti să citească şi istoria socială înscrisă pe faţa pămîntului, ar înţelege repede, din împărţeala ordonată, geometrică, a „curelelor” lungi şi înguste, de străveche proprietate, ar înţelege, zicem, că se află într-un ţinut moşnenesc, de sate libere. Toate aceste împrejurări la un loc oferă explicaţia existenţii unei preocupări estetice în domeniul construcţiilor vîlcene. Este vorba de o preocupare modelată de-a lungul multor generaţii de oameni trăind de secole pe acelaşi pămînt strămoşesc. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa unei tradiţii cristalizate în nenumăratele forme ale culturii materiale şi spirituale ale poporului român, printre ele şi cele ale arhitecturii. Ca şi în alte ţinuturi româneşti, de o parte şi de alta a Carpaţilor, această tradiţie a folosit şi în Vîlcea mai ales lemnul pentru construirea nu numai a caselor, ci şi a nenumăratelor altor feluri de construcţii şi de unelte. Pînă azi se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului” , care dăinuie în forme admirabile, unind funcţiile utilitare cu înfăţişarea artistică.



Tradiţia arhitectonică a lemnului s-a transmis si s-a combinat si cu traditia marilor construcţii medievale de zid, Vîlcea cunoscînd pe teritoriul său cîteva dintre cele mai vechi şi mai reprezentative monumente româneşti, cum ar fi Cozia şi Bistriţa, Arnota şi Hurezul, alături de multe altele de proporţii mai m odeste, dar învestite cu aceleaşi remarcabile însuşiri. Po ate că această unitate de concepţie, identificabilă la monumente de diferite categorii, reprezintă una din caracteristicele cele m ai de preţ ale artei construcţiilor din Vîlcea. De la cele mai umile adăposturi sau acareturi pînă la locuinţa ţărănească şi de la curţile şi conacele boiereşti pînă la edificiile mănăstireşti cu amplu program arhitectural, toate construcţiile vîlcene au un anumit stil. Constatarea se impune pornind chiar de la acel fundamental fapt de arhitectură care este înscrierea în peisaj, moment esenţial în arta construcţiilor, fără greş realizat în arhitectura Vîlcii. Opriţi-vă şi adm iraţi poziţia complexului de artă brîncovenească de la Hurez, ale cărui monumentale edificii albe se reliefează în haina de un verde în tunecat al pădurii învăluitoare, sau uitaţi-vă la impunătoarele siluete ale celor două cule de la Măldărăşti, profilate pe orizontul deschis spre sud al văii Luncavăţului, sau mai ales priviţi la nenumăratele case ţărăneşti cu pereţii strălucind de albeaţă sub acoperişul înalt şi cenuşiu de şindrilă, aşezate, fiecare, în aşa fel, încît să poată fi privite din d ep ărtare ca spre a-şi arăta perfecţia volumetrică. Folosirea optimă a terenului şi a mediului geografic în general, ca prim ă coordonată funcţională, înţelegerea am p lasării unor volum e construite în aşa fel încît să evite aglomerarea greoaie, menajarea perspectivelor şi păstrarea unei anume rezerve faţă de vecini, care înseamnă mai mult discreţie şi delicateţe decît izolare şi închidere şi, mai ales, niciodată ostilitate, sînt atîtea trăsături sufleteşti ce se pot descifra în peisajul construit vîlcean şi, deci, românesc.

Aceste însuşiri încorporate veacuri de-a rîndul în materialul nobil al lemnului de stejar şi de brad, continuă să-şi afirme prezenţa şi în materialele noi ale vremurilor moderne. Este în aceasta tocmai o dovadă a caracterului permanent al calităţilor psihice şi nu num ai o reflectare a posibilităţilor unui material, arhitectura fiind şi ea — parafrazînd celebra vorbă a lui Amiel (1852) „un paysage quelconque est un etat de l’âme“ — o „stare de spirit“. Tocmai de aceea, noua arhitectură a satelor vîlcene păstrează vechile însuşiri fundamentale, lucru ce ne îndreptăţeşte speranţa în realizarea vastului proces de sistematizare rurală.

Dacă aspectele mai sus evocate ţin mai ales de o creaţie colectivă întinsă pe durate lungi de vreme, măsurabile cu secolele, şi care alcătuiesc mai ales un fel de fundal pe care se proiectează obiectele de arhitectură concrete, există o altă serie de aspecte a căror prezentare se va dovedi a fi, aşa cum aminteam la început, înscrisă în miezul preocupărilor de stringentă actualitate a creaţiei populare contemporane. Ţinem însă să subliniem că această creaţie contemporană nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decît pornind de la rădăcinile străvechi ale artei populare tradiţio­nale şi, în speţă, de la formele arhitectonice tradiţionale, în care sînt încorporate experimente artistice reprezentînd, în unele cazuri, o zestre milenară corectată de-a lungul a zeci de generaţii.

De aceea ne vom îngădui ca, în analiza noastră, să începem tocmai cu formele tradiţionale alearhitecturii vilcene, pentrua urmări apoi pe cele născute mai tîrziu şi pe cele care prind viaţă în zilele noastre. Este vorba, în fond, de un proces continuu, oglindind însăşi continuitatea de viaţă istorică a poporului român în general şi a lumii satelor vîlcene în particular. Să nu ne sfiim să arătăm chiar acele forme în aparenţă umile dar care stau la baza tuturor dezvoltărilor ulterioare ale arhitecturii. Orice tratat şi sinteză a istoriei umanităţii şi a istoriei arhitecturii universale încep cu formele rudimentare ale primelor adăposturi localizate în peşteri sau ale rudimentarelor colibe de lemn şi se ştie că însuşi Parthenonul, gloria lumii nu numai antice, este o superbă replică a unei construcţii mai vechi de lemn. Dimpotrivă, aceste forme primare indică existenţa, iarăşi, a unei stră­vechitradiţii şi atestă forme de viaţă continuă a unei populaţii ce şi-a transmis direct, din generaţie în generaţie, primele invenţii în materie de construcţie. În această privinţă, V îlcea nu este mai săracă de cît alte regiuni ale ţării noastre, iar sub anume aspecte are chiar o preeminenţă a formelor arhaice.

Materiale și tehnici de construcție

Una dintre formele cele mai simple şi esenţiale prin structura sa constructivă este ceaa aşa-numitului „pătuiag” denumire aplicată în genere în Oltenia unor adăposturi mai mult sau mai puţin provizorii. Unele dintre ele, în Gorj mai ales, apar sub forma unor colibe uşoare, înălţate pe patru stîlpi înalţi şi sînt destinate supravegherii viilor. Nu despre acestea este vorba în Vîlcea; aici sînt numite aşa nişte construcţii alcătuite din pa tru sau şase stîlpi puternic înfipţi în pămînt, care susţin nişte grinzi orizontale ce formează o platformă, pe care se construieşte un acoperiş ru dimentar de paie sau se urcă fînul cosit formînd o claie. Uneori acoperişul este de şindrilă. Servind drept adăposturi pentru vite sau şopron pentru care şi unelte, pătuiagele se văd deseori răsărind din curţile gospodăriilor vîlcene, conferindu-le un anumit pitoresc prin formele înalte şi rotunjite ale stogurilor de fîn suspendate pe stîlpi.

Felul de a împlînta stîlpii în pămînt este un rest al vechilor construcţii numite „pe furci” care au precedat istoriceşte casele de bîrne orizontale construite pe tălpi de lemn, formă generalizată azi a vechii arhitecturi. Casele pe furci, răspîndite în toată ţara în trecut, reprezentau un stadiu mai vechi în arhitectura noastră ţărănească. De furcile îngropate se prindeau nuielele împletite ce formau pereţii casei, rolul furcilor fiind deci acela al unui schelet portant. Am amintit aici aceste structuri primare, pe de o parte, pentru că ele sînt un martor păstrat chiar şi pînă azi al celei mai vechi tehnici de construire a caselor, iar, pe de altă parte, pentrucă prin formele lor ciudate adaugă un element specific aşezărilor vîlcene vechi în ansamblu. Ele sînt azi înlocuite de construcţiile noi ale grajdurilor de lemn şi cărămidă. În trecut ele delimitau un spaţiu avînd doar acoperiş, fiind deschis pe toate laturile. Denumirea de furci era luată de la stîlpii verticali care iniţial erau ciopliţi din trunchi de copaci bifurcaţi în parte a de sus, aleşi, adică, dintre trunchii cu cîte două ramuri puternice care se retezau, devenind un suport stabil pentru grinzile orizontale. Cu timpul, copaci groşi cu această conformaţie au fost din ce în ce mai rar găsiţi, recurgîndu-se la simpli stîlpi verticali nebifurcaţi care au păstrat însă vechea denumire funcţională.

De remarcat că, în Vîlcea, construcţiile pe furci şi cu pereţii din nuiele împletite nu se mai întîlnesc în nordul judeţului, ci doar în părţile mai joase din sud, unde lipsa pădurilor a impus continuarea vechii tehnici de construcţie sau, poate, după o anume perioadă de despădurire, revenirea la această străveche tehnică de origine neolitică. Împletiturile de nuiele se păstrează şi în nord, folosirea lor fiind limitată însă numai la anume acareturi mici, cum sînt pătulele vechi, precum şi la unele construcţii de caracter pastoral, cum sînt colibele rotunde şi surlele cu acoperiş conic de paie. Principiul lor constructiv este acelaşi: un schelet de furci, mai subţiri, îngropate, pe care se împletesc nuielele în şiruri orizontale. Ca şi în cazul structurilor constructive pe furci, adăposturile de plan circular sînt o rămăşiţă arhaică a artei de a construi locale, acest tip de adă­post fiind răspîndit pe în treg teritoriul românesc şi, mai mult, întîlnindu-se şi la populaţia pasto rală a aromânilor din Pind, Rodopi şi Albania...>>

dr. Paul Petrescu

(selecție)

Sursă text: monografia-album <<Arta populară din Vâlcea>> subcapitolul Arhitectura, autori lucrare: dr. Georgeta Stoica, dr. Ion Vlăduțiu, Elena Secoșan dr. Paul Petrescu/ <<Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Vâlcea>>/ 1972.

Continuarea - pentru ,,Materiale și tehnici de construcție”, apoi ,,Planurile caselor”, ,,Elevația”, ,,Casa joasă”, ,,Casa înălțată pe soclu”, ,,Casa înaltă”, ,,Foișorul”, ,,Ambianța arhitectonică”, ,,Decorul arhitectonic și schimbarea stilului” – în PDF la această legătură 

Vizualizare fotografii (din aceeași sursă) - una câte una și cu explicațiile în original.

_____
#arhitecturarurala #sateleromanesti #casevechi #patrimoniu #MuzeulSatuluiVâlcean #caselemn
#memoriesicunoasterelocalaValcea #memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea

„Cine uită, nu merită/ blestemul generalilor români exterminaţi în temniţele comuniste, în perioada 1944 -1964)” vol. I și II integral în pdf

Lucrarea „Cine uită, nu merită (blestemul generalilor români exterminaţi în temniţele comuniste, în perioada 1944 -1964)” constituie un pios omagiu adus de autori generalilor români care au condus mari unităţi în Campania din Est a celui de-al Doilea Război Mondial şi care au fost exterminaţi în chinuri groaznice în odioasele puşcării comuniste, la solicitările comisarilor bolşevici, puse în aplicare de către Tribunalul Poporului, creaţie a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Ministrul Justiţiei, el însuşi devenind victima propriei sale creaţii.

Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a declanşat calvarul generalilor români care şi-au făcut datoria faţă de patrie, luptând eroic atât pe Frontul de Est, cât şi pe Frontul de Vest. În loc să se bucure de recunoştinţă şi să fie reintegraţi în viaţa civilă, cei care împliniseră vârsta de pensionare, ori în structurile militare, cei care nu împliniseră vârsta de pensionare, aşa cum s-a procedat în statele democratice ale lumii, acestora li s-au înscenat procese bazate pe probe falsificate şi au fost aruncaţi în odioasele temniţe comuniste, unde cei mai mulţi dintre ei au fost exterminaţi la sugestia ocupantului sovietic, din cauza regimului execrabil de detenţie la care au fost supuşi.

Faptul că generalii români s-au întors de pe Frontul de Vest pe jos şi că Armatele 1 şi 4 Române au fost staţionate o lună în pădurile Cehoslovaciei pentru a fi îndoctrinat personalul acestora cu noile realităţi ce se preconizau să se împământenească în România, sub presiunea ocupantului sovietic, a fost semnul care indica declanşarea nenorocirilor pentru militarii purtători de vipuşcă.

Prof. dr. Hermina Anghelescu a conferențiat recent la Biblioteca Academiei Române, iar săptămâna trecută a fost la Olănești...

- este posibil ca anul viitor reputata specialistă în ,,Biblioteconomie și Știința Informării” să susțină din nou prelegeri la Vâlcea, pro bono publico, pentru toți colegii interesați

<<...la iniţiativa domnului director general, prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române, în ziua de 3 iunie 2024, Biblioteca Academiei Române a primit vizita doamnei prof. univ. dr. Hermina Anghelescu, un model de excelenţă în domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării. După o experienţă de 13 ani de activitate la Biblioteca Naţională a României, în anii '90, profesor Hermina Anghelescu îşi urmează drumul pe tărâm american, rămânând ataşată de instituţia Bibliotecii. Teza sa de doctorat are tema: Biblioteci publice în România modernă şi contemporană: moştenirea modelelor franceze şi a influenţelor sovietice: 1830-1990 şi este susţinută în anul 2000 la University of Texas (Austin).


Urmează o carieră universitară de excepţie, începută la această universitate şi continuată până astăzi ca profesor la Facultatea de Ştiinţele Informării din cadrul Wayne State University, din Detroit - SUA. Specialist de marcă, la nivel mondial, se distinge ca autoare a numeroase studii şi articole, fiind totodată membru în colegiul de redacţie al mai multor publicaţii renumite de biblioteconomie şi ştiinţa informării, dintre ele remarcându-se Library Trends. Are volume co-editate şi publicate de Library of Congress. Un proiect foarte important îl reprezintă editarea a două volume de studii despre bibliotecile din Rusia şi din Europa Centrală şi de Est, la comemorarea unui sfert de veac de la căderea comunismului: Libraries in a Post-Communist World: ,,25 Years of Development in Russia and Central and Eastern Europe”.


Publicate în 2014 şi 2015, volumele sunt rezultatul unei munci intense, consumată pe parcursul a 4 ani. Profesor Hermina Anghelescu s-a implicat şi în activitatea unor asociaţii profesionale: Asociaţia Bibliotecilor Americane (ALA), Federaţia Internaţională a Asociaţiilor şi Instituţiilor de Biblioteci (IFLA). Cu referire la aceasta, timp de 10 ani a fost preşedinte al Secţiei pentru Istoria Bibliotecilor, în prezent fiind membru în Comitetul permanent pentru Servicii de Referinţă. Face parte din Comitetul de Acreditare a facultăţilor de biblioteconomie şi ştiinţa informării din SUA şi Canada.

Gheorghe Efrim/ ,,Brezoi/ File de istoriei”/ selecție referitoare la Friedrich Schwantz

<<...printr-o însemnare se arata că, intrând nemţii în Oltenia, s-a stabilit la Gura Lotrului, Şant Meşter (Fr. Schwantz), pe partea Golotrenilor, şi ţinea capul de jos al Ostrovului (509); (...) „şi a avut pricină de hotar cu Vasile Cârpaciu ce a câştigat cu martori stabilind hotarul” (510).

Un alt document precizează că Vasile Cârpaciu a cumpărat în 1705 Ostrovul, cu 11 taleri, iar „şanţ meşterul neamţ”, de la Gura Lotrului, face o măsurătoare (în 1716 n.a.) (811).

Cele 13 imagini din colaj una câte una, la această legătură.
Cine era acest Friedrich Schwantz? A făcut studiile la lena, a intrat în armata austriacă şi a devenit căpitan în regimentul heisllerian (512), specialist în cartografie, arhitectură şi inginerie. Autor al fortăreţei Clujului, construieşte cetatea Arxavia (Strassburg) de la Câineni, vestitul drum mare Via Carolina, canalizarea Oltului pe defileul lui, întocmeşte prima hartă a Olteniei şi multe alte lucrări (513).

În 1725, pentru meritele sale, când s-a văzut cu împăratul Austro-Ungariei, Carol al Vl-lea primea portretul bust al acestuia, împodobit cu 115 briliante şi înnobilarea numelui cu „von Springfels ” (aruncă roca sau, cum spunem noi - sfarmă piatră).

Fr. Schwanz era trimisul generalului Ştefan de Steinville, comandantul militar al Transilvaniei de la Sibiu (514), care e de presupus, era însoţit de alţi militari specialişti în domeniile precizate. Ulterior, mai face şi o «Anexă la harta Olteniei», şi un «Registru al tuturor localităţiilor», precizând denumirea de Bresoi sau Lotra.

Căruța cu milițieni/ Când miliția era cu noi/ de Ion Micuț; și integral în pdf cea mai recentă carte a autorului - «Perfuzii umoristice»

Într-o noapte, în luna noiembrie 1986, persoane necunoscute au pătruns prin forţarea încuietorilor de la uşă, în locuinţa cojocarului Petrică Bănuţă din localitatea Bărbăteşti, de unde au furat mai multe bunuri de o mare valoare. Cazul fiind complex, şeful de post, Dorin Petcu, a încunoştiinţat pe şefii lui de la Miliţia Judeţeană Vâlcea.

A fost trimisă o echipă de criminalişti pentru căutarea urmelor ,dar şi căpitanul de la judiciar Mirel Bădoi.

Partea vătămată a declarat că i s-au furat din camera dinspre curte: televizorul color, butelia de aragaz, opt cojoace tip Alain Delon confecţionate de el pentru o comandă a unui magazin din Piteşti, şase carpete olteneşti ţesute din lână, patruzeci de piei de oaie tăbăcite, un cazan din cupru pentru fabricat ţuică, un pickup cu 70 de plăci de muzică populară şi suma de aproximativ 18 mii de lei. Petrică Bănuţă a relatat că, în casa mare de unde s-au furat lucrurile, el cu soţia locuiau numai pe timpul verii, iar peste iarnă se mutau într-o altă casă din curte, cu trei încăperi mai mici, pentru a consuma mai puţine lemne pe perioada friguroasă a anului. Cei doi copii ai lor erau căsătoriţi şi lucrau la Oltchim Rm. Vâlcea de la care primiseră şi apartamente.

Plutonierul criminalist, Tudor Fuior, a reuşit să descopere o amprentă pe o uşă lăcuită a şifonierului şi plin de încântare a exclamat, adresându-se căpitanului Mirel Bădoi:


- Uitaţi-vă, şefu'! Am găsit o impresiune digitală excelentă! Cazul este pe jumătate rezolvat!

- Bine zici! Dacă avem noroc ca hoţul să mai fi fost condamnat, găsim amprenta în cartotecile noastre de evidenţă a persoanelor condamnate şi încarcerate.

- După cum a acţionat şi a pregătit spargerea nu putea fi un infractor începător, concluzionă Tudor Fuior.

- Sigur! zise căpitanul..., dar am certitudinea că este din localitate, pentru că ştia casa, ce bunuri ar putea avea proprietarii, că sunt destul de înstăriţi şi că pe timpul iernii, casa mare nu este locuită.

«Surpatele»/ Vâlcea: descriere din 1911 a vechii ctitorii a Buzeștilor - ansamblul religios medieval refăcut peste veac (aproape de la zero) de către Maria Brâncoveanu

...pe «când în arta clădirilor se păstrà încă bunele noastre tradiţiuni»...

&&&
Această mănăstire domnească se află situată în satul Surpatele din comuna Mănăstireni, pe coasta unui deal ce se lasă din sirul de munti și muncele*, cari despart valea Otăsăului de valea Govorei. - Privită din şoseaua Otăsăului, - mănăstirea stă mai mult ascunsă în frunzişul copacilor ce o înconjoară, pe deasupra cărora se zăreşte acoperişul ţuguiat al clopotniţei şi al bisericii. - Numai după ce urci şoseaua din sat, suind şi coborând râpile rău podite ce se desfac din povârnişul muntelui, şi ajungi în faţa clopotniţei se vede parte din zidul înconjurător dela stânga şi corpul de case dela dreapta; iar intrând înăuntru vedem înălţându-se sveltă, în mijlocul curţii, biserica fostei mănăstiri.

În dreapta se vede corpul de clădiri cari au servit de stăreţie, iar de jur împrejur se văd urmele unui zid înconjurător, care, de sigur, a fost zidul de calcan al chilii lor ce împrejmuiau curtea bisericii. Dintr'o aruncătură de ochi se poate ghici vremurile grele de prădăciune şi părăsire cari au trecut peste acest locaş şi au adus această însemnată mănăstire din starea ei înfloritoare de odinioară în starea de ruină în care se află astăzi...

Căci, într' adevăr, doar biserica a rămas în bună stare, făcându-i-se când şi când reparaţiuni de către parohienii din sat, iar acum în urmă învelindu-se din nou cu şindrilă, prin îngrijirea Comisiunii Monumentelor Istorice. Clopotniţa s'a preschimbat cu mult de cum era şi anume - pe vremea arhimandritului Hrisante (1833 - 1849), când s'au făcut reparaţiuni şi prefaceri Ia mai toate ctitoriile brâncoveneşti. Casele stăreţiei s'ar fi ruinat şi prăpădit şi ele, ca şi chiliile, dacă nu s'ar fi reparat şi amenajat în local de şcoală. Dar acuma școala are local propriu în sat, iar casele din mănăstire au fost părăsite şi, an cu an, s'au tot stricat: mai întâiu acoperişul, apoi galeria de zid, apoi bolţile de la bucătărie au căzut, încât astă-zi, fără serioase măsuri de îndreptare, şi acest preţios colţ ce a mai rămas în picioare din vechea splendoare a Surpatelor poate să fie pierdut pentru totdeauna.

Pisania cioplită în piatră de deasupra uşei de la intrare ne spune că "Această sfântă şi dumnezeiască biserică a mănăstirii de călugăricioare ce se chiamă Surpatele, în care se prăznuiaşte în Dumnezeu, făcătoarea de viaţă prea sfânta Troiţă, zidită au fostu oareşcându de Buzeşti, însă mică şi prost lucrată, iară apoi, după multă vreame, stricându-să, surpându-se, blagocestiva şi buna creştină Doamna Maria a luminatului și înnălțatului Ioan Constandin Băsărabu Voevodŭ, mişcându-se de bunătatea sa, au vrut a o preface. Şi aşa din temelie au rădicat-o cu toată cheltuiala măriei sale, cum astăzi se veade făcută, frumoasă şi iscusită, împodobind-o cu de toate şi miluind-o pre câtu unei sfinte bisearici şi mănăstioare ca aceasta se cade şi să cuvine, pentru buna pomenire şi spăşeniia sufleteloru în veaci, a părinţi lor şi a măriei sale. Şi ispravnic fiind chir Ioan Arhimandri¬tul de Hurezi, şi săvărşindu-se la anul de la Adam 7214 (=1706), luna August, zile 1”.

Gheorghe Efrim/ ,,Brezoi/ File de istoriei” (selecție)

 «...VII. PERSOANE CARE NE-AU ONORAT

VII. 1. O VIZITĂ PRINCIARĂ

În scopul cunoaşterii „ţării“, a obiceiurilor şi a locurilor din Oltenia, Carol I vizitează Vâlcea, după un program amănunţit. Astfel, în 25 aprilie 1867, în Râmnic, Carol I a vizitat Episcopia, Biserica catolică, arestul şi spitalul. în vizita sa, suveranul a fost însoţit de Dimitrie Brătianu, doctorul Davila, Szatmari si Vâlceanu - pictori, căpitanul Schima, consulul general al Italiei şi colonelul german Krenschi (484).

Redau textul comunicării, păstrând ortografierea:

,,(...) a doua zi ( 26 aprilie) a vizitat Băile Olăneşti, şi de aici, călare trecând de a dreptul peste munţi, am coborât la Băile Călimăneşti (...) şi am dejunat. După dejun, tot călare, au vizitat Mănăstirea Cozia, au trecut Oltul cu luntrea şi au observat Masa lui Traian.

Înapoindu-se dincoace de Olt, au venit iarăşi călare, în mare galop, de au vizitat apa Lotrului și fierăstraiele din sus de Lotru, comuna Brezoi, unde a fost bine primit de dl. Novacu, antreprenorul, şi ia masa cu toată suita înălţimii Sale şi după masa, iarăşi călare, s-au înapoiat până dinsus de Cozia,(...) pornind spre Râmnic, cu luntrile pe Olt”(485).

Vizita prinţului la Brezoi, determină pe Carol Novac, antreprenor de clădiri şi negustor de lemnărie din această localitate, să înainteze prinţului în limba germană, un proiect de transportare a sării pe Olt. Domnitorul recomandă prin ministrul de interne, d-lui Novac, ca proiectul să fie trimis în limba română. În anul 1868, proiectul este realizat, transportându-se sare cu dubele pe Olt şi de la Schela Râureni, la Dunăre (486).

Pe 28 aprilie, Măria Sa, cu intenţia de a vizita Râul Vadului, nu a putut trece apa Lotrului, podul fiind avariat de ape, iar turmele de oi stăteau pe marginea Oltului şi nu puteau trece în munţi (487).

Govora și Olănești/ Prefață de Cezar Baltag, Editura Meridiane București 1964

Scăpat din strînsoarea munţilor, Oltul îşi poartă apele printr-o vale, care se deschide spre sud pierzîndu-şi treptat marginile şi topindu-se în relieful îndulcit al regiunii subcarpatice.

De sus, din munte, şi pînă departe, dincolo de Rîmnicu-Vîlcea, Oltul străbate meleaguri cu întinse păduri străvechi, tinere, poate, pe vremea cînd Mircea cel Bătrîn contempla din cerdacul Coziei curgerea apelor învolburate şi bătrîne, cînd în aceste locuri îşi aşezau tabăra răsculaţii conduşi de Tudor din Vladimiri.

Văi laterale, săpate de mici afluenţi ai Oltului, fărîmiţează pereţii deluroşi de pe ambele maluri, micşorîndu-i, îndepărtîndu-i, domolind tot mai mult severa lor masivitate, oferind ochiului orizonturi mai cuprinzătoare. Două dintre aceste văi, cea a pîrîului Hinţa şi valea Olăneştiului, ambele pe malul drept al Oltului, sînt cunoscute în întreaga ţară, ele adăpostind vestitele staţiuni balneoclimaterice Govora şi Olăneşti, adevărate rezervoare naturale de sănătate, care, an de an, redau puterea de muncă şi buna dispoziţie miilor de oameni care vin aici pentru tratament şi odihnă. 

Situate fiecare în cîte o depresiune a Subcarpaţilor Getici, la poalele masivului Parîng, cele două staţiuni au o fermecătoare aşezare. Apărate de dealuri împotriva vînturilor reci din­spre nord, vilele celor două staţiuni sînt dispuse armonios, constituindu-se într-un ansamblu cita­din specific orăşelelor de munte, din care nu lipseşte niciodată susurul răcoros al cîte unui pîrîu repede. În timp ce Govora însoţeşte liniştită pîrîul Hinţei, iar după ce se întrerupe într-un mic parc aşezat la poalele unui deal se continuă apoi printr-un evantai de trepte în urcuş spre celelalte vile de pe coastă, staţiunea Olăneşti, aşezată la alt etaj de altitudine (450 m faţă de cei 320 ai Govorei), nu se poate încumeta să atace pieptiş culmile şi de aceea, ezitînd, se risipeşte pitoresc, dezvăluind intenţia timidă, nerealizată, de a întreprinde un atac prin învă­luire asupra coamelor împădurite. Calme, masive, vîrfurile Vînturariţa, Buila, Stogu, Căprăreaţa, Folea pot fi zărite din staţiune cum îşi înalţă frunţile albastre, departe, în direcţia munţilor Căpăţînei, ramura dinspre răsărit a Parîngului.

Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877

Evoluţia economică şi social-politică a statului naţional român demonstrase anacronismul suzeranităţii otomane faţă de realitatea din ţară. Printr-o luptă abilă şi curajoasă, politică şi diplomatică, între anii 1859 şi 1877, România izbutise să cucerească în mare parte atributele independenţei şi suveranităţii naţionale.

În pofida împotrivirii Porţii Otomane, majoritatea îngrădirilor impuse suveranităţii statului român, prin Tratatul şi Convenţia de la Paris, au fost pas cu pas înlăturate. Desprinzându-se treptat de Imperiul Otoman, România îşi afirmase tot mai mult individualitatea şi existenţa de sine stătătoare pe plan internaţional. Menţionăm că după 1866 s-au făcut paşi serioşi pe calea spre independenţă, iar voinţa de a o restabili pe deplin nu a lipsit luptătorilor patrioţi din acei ani, însă condiţiile istorice le-au fost defavorabile. Asistăm, aşadar, la un proces de diluare a legăturilor de subordonare faţă de puterea suzerană care reprezentau, totuşi, ştirbiri aduse suveranităţii naţionale româneşti la care Poarta Otomană - încurajată şi de unele puteri garante – nu voia să renunţe. În aceste condiţii, devine o necesitate logică pentru poporul Român, să rupă şi aceste ultime frâne şi să-şi cucerească independenţa statală absolută1. Evoluţia evenimentelor până în primăvara anului 1877, evidenţia un curs ireversibil: se maturizaseră toate condiţiile interne şi externe pentru acest act. 

Voinţa fermă a poporului român de a fi liber şi de a se dezvolta de sine-stătător, abuzurile Porţii şi intensificarea mişcărilor de eliberare naţională din Peninsula Balcanică, toate acestea au determinat hotărârea naţiunii noastre de a se ridica la luptă.

«Corupția a afectat grav, în perioada 1914-1916, pregătirea pentru război a Armatei Române»/ Remus Macovei

Campania din 1913 (Al Doilea Război Balcanic - n. V.S.) ar fi trebuit să constituie un veritabil semnal de alarmă pentru clasa politică românească, ea reuşind „să dea la iveală neglijenţa crasă, nerozia şi haosul în toate compartimentele conducerii militare”1.

Că semnalul este bine perceput o dovedeşte studiul elaborat de Gheorghe Tătărăscu, în 1913, intitulat „Relele organice ale armatei noastre”, a cărui concluzie este: „în ceasurile prin care trecem chestiunea întăririi armatei noastre este cea dintâi chestiune naţională a neamului nostru. Orice reformă, orice cheltuială de forţă sau de bani care nu ar duce direct sau indirect o împuternicire a armatei noastre constituie o reformă inutilă, o jertfă păgubitoare, o energie pierdută. Tot pentru armată, nimic ce n-ar fi pentru armată trebuie să fie cuvântul de ordine al generaţiei noastre”2.  

Problemele legate de perfecţionarea organizării armatei, de îmbunătăţirea do­tării cu armament şi tehnică de luptă şi mijloace de subzistenţă sunt discutate frec­vent în Parlament şi toţi senatorii şi deputaţii au votat alocarea unor bugete mereu sporite, completate cu credite extraordinare. Dacă în 1912/1913 bugetul alocat Ministerului de Război a fost de 74.158.894 lei, pentru anul 1916/1917 acesta ajunge la 115.000.000 lei. Prin I.D. nr. 2123/16.05.1914 se deschidea pentru Ministerul de Război un credit extraordinar de 37.000.000 lei, acelaşi minister fiind autorizat să angajeze ”în cursul celor patru ani viitori material de război şi construcţii până la suma de 70.000.000 lei”. În plus, s-au mai deschis două credite în valoare de 303.0.000 lei pe o perioadă de 5 ani, iar la 23 iulie 1914” creditul pentru armată a fost declarat nelimitat”. Din acest credit (denumit creditul x) s-a angajat până în august 1916 suma de 838.841.215 lei3.

Din păcate, recomandarea făcută de Gheorghe Tătărăscu „ca ţara prin organele ei instituite să îşi controleze armata”4, astfel ca aceia care o conduc să justifice cheltuirea acestor fonduri, dar şi rezultatele obţinute, nu a fost respectată şi „nepăsarea, incapa­citatea şi necinstea acestora”5, bine şi interesat acoperite de politicieni veroşi, vor avea efecte dezastruoase asupra organismului militar.

Referitor la această perioadă Constantin Argetoianu consemna: „Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru cei cu trecere la guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit”6.

Presa dezvăluie „gheşefturile” de la Ministerul de Război, iar parlamentarii inter­pelează frecvent guvernul asupra jafului practicat la acest minister.

Vinovat de ceea ce se întâmpla era generalul Dumitru Iliescu, pe care Nicolae Filipescu, scandalizat de averea agonisită într-un timp foarte scurt, în plin Senat, îl califică de „hoţ”7. Clica acestui general este acuzată de lipsă de prevedere în asigurarea materială a armatei, dar în mod deosebit că în schimbul comisionului se acceptau mate­riale „de orice calitate, oricât de degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor”8.

Holurile Ministerului de Război erau pline de afacerişti, intermediari români şi străini care puternic sprijiniţi de politicieni pun la cale afaceri care mai de care mai păguboase pentru armata română.

Geoparcul aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte/ Filmul de promovare realizat de Charlie Ottley și info conexe

Filmul de promovare realizat de Charlie Ottley, în colaborare cu Asociația Kogayon și susținut de BRD - sursa.

Geoparcul aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte

Asociația Kogayon a început oficial demersurile pentru obținerea satutului de Geoparc UNESCO pentru Oltenia de sub Munte în iunie 2020, prin transmiterea la UNESCO a scrisorii de intenție, candidatură susținută de către Comisia Națională a României pentru UNESCO și cei 60 de parteneri ai proiectului.
Câteva date despre Geoparcul aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte:Suprafața: 635,6 kilometri pătrați
Pe teritoriul a 6 localități din județul Vâlcea (Vaideeni, Horezu, Costești, Bărbătești, Stoenești și Băile Olănești), în care sunt 41 de sate
Populația: 24.366 locuitori
Alte 11 localități cu 33.695 locuitori direct impactate pozitiv
18 arii naturale protejate: un parc național suprapus cu două situri Natura 2000 și 15 rezervații naturale

De ce ,,Alexandru Lahovari" și nu ,,Nicolae Bălcescu"?

   

Istoria Râmnicului este legată ființial de numele lui Mircea cel Mare, prin faptul că prima sa atestare este datorată Domnului Țării Românești, care, la 20 mai 1388, într-un hrisov de danie (domnitorul consfințește Mânăstirii Cozia – ctitoria sa – o “moară la Râmnic”), îl numește “Orașul domniei mele” (ceea ce înseamnă că Râmnicul se afla în administrarea voievodului ). Râmnicenii și vâlcenii au fost întotdeauna mândri de această apartenență, îtrucât Mircea-Vodă este domnitorul român care a stopat la Dunăre înaintarea impetuosului sultan Baiazid Ilderim (“Fulgerul”/“Trăsnetul”), la 17 mai 1395, prin faimoasa victorie românească de la Rovine, și a lăsat, testamentar (prin faptele sale ), urmașilor lui (nu doar munteni, ci și moldoveni ) datoria de a păstra cu orice preț integritatea statală și autonomia, performanță deosebită, având în vedere că statele din jur fie au fost desființate (Bulgaria, dar și Serbia au dispărut din istoria balcanică pentru aproape o jumătate de mileniu ), fie au fost transformate în pașalâc (Ungaria ). Mihai-Voievod, prin victoriile sale strălucitoare împotriva Imperiului Otoman în plină ascensiune, a demonstrat că Țara și Credința Ortodoxă se pot păstra prin luptă eroică − până la jertfa supremă −, câstigată, grație geniului militar, pe câmpul de bătălie, dar și prin diplomație, prin tratate de alianță etc.   

În amintirea și drept recunoștință față de personalitatea marelui Domnitor român – simbol al năzuințelor de libertate și demnitate ale poporului nostru – la scurt timp de la înființarea ,,Gimnaziului Clasic” din Râmnicu-Vâlcea (ale cărui cursuri s-au deschis la 7 septembrie 1891 ), dascălii noii școli hotărăsc, într-un consiliu profesoral, ca instituția să se numească ,,Mircea-Vodă”^[1]. Din nefericire, această nobilă decizie nu a avut șansă și nici viață (nu se știe dacă gimnaziul a purtat acest nume ^[2] și, dacă l-a avut, nu se cunoaște cât timp ), întrucât politicienii vremii n-au ținut cont de voința și decizia îndrituită a celor ce slujeau primul gimnaziu laic al județului, și, în 1899, i s-a dat numele politicianului Alexandru Lahovari (nu există vreo mărturie că ar fi fost voința reprezentanților școlii) – un demers pur politic (când facem această afirmație, ne bazăm pe faptul că, din 11 aprilie 1899, până la 7 iulie 1900, din guvernul conservator, venit la putere, făceau parte și doi reprezentanți ai familiei Lahovari, Ion N. Lahovari, ministrul Afacerilor Străine, și generalul Iacob Lahovari, ministrul de Război − ambii frați ai lui Alexandru Lahovari −, iar prefect al județului Vâlcea era conservatorul Constantin Herescu – tot din neamul Lahovarilor ^[3]). 

«În numele tatălui»/ autor Marian Pătrașcu- Chircuț, integral în PDF

 Hoțul de cărți 

  

(povestire selectată din volum)

Dimineața aceea de la începutul lunii iunie anunța o nouă zi toridă ca și cele precedente…

Mergând spre biroul său din centrul orașului, procurorul Alexandru Molcuț, un bărbat între două vârste, bine făcut, înalt, ușor supraponderal, brunet, cu părul grizonat, tuns scurt și cu un ușor început de chelie deasupra sprâncenelor negre și stufoase, se gândea cu groază la căldura pe care urma să o suporte în biroul lui strâmt, dotat doar cu o mică fereastră cu zăbrele; un fișet metalic uriaș, cu cheie și sigiliu în care-și ținea dosarele de soluționat, un birou vechi, cu dulăpioare laterale sub tăblie și patru scaune debile, cel pe care stătea el părea cel mai bun, dar și acela „gemea” de fiecare dată când se așeza pe el, completau mobilierul de la locul lui de muncă. Ceruse să i se dea și lui o „vâjâitoare”, dar el ceruse, el auzise… Pe de altă parte, era destul de sensibil la curent și praf ca urmare tocmai a condițiilor în care era nevoit să lucreze; era fericit când trebuia să meargă pe teren pentru vreo anchetă, ajunsese să deteste munca de birou. Altfel, avea reputația unui procuror dur, competent, dar și cinstit și respectat, soluționase până atunci cu succes mai multe cazuri grele…

Nici n-apucă să se așeze bine la birou când, în tocul ușii capitonate, s-au și auzit trei ciocănituri scurte, puternice (n-avea secretară, pentru redactarea documentelor exista în instituție un birou de dactilografie, detesta locul acela când era nevoit să se ducă acolo, era un țăcănit infernal de la cele 8-10 mașini de scris, cu dactilografele aferente, plus… murmurul continuu al celor care le dictau):

– Intră! – s-a răstit procurorul, nemulțumit că fusese deranjat chiar de la începutul zilei de muncă.

În birou au intrat deîndată doi milițieni tineri care escortau un elev de liceu slab și deșirat, care tremura din toate încheieturile, frământându-și în mâini șapca de la uniformă cu însemnele „LNB”, aflate într-o cupă formată din două spice galbene de grâu care-și intersectau cozile fix sub litera „N”; matricola de pe mâneca dreaptă a uniformei indica dezvoltat, cu litere și cifre de un galben-pai, pe fond albastru liceul la care învăța și numărul matricol: 862.

– Să trăiți! – au salutat milițienii.

– Bună dimineața! Ce-i cu voi, măi, așa de dimineață, nici n-am apucat să-mi trag sufletul, am venit pe jos din „1 Mai”, de cafea nu mai vorbesc, iar fără ea eu nu mă pot apuca de muncă…

– Am venit la dumneavoastră să emiteți un mandat de arestare pentru elevul ăsta.

Medalion Memorial acad. Marius Peculea/ propunere de realizare a unui grup statuar dedicat cercetării/ cercetătorilor care au produs prima picătură de ,,apă grea” din România (9 aug. 1976)/ concentrație de 99,8% - a fost momentul ,,T₀” al consacrării/ recunoașterii internaționale a activității cercetătorilor de la Uzina «G»*..

Propunerea a fost făcută în data de 4 iunie a.c., în cadrul evenimentului comemorativ (organizat de Forumul Cultural al Râmnicului și Biblioteca noastră) dedicat plecării în eternitate a acad. Marius Peculea. În selecția video vorbește prof. dr. Dorel Mihai Constantinescu, inițiatorul ideii, de-acum susținută instituțional de Forumul Cultural și de toți cei care (ni) se alătură.

Nu mai reluăm multele resurse în care am prezentat importanța reușitelor în cercetarea vâlceană (pot fi găsite - de către mai tinerii/ noii noștri abonați - prin căutare în prezenta pagină), oamenii excepționali care au lucrat în domeniu s.a.m.d.
,,Completăm”/ susținem cu toată convingerea trimiterea făcută de dl. prof. Constantinescu la filmul «Oppenheimer» și la marele lui succes (bazat, în principal, tocmai pe ideea că are la origine ,,o poveste adevărată”), cu o altă ,,poveste” - de asemenea americană și tot adevărată: ,,istoria” seculară a cercetărilor experimentale pe culturi agricole efectuate în cadrul Universității din Illinois/ SUA - ,,mărturisită” în prezent inclusiv de un lot de 0,5 acri (cca. 2000 m.p.) care se ,,odihnește” după marile-i ,,reușite” (amănunte - în descrierea capturii 4) și nici măcar prin preajmă-i nu se construiește ceva (să nu-l umbrească)... De ce nu am (putea) avea și noi astfel de ,,preocupări” - în evidentă conexiune cu memoria/ istoria locală vâlceană? De fapt, cu identitatea noastră culturală/ în acest caz și științifică?

 
- Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea, 4 iunie 2024/ filmarea integrală a fost realizată de Valentin Șchiopu-Mateiu

UN DAR DE 1 IUNIE/ Postfață la vol. ,,Zăvoaia, icoana copilăriei mele”/ de Constantin Zărnescu

În acest început de iunie, copilul care sunt a primit de la Dumnezeu cel mai frumos dar. A ieșit de sub tipar cartea ,,Zăvoaia, icoana copilăriei mele”. Domnul Constantin Zărnescu mi-a făcut onoarea de a scrie o postfață emoționantă. Am citit-o cu glas tare, în familie. De emoții, glasul meu s-a sufocat de trei ori... La rândul meu dăruiesc această carte copiilor de ieri, copiilor de azi și în special celor din Țara Otăsăului, unde s-a născut și a trăit neamul meu. Bărbăteștii sunt neam ales, descălecat din Țara Hațegului în Oltenia, în vremea voievodului Litovoi. Se spune că fratele său, voievodul Bărbat, a întemeiat pe aceste mândre locuri o dinastie țărănească. Crucile de hotar ale Bărbăteștilor au fost așezate mai târziu, pe timpul lui Matei Basarab. Am copilărit în Țara lui Matei Basarab, cel care s-a înhumat la Arnota. Adolescența am petrecut-o în Țara lui Mircea cel Bătrân, în Râmnicul domnesc, aproape de Cozia. Maturitatea mi-am așezat-o în Țara lui Constantin Brâncoveanu, la Hurez, unde poți auzi plânsul copiilor săi, plecați la Domnul pentru credință, dar și suspinul mormântului gol. Noi, cei din Oltenia de sub munte, suntem trăitori în triunghiul de aur al românității. Drumul meu se află pe Calea Domnească. Destinul meu este legat de triunghiul Arnota-Cozia-Hurezi. Locuiesc în Bărbătești-Râmnic-Horezu.  La Bărbătești m-am născut, La Râmnic mi-am luat în bagaje copilăria, la Horezu mi-am strâns în mănunchi copilăria, adolescența și maturitatea. Am cu mine simultan trei fețe, trei ipostaze ale vieții. Cele trei cărți ale mele vor fi ca una singură. Povestea merge mai departe!

CONSTANTIN SORICI – UN URMAȘ AL LUI ION CREANGĂ, ÎN OLTENIA SUBCARPATICĂ

Motto: „...Cetește, rogu-te, și acestea!... Și unde vei vedea că nu-ți vine ceva la socoteală, ia pana în mână și dă tu ceva mai bun la iveală!... Căci eu atâta am făcut!...”

ION CREANGĂ (1877)

DE CE ÎȘI PUBLICĂ AUTORII AMINTIRILE ÎN A DOUA PARTE A VIEȚII LOR?

... În anul de grație 1975, toamna, se împliniseră 100 de ani de la tipărirea povestirilor lui Ion Creangă: Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani, Dănilă Prelepeac, Povestea porcului, în revista „Convorbiri literare” din târgul Ieșilor. Învățătorul Ion Creangă tocmai trecuse de 38 de ani. Supus unor mentalități ale vremurilor și dificultăților existenței, el nu și-a văzut, în timpul vieții, cartea sa unică, numită aleatoriu, SCRIERI, care a apărut șase luni mai târziu, în 1890, vara, la editura lui H. Goldner, din Copou, cu o prefață succintă a lui A.D. Xenopol.

SEPTEMBRIE, IERI…

Crescusem destul de măricel și îmi venise și mie timpul să merg la grădiniță. M-a gătit mama frumos, cu uniforma cu „fustiță” de culoare albastru deschis, cu pantalonași bleumarin cu elastic, cu bascheți chinezești foarte eleganți și la urmă de tot mi-a pus la guler un pampon albastru, ca pentru băieței. Mă privea dintr-o parte, din cealaltă, se minuna de mine cu ochii aproape umezi, după care mă strângea tare puternic în brațe. Îmi luase și o gentuță de grădiniță, micuță, frumos colorată, din tablă, cum erau și jucăriile de pe vremea aia, în care mi-a pus mâncărica, pâine cu unt și ou fiert și sălămior și cașcaval, toate într-o punguță de hârtie. Gentuța de închidea prin răsucirea unui cioc de tablă și se ținea de o toartă de sârmă. Mai luam un supliment de mâncărică și de la magazin de la tata. Nu-mi lipsea ciocolata.

Mama mi-a arătat din timp unde e grădinița, mai departe de magazin, mai departe de primărie și de dispensar, mai departe de tanti Florica, sora lu’ tata, aproape de Capu Plaiului, tocmai în casa lu’ Lică Pietreanu, care fusese pe vremuri boier, sau chiabur. Nu prea înțelegeam eu ce înseamnă asta și nici oamenii nu puteau să-mi spună foarte clar, sau se fereau să vorbească. „Ce-a fost, a fost...”, ziceau unii și își puneau lacăt la gură. Am înțeles doar că o lume a trecut și veneau vremuri noi și că pe mine m-a pus Dumnezeu la hotarul dintre lumi.