www.memoriavalceana.ro : Arta populară din Vâlcea/ Arhitectura

<<Arhitectura

Nu în toate regiunile ţării noastre se poate vorbi de o integrare a construcţiilor în domeniul creaţiei artistice populare în gradul, înalt, şi la modul, complex, în care aceasta are loc în Vîlcea. Casa vîlceană şi tot ce ţine de mediul construit al omului din acest ţinut poartă pecetea unei intense şi continui preocupări de ordin estetic, mergînd de la grija pentru detaliul mărunt al ornamentaţiei pînă la încadrarea armonioasă în peisaj, însuşire supremă a unei opere arhitectonice. Celui ce ar trece grăbit prin acest ţinut uneori anevoe de străbătut, cu drumurile luînd pieptiş coaste înalte sau urcînd pe văi înguste, poate că nu i-ar apărea dintr-odată calităţile mai sus amintite; dimpotrivă, impresia dintîi ar fi aceea a unei anume austerităţi mai ales în jumătatea nordică a judeţului, aşa ar fi îndemnat să gîndească trecătorul. Privind însă mai cu luare aminte şi, fireşte, zăbovind mai mult în satele vîlcene, umblînd nu numai pe şoselele de pe văi ci urcînd şi pe drumurile de care (care/ căruțe – n.n.) şi pe potecile de pe plaiuri, ar putea vedea cu încîntare vastele panorame deschise peste culmile acoperite cu păduri la adăpostul cărora se ivesc, albe, casele aşezărilor risipite pe mari distanţe. Încet-încet, ar putea observa că locul fiecărei case a fost parcă ales, că gospodăriile îşi desfăşoară acareturile după anume reguli, că, în sfîrşit, satele în întregul lor ocupă locurile cele mai prielnice, pe umerii adăpostiţi de păduri ai dealurilor, pe terasele înalte suspendate deasupra luncilor rîurilor, în văgăunile ferite din calea vînturilor de miazănoapte. Va mai putea vedea o alcătuire armonioasă a locurilor de cultură, vatra fiecărui sat avînd grupate spre pildă livezile de pruni, fîneţele şi terenurile arabile, cîte vor fi fiind. Iar dacă, întîmplător, privitorul ar şti să citească şi istoria socială înscrisă pe faţa pămîntului, ar înţelege repede, din împărţeala ordonată, geometrică, a „curelelor” lungi şi înguste, de străveche proprietate, ar înţelege, zicem, că se află într-un ţinut moşnenesc, de sate libere. Toate aceste împrejurări la un loc oferă explicaţia existenţii unei preocupări estetice în domeniul construcţiilor vîlcene. Este vorba de o preocupare modelată de-a lungul multor generaţii de oameni trăind de secole pe acelaşi pămînt strămoşesc. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa unei tradiţii cristalizate în nenumăratele forme ale culturii materiale şi spirituale ale poporului român, printre ele şi cele ale arhitecturii. Ca şi în alte ţinuturi româneşti, de o parte şi de alta a Carpaţilor, această tradiţie a folosit şi în Vîlcea mai ales lemnul pentru construirea nu numai a caselor, ci şi a nenumăratelor altor feluri de construcţii şi de unelte. Pînă azi se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului” , care dăinuie în forme admirabile, unind funcţiile utilitare cu înfăţişarea artistică.

Tradiţia arhitectonică a lemnului s-a transmis si s-a combinat si cu traditia marilor construcţii medievale de zid, Vîlcea cunoscînd pe teritoriul său cîteva dintre cele mai vechi şi mai reprezentative monumente româneşti, cum ar fi Cozia şi Bistriţa, Arnota şi Hurezul, alături de multe altele de proporţii mai m odeste, dar învestite cu aceleaşi remarcabile însuşiri. Po ate că această unitate de concepţie, identificabilă la monumente de diferite categorii, reprezintă una din caracteristicele cele m ai de preţ ale artei construcţiilor din Vîlcea. De la cele mai umile adăposturi sau acareturi pînă la locuinţa ţărănească şi de la curţile şi conacele boiereşti pînă la edificiile mănăstireşti cu amplu program arhitectural, toate construcţiile vîlcene au un anumit stil. Constatarea se impune pornind chiar de la acel fundamental fapt de arhitectură care este înscrierea în peisaj, moment esenţial în arta construcţiilor, fără greş realizat în arhitectura Vîlcii. Opriţi-vă şi adm iraţi poziţia complexului de artă brîncovenească de la Hurez, ale cărui monumentale edificii albe se reliefează în haina de un verde în tunecat al pădurii învăluitoare, sau uitaţi-vă la impunătoarele siluete ale celor două cule de la Măldărăşti, profilate pe orizontul deschis spre sud al văii Luncavăţului, sau mai ales priviţi la nenumăratele case ţărăneşti cu pereţii strălucind de albeaţă sub acoperişul înalt şi cenuşiu de şindrilă, aşezate, fiecare, în aşa fel, încît să poată fi privite din d ep ărtare ca spre a-şi arăta perfecţia volumetrică. Folosirea optimă a terenului şi a mediului geografic în general, ca prim ă coordonată funcţională, înţelegerea am p lasării unor volum e construite în aşa fel încît să evite aglomerarea greoaie, menajarea perspectivelor şi păstrarea unei anume rezerve faţă de vecini, care înseamnă mai mult discreţie şi delicateţe decît izolare şi închidere şi, mai ales, niciodată ostilitate, sînt atîtea trăsături sufleteşti ce se pot descifra în peisajul construit vîlcean şi, deci, românesc.

Aceste însuşiri încorporate veacuri de-a rîndul în materialul nobil al lemnului de stejar şi de brad, continuă să-şi afirme prezenţa şi în materialele noi ale vremurilor moderne. Este în aceasta tocmai o dovadă a caracterului permanent al calităţilor psihice şi nu num ai o reflectare a posibilităţilor unui material, arhitectura fiind şi ea — parafrazînd celebra vorbă a lui Amiel (1852) „un paysage quelconque est un etat de l’âme“ — o „stare de spirit“. Tocmai de aceea, noua arhitectură a satelor vîlcene păstrează vechile însuşiri fundamentale, lucru ce ne îndreptăţeşte speranţa în realizarea vastului proces de sistematizare rurală.

Dacă aspectele mai sus evocate ţin mai ales de o creaţie colectivă întinsă pe durate lungi de vreme, măsurabile cu secolele, şi care alcătuiesc mai ales un fel de fundal pe care se proiectează obiectele de arhitectură concrete, există o altă serie de aspecte a căror prezentare se va dovedi a fi, aşa cum aminteam la început, înscrisă în miezul preocupărilor de stringentă actualitate a creaţiei populare contemporane. Ţinem însă să subliniem că această creaţie contemporană nu poate creşte şi nu se poate dezvolta decît pornind de la rădăcinile străvechi ale artei populare tradiţionale şi, în speţă, de la formele arhitectonice tradiţionale, în care sînt încorporate experimente artistice reprezentînd, în unele cazuri, o zestre milenară corectată de-a lungul a zeci de generaţii.

De aceea ne vom îngădui ca, în analiza noastră, să începem tocmai cu formele tradiţionale alearhitecturii vilcene, pentrua urmări apoi pe cele născute mai tîrziu şi pe cele care prind viaţă în zilele noastre. Este vorba, în fond, de un proces continuu, oglindind însăşi continuitatea de viaţă istorică a poporului român în general şi a lumii satelor vîlcene în particular. Să nu ne sfiim să arătăm chiar acele forme în aparenţă umile dar care stau la baza tuturor dezvoltărilor ulterioare ale arhitecturii. Orice tratat şi sinteză a istoriei umanităţii şi a istoriei arhitecturii universale încep cu formele rudimentare ale primelor adăposturi localizate în peşteri sau ale rudimentarelor colibe de lemn şi se ştie că însuşi Parthenonul, gloria lumii nu numai antice, este o superbă replică a unei construcţii mai vechi de lemn. Dimpotrivă, aceste forme primare indică existenţa, iarăşi, a unei străvechitradiţii şi atestă forme de viaţă continuă a unei populaţii ce şi-a transmis direct, din generaţie în generaţie, primele invenţii în materie de construcţie. În această privinţă, V îlcea nu este mai săracă de cît alte regiuni ale ţării noastre, iar sub anume aspecte are chiar o preeminenţă a formelor arhaice.

Materiale și tehnici de construcție

Una dintre formele cele mai simple şi esenţiale prin structura sa constructivă este ceaa aşa-numitului „pătuiag” denumire aplicată în genere în Oltenia unor adăposturi mai mult sau mai puţin provizorii. Unele dintre ele, în Gorj mai ales, apar sub forma unor colibe uşoare, înălţate pe patru stîlpi înalţi şi sînt destinate supravegherii viilor. Nu despre acestea este vorba în Vîlcea; aici sînt numite aşa nişte construcţii alcătuite din pa tru sau şase stîlpi puternic înfipţi în pămînt, care susţin nişte grinzi orizontale ce formează o platformă, pe care se construieşte un acoperiş ru dimentar de paie sau se urcă fînul cosit formînd o claie. Uneori acoperişul este de şindrilă. Servind drept adăposturi pentru vite sau şopron pentru care şi unelte, pătuiagele se văd deseori răsărind din curţile gospodăriilor vîlcene, conferindu-le un anumit pitoresc prin formele înalte şi rotunjite ale stogurilor de fîn suspendate pe stîlpi.

Felul de a împlînta stîlpii în pămînt este un rest al vechilor construcţii numite „pe furci” care au precedat istoriceşte casele de bîrne orizontale construite pe tălpi de lemn, formă generalizată azi a vechii arhitecturi. Casele pe furci, răspîndite în toată ţara în trecut, reprezentau un stadiu mai vechi în arhitectura noastră ţărănească. De furcile îngropate se prindeau nuielele împletite ce formau pereţii casei, rolul furcilor fiind deci acela al unui schelet portant. Am amintit aici aceste structuri primare, pe de o parte, pentru că ele sînt un martor păstrat chiar şi pînă azi al celei mai vechi tehnici de construire a caselor, iar, pe de altă parte, pentrucă prin formele lor ciudate adaugă un element specific aşezărilor vîlcene vechi în ansamblu. Ele sînt azi înlocuite de construcţiile noi ale grajdurilor de lemn şi cărămidă. În trecut ele delimitau un spaţiu avînd doar acoperiş, fiind deschis pe toate laturile. Denumirea de furci era luată de la stîlpii verticali care iniţial erau ciopliţi din trunchi de copaci bifurcaţi în parte a de sus, aleşi, adică, dintre trunchii cu cîte două ramuri puternice care se retezau, devenind un suport stabil pentru grinzile orizontale. Cu timpul, copaci groşi cu această conformaţie au fost din ce în ce mai rar găsiţi, recurgîndu-se la simpli stîlpi verticali nebifurcaţi care au păstrat însă vechea denumire funcţională.

De remarcat că, în Vîlcea, construcţiile pe furci şi cu pereţii din nuiele împletite nu se mai întîlnesc în nordul judeţului, ci doar în părţile mai joase din sud, unde lipsa pădurilor a impus continuarea vechii tehnici de construcţie sau, poate, după o anume perioadă de despădurire, revenirea la această străveche tehnică de origine neolitică. Împletiturile de nuiele se păstrează şi în nord, folosirea lor fiind limitată însă numai la anume acareturi mici, cum sînt pătulele vechi, precum şi la unele construcţii de caracter pastoral, cum sînt colibele rotunde şi surlele cu acoperiş conic de paie. Principiul lor constructiv este acelaşi: un schelet de furci, mai subţiri, îngropate, pe care se împletesc nuielele în şiruri orizontale. Ca şi în cazul structurilor constructive pe furci, adăposturile de plan circular sînt o rămăşiţă arhaică a artei de a construi locale, acest tip de adăpost fiind răspîndit pe în treg teritoriul românesc şi, mai mult, întîlnindu-se şi la populaţia pasto rală a aromânilor din Pind, Rodopi şi Albania...>>

dr. Paul Petrescu

(selecție)

Sursă text: monografia-album <<Arta populară din Vâlcea>> subcapitolul Arhitectura, autori lucrare: dr. Georgeta Stoica, dr. Ion Vlăduțiu, Elena Secoșan dr. Paul Petrescu/ <<Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Vâlcea>>/ 1972.

Continuarea - pentru ,,Materiale și tehnici de construcție”, apoi ,,Planurile caselor”, ,,Elevația”, ,,Casa joasă”, ,,Casa înălțată pe soclu”, ,,Casa înaltă”, ,,Foișorul”, ,,Ambianța arhitectonică”, ,,Decorul arhitectonic și schimbarea stilului” – în PDF la această legătură

Vizualizare fotografii (din aceeași sursă) - una câte una și cu explicațiile în original.