Dincolo de nisipuri/ Fănuș Neagu

Tatălui meu, care a aşteptat gârla

Era în 1946, an de secetă cumplită, Şuşteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbrăca faţa casei, le fărâmă între degete şi-şi umplu luleaua. Avea ochii cârpiţi de somn, fiindcă, deşi era trecut de amiază, abia se sculase din pat. „Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi şi nu-ţi mai vii în fire pe urmă două zile”. Nevasta, soacra, copiii lipseau de acasă. „Sânt după mâncare, îşi zise, s-au împrăştiat prin sat ca făina orbilor”.

Şi ieşi în drum, mic şi slab, cu cămaşa atîrnîndu-i peste pantaloni. Avea poftă să mănînce o legătură de lăptuci: dormind visase c-a plouat şi că i-a înverzit grădina de zarzavat ca în anii buni. De două veri ţinea seceta, nu se deştepta o dată fără să poftească de mîncare un lucru de care nu putea să facă rost. „Se vede treaba, îşi zicea, că visele se nasc în stomac şi urcă să moară în gură. Bine-ar fi, zău, să nu le aibă deloc”.

- Şuştere dă, mă, şi mie să trag un fum.

Îl strigase dascălul satului. Despre dascăl toată lumea zicea că şi-a pierdut minţile din pricina foamei. Ziua întreagă sta pe marginea şanţului cu picioarele adunate sub el, mesteca măcriş, dacă avea, şi îngâna într-una, uitându-se la cerul gol de nori, un rând dintr-o carte de rugăciuni: Dumnezeule care dormi în pădurea de dafin”.

- Nu-i tutun, mă, îi răspunse Şuşteru, e o buruiană, pute şi te ustură pe gât. Privi uliţa în lung. În dreptul primăriei, o femeie aduna baligă într-o roabă ca să lipească prispa casei. Sub salcâmul de lângă podişca dată cu var, un câine se scutura de pureci. La fierărie potcoveau un cal. Mirosea a copită arsă.Şuşteru coti încet după colţul gardului şi coborî la râu. Se opri la şanţurile prin care altădată venea apă în grădina lui de zarzavat. Erau goale. Mâlul de pe fundul lor se uscase, crăpase. Albia răului se întindea în sus ca o omidă cenuşie.

Nisipul şi petele galbene de lut pietrificat luceau pustii în soare. Rădăcini putrede atârnau în peretele malului dinspre sat. Dincolo, pe izlaz, aliorul se încolăcea de căldură.

Pe un muşuroi de ţărână, alături de o tufă neagră de mărăcini, ţiştuia un hârciog. Departe, pe vârful unei movile, se zărea un căluţ. Şuşteru zgârâie cu vârful piciorului o cruce în nisip şi râse. Când era copil şi făcea o cruce pe pământ, zicea că dedesubt gâlgâie un izvor. Prost mai era în tinereţe! În fiecare an, în prima săptămână de primăvară, se ducea pe izlaz cu un ţăruş să scoată brânduşi. Le vedea: albe, în două foi, ca stropii de lapte căzuţi din şiştar - şi se repezea să le culeagă pe toate. Maică-sa îi zicea la plecare:

- Câte brânduşi ai să aduci acasă, atâţia pui au să scoată cloştile noastre.

Şi el o credea.

Călăreţul zărit înainte pe movilă se apropia în goană mare de sat.

- E nebun, zise Şuşteru, vânturând mâinile, omoară calul dac-o ţine tot aşa până la pod.

Observându-l, călăreţul cârmi spre el şi strigă, arătând cu braţul îndărăt, că vine gârla. A plouat la munte şi vine gârla. Vine Buzăul.

Şuşteru nu înţelese pe dată ce i se spune, parcă îi luase minţile, şi când se dezmetici, celălalt era departe, se pierdea pe sub arcadele podului vopsit în roşu, dispărea ca o nălucă, în fulgerările apei morţilor. Şezu o clipă, căutând cu privirile înfrigurate în sensul albiei, pe linia malului, şi i se păru că-l loveşte în faţă răcoarea apelor pornite de la munte. Atunci sări şanţul şi urcă podul în fugă, mai mult de-a buşilea, suflând greu pe gură. O mânecă a cămeşii, îmbâcsită de sudoare, îi atârna de încheietura mâinii ca un pansament desfăcut. O smulse şi o aruncă.

Dascălul îi ieşi înainte, apărându-se de muşte cu o creangă de salcâm.

- Dascăle, strigă Şuşteru, vine gârla, mă ! Trebuie să dau luntrea la apă şi să curăţ şanţurile. Peste o săptămână mâncăm lăptuci.

Într-o jumătate de ceas, Şuşteru a scos luntrea din şopron şi a târât-o prin praful uliţei, până dincolo de râu.

În vremea aceasta s-au prins să bată clopotele bisericii. Bang-bang - clopotul mare; ding-ding - clopotul mic. Toaca nu suna. Toaca se bate numai la soboruri bisericeşti.

Când au bătut clopotele, satul s-a mutat pe malul gârlei. Bărbaţii au tăbărât cu sapele şi cu târnăcoapele să spargă movilele de pământ care astupau intrarea în şanţuri. Femeile n-au coborât, se îngrămădiseră sub un oţetar şi ţineau copiii lângă ele, fiindcă valurile puteau să-i tragă în vâltoarea lor, din care nu mai e scăpare. Nu se ştie de ce aveau credinţa că gârla, pornind de la munte, se lasă la vale însoţită de un vânt rău, aspru, ca de îngheţ, şi se înfiorau dinainte, ca jivinele plăpânde când simt că se apropie iarna grea. Două dintre ele rostogoliră cu mâinile până-n gura vadului un pietroi mare, cât o buturugă, ca să fie acolo pentru spălat rufele. Jos, într-o groapă, un bătrân întindea cârlige de undit, legate de o sfoară prinsă pe un ţăruş înfipt la baza malului. În fiecare cârlig atârna câte o jumătate de râmă ca momeală. O fată se pieptăna, răsfirându-şi părul castaniu în lumina soarelui şi zicea un cântec trist ce aducea a bocet. În toiul lucrului, bărbaţii se opreau o clipă şi-şi suflecau pantalonii până mai sus de genunchi, ca să nu li se ude mai târziu îmbrăcămintea. Atâta mai aveau, ce era pe ei, restul boarfelor le schimbaseră pe mălai la bogătanii şi morarii din satele de sus.

Isprăvind de curăţat şanţurile, Şuşteru trecu la vecini să ceară tutun. 

Căpătă cât să-şi umple luleaua de două ori. Dascălul se ţinea în urma lui la un pas. Şuşteru îi întinse să tragă un fum. Pe urmă plecă mai departe, călcând încet pe marginea albiei, smucind mereu cămaşa să-şi acopere braţul gol, înroşit de soare. Când dădu peste moşul ce întindea cârlige, se făcu foc de supărare şi începu să ţipe la el să le ia de acolo, să nu sperie peştele din prima zi.

- Ei, gata, am înţeles, zise bătrânul, liniştit, le iau. Da urli degeaba. Tu nu ştii că peştele merge numai în susul apei ? Întâi să ajungă Buzăul la Siret şi pe urmă vine peştele aici.

- Asta aşa e, recunoscu Şuşteru, uitasem. Poţi să le laşi.

- Le las, răspunse bătrânul, că cine ştie, poate tot pică vreun baboiaş. În groapa asta am prins o dată un somn cât un porc.

- Pune mâna şi scoate-le, răcni Şuşteru, înfierbântându-se din nou. Să n-avem vorbe.

Se însera. Soarele cădea la orizont. Lumea, tot pe mal, nu se mişca, dar începuse să-şi piardă răbdarea. În câteva locuri femeile aprinseră focul. Cădea noaptea. Bărbaţii porniră spre Şuşteru să-l întrebe ce e cu gârla, că nu vine, nu se vede.

- Dacă nu se vede, răspunse Şuşteru, aşezat pe marginea luntrii, s-aude. Pune urechea la pământ şi ascultă. Cinci inşi se trântiră numaidecât în nisip, pe burtă. Şuşteru strigă la femeile de pe mal să nu mai facă zarvă şi trecu în rând cu cei cinci. Nimic. Pământul, uscat până la un stânjen în adâncime, era tăcut. Bolovanii n-au glas. Cei rămaşi în picioare aşteptau încordaţi. Le sticleau ochii în cap. Bărbile, vinete ca magiunul de prune, îi făceau fioroşi. Şuşteru se ridică anevoie.

- Adineauri s-auzea, vorbi el. Venea aşa ca un bubuit de departe. Îl fulgeră o idee: Staţi! Să ştiţi că morarii din satele de sus ne-au tăiat apa. Hoţii de morari au pus mâna de-au săpat şanţuri mari, şi acum apa curge în iazurile lor. N-o să vie la noi nici într-o săptămână dacă nu mergem să-i luăm de păr.

Oamenii se uitară unul la altul în tăcere. Şuşteru se părea să aibă dreptate. Îşi aduceau aminte că morarii le-au făcut greutăţi cu apa în toţi anii.

- Ne-au luat borfele pe nimica toată, ne-au lăsat goi puşcă, zise Şuşteru, şi-acum ne taie şi apa.

Lăsară sculele ce le aveau şi se repeziră în sat să încalece caii. Trebuiau să aducă gârla, altfel piereau.

Într-un sfert de ceas se formă o ceată de vreo douăzeci de călăreţi. Cei de pe mal le strigară s ia cu ei topoare şi cazmale. Îşi închipuiau c-o să iasă cu bătaie. Şuşteru dădu pinteni şi ceata porni, răzleţită la început, apoi strângându- se ca o unitate de cavalerie în aşteptarea semnalului de atac. Drumul era greu.

Copitele se înfundau în nisip. Un cal se poticni şi necheză. Stăpânul îi dădu în cap cu pumnul. În faţă răsărise luna. Era galbenă şi vălurită ca obrazul unei bătrâne. Nisipul scânteia. Dunga lui albicioasă, ca de sidef, se isprăvea în lună. Sau poate de-acolo curgea în albia râului. Şuşteru călărea în frunte. Satele din sus erau departe. Până la cel mai apropiat dintre ele, pe drum drept, pierdeai un ceas. Ceata, ţinând pe lângă mal, făcea multe ocoluri. Nu străbătuseră calea jumătate, când doi cai, stinşi de oboseală, slăbiţi din pricina foamei căzură şi dădură ochii peste cap. Oamenii se opriră şi-i duseră pe mal.

- Beliţi-i aici, le zise Şuşteru stăpânilor, şi nu lăsaţi să alunece stârvurile de vale, că ne spurcă apa.

Ceata, fărâmiţată, porni mai departe, la pas, pe sub cerul albastru, înalt, având în faţă, culcat pe muchia unui deal golaş, obrazul lunii. În dreapta şi în stânga, nici o lumină. După dogoarea zilei, câmpul răsufla fierbinte şi caii năduşiseră, adunai spuma de pe şoldurile lor cu palma. Oamenii îi îndemnau stăruitor - uneori cu blândeţe, bătându-i încet pe bot, alteori cu vorbe aspre, din gât, croindu-i cu coada cazmalelor.

Ajunseră la prima moară, aşezată pe un grind pleşuv. Iazul din faţa ei era gol. Mânară înainte. Ziceau că apa a fost tăiată mai în sus. O parte din ei - vreo şapte la număr - coborâră şi-o luară pe lângă cai. Cei din faţă simţiră că i-au pierdut şi grăbiră în trap până la un colţ al malului, de unde începea o pădure de plopi pe o limbă de pământ îngustă. Acolo, Şuşteru suci în loc calul lui mărunt, flocos şi făcu numărătoarea. Mai era cu el jumătate din ceată, şi până la satul următor, după judecata lui, mai aveau de mers un ceas, dacă nu şi mai bine.

Cu puţin înainte de miezul nopţii, ceata ajunse la moara a doua. O văzură de departe. Era ascunsă între sălcii bătrâne, cu acoperişul ţuguiat, învelit cu tablă. Alături, pe un dâmb, o casă cu geamurile oarbe. Un cârd de raţe trecu pe deasupra lor gâgâind şi se pierdu în câmpie.

- Vin de pe iaz, zise Şuşteru, s-au scăldat până acum.

Oamenii puseră caii ureche la ureche. Topoarele le ţineau la piept. Albia râului cotea dintr-o dată la dreapta, ca mai încolo, la vreo sută de paşi, răzgândindu-se, s-o apuce mult la stânga, tăind prin izlaz. Se năpustiră în galop printre malurile abrupte până la stăvilar, unde descălecară. Iazul, ca şi cel dinainte, era gol, iar jgheaburile - pline până la jumătate cu ţărână. Nici un fir de apă nicăieri.

Oamenilor nu le venea să creadă. Clătinându-se, trecură podul ce ducea în moară. Un viţel culcat pe cărare mugi prin somn. Înăuntru lătră un câine. Auziră şi-o tuse înfundată, hârâită şi un zgomot de zăvoare. Stăpânul se speriase, îi credea hoţi. Se întoarseră la cai fără a scoate o vorbă. Şuşteru rupse cel dintâi tăcerea:

- N-au ţinut apa aici, zise. Mai în sus, la morile celelalte, acolo să mergem. Patru inşi se desprinseră din ceată şi o cotiră în jos. Topoarele le atârnau înfipte la brâu. Ceilalţi îl însoţiră pe Şuşteru până la locul unde albia râului se vedea întinzându-se drept înainte - o dâră de cretă ce nu se mai isprăvea nicăieri. Atunci îl părăsiră şi ei.

Şuşteru nu-i chemă. Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiaşi deal, ridică braţul fără mânecă şi lovi calul pe gât, cu dârlogii. Simţea mereu în faţă răcoarea valurilor...

&&&
Arșița cumplită din ’46 literaturizată în ,,Dincolo de nisipuri” (1962) vs. frigul/ criza alimentară din ’86/ azi, despre Fănuș Neagu și ,,adevărul care ne face liberi” - de la comentarea meciurilor de fotbal și până în exprimarea artistică de înaltă clasă... (imaginile ilustrative din colaj au în descrieri mai multe informații despre autor, cu linkuri etc.)  - la această legătură.

___

#FănușNeagu #bibliotecivalcene #memoriavalceana