(continuarea resursei Arta populară din Vâlcea/ Arhitectura)
În studiul arhitecturii interiorului din Vîlcea, ca şi din întreaga ţară, cercetătorul se izbeşte de o mare dificultate. Tradiţiile, încă vii, dacă nu in viaţa cotidiană, măcar în memoria comunităţii constituie în multe cazuri singurele elemente pe baza cărora se pot reconstitui anumite aspecte de mult dispărute. Faptul că locuinţa, dar mai ales obiectele componente ale interiorului, confecţionate din materiale perisabile, n-au rezistat vicisitudinilor vremii, face imposibiăl o reconstituire exactă pe o perioadă îndelungată. Lipsa unui material foarte vechi care să facă posibilă cercetarea arhitecturii interiorului locuinţei ţărăneşti în toată complexitatea ei obligă cercetătorul să ia ca bază epoca de înflorire a artei populare din veacul al XVIII-lea, evident ţinînd seama, în acelaşi timp de vestigiile arheologice, de documentele existente, de puţinele mărturii cu privire la locuinţă.
Observînd pe o perioadă de circa 200 de ani interiorul locuinţei ţărăneşti, constatăm condiţionarea lui de mediul natural, de ocupaţii, de stadiul dezvoltării tehnicii la un moment dat, de schimburile culturale. Soluţiile adoptate pentru repartizarea spaţiului şi pentru organizarea diferitelor obiecte legate de desfăşurarea vieţii gospodăreşti ilustrează în modul specific de organi' zare a familiilor şi, în acelaşi timp, spiritul lor inventiv, ingeniozitatea şi dragostea lor pentru frumos. Interiorul poartă de asemenea amprenta puternică a opiniei comunităţii respective cu privire la ce trebuie să cuprindă şi cum trebuie să fie amenajat.
Selecţionînd datele culese pe teren, în vederea determinării caracteristicilor arhitecturii interiorului, constatăm pentru perioadele îndepărtate, o mare unitate manifestată prin prezenţa unor elemente componente în tot spaţiul românesc, explicabil printr-un fond cultural străvechi. Pe baza acestui fond s-au cristalizat, ca urmare a condiţiilor social-economice şi istorice diferite, a orientării schimburilor culturale în direcţii deosebite, stilurile zonale pe care le constatăm astăzi.Unitatea interiorului se manifestă mai ales în elementele de bază, numărul şi destinaţia încăperilor, sistemele de încălzit, dispoziţia laviţelor, a patului şi a mesei; ea se manifestă însă şi în domeniul stilului decorativ. Urmărind în acelaşi timp dinamica transformărilor elementelor caracteristice interiorului locuinţei ţărăneşti, constatăm o ierarhie funcţională a inovaţiilor. Astfel primele schimbări, primele inovaţii în cadrul locuinţei din întreaga ţară au avut ca mobil îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin mărirea spaţiului de locuit. Mijloacele au fost diferite după condiţii şi posibilităţi: constituirea unei alte încăperi; mutarea vetrei în tindă, în curte sau în construcţii separate şi transformarea acestor încăperi în odăi destinate preparării hranei, construirea unei cămări ş.a. Al doilea pas pe calea inovaţiilor a avut ca scop îmbunătăţirea condiţiilor pentru dormit şi pentru luat masa, prin introducerea patului cu saltele, înlocuirea mesei rotunde şi joase, cu masa dreptunghiulară, înaltă etc. Procesul transformărilor din cadrul interiorului ţărănesc n-a avut loc întîmplător, ci în legătură cu nevoi stringente de viaţă; în cadrul acestui proces se remarcă, odată cu apariţia încăperilor cu funcţii diferenţiate, introducerea inovaţiilor mai întîi în aceste încăperi şi după aceea în camerele tradiţionale.
În afara acestor factori, asupra moştenirii străvechi în organizarea interiorului intervin şi alte elemente. Astfel nu pot fi omise legăturile cu mănăstirile şi curţile boiereşti, care -aduceau elemente noi, de ordin practic şi estetic în casa ţărănească. Un rol important au avut de asemenea tîrgurile anuale la care se aduna ţărănimea din toate satele. În aceste locuri se stabileau contacte cu negustori români şi străini, care vehiculau tot felul de materiale: lînă, bumbac, mătase, mărgele, covoare, postavuri fine, aduse pentru casele boiereşti şi pentru mănăstiri. Elemente decorative diferite, o cromatică deosebită, motive şi compoziţii noi, văzute cu aceste ocazii, erau înregistrate şi prelucrate apoi conform cerinţelor şi gusturilor ţărănimii. Pe aceste căi, în organizarea interiorului intervin treptat elemente noi, care indică mai ales modificarea concepţiei estetice, ca urmare a faptului că anumite scheme decorative se cristalizează în anumite forme determinate.
Pe plan artistic, reînnoirea petrecută în Europa în jurul anului 1800, evident în arta cultă nu putea să rămînă fără ecou nici în locuinţa ţărănească. Se poate constata că, ceea ce cara- terizează modul de simţire al popoarelor romanice, gustul pentru frumuseţea articulată, constituită din părţi clar delimitate, apare foarte evident şi în casa ţărănească românească. Preferinţa pentru aşezarea obiectelor cu caracter decorativ în frize colorate, alternate de spaţii libere de culoare albă, o anumită orînduială a mobilierului se înscrie pe această linie, fiind specifică poporului nostru, prezentă peste tot, indiferent de particularităţile zonale.
Această concepţie, acest mod de simţire care a dat interiorului ţărănesc din secolul al XVIII-lea o înfăţişare austeră, ajunsă la un punct de maturitate a dat naştere unor forme noi, în care se simte necesitatea dorinţei de a spori farmecul acestui interior şi în acelaşi timp trecerea treptată spre o viziune picturală în organizarea interiorului ţărănesc. Fenomenul este explicabil dacă admitem că un anumit ornament, o formă, un mod de aranjare a obiectelor, repetat constant, sfîrşesc prin a-şi schimba înfăţişarea, deoarece nimic nu-şi păstrează la infinit efectul.
Ideea despre confort, despre viaţă s-a transformat în acelaşi timp cu ideea despre frumos, conturîndu-se în cadrul locuinţei cu trăsăturile proprii poporului nostru. Privit în ansamblu, procesul de transformare continuă a interiorului locuinţei ţărăneşti nu are ca rezultat o diversificare şi o spargere a unităţii, aşa cum ar fi de aşteptat, ci un proces de generalizare a unor forme particulare, la alt nivel, conform cerinţelor moderne de viaţă.
Trecînd la judeţul Vîlcea, se poate spune că el constituie din punct de vedere etnografic o unitate bine conturată; relieful accidentat, care a favorizat o oarecare izolare a zonei, precum şi anumite condiţii economice au determinat formarea unor aşezări şi gospodării specifice.
I. PLANUL CASEI ŞI DESTINAŢIA ÎNCĂPERILOR
Pe scara evoluţiei planurilor de casă este în general admis în literatura de specialitate că locuinţa monocelulară reprezintă tipul cel mai vechi. Dacă în timpuri îndepărtate această iocu- inţă a avut o arie largă de răspîndire, la începutul secolului nostru se păstra în puţine zone.
Sursă text: monografia-album <<Arta populară din Vâlcea>> subcapitolul Arhitectura, autori lucrare: dr. Georgeta Stoica, dr. Ion Vlăduțiu, Elena Secoșan dr. Paul Petrescu/ <<Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Vâlcea>>/ 1972.
Planurile cele mai frecvente la casele vechi din zona Vîlcea sînt alcătuite, ca şi în Gorj, din două încăperi (tindă şi odaie), cu o singură intrare, sau cu două încăperi cu intrări separate de pe prispă. La unele case, mai ales în satele din jurul oraşului Horezu: Măldărăşti, Slătioara, Stroeşti, Tomşani, Costeşti, Pietrari, în faţa primei încăperi se află un foişor, iar dedesubt o pivniţă. În interior ambele camere au plafonul cu grinzi aparente, pereţii tencuiţi şi văruiţi, iar podeaua din lut bătut. La casele mai noi plafonul nu are grinzi aparente fiind tencuit, iar pardoseala camerei de locuit este din scîndură de brad. Funcţiile încăperilor legate de planul casei au importanţă deosebită pentru studiul interiorului, deoarece determină conţinutul şi modul de organizare a pieselor componente.
În general casa veche românească se caracterizează prin existenţa unei vetre unice în camera de locuit, la care s-au adăugat ulterior şi alte încăperi. La casa cu o singură încăpere poli-funcţională, aşa cum a existat în secolul trecut în satele Malaia, Boişoara, Runcu, Sălătrucel, interiorul trebuie să cuprindă în afara vetrei, tot mobilierul şi obiectele de uz gospodăresc necesare desfăşurării vieţii de familie în condiţii normale.
Nevoia îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, a creşterii spaţiului de locuit, a constituit o cauză principală a modificării planului caselor în toate zonele, implicit şi în Vîlcea. Planul de casă cel mai frecvent în zonă, compus din tindă şi o încăpere de locuit, reprezintă pe scara evolutivă un tip anterior celui cu tindă centrală şi două încăperi răspîndit de asemenea pe scară foarte largă. Ambele tipuri coexistă în majoritatea aşezărilor timp îndelungat. Apariţia unei a doua încăperi de cealaltă parte a tindei, marcînd tendinţa de descentralizare a funcţiilor încăperii originare, este foarte evidenta la casele mai noi, fenomen întîlnit şi în alte părţi ale Europei. Noua încăpere destinată oaspeţilor („casa curată“, „casa mare“, „odaia de sus“) adăposteşte cele mai frumoase obiecte din gospodărie, ceea ce îi dă un aspect sărbătoresc. Răspîndirea acestei încăperi n-a fost egală nici din punct de vedere teritorial şi nici social; ea apare întîi în zonele şi la păturile cu situaţie economică mai bună, ca, în secolul al XVIII-lea, în mărginimea Sibiului şi abia pe la mijlocul secolului trecut în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Indiferent de modul în care a evoluat planul caselor, din analiza lor rezultă un fapt deosebit de important şi anume că în Vîlcea, la casele vechi, încăperea cu vatra era folosită de întreaga familie pentru locuit. Acest lucru este semnificativ, fiind legat de modul de organizare a familiei româneşti în care tinerii căsătoriţi trăiau laolaltă cu bătrînii, pînă cînd reuşeau să-şi construiască o nouă locuinţă, Se poate spune de asemenea că din oricare categorie de planuri fac parte, din punct de vedere funcţional, principalele categorii de încăperi ale casei ţărăneşti vîlcene sînt tinda, folosită ca încăpere de trecere, încăperea de locuit, încăperea curată, podul şi pivniţa. Fiecare încăpere îndeplineşte, în cele mai multe cazuri, mai multe funcţii, întreaga viaţă de familie se polarizează în jurul încăperii cu focul.
TINDA
Spaţiul tindei — care este aşa cum s-a arătat o încăpere de trecere — se foloseşte în Vîlcea, ca în multe părţi ale ţării, drept bucătărie şi loc pentru ţinut obiectele de uz gospodăresc, în casele vechi de pe tot teritoriul vîlcean podeaua tindei este din pămînt bătut şi lipit, formînd o pardoseală netedă care se lipea în fiecare săptămînă pentru a fi întreţinută în bune condiţiuni. Fiind destinată prin excelenţă gospodăriei, tinda întruneşte un inventar variat şi bogat compus din obiecte de uz casnic, necesare în primul rînd la prepararea hranei. Uneori se foloseşte şi ca încăpere de locuit diurnă, fapt destul de frecvent în casele ţărăneşti româneşti, ceea ce nu înseamnă că preia în întregime funcţiile încăperii de locuit. În satele vîlcene, tinda este numită în cele mai multe cazuri „la foc” deoarece, în colţul opus intrării, alături de peretele median este construită vatra liberă eu horn suspendat.
Mobilierul încăperii, adecvat scopului, se compune din două laviţe aşezate în unghiul format de peretele longitudinal din spatele casei şi cel lateral; ele au mai degrabă aspectul unor paturi. Laviţele confecţionate din scînduri groase fixate pe patru picioare, cu înălţimea de circa 0,50 m sînt mobile şi pot fi aduse lîngă vatră, deoarece uneori folosesc pentru dormit iar în timpul zilei servesc pentru păstrarea vaselor de uz gospodăresc. Mobilierul este completat printr-o masă rotundă cu scăunelele necesare, un tron pentru mălai decorat cu frumoase crestături şi un dulap — masă împodobită în acelaşi fel. Pe corlată, pe vatră, pe laviţe, stau obiectele de uz gospodăresc — ţestul, pirostriile, căldarea pentru mămăligă, tiugile pentru sare, lingurile de lemn, găleţile de aramă pentru apă şi multe vase din lut smălţuit provenite de la Horezu sau nesmăltuite lucrate la Slătioara si Buda-Vlădesti.
ÎNCĂPEREA DE LOCUIT ŞI CAMERA CURATĂ
Spre deosebire de tindă, conţin un mobilier potrivit funcţiei lor şi un aranjament în care apare evidentă preocuparea pentru asigurarea unui anumit grad de confort şi a unei ambianţe plăcute. în cadrul acestor încăperi se întîlnesc cele mai frumoase obiecte din gospodărie, formînd ansambluri decorative de un efect rar întîlnit.
Din punct de vedere al modului de organizare, interiorul acestor încăperi se caracterizează prin prezenţa a patru puncte de greutate repartizate simetric unul faţă de celălalt: colţul cu sistemul de încălzit sau preparat hrana, colţul cu patul, colţul cu laviţele şi masa şi colţul cu dulapul de vase; centrul încăperii rămîne liber. Aranjamentul indică o judicioasă economie de spaţiu, fapt la care contribuie şi stabilitatea pieselor de mobilier încastrate uneori în pereţi sau fixate în pămînt, formînd de fapt un schelet fix, dispus pe două sau trei din laturile încăperii.
Din punct de vedere estetic, în compunerea interiorului locuinţei ţărăneşti din judeţul Vîlcea se observă unele preferinţe diferenţiate de la o serie la alta, în funcţie de specificul local şi de schimburile culturale care au avut loc în decursul timpului. Astfel, în Ţara Loviştei se simte legătura strînsă care a existat în trecut cu Argeşul şi Făgăraşul. Aceasta apare foarte evident în domeniul mobilierului şi al textilelor de casă. În compunerea interiorului apar numeroase piese de mobilier provenite din Argeş, în special din Sălătruc. Elementele decorative specifice Sălătrucului şi compunerea decorului — rozete şi intercalări de linii haşurate — sînt determinante pentru stabilirea locului de proveninenţă a acestui mobilier. Tot ca un element argeşan apar aici şervetele mici, lungi de cea. 0,40—0,50 cm., care se aşează grupate pe perete ca un stol de fluturi. Uneori în Ţara Loviştei sau în partea nordică a văii Oltului se face simţită mai mult legătura cu Făgăraşul. Elemente caracteristice: chindee lungi, lucrate din bumbac gros, preferinţa pentru culorile roşu, negru, albastru, dispuse compact la capetele cu alesături, sau dispunerea lor în jurul ferestrelor au fost frecvente la sfîrşitul secolului al XlX-lea la Cîineni, Brezoi, Racovita si chiar dincolo de Călimănesti.
În partea sudică, delimitată de graniţele judeţelor Olt şi Dolj, iar la nord de localităţile Zăvideni-Prundeni, Amărăşti, Stăneşti, Ţepeşti-Tetoiu şi Văleni-Zătreni, bogăţia motivelor şi cromatica vie a ţesăturilor indică legătura cu satele din judeţele învecinate. Dacă în ceea ce priveşte dispoziţia mobilierului, interiorul apare foarte unitar, fără diferenţiere de restul satelor vîlcene, din punct de vedere al numărului şi aşezării ţesăturilor, el apare incomparabil mai bogat. Pereţii din dreptul paturilor sînt acoperiţi cu scoarţe colorate în nuanţe calde, frumos armonizate, decorate cu dungi alternative, dungi intercalate de alesături sau motive centrale delimitate printr-un chenar. Deasupra scoarţelor sînt aşezate de jur împrejurul pereţilor ştergare lungi, împodobite cu alesături sau broderii în roşu şi negru. În jurul Drăgăşanilor (satele Mitrofani, Prundeni, Creţeni, Zlătărei, Ştefăneşti), în compoziţiile decorative apar adesea elemente legate de ocupaţia principală a ariei şi, anume frunza de viţă, curpenul, strugurele. Tot ca un element specific acestei părţi a judeţului Vîlcea apar aici, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ştergarele lungi de bumbac cu borangic sau, mai tîrziu, din borangic, care constituie o podoabă importantă a interiorului.
Partea centrală resimte o uşoară diferenţiere faţă de ariile amintite, păstrînd, din punct de vedere al interiorului, elementele cele mai tipic vîlcene. în satele din dreapta Oltului, mai jos de Olănesti — Dobriceni, Bodesti, Pietrari, Păusesti-Otăsău, Folesti, Costesti, Măldărăsti, Horezu sau Budeşti, Buleta etc. — pereţii văruiţi în alb rămîn liberi, fiind acoperiţi uneori doar de o fîşie îngustă de velinţă ţesută cu dungi în culori mai pastelate, iar la partea superioară decoraţi cu 3—4 ştergare din bumbac, legate la mijloc şi avînd capetele lăsate liber în jos. Interiorul din această parte a Vîlcii a fost îmbogăţit spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, prin introducerea unor elemente de port în decor, cum sînt vîlnicele colorate în roşu şi scoarţele.
Cu toate acestea, în ansamblu, interiorul locuinţei vîlcene apare,, din punct de vedere al organizării, foarte unitar, diferenţiindu-se numai în privinţa decorului.
STRUCTURA INTERIORULUI
În stabilirea tipurilor de organizare în cadrul diferitelor planuri de locuinţe, cîteva elemente cu caracter fix constituie structura: sistemul de încălzit, patul, laviţele, culmea, în funcţie de care sînt aşezate toate celelalte obiecte din încăpere. Din punct de vedere al structurii, constatăm, aşa cum remarcăm mai înainte, o mare unitate pe întreg teritoriul judeţului, ceea ce face posibilă încadrarea tuturor interioarelor în cadrul cîtorva modele.
Primul „model” cu sistem de încălzire construit în colţul format de peretele lateral şi cel longitudinal din spatele încăperii, — pat aşezat de-a lungul peretelui în continuarea sursei de încălzire, două laviţe dispuse în unghi cu masă în faţă, în colţul opus intrării şi lada de zestre aşezată la capătul patului sau pe laviţă — , răspîndit în ţară în proporţie de 82%, a fost cel mai frecvent şi în Vîlcea, în cursul secolului al XlX-lea. El a lipsit doar în oraşe şi în jurul acestora.
Într-o etapă ulterioară apar două paturi aşezate paralel cu o masă înaltă între ele, înca- drîndu-se într-un model structural mai recent, răspîndit pe tot teritoriul judeţului, deopotrivă la sate şi la oraşe la începutul secolului al XX-lea.
a) Instalaţii pentru prepararea hranei şi pentru încălzit
Pornind de la analiza elementelor componente ale structurii interiorului, constatăm că echipamentul de preparare a hranei şi de încălzit, este de o importanţă primordială în stabilirea etapelor de dezvoltare a locuinţei.
Urmărind evoluţia diferitelor sisteme de preparare a hranei şi încălzit, remarcăm că în Vîlcea toate s-au făcut prin îmbunătăţirea sistemului iniţial al vetrei libere cunoscute în întreaga ţară. Soluţiile variate reflecînd etapele istorice, particularităţile locale, condiţiile geografice-climaterice în care au apărut şi s-au dezvoltat.
În casa ţărănească de aici, cel mai arhaic sistem, existent pînă nu de mult, a fost vatra cu horn, „coş”, suspendat, în legătură cu care apare mai tîrziu „soba oarbă”. Acest sistem de încălzire, întîlnit şi în Transilvania — Ţara Haţegului şi Pădureni — construit în camera de locuit, iar în Banat, Oltenia şi Muntenia, în tindă, trebuie considerat un element de cultură mediteraneană, pătruns la noi prin intermediul grec şi roman, avînd drept caracteristică românească (şi, implicit, vîlceană) poziţia vetrei în interiorul locuinţei, în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele casei. Fiind direct legată de poziţia vetrei, soba oarbă este construită în camera de locuit alături de peretele despărţitor, în care se deschide gura de alimentare.
Un sistem mai recent, întîlnit în toate satele judeţului, îl constituie sobele din cărămidă, cu forme foarte variate, răspîndite începînd din a doua jumătate a secolului trecut. Soba de cărămidă se întîlneşte atît în casele cu tindă şi cameră, cît şi în cele cu tindă centrală şi două încăperi. Colonetele şi firidele cu care sînt împodobite variază de la sat la sat, fără să se diferenţieze foarte mult.
b) Mobilierul
Mobilierul cu caracter fix, alt element care face parte componentă din structura de organizare a interiorului a fost în casele vechi foarte simplu, s-ar putea spune rudimentar. O privire asupra interioarelor din adăposturile temporare, în special acela al stînelor, unde se păstrează unele elemente de organizare arhaice, poate să ofere o imagine asupra modului de aranjare a mobilierului în locuinţele mai vechi. Aici, ca şi în casele bătrîneşti, laviţele confecţionate din scînduri groase, cu picioarele înfipte în pămînt sînt dispuse împrejurul pereţilor şi au un caracter fix.
Fără a considera sistemul de aranjare a mobilierului pe lîngă pereţi ca o caracteristică a interiorului locuinţei ţărăneşti din Vîlcea, fiind obişnuit în toată ţara, ca şi pe toată întinderea arhitecturii în lemn din Europa, remarcăm că el apare la noi din cele mai vechi timpuri şi s-a menţinut pînă la începutul secolului al XX-lea.
În partea nordică şi centrală a judeţului, patul este aşezat în continuarea sobei de-a lungul peretelui din spatele casei. În colţul opus sobei, pe diagonală, se află două laviţe din lemn. În sud, în comune ca Laloşu, Bălceşti, Valea Mare ş.a., în casele vechi, laviţele erau aşezate pe trei din laturile încăperii — pereţii longitudinali şi acela opus intrării, aşa cum le întîlnim în toată cîmpia Dunării. În cazul acesta, lada de zestre este aşezată pe pat, la unul din colţurile încăperii, într-o etapă ulterioară apar două patruri aşezate paralel, de-a lungul pereţilor longitudinali, cu o masă înaltă între ele, lîngă fereastră. La capătul patului stă lada de haine aşezată pe podea.
Paturile, mesele şi scaunele îndeplinesc rareori, prin forma şi decorul lor, un rol ornamental în interiorul vîlcean. Categoriile de obiecte cel mai frumos împodobite sînt lăzile de zestre şi dulapurile. Mulţimea centrelor specializate în confecţionarea mobilierului ţărănesc aflate în zona Vîlcea — Brezei, Blidari, Vaideeni, Urşani, Romanii de Sus, Slătioara-Cerna, Frînceşti, Sirineasa, Perişani — explică prezenţa lor în toate casele ţărăneşti.
c) Textilele de casă
Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei ţărăneşti, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important.
În Vîlcea, ţesăturile de interior confecţionate din lînă sînt în general sobre. Ele acoperă paturile şi pereţii din dreptul acestora. În ultimii 30—40 de ani (studiul a apărut în 1972 - n.n.), în casele cu paturi dispuse paralel locul scoarţelor de perete a fost luat de vîlnicele costumelor vechi, foarte frumos colorate în roşu, negru, alb, verde. De jur împrejurul pereţilor, puţin mai jos de nivelul plafonului, sînt aşezate din loc în loc ştergare din bumbac alb cu alesături în stil geometric sau floral. În Ţara Loviştei, la Boişoara, Titeşti, Perişani, Găujani, ele sînt fixate cu capetele perfect întinse, paralel cu plafonul; în partea centrală, la Dobriceni, Pietrari, Bodeşti, Costeşti, Măldărăşti, Horezu, Foleşti ş.a., ştergarele, ceva mai lungi decît cele din nordul judeţului, sînt aşezate cu capetele puţin lăsate în jos ; în sud, la Prundeni, Creţeni, Zătreni sau Ştefăneşti, capetele sînt lăsate să cadă aproape complet în jos. în cromatica ştergarelor predomină, către sfîrşitul secolului al XlX-lea, în toată Vîlcea, roşul şi negrul. Perdelele din bumbac alb cu cusături, introduse la începutul secolului nostru, se aseamănă din punct de vedere al stilului şi al cromatici cu ştergarele.
d) Ceramica
Un element specific de decor în interiorul vîlcean, neobişnuit în satele din sudul Carpaţilor, este ceramica decorativă. Străchini şi “taiere” provenite de la Horezu împodobesc pereţii, fiind aşezate dedesubtul fiecărui ştergar. De cînd se foloseşte ceramica în scop decorativ în interioarele din Vîlcea nu se poate stabili cu precizie. În orice caz, străchinile vechi păstrate în colecţiile muzeelor nu au orificiu pentru agăţat pe perete. Ceramica decorativă este specifică numai satelor apropiate centrului de la Horezu şi nu s-a răspîndit nici în Ţara Loviştei, nici în sudul judeţului.
Privind în ansamblu interiorul ţărănesc vîlcean, constatăm că el se încadrează perfect în specificul românesc, că reflectă concepţia estetică a poporului nostru cu privire la locuinţă.
Către sfîrşitul sec. al XlX-lea, dar mai ales la începutul secolului nostru, în interiorul locuinţei ţărăneşti din Vîlcea încep să apară multe obiecte cu caracter orăşenesc — meşteşugăresc sau industrial. Introducerea acestor obiecte şi schimbările din interiorul locuinţei au loc în contextul unor transformări mult mai profunde în viaţa satului, care afectează toate aspectele: arhitectura, portul, industriile ţărăneşti, marcînd apropierea civilizaţiei rurale de formele de viaţă specific urbane.
În prezent, fenomenul a căpătat proporţii de masă. Planurile locuinţei cuprind trei, patru şi cinci încăperi cu funcţii diferenţiate — dormitor, sufragerie, bucătărie, baie etc. Structura interiorului nu mai poate fi încadrată în anumite scheme deoarece fiecare familie îşi procură mobilierul din comerţ, potrivit gustului şi posibilităţilor materiale. Din bogata gamă a ţesăturilor tradiţionale rămîn doar acelea care se adaptează concepţiei estetice moderne cu privire la organizarea interiorului, scoarţa, cerga etc. Celelalte elemente, ceramica, obiectele de cult — devin o raritate fiind privite ca obiecte de mare valoare.
Transformările sînt fireşti şi în perfectă concordanţă cu ritmul şi cerinţele epocii în care trăim. Ele reflectă nivelul de viaţă al locuitorilor satelor care se folosesc din plin de avantajele industriei moderne.
Dr. GEORGETA STOICA
În general casa veche românească se caracterizează prin existenţa unei vetre unice în camera de locuit, la care s-au adăugat ulterior şi alte încăperi. La casa cu o singură încăpere poli-funcţională, aşa cum a existat în secolul trecut în satele Malaia, Boişoara, Runcu, Sălătrucel, interiorul trebuie să cuprindă în afara vetrei, tot mobilierul şi obiectele de uz gospodăresc necesare desfăşurării vieţii de familie în condiţii normale.
Nevoia îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, a creşterii spaţiului de locuit, a constituit o cauză principală a modificării planului caselor în toate zonele, implicit şi în Vîlcea. Planul de casă cel mai frecvent în zonă, compus din tindă şi o încăpere de locuit, reprezintă pe scara evolutivă un tip anterior celui cu tindă centrală şi două încăperi răspîndit de asemenea pe scară foarte largă. Ambele tipuri coexistă în majoritatea aşezărilor timp îndelungat. Apariţia unei a doua încăperi de cealaltă parte a tindei, marcînd tendinţa de descentralizare a funcţiilor încăperii originare, este foarte evidenta la casele mai noi, fenomen întîlnit şi în alte părţi ale Europei. Noua încăpere destinată oaspeţilor („casa curată“, „casa mare“, „odaia de sus“) adăposteşte cele mai frumoase obiecte din gospodărie, ceea ce îi dă un aspect sărbătoresc. Răspîndirea acestei încăperi n-a fost egală nici din punct de vedere teritorial şi nici social; ea apare întîi în zonele şi la păturile cu situaţie economică mai bună, ca, în secolul al XVIII-lea, în mărginimea Sibiului şi abia pe la mijlocul secolului trecut în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Indiferent de modul în care a evoluat planul caselor, din analiza lor rezultă un fapt deosebit de important şi anume că în Vîlcea, la casele vechi, încăperea cu vatra era folosită de întreaga familie pentru locuit. Acest lucru este semnificativ, fiind legat de modul de organizare a familiei româneşti în care tinerii căsătoriţi trăiau laolaltă cu bătrînii, pînă cînd reuşeau să-şi construiască o nouă locuinţă, Se poate spune de asemenea că din oricare categorie de planuri fac parte, din punct de vedere funcţional, principalele categorii de încăperi ale casei ţărăneşti vîlcene sînt tinda, folosită ca încăpere de trecere, încăperea de locuit, încăperea curată, podul şi pivniţa. Fiecare încăpere îndeplineşte, în cele mai multe cazuri, mai multe funcţii, întreaga viaţă de familie se polarizează în jurul încăperii cu focul.
TINDA
Spaţiul tindei — care este aşa cum s-a arătat o încăpere de trecere — se foloseşte în Vîlcea, ca în multe părţi ale ţării, drept bucătărie şi loc pentru ţinut obiectele de uz gospodăresc, în casele vechi de pe tot teritoriul vîlcean podeaua tindei este din pămînt bătut şi lipit, formînd o pardoseală netedă care se lipea în fiecare săptămînă pentru a fi întreţinută în bune condiţiuni. Fiind destinată prin excelenţă gospodăriei, tinda întruneşte un inventar variat şi bogat compus din obiecte de uz casnic, necesare în primul rînd la prepararea hranei. Uneori se foloseşte şi ca încăpere de locuit diurnă, fapt destul de frecvent în casele ţărăneşti româneşti, ceea ce nu înseamnă că preia în întregime funcţiile încăperii de locuit. În satele vîlcene, tinda este numită în cele mai multe cazuri „la foc” deoarece, în colţul opus intrării, alături de peretele median este construită vatra liberă eu horn suspendat.
Mobilierul încăperii, adecvat scopului, se compune din două laviţe aşezate în unghiul format de peretele longitudinal din spatele casei şi cel lateral; ele au mai degrabă aspectul unor paturi. Laviţele confecţionate din scînduri groase fixate pe patru picioare, cu înălţimea de circa 0,50 m sînt mobile şi pot fi aduse lîngă vatră, deoarece uneori folosesc pentru dormit iar în timpul zilei servesc pentru păstrarea vaselor de uz gospodăresc. Mobilierul este completat printr-o masă rotundă cu scăunelele necesare, un tron pentru mălai decorat cu frumoase crestături şi un dulap — masă împodobită în acelaşi fel. Pe corlată, pe vatră, pe laviţe, stau obiectele de uz gospodăresc — ţestul, pirostriile, căldarea pentru mămăligă, tiugile pentru sare, lingurile de lemn, găleţile de aramă pentru apă şi multe vase din lut smălţuit provenite de la Horezu sau nesmăltuite lucrate la Slătioara si Buda-Vlădesti.
ÎNCĂPEREA DE LOCUIT ŞI CAMERA CURATĂ
Spre deosebire de tindă, conţin un mobilier potrivit funcţiei lor şi un aranjament în care apare evidentă preocuparea pentru asigurarea unui anumit grad de confort şi a unei ambianţe plăcute. în cadrul acestor încăperi se întîlnesc cele mai frumoase obiecte din gospodărie, formînd ansambluri decorative de un efect rar întîlnit.
Din punct de vedere al modului de organizare, interiorul acestor încăperi se caracterizează prin prezenţa a patru puncte de greutate repartizate simetric unul faţă de celălalt: colţul cu sistemul de încălzit sau preparat hrana, colţul cu patul, colţul cu laviţele şi masa şi colţul cu dulapul de vase; centrul încăperii rămîne liber. Aranjamentul indică o judicioasă economie de spaţiu, fapt la care contribuie şi stabilitatea pieselor de mobilier încastrate uneori în pereţi sau fixate în pămînt, formînd de fapt un schelet fix, dispus pe două sau trei din laturile încăperii.
Din punct de vedere estetic, în compunerea interiorului locuinţei ţărăneşti din judeţul Vîlcea se observă unele preferinţe diferenţiate de la o serie la alta, în funcţie de specificul local şi de schimburile culturale care au avut loc în decursul timpului. Astfel, în Ţara Loviştei se simte legătura strînsă care a existat în trecut cu Argeşul şi Făgăraşul. Aceasta apare foarte evident în domeniul mobilierului şi al textilelor de casă. În compunerea interiorului apar numeroase piese de mobilier provenite din Argeş, în special din Sălătruc. Elementele decorative specifice Sălătrucului şi compunerea decorului — rozete şi intercalări de linii haşurate — sînt determinante pentru stabilirea locului de proveninenţă a acestui mobilier. Tot ca un element argeşan apar aici şervetele mici, lungi de cea. 0,40—0,50 cm., care se aşează grupate pe perete ca un stol de fluturi. Uneori în Ţara Loviştei sau în partea nordică a văii Oltului se face simţită mai mult legătura cu Făgăraşul. Elemente caracteristice: chindee lungi, lucrate din bumbac gros, preferinţa pentru culorile roşu, negru, albastru, dispuse compact la capetele cu alesături, sau dispunerea lor în jurul ferestrelor au fost frecvente la sfîrşitul secolului al XlX-lea la Cîineni, Brezoi, Racovita si chiar dincolo de Călimănesti.
În partea sudică, delimitată de graniţele judeţelor Olt şi Dolj, iar la nord de localităţile Zăvideni-Prundeni, Amărăşti, Stăneşti, Ţepeşti-Tetoiu şi Văleni-Zătreni, bogăţia motivelor şi cromatica vie a ţesăturilor indică legătura cu satele din judeţele învecinate. Dacă în ceea ce priveşte dispoziţia mobilierului, interiorul apare foarte unitar, fără diferenţiere de restul satelor vîlcene, din punct de vedere al numărului şi aşezării ţesăturilor, el apare incomparabil mai bogat. Pereţii din dreptul paturilor sînt acoperiţi cu scoarţe colorate în nuanţe calde, frumos armonizate, decorate cu dungi alternative, dungi intercalate de alesături sau motive centrale delimitate printr-un chenar. Deasupra scoarţelor sînt aşezate de jur împrejurul pereţilor ştergare lungi, împodobite cu alesături sau broderii în roşu şi negru. În jurul Drăgăşanilor (satele Mitrofani, Prundeni, Creţeni, Zlătărei, Ştefăneşti), în compoziţiile decorative apar adesea elemente legate de ocupaţia principală a ariei şi, anume frunza de viţă, curpenul, strugurele. Tot ca un element specific acestei părţi a judeţului Vîlcea apar aici, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ştergarele lungi de bumbac cu borangic sau, mai tîrziu, din borangic, care constituie o podoabă importantă a interiorului.
Partea centrală resimte o uşoară diferenţiere faţă de ariile amintite, păstrînd, din punct de vedere al interiorului, elementele cele mai tipic vîlcene. în satele din dreapta Oltului, mai jos de Olănesti — Dobriceni, Bodesti, Pietrari, Păusesti-Otăsău, Folesti, Costesti, Măldărăsti, Horezu sau Budeşti, Buleta etc. — pereţii văruiţi în alb rămîn liberi, fiind acoperiţi uneori doar de o fîşie îngustă de velinţă ţesută cu dungi în culori mai pastelate, iar la partea superioară decoraţi cu 3—4 ştergare din bumbac, legate la mijloc şi avînd capetele lăsate liber în jos. Interiorul din această parte a Vîlcii a fost îmbogăţit spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, prin introducerea unor elemente de port în decor, cum sînt vîlnicele colorate în roşu şi scoarţele.
Cu toate acestea, în ansamblu, interiorul locuinţei vîlcene apare,, din punct de vedere al organizării, foarte unitar, diferenţiindu-se numai în privinţa decorului.
STRUCTURA INTERIORULUI
În stabilirea tipurilor de organizare în cadrul diferitelor planuri de locuinţe, cîteva elemente cu caracter fix constituie structura: sistemul de încălzit, patul, laviţele, culmea, în funcţie de care sînt aşezate toate celelalte obiecte din încăpere. Din punct de vedere al structurii, constatăm, aşa cum remarcăm mai înainte, o mare unitate pe întreg teritoriul judeţului, ceea ce face posibilă încadrarea tuturor interioarelor în cadrul cîtorva modele.
Primul „model” cu sistem de încălzire construit în colţul format de peretele lateral şi cel longitudinal din spatele încăperii, — pat aşezat de-a lungul peretelui în continuarea sursei de încălzire, două laviţe dispuse în unghi cu masă în faţă, în colţul opus intrării şi lada de zestre aşezată la capătul patului sau pe laviţă — , răspîndit în ţară în proporţie de 82%, a fost cel mai frecvent şi în Vîlcea, în cursul secolului al XlX-lea. El a lipsit doar în oraşe şi în jurul acestora.
Într-o etapă ulterioară apar două paturi aşezate paralel cu o masă înaltă între ele, înca- drîndu-se într-un model structural mai recent, răspîndit pe tot teritoriul judeţului, deopotrivă la sate şi la oraşe la începutul secolului al XX-lea.
a) Instalaţii pentru prepararea hranei şi pentru încălzit
Pornind de la analiza elementelor componente ale structurii interiorului, constatăm că echipamentul de preparare a hranei şi de încălzit, este de o importanţă primordială în stabilirea etapelor de dezvoltare a locuinţei.
Urmărind evoluţia diferitelor sisteme de preparare a hranei şi încălzit, remarcăm că în Vîlcea toate s-au făcut prin îmbunătăţirea sistemului iniţial al vetrei libere cunoscute în întreaga ţară. Soluţiile variate reflecînd etapele istorice, particularităţile locale, condiţiile geografice-climaterice în care au apărut şi s-au dezvoltat.
În casa ţărănească de aici, cel mai arhaic sistem, existent pînă nu de mult, a fost vatra cu horn, „coş”, suspendat, în legătură cu care apare mai tîrziu „soba oarbă”. Acest sistem de încălzire, întîlnit şi în Transilvania — Ţara Haţegului şi Pădureni — construit în camera de locuit, iar în Banat, Oltenia şi Muntenia, în tindă, trebuie considerat un element de cultură mediteraneană, pătruns la noi prin intermediul grec şi roman, avînd drept caracteristică românească (şi, implicit, vîlceană) poziţia vetrei în interiorul locuinţei, în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele casei. Fiind direct legată de poziţia vetrei, soba oarbă este construită în camera de locuit alături de peretele despărţitor, în care se deschide gura de alimentare.
Un sistem mai recent, întîlnit în toate satele judeţului, îl constituie sobele din cărămidă, cu forme foarte variate, răspîndite începînd din a doua jumătate a secolului trecut. Soba de cărămidă se întîlneşte atît în casele cu tindă şi cameră, cît şi în cele cu tindă centrală şi două încăperi. Colonetele şi firidele cu care sînt împodobite variază de la sat la sat, fără să se diferenţieze foarte mult.
b) Mobilierul
Mobilierul cu caracter fix, alt element care face parte componentă din structura de organizare a interiorului a fost în casele vechi foarte simplu, s-ar putea spune rudimentar. O privire asupra interioarelor din adăposturile temporare, în special acela al stînelor, unde se păstrează unele elemente de organizare arhaice, poate să ofere o imagine asupra modului de aranjare a mobilierului în locuinţele mai vechi. Aici, ca şi în casele bătrîneşti, laviţele confecţionate din scînduri groase, cu picioarele înfipte în pămînt sînt dispuse împrejurul pereţilor şi au un caracter fix.
Fără a considera sistemul de aranjare a mobilierului pe lîngă pereţi ca o caracteristică a interiorului locuinţei ţărăneşti din Vîlcea, fiind obişnuit în toată ţara, ca şi pe toată întinderea arhitecturii în lemn din Europa, remarcăm că el apare la noi din cele mai vechi timpuri şi s-a menţinut pînă la începutul secolului al XX-lea.
În partea nordică şi centrală a judeţului, patul este aşezat în continuarea sobei de-a lungul peretelui din spatele casei. În colţul opus sobei, pe diagonală, se află două laviţe din lemn. În sud, în comune ca Laloşu, Bălceşti, Valea Mare ş.a., în casele vechi, laviţele erau aşezate pe trei din laturile încăperii — pereţii longitudinali şi acela opus intrării, aşa cum le întîlnim în toată cîmpia Dunării. În cazul acesta, lada de zestre este aşezată pe pat, la unul din colţurile încăperii, într-o etapă ulterioară apar două patruri aşezate paralel, de-a lungul pereţilor longitudinali, cu o masă înaltă între ele, lîngă fereastră. La capătul patului stă lada de haine aşezată pe podea.
Paturile, mesele şi scaunele îndeplinesc rareori, prin forma şi decorul lor, un rol ornamental în interiorul vîlcean. Categoriile de obiecte cel mai frumos împodobite sînt lăzile de zestre şi dulapurile. Mulţimea centrelor specializate în confecţionarea mobilierului ţărănesc aflate în zona Vîlcea — Brezei, Blidari, Vaideeni, Urşani, Romanii de Sus, Slătioara-Cerna, Frînceşti, Sirineasa, Perişani — explică prezenţa lor în toate casele ţărăneşti.
c) Textilele de casă
Dintre toate categoriile de obiecte care constituie interiorul locuinţei ţărăneşti, textilele îndeplinesc rolul decorativ cel mai important.
În Vîlcea, ţesăturile de interior confecţionate din lînă sînt în general sobre. Ele acoperă paturile şi pereţii din dreptul acestora. În ultimii 30—40 de ani (studiul a apărut în 1972 - n.n.), în casele cu paturi dispuse paralel locul scoarţelor de perete a fost luat de vîlnicele costumelor vechi, foarte frumos colorate în roşu, negru, alb, verde. De jur împrejurul pereţilor, puţin mai jos de nivelul plafonului, sînt aşezate din loc în loc ştergare din bumbac alb cu alesături în stil geometric sau floral. În Ţara Loviştei, la Boişoara, Titeşti, Perişani, Găujani, ele sînt fixate cu capetele perfect întinse, paralel cu plafonul; în partea centrală, la Dobriceni, Pietrari, Bodeşti, Costeşti, Măldărăşti, Horezu, Foleşti ş.a., ştergarele, ceva mai lungi decît cele din nordul judeţului, sînt aşezate cu capetele puţin lăsate în jos ; în sud, la Prundeni, Creţeni, Zătreni sau Ştefăneşti, capetele sînt lăsate să cadă aproape complet în jos. în cromatica ştergarelor predomină, către sfîrşitul secolului al XlX-lea, în toată Vîlcea, roşul şi negrul. Perdelele din bumbac alb cu cusături, introduse la începutul secolului nostru, se aseamănă din punct de vedere al stilului şi al cromatici cu ştergarele.
d) Ceramica
Un element specific de decor în interiorul vîlcean, neobişnuit în satele din sudul Carpaţilor, este ceramica decorativă. Străchini şi “taiere” provenite de la Horezu împodobesc pereţii, fiind aşezate dedesubtul fiecărui ştergar. De cînd se foloseşte ceramica în scop decorativ în interioarele din Vîlcea nu se poate stabili cu precizie. În orice caz, străchinile vechi păstrate în colecţiile muzeelor nu au orificiu pentru agăţat pe perete. Ceramica decorativă este specifică numai satelor apropiate centrului de la Horezu şi nu s-a răspîndit nici în Ţara Loviştei, nici în sudul judeţului.
Privind în ansamblu interiorul ţărănesc vîlcean, constatăm că el se încadrează perfect în specificul românesc, că reflectă concepţia estetică a poporului nostru cu privire la locuinţă.
Către sfîrşitul sec. al XlX-lea, dar mai ales la începutul secolului nostru, în interiorul locuinţei ţărăneşti din Vîlcea încep să apară multe obiecte cu caracter orăşenesc — meşteşugăresc sau industrial. Introducerea acestor obiecte şi schimbările din interiorul locuinţei au loc în contextul unor transformări mult mai profunde în viaţa satului, care afectează toate aspectele: arhitectura, portul, industriile ţărăneşti, marcînd apropierea civilizaţiei rurale de formele de viaţă specific urbane.
În prezent, fenomenul a căpătat proporţii de masă. Planurile locuinţei cuprind trei, patru şi cinci încăperi cu funcţii diferenţiate — dormitor, sufragerie, bucătărie, baie etc. Structura interiorului nu mai poate fi încadrată în anumite scheme deoarece fiecare familie îşi procură mobilierul din comerţ, potrivit gustului şi posibilităţilor materiale. Din bogata gamă a ţesăturilor tradiţionale rămîn doar acelea care se adaptează concepţiei estetice moderne cu privire la organizarea interiorului, scoarţa, cerga etc. Celelalte elemente, ceramica, obiectele de cult — devin o raritate fiind privite ca obiecte de mare valoare.
Transformările sînt fireşti şi în perfectă concordanţă cu ritmul şi cerinţele epocii în care trăim. Ele reflectă nivelul de viaţă al locuitorilor satelor care se folosesc din plin de avantajele industriei moderne.
Dr. GEORGETA STOICA
Poze și video cu descrieri - la această legătură.
________
#arhitecturarurala #sateleromanesti #casevechi #patrimoniu #MuzeulSatuluiVâlcean #caselemn
#memoriesicunoasterelocalaValcea #memoriavalceana #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu