Vineri, 5 septembrie, la ora 18:00, Sala „Iosif
Episcopul” a Centrului Cultural „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica” din
cadrul Arhiepiscopiei Râmnicului va găzdui lansarea volumului „Râmnicul
medieval”, semnat de istoricul Florin Epure, director al Direcției Județene
pentru Cultură Vâlcea
În
carte, autorul reconstruieste istoria orașului Râmnicu Vâlcea, evidențiind
continuitatea locuirii pe acest teritoriu încă din preistorie.
Volumul
explorează transformarea Râmnicului de la un simplu sat, la „târg de vale”,
apoi la oraș, cu dezvoltarea sa pe calea importantă a comerțului muntenesc și
internațional. Studiul evocă epoca medievală ca perioada definitorie pentru
patrimoniul cultural și arhitectural al județului Vâlcea.
Florin
Epure este istoric, profesor, numismat, heraldist și realizator de emisiuni TV.
Doctor în istorie cu teza „Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia” (2013), el
a fost lector universitar și ocupă, din 2005, funcția de director executiv la
Direcția Județeană pentru Cultură Vâlcea. Este membru al mai multor societăți
culturale și istorice și a fost distins cu premii și ordine de prestigiu,
inclusiv Ordinul „Sfinții Brâncoveni” și Ordinul „Crucea Râmnicului”.
Printre
numeroasele sale lucrări se numără „Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia”,
„Mănăstirea Pahomie”, „Locuri ale
memoriei - Monumentele eroilor din Vâlceaˮ și
„Reședința vâlceană a guvernatorului Mihail Oromolu”, precum și contribuții la
enciclopedii și publicații de patrimoniu cultural.
Lansarea
volumului „Râmnicul medieval” promite să fie un eveniment de
referință pentru iubitorii de istorie, cercetători și comunitatea locală,
oferind o incursiune captivantă în trecutul unui oraș care, timp de secole, a
fost martor al evoluției culturale și comerciale a Olteniei.
&&&
Evul Mediu românesc are un caracter aparte. Condiţiile istorice, în strânsă legătură cu cele sociale şi economice, au făcut ca debutul şi sfârşitul Evului Mediu pe teritoriul nostru să fie puţin decalate faţă de ceea ce se întâmpla în Europa de vest.
Ceea ce trebuie subliniat, însă, în mod deosebit, este faptul că dezvoltarea Evului Mediu în ţările române, cu toate că acestea erau despărţite din punct de vedere politic, are multe elemente comune, ducând cu gândul la unitatea spirituală a spaţiului.[1]
Viața umană a existat pe teritoriul Râmnicului de astăzi
din vremuri imemoriale. Atunci când memoria nu mai păstrează amintirea,
arheologia o scoate la lumină. Acestea ne relevă o locuire neîntreruptă a
așezării încă din preistorie.
Valea roditoare a Oltului a oferit condiții favorabile,
încă de la începutul neoliticului, pentru oamenii care trăiau aici, pentru practicarea agriculturii care constituia principala sursă de hrană. Schimbările care au
avut loc în economia umană au dus la stabilirea unei vieți sedentare aici, în
dreapta și stânga Oltului, pe terenuri de luncă, terase și pe pantele vestice
ale râului. Oamenii nu mai erau nevoiți să se deplaseze acum la mari distanțe
să-și procure hrana necesară traiului. Își îngrădeau terenurile pe care le
cultivau și își ridicau colibe întemeiind aici o aşezare stabilă, ascunsă între
dealuri, în apropierea unui mare zăcământ salinifer atât de necesar atât pentru
oameni cât și pentru creșterea animalelor. Dezvoltarea economică și
sedentarizarea a dus și la creşterea demografică.
Și pe teritoriul Râmnicului de astăzi precum și în
împrejurimi au viețuit purtătorii culturii Starčevo-Criş
(de la localitatea Starčevo, de lângă Belgrad, şi zona Văii Crişurilor).
Vestigii ale acestei culturi a neoliticului timpuriu - ceramică, statuete
antropomorfe şi zoomorfe, unelte - au fost găsite în mai multe puncte dar cea
mai mai mare așezare descoperită și cercetată sistematic este cea de la Valea
Răii (Copăcelu), aflată la cinci kilometri sud-est de Râmnicu Vâlcea. Această
comunitate umană neolitică a dezvoltat o viaţă spirituală complexă, cu
manifestări religioase, funerare şi artistice, ce îşi au rădăcinile în
practicile agricole şi reflectând cultul fertilităţii şi al fecundităţii.
Urme ale viețuirii umane în epoca bronzului au fost semnalate de descoperirile întâmplătoare de pe principala arteră a Râmnicului, pe Calea lui Traian (Cultura Verbicioara).
Vestigiile arheologice din epoca fierului de la Cetăţuia
au similitudini cu materialul arheologic descoperit în marea davă de la
Buridava (Ocniţa) şi poate fi datat în secolele II-I î.Hr. Prezenţa
geto-dacilor în aşezările de la Cetăţuia şi Capela este pusă în legătură cu
supravegherea marelui drum natural de pe cursul Oltului, ele fac parte din
cadrul marelui complex de locuire ce a dăinuit în zonă până la cucerirea
romană.[2]
Prezenţa romană pe teritoriul Râmnicului de astăzi este atestată încă din
perioada primului război daco-roman purtat de împăratul Traian împotriva
regelui Decebal (101-102). Această regiune a jucat un rol important în
contextul pregătirii celei de-a doua campanii romane pentru cucerirea Daciei.
Figura împăratului Traian a rămas vie și astăzi prin numeroasele denumiri,
mai vechi sau mai noi: Dealul lui Traian (Troianu), Câmpul lui Traian (pe acest loc, rememorând
gloria împăratului roman, generalul Gheorghe Magheru avea să-și stabilească
tabăra, la 1848), vechiul drum roman ce străbate orașul de la Nord la Sud - Calea lui Traian
(descoperit odată cu lucrările de construire a Colegiului Lahovari), Cartierul
Traian, la capătul căruia tronează bustul ilustrului împărat roman, Castra
Traiana - castrul de la Sâmbotin (Dăești), Masa lui Traian, pe Olt, în dreptul
mănăstirii Turnu, Arenele Traian (locuință romană și un tezaur monetar) etc.
Importanța pe care împăratul Traian a acordat-o acestei zone se poate
observa și din prezența Guvernatorului Moesiei Inferior în castrul Buridava
romană de la Stolniceni (Râmnicu Vâlcea), menționat în papirusul Hunt şi în
Tabula Peutingeriana, înaintea celei de-a doua campanii, care a adus importante unităţi militare, alături de
garda sa personală (pedites singulares). Zona castrului ridicat de romani pe
Limes Alutanus nu a fost aleasă întâmplător. Este foarte probabil că, la
Râmnic, își aduceau dacii buridavensi sarea de la Ocnele Mari pe care o
încărcau pe mici ambarcaţiuni sau pe plute şi o coborau în aval către Dunăre
unde era comercializată în sud, unde aurul alb era foarte căutat. După
tipologia vaselor ceramice descoperite în această aşezare civilă romană se
observă conviețuirea dacilor alături de coloniști.
În zona Capelei, pe lângă pârâul Arhiepiscopiei, au fost descoperite vase
ceramice din epoca romană și un tezaur cu 21 de monede din vremea împăraților
Valerianus și Gallienus.[3]
La Căzănești, în punctul La Plută, a fost semnalată locuirea romană,
printre obiectele descoperite fiind și o cărămidă ștampilată cu inscripția unei
unități militare fapt care demonstrează funcția acestuia: de supraveghere și
apărare.[4]
De asemenea, este atestată prezența drumului roman care traversa actualul
cartier Râureni (în zona gării), Valea Răii, Troianu, sensul giratoriu de la
Troianu, biserica Sf. Gheorghe, până la Bujoreni.[5]
Călătorul și diplomatul scoțian James Henry Skene a vizitat orașul, în
anul 1851, și ne-a lăsat următoarele mărturii care încearcă să explice
toponimul și vorbește despre prezența romană de aici: „Rimnik, în Mica Țara Românească, se deosebește de
Rimnik din estul Marii Țări Românești prin adăugarea cuvântului Vâlcea, în timp
ce acesta din urmă se numește Slam Rimnik. Aceasta este vechea Romula Vallis
(ancient Romula Vallis - Valea Romulanului), al cărei nume este doar o formă
coruptă, și a fost cândva sediul guvernului împăratului Traian al provinciei
sale dacice; un oraș fiind fondat aici de el și un drum construit pentru a duce
la el de la podul său peste Dunăre, când Sarmisegetusa, capitala regelui dac
Decebal, a fost distrusă și nu a mai rămas nimic pe locul său decât satul
neinteresant Grădiștea, care se afla la mica distanta de aici, pe versantul
transilvanean al Carpatilor. Nu există acum ruine romane în acest oraș, dar mai
există o biserică curioasă, de dimensiuni considerabile, deși dărăpănată, care
a fost construită de un episcop pe nume Clement.ˮ[6]
Scoțianul mai face o referire la denumirea dealului și a mănăstirii de aici
care, spune el, ar veni tot de la numele împăratului roman: „Am călătorit spre
sud de la Rimnik, urmând direcția râului Oltului, care s-a lărgit rapid pe
măsură ce înaintam, prin aporturile micilor pâraie ce se ivesc din fiecare
ramură a văii. În dreapta noastră am văzut micuța mănăstire Troian, care își
împrumută numele de la drumul lui Traian, lângă linia căreia este construită.
Poziția lui, pe o înălțime, părea frumoasă; iar structura, inclusiv biserica,
este pitorească.ˮ[7]
Începând
cu deceniul patru al secolului al III-lea, ținutul vâlcean, la fel ca întreaga
regiune de la nord de Dunăre, va fi afectat de incursiunile barbare. În Oltenia peste 25 de tezaure au fost îngropate în doar
16 ani, între anii 245 şi 261. Se poate observa o situaţie deosebit de
tensionată din regiunea de sud a Daciei în acest interval temporal, ceea ce a
dus la alterarea vieţii romane şi la reorganizarea apărării romane în timpul
domniei lui Gallienus.[8]
După retragerea armatei romane, a administrației, a
înalților funcționari și a aristocrației, în vremea împăratului Aurelian (270-275),
populația romanică și-a continuat viața în mod pașnic, folosind limba latină și
monedele romane. Răspândirea creștinismului se face acum în mod natural,
neimpus sau restricționat de autoritatea statală. În aşezarea de la Stolniceni, continuă locuirea până în
primele decenii ale secolului al IV-lea. Acest lucru este atestat de refolosirea
unor
încăperi a termelor fostului castru, al
căror zid este refăcut cu pietre, fără mortar, iar podeaua este reparată cu lut galben. Mai pot fi
observate unele construcții noi şi bordeie,
tip de locuinţă necunoscut anterior în această aşezare.[9]
Este
evident că Râmnicul a existat cu mult înainte ca hrisovul lui Mircea Voievod
cel Mare să-l consemneze la sfârșitul veacului XIV. Statutul administrativ l-a
dobândit pe parcursul mai multor veacuri, evoluând dintr-un sat care a
funcţionat, decenii la rând, ca „târg de vale” și mai târziu la cel de oraș. Începând cu veacul XVI-lea, numele oraşului Râmnic apare
în documente însoţit de apelativul «Vâlcea».
Mircea Vodă, fiul domnitorului Radu I și al Doamnei Calinichia, a
avut o influență covârșitoare asupra străvechii așezări de la poalele Dealului
Capela. De la acest domn muntean Râmnicul a păstrat statutul de oraş domnesc sau oraş al domniei, o autonomie urbană cu
largi privilegii care se regăsesc în multitudinea de cărți domnești din
veacurile XIV-XVIII.
De altfel, prima atestare documentară a
oraşului Râmnic, reşedinţă a judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al acestui
domnitor, la 20 mai 1388. Actul de
danie pe care Măria Sa îl acordă
monahilor din ctitoria sa, mănăstirea Cozia, plasează Râmnicul ca al
treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş.
Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este la Olt. Mircea Vodă a
declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită
legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti - Curtea
de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul
economic al acestei vechi vetre urbane.
Memoria acestui brav domnitor al Țării Românești este
păstrată cu cinste și în prezent de către râmniceni; scuarul și parcul central
din Râmnicu Vâlcea, creat în jurul fostei curți domnești, îi poartă numele lui
Mircea cel Bătrân. La intrarea în parc, tronează statuia din bronz, înaltă de trei metri, opera unui
valoros artist, sculptorul Ion Irimescu, înălțată cu ocazia comemorării a 550
de ani de la stingerea din viață a domnitorului.
La Râmnic s-a întemeiat, în anul 1503, cea de-a doua
Episcopie a Ţării Româneşti de către Nifon, fostul patriarh al
Constantinopolului, adus de Radu cel Mare să păstorească ţara, din cetatea de
scaun de la Târgovişte. Sfântul Nifon mai înfiinţeză o episcopie la Buzău;
astfel, teritoriul muntean a fost împărţit în trei eparhii. Reşedinţa noii
Episcopii, numită chiar din secolul al XVI-lea a Noului Severin, a fost
Biserica „Sfântul Nicolae” - ctitoria lui Dan I (1385-1386), fratele şi
asociatul la domnie al lui Mircea cel Bătrân. Această organizare bisericească și-a menținut forma până
în epoca modern.
Multe izvoare istorice și tradiția orală marchează
prezența la Râmnic a lui Mihai Vodă Viteazul,
primul unificator al românilor şi promotor
al ortodoxiei în Restitutio Daciae. Mai mult, există cercetători mai vechi și
mai noi care au căutat să acrediteze ideea că Mihai Viteazul s-a născut pe
aceste meleaguri. Mihai Viteazul a trecut prin Râmnic de mai multe ori, orașul
în care a ctitorit o biserică începută de tatăl său, Pătrașcu cel Bun.
O reală epocă de înflorire culturală
și dezvoltare economică ne este relevată de izvoarele istorice pentru domnia
lui Matei Basarab. Multe acte de danie sau de întărire a unor
proprietăți și mărturiile cronicarilor amintesc de faptele domnitorului și
desele vizite prin „orașul domnescˮ. În vremea sa, se
exploatau mari cantităţi de sare de la Ocnele Mari și tot el a înfiinţat, la
Râmnicu Vâlcea, prima moară făcătoare de hârtie din Ţara Românească, pe Iazul Morilor,
lângă biserica „Sfântul Gheorgheˮ, ca să fie materie primă pentru mănăstirea
Govora unde a adus a doua tipografie
din țară. La Episcopia Râmnicului a construit casa tipografiei cu
pivniţa de sub ea. Ierarhii instalați în
scaunul eparhial de la Râmnic - Teofil II, Ignatie Sîrbul, Dionisie al II-lea -, s-au arătat vrednici de
misiunea încredințată de Domn, contribuind mult la ridicarea
spirituală a credincioșilor, la răspândirea limbii române în Biserică. Tot în
vremea sa, se înființează și bâlciul de la Râureni, de lângă dealul Troianu, și
podul construit peste Olt, despre care ne vorbește călătorul sirian Paul de
Alep: „[…]un pod foarte mare, una din binefacerile răposatului Matei voievod.ˮ[10]
Epoca brâncovenească și-a pus amprenta asupra orașului și
a întregului județ. Marele dar al Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu pentru
locuitorii ținutului vâlcean, este opera culturală și ctitoricească și,
desigur, aducerea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul în țară și, mai apoi,
pe jilțul arhieresc de la Râmnic (16 martie 1705). Astăzi, sfântul cu origini
georgine este ocrotitorul
spiritual al municipiului Râmnicu Vâlcea și patronul instituției
culturale care răspândește lumina înțelepciunii prin lectura cărților în
Vâlcea. Râmnicenii și-au arătat recunoștința pentru voievodul muntean, la două
secole de la martiriul său, prin înălțarea unui frumos monument de for public
într-un loc reprezentativ al orașului.
În studiul de față, nararea evenimentelor merge până la
sfârșitul veacului al XVIII-lea sau Secolul Luminilor și începutul celui
următor, pentru a scoate în evidență societatea urbană premodernă și influența
administrațiilor fanariote și habsburgice asupra Râmnicului. Istoricul Nicolae Bănică-Ologu îl numește Veacul de aur al
Râmnicului. Este drept că acest veac a adus
multă cultură și libertate, dar și despotism și tiranie, conflicte militare și
multă suferință. Râmnicul a cunoscut epoca de înflorire culturală
brâncovenească și postbrâncovenească, din vremea ierarhilor Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie sau Filaret, care prin activitatea tipografică desfășurată aici, au atras orașului
numele de Capitala tipografilor, aşa cum observa pe bună dreptate savantul
Nicolae Iorga.
Orașul
s-a dezvoltat pe una dintre cele mai importante căi ale comerţului muntenesc,
mai precis pe calea văii Oltului, ce tranzita Ţara Românească legând Sibiul de
vadurile dunărene şi teritoriile bulgăreşti. Amplasarea sa este ideală, atât
prin prisma comerțului local - la care se adaugă vecinătatea imediată a
salinelor de la Ocnele Mari - cât și prin aceea a comerțului internațional de
tranzit, care i-a stimulat, în câteva decenii, dezvoltarea urbană.
În ciuda tuturor acestor determinisme economice, active
pe fondul unei aşezări geografice favorizante, aparent independente de
implicarea directă a factorului politic, se poate exprima o părere favorabilă
existenţei aici a unui important centru local de putere, încă din perioada
prestatală.
Întreg Evul Mediu reprezintă, pentru Râmnic și întreg
județul Vâlcea, epoca de constituire a frumosului şi inestimabilului patrimoniu
de monumente istorice, care fac din acest ținut - aşa cum spunea istoricul şi criticul de artă francez Henri
Focillon - «coeur de la Roumanie et patrie de la patrie».ˮ[11]
[1] Epure Florin, Evul
Mediu în Vâlcea, în Enciclopedia
Judeţului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea, Editura Fortuna, 2010, p. 118.
[2] Iosifaru Mariana, Cercetări
arheologice la Râmnicu Vâlcea,
în Cronica cercetărilor arheologice din
România - http:www.cimec.ro.
[3] Tuțulescu Ionuț, Prezența romană pe teritoriul municipiului
Râmnicu Vâlcea. Repertoriul descoperirilor arheologice, în AR, Anul II, nr. 2, Râmnicu Vâlcea,
Ediitura Antim Ivireanul, 2024, p. 18.
[4] Ibidem, p. 15.
[5] Ibidem, p. 19.
[6] Skene Henry
James, The Frontier Lands of the Christian and the Turk, Comprising Travel
in the Regions of the Lower Danube in 1850 and 1851, Londra, Richard
Bentley, 1853, p. 97.
[7]Ibidem.
[8] Purece Silviu, Preistoria,
istoria antică și premedievală, în Enciclopedia
Judeţului Vâlcea, vol. I, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010, p. 114;
[9] Bichir Gheorghe, Sion A., Bardaşu Petre, Aşezarea de la Stolniceni-Buridava, jud.
Vâlcea, în MCA, XVII, 1992, p.
266.
[10] Călători străini, VI, I, p. 180-181.
[11] Focillon Henri, Exposition de l'art roumain ancien et
moderne: catalogue des oeuvres exposées... au Musée du Jeu de Paume, à Paris,
du 26 mai au 1er août 1925, apud. L’
ancien art roumain, în „Moyen Age. Survivances et réveils. Études d'art et d'histoireˮ,
Valiquette, Montréal, 1945, p. 190.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu