La New York
În anul 1939, la New York se organizează o Expoziţie internaţională, unde
România îşi are pavilionul ei.
La „Hanul Ancuţei“ în Bucureşti se iniţiază o audiţie pentru alegerea elementelor care să reprezinte cîntecul românesc în America.
Maria Tănase şi violonistul Grigoraş Dinicu sînt desemnaţi în unanimitate, „ambasadori ai muzicii populare româneşti“ la Expoziţia new-yorkeză.
Monarhul, de tristă amintire, Carol II, se simte obligat să transmită — cu acest prilej — un salut poporului american. Un gazetar abil, sătul ca toată suflarea românească de fără-de-legile dinastiei, strecoară într-o revistă — în cadrul cronicii comentând mesajul regal — în locul fotografiei ridicolului dictator, fotografia Mariei Tănase. Cititorii revistei fac haz şi apreciază abilitatea manevrei cronicarului, care dă astfel satisfacţie opiniei publice.
La 15 aprilie 1939, restaurantul „Luxandra“ îşi vesteşte clientela, că în seara acelei zile oferă „cina de adio“ a doamnei Maria Tănase, care pleacă, ducînd peste mări „freamătul doinei şi jocul de foc al sufletului românesc". Pentru ultima seară de cântec românesc la „Luxandra", direcţiunea restaurantului serveşte următorul menu :
Ţuică de Văleni adusă cu „Trenule, maşină mică"
★
Nisetru rece cu sos de „Busuioc" preparat după metoda „Habar n-ai tu!“
★
1/2 pui, ediţie priimăvăr atică, stropit ou mujdei de „Măria nedohii, Mărie!“
★
Muşchi de vacă împănat de „Mărioara di la Gorj“
*
Salată de
Castraveţi „De la mama lor“
„Foaie verde şi-o sipică"
Roşie şi „Roşioară"
★
Îngheţată : „Maria Tănase"
★
Cafea cu rom „Hop-lele-hop"
Muşchi de vacă împănat de „Mărioara di la Gorj“
*
Salată de
Castraveţi „De la mama lor“
„Foaie verde şi-o sipică"
Roşie şi „Roşioară"
★
Îngheţată : „Maria Tănase"
★
Cafea cu rom „Hop-lele-hop"
În revista ilustrată „Mariana", sub titlul „Prodigioasa carieră a Mariei Tănase", după ce vesteşte cititorilor plecarea cîntăreţei în America, Gheorghe Dinu scrie:
„Dincolo ide ocean, în cadrul Expoziţiei internaţionale de la New-York, Maria Tănase duce un repertoriu alcătuit din cele mai frumoase cîntece ale provinciilor noastre. Duce vocea Oltului, a Munteniei, a Moldovei, Transilvaniei, care va fermeca un continent întreg, aşa cum ne-a fermecat şi pe noi“.
În luna mai, ziarele americane comentează elogios apariţia Măriei Tănase pe estrada restaurantului românesc de la Expoziţie. Presa noastră reproduce fragmente din aceste comentarii, relevînd „succesul imens al melodiilor populare, cîntate de Maria Tănase şi al costumelor noastre naţionale" (ziarul „România", mai — 1939).
Grigoraş Dirticu, virtuozul violonist, se bucură deopotrivă de aprecierile elogioase ale gazetelor americane.
La izvorul din vale...
În prima seară, la o masă de lîngă estradă se aşează un client rotofei şi chel cu faţa luminată de zîmbet, sorbind-o cu ochii.
„Dincolo ide ocean, în cadrul Expoziţiei internaţionale de la New-York, Maria Tănase duce un repertoriu alcătuit din cele mai frumoase cîntece ale provinciilor noastre. Duce vocea Oltului, a Munteniei, a Moldovei, Transilvaniei, care va fermeca un continent întreg, aşa cum ne-a fermecat şi pe noi“.
În luna mai, ziarele americane comentează elogios apariţia Măriei Tănase pe estrada restaurantului românesc de la Expoziţie. Presa noastră reproduce fragmente din aceste comentarii, relevînd „succesul imens al melodiilor populare, cîntate de Maria Tănase şi al costumelor noastre naţionale" (ziarul „România", mai — 1939).
Grigoraş Dirticu, virtuozul violonist, se bucură deopotrivă de aprecierile elogioase ale gazetelor americane.
La izvorul din vale...
În prima seară, la o masă de lîngă estradă se aşează un client rotofei şi chel cu faţa luminată de zîmbet, sorbind-o cu ochii.
Ş-am zis verde şi unàRău mă doare inima.Că nu mă doari di durere,Că mă doari di mare jele;Şi nu mă doari di durutu,Mă doare di ş-am făcutu;Că ş-am făcut n-am făcut bini,Că plînje inima-n mini,Că plînje inima-n mini...Şi nu pot să spui la nimini.
Cînd se potolesc aplauzele, rotofeiul chel se ridică de la masă, se apropie de cîntăreaţă, întinde o mină grăsună şi îi mîngîie, părinteşte, umărul stîng.
Maria ne povesteşte acasă la ea, în str. Vasile Conta, unde locuia în 1943, întîmplarea pe care o vom schiţa în rîndurille ce urmează:
„Ambasadoarea cîntecului românesc“ îl priveşte mirată, întrebîndu-l din ochi ce vrea. Americanul, sfios, îi spune în şoaptă pe româneşte, într-o moldovenească molatică:
— Duduie, n-ai şti, matali, cumva, să cînţi: „La izvorul din vale cînta un mierloi, ţurloi, ţurloi, ţurloi“ ?
Sfîrşind întrebarea, americanul vorbind moldoveneşte lăcrimează, scoate batista şi-şi şterge ochii.
Maria murmură încet, încet de tot...
Pe rotofeiul chel îl îneacă plînsul. O cuprinde în braţe şi o sărută, tremurînd, pe frunte. îşi usucă lacrimile care-i alunecă pe obraz :
— Hai, să încercăm să him veseli !...
O ia de mînă şi o invită politicos la masă, întrebînd-o dacă ar dori să servească ceva. Maria îi mulţumeşte, rugindu-l s-o ierte pentru că îi este frig şi trebuie să se grăbească spre casă:
— Lucrurile mi-au rămas la vamă şi, pînă la împlinirea formalităţilor, n-am cu ce potoli... răcoarea serii.
Rotofeiul o roagă să aştepte cîterva clipe, sare de la masă, dă un telefon de la cabina restaurantului şi se întoarce vesel :
— Peste cîteva momente... plecăm.
— Unde ?
— Veţi vide, matali şi veţi hi mulţumită.
Soseşte o maşină, anunţîndu-şi prezenţa cu toată puterea claxonului. Pornesc. Americanul cu grai moldovenesc, în faţă lingă şofer ; Maria, singură, în spate. Maşina aleargă, vijelie, pe străzile pustii ale New York-ului din miez de noapte pe drumul ce duce spre port; stopează în faţa grilajului unei imense clădiri.
Vapoarele, ancorate în radă, îşi joacă luminile multicolore în apa încărcată de umbre a oceanului.
Trei semnale scurte ale claxonului şi porţile grele se deschid. Maşina trage la peronul clădirii. Un paznic soseşte, însoţit de trei inşi, salută respectuos. Moldoveanul de la New York o întreabă:
— Aveţi, cumva, doamnă, tichetul coletelor ?
Maria iscotoceşte repede, în geantă, găseşte tichetul :
— Iată-l!
— All right! strigă moldoveanul-american mulţumit. Maria lasă să-i alunece privirile pe întinsul nemărginirii jucăuşe a apelor...
Paznicul şi cei trei vin încărcaţi cu valizele cîntăreţei şi le rânduiesc în port-bagajul din spatele maşinii.
— AII right, Sir !
— Thank you!
Apoi către şofer:
— Go on !
Ies din incinta vămii şi apucă spre altă poartă. Claxonul îşi istrigă semnalele convenţionale. Porţile se deschid. Maşina porneşte iar, vijelie.
Vecinul şoferului întoarce capul:
—- Mîine seară, Măriei noastre şi... Măriei matali, n-o să-i mai hie frig. Ş-apoi, să vezi matali, la cîti plimbări am să ti scot eu...
— Ian, ascultă, nenicule, da ce, mult ai să mă mai ţii aşa, făcând pe misteriosul? N-ai de gînd să te dai în fapt şi să-mi spui şi mie ce hram porţi pe aici şi cine eşti ? Păi... cum vine a'sta ? Ei, drăcia dracului!
Moldoveanul cu chelia ca luna rîde şi strigă către şofer:
— Stop here!
Maşina stopează brusc.
Rotofeiul coboară şi se aşează lîngă Maria.
— Go on!
— O. K., Sir !
Cînd maşina porneşte din nou, americanul se apropie de cîntăreaţă, acoperindu-i imîinile cu sărutări :
— Acum un şeas, mi-aş fi dat şi viaţa, dacă mi-ar hi făgăduit şineva că voi avea fericirea să mai aud o dată atâta... culoari şi aromă di la noi, di acas !
Murmură, ameţit de bucurie :
„Ţurloi, ţurloi, ţurloi“...
După zece minute de alergătură, limuzina opreşte în faţa unei case aşezată în mijlocul unei grădini.
Privind casa, se uită peste umăr la rotofeiul de lîngă ea. Maria socoate că într-o asemenea locuinţă, „omul cu chelie" n-ar putea fi decât... valet!
Grăsunul apasă pe nişte butoane de la poartă, scoate o cheiţă, o atinge de broască şi... porţile se deschid. Merg amîndoi alături pe aleea largă, străjuită de arbori bătrîni, cocoşaţi de frunziş. Urcă treptele, ajung în faţa uşilor. „Valetul" trece degetle-i groase peste vreo câteva butoane înşirate pe uşa de la intrare. Se deschide un microfon.
— Da ! Şine-i?
— Eu... Toată lumea să sari din pat, toată casa să hie luminată şi răpidi, răpidi toţi să hie în salonul şei mare!
— O. K.
Scoate apoi o ciorchină de chei, alege una din ele, descuie uşa, strigă şoferul şi toţi intră în casă.
În salon o doamnă bătrînă eu ochii blajini, doi bătrâiori zâmbitori, o altă doamnă de vreo 45 de ani, doi copii zdraveni, cu înfăţişare atletică: unul de 14 ani, celălalt cam de 18 ani.
Toată lumea pare bine dispusă, ca şi personalul de serviciu aşteptând, Surâzător, dispoziţii. Ai casei erau pesemne obişnuiţi cu improvizaţiile originale ale rotofeiului.
Un picup uriaş roteşte nişte discuri cu muzică românească ; „Hora stacatto“ cantată de Grigoraş Dinicu şi apoi tot sulb arcuşul lui „Ciocîrlia".
Un album gros, încărcat cu fotografii vechi, îşi întoarce paginile scorţoase. Grăsunul, stăpîn al casei, îl cercetează cu degetele tremurînde: „lumea amintirilor".
Maria se ridică ide pe canapea, unde o aşezase gazda, şi-şi trece mîinile pe după gîtul rotofeiului :
— Ascultă bădie, dacă (imitîndu-i accentul moldovenesc) niş acu n-ai să-mi spui şine eşti, iaca, iaca... să ştii matali că ti tund!
Toţi rid în hohote.
— Şine sînt ? Şine sînt ?... îs aşa de mari, Mărio că am putut să scot bagajile din vama New York, fără nişi o formalitate la ora 12 noapti, numai... în şinşi minuti ! Dar asta nu-i nimica pi lîngă şi mi-ai adus matali mie, graiul nostru românesc şi cîntişile noastre moldovineşti.
Cei din salon au ochii umeziţi de lacrimi.
— N-ai spus însă nimica! Cum te chiamă şi ce învîrteşti matale aici?
— Mă cheamă... şi îs din Ieşi... şi îs... şeful vămii din New York !
Apucă apoi albumul şi începe iar să-l răsfoiască, lunecînd pe gînJduri şi murmurînd, ca venind de departe:
La izvorul din valeCînta un mierloiŢurloi, ţurloi, ţurloi...
Către orele 2 şi jumătate după miezul nopţii, maşina conduce cîntăreaţa la locuinţa din str. Flesching, la 18 km de oraş, într-un cartier muncitoresc.
Lîngă şofer, rezemîndiu-şi capul de spătarul canapelei, o năpădesc amintirile... Livada copilăriei, legănatul pe genunchii lui taică-său, fetele şi flăcăii din grădina icu flori, casa bătrînească, uliţele şi oamenii mahalalei, apoi... Radio, „Alhamibra", „Neptun", „Luxandra"...
Aducerile aminte îi evocă umbrele rămase departe, urmărind cu gîndul şi inima „mesagera cîntecului românesc" peste hotare, peste ocean...
Se pomeneşte fredonînd romanţa amintirilor, pe care de atîtea ori o auzise şoptită la ureche de îndrăgostiţii din preajma ei:
Iţi mai aduci aminte, doamnă,Era tîrziu şi era toamnăŞi frunzele se-nfiorauŞi tremurau de vîntul serii...
Peste o săptămână, şeful vămii New York şi soţia o invită la cel mai mare dancing.
— Bă, neică, şi zişi matali că aişi o s-auzim cea mai bună orchestră de jazz din New York ?
— First class, Mărie !
Orchestra este în pauză. La pian doar nişte degete nevăzute ating clapele. Maria ascultă atentă... Pianistul întoarce capul şi o priveşte îndelung, curios. Moldoveanul de la vamă îl lămureşte:
— Nu ştie englezeşte, da... ştie să cînte româneşte... în toate limbile.
Pianistul zâmbeşte mirat, plin de interes :
— Credeţi că o vom îndupleca să cînte, s-o ascultăm si noi ?
Maria, fără să ştie o boabă englezeşte, înţelege totuşi. Se apropie de pian, roagă apoi pe pianist:
— Un acord de si bemol!
Surprins, dar încântat, pianistul execută rugămintea.
Cântăreaţa atacă o doină, cu glasu-i grav, dezvoltând-o pe linia dramatică, colorată, a celei mai expresive creaţii folclorice româneşti.
Pianistul rămîne împietrit. Nu-i vine să creadă ce aude. Roteşte privirea de la pian la cântăreaţă, apoi spre sală, holbînd ochii ca în faţa unei vedenii.
Sub vraja misterioasei melodii, degetele încep să alerge pe clape, dând alt acord, mânat parcă de talazul de apă vie al cântecului.
Pianist şi cântăreaţă realizează o perfectă unitate de ritm şi armonie, zvârlind în sală efluviile unei muzici originale, străbătută de fiorul unei încîntări, pe care cei din jurul meselor nu-l mai încercaseră.
Când melodia se stinge, lumea dă năvală spre estradă, aplaudând cântăreaţa, îmbrăţişînd-o, felicitînd-o, mulţumindu-i.
De unde vin cântecele
Un gazetar înalt o prinde de mînă şi o roagă să-l însoţească în holul restaurantului. Cîntăreaţa se aşează pe un colţ de canapea. Ziaristul o descoase, în franţuzeşte:
— De unde cunoaşteţi acest oîntec ? De unde-l aduceţi? În ce ţară, pe ce colţ de pămînt răsună? Spune-ţi-mi, vă rog, de unde ? De unde ?
Ţinînd privirea în gol, Maria caută, caută să găsească în amintiri locurile pe unde o purtaseră paşii, culegînd melodiile şi stihurile.
— Mă întrebaţi de unde vin aceste cîntece?... Din ţara mea, orînduită pe depărtate şi minunate meleaguri, din sfînta mea ţară, pe care o port în mine, cu munţii, cu cîmpiile, cu colinele, cu văile şi apele ei, cu toate făpturile vii, cu toţi morţii... de acolo le-am adus !
— C’est merveilleux!
Rămîne pe gînduri, încearcă şi el să descopere cu închipuirea ţara cântecelor minunate, despre care îi vorbeşte Maria.
George Enescu se află în primăvara anului 1939 în America. Într-una din seri, marele nostru compozitor vine, întovărăşit de celebrul violonist Heifetz, să viziteze pavilionul României şi s-o asculte pe Maria.
— Am venit să aud cîntecele noastre în freamătul... stejarului! Maria se înclină şi sărută mîna lui Enescu.
Cîntă „Mi-am pus busuioc 'în păr“ şi trei bucăţi de muzică populară. Enescu şi Heifetz o îmbrăţişează, în aplauzele asistenţei.
Dar...
— De unde cunoaşteţi acest oîntec ? De unde-l aduceţi? În ce ţară, pe ce colţ de pămînt răsună? Spune-ţi-mi, vă rog, de unde ? De unde ?
Ţinînd privirea în gol, Maria caută, caută să găsească în amintiri locurile pe unde o purtaseră paşii, culegînd melodiile şi stihurile.
— Mă întrebaţi de unde vin aceste cîntece?... Din ţara mea, orînduită pe depărtate şi minunate meleaguri, din sfînta mea ţară, pe care o port în mine, cu munţii, cu cîmpiile, cu colinele, cu văile şi apele ei, cu toate făpturile vii, cu toţi morţii... de acolo le-am adus !
— C’est merveilleux!
Rămîne pe gînduri, încearcă şi el să descopere cu închipuirea ţara cântecelor minunate, despre care îi vorbeşte Maria.
George Enescu se află în primăvara anului 1939 în America. Într-una din seri, marele nostru compozitor vine, întovărăşit de celebrul violonist Heifetz, să viziteze pavilionul României şi s-o asculte pe Maria.
— Am venit să aud cîntecele noastre în freamătul... stejarului! Maria se înclină şi sărută mîna lui Enescu.
Cîntă „Mi-am pus busuioc 'în păr“ şi trei bucăţi de muzică populară. Enescu şi Heifetz o îmbrăţişează, în aplauzele asistenţei.
Dar...
Numai după trei săptămîni, cîntăreaţa se hotărăşte să plece în ţară.
Pe seama acestei plecări circulă şi azi fel de fel de poveşti.
Pure invenţii !
Adevărul este că, pe de o parte lipsa de organizare temeinică a acestei ,,ambasade a cîntecului popular“, alcătuită în grabă, n-a îngăduit Măriei să-şi ia în America taraful instruit de ea s-o acompanieze; iar pe de altă parte, „soluţia” improvizării unui taraf cu elemente de... pripas găsite la New York — n-a înlesnit realizarea unei comuniuni desăvîrşite, pe linia interpretării, între orchestră şi solistă.
Şi atunci, în plin succes, anunţă despărţirea de pământul american, mîhnită că nu reuşise să-şi înjghebe acompaniamentul, care să-i ofere posibilitatea de a reda toată frumuseţea cântecelor noastre.
Reziliază contractul, restituie onorariul încasat cu anticipaţie şi trimite comisarului general all pavilionului român o scrisoare de... mulţumire.
Vremelnica-i prezenţă în metropola americană are însă un ecou puternic, stăruind până astăzi în amintirea celor ce au ascultat-o.
Artistul poporului, Ionel Budişteanu, conducătorul ansamblului de cântece şi jocuri „Rapsodia Română" — în turneul făcut în S.U.A. în 1962 — înregistrează, după 23 de ani, ecoul încă viu al cîntecelor Măriei Tănase, duse pentru prima oară de ea, dincolo de ocean.
Cu Brâncuşi în ziua plecării
Pe seama acestei plecări circulă şi azi fel de fel de poveşti.
Pure invenţii !
Adevărul este că, pe de o parte lipsa de organizare temeinică a acestei ,,ambasade a cîntecului popular“, alcătuită în grabă, n-a îngăduit Măriei să-şi ia în America taraful instruit de ea s-o acompanieze; iar pe de altă parte, „soluţia” improvizării unui taraf cu elemente de... pripas găsite la New York — n-a înlesnit realizarea unei comuniuni desăvîrşite, pe linia interpretării, între orchestră şi solistă.
Şi atunci, în plin succes, anunţă despărţirea de pământul american, mîhnită că nu reuşise să-şi înjghebe acompaniamentul, care să-i ofere posibilitatea de a reda toată frumuseţea cântecelor noastre.
Reziliază contractul, restituie onorariul încasat cu anticipaţie şi trimite comisarului general all pavilionului român o scrisoare de... mulţumire.
Vremelnica-i prezenţă în metropola americană are însă un ecou puternic, stăruind până astăzi în amintirea celor ce au ascultat-o.
Artistul poporului, Ionel Budişteanu, conducătorul ansamblului de cântece şi jocuri „Rapsodia Română" — în turneul făcut în S.U.A. în 1962 — înregistrează, după 23 de ani, ecoul încă viu al cîntecelor Măriei Tănase, duse pentru prima oară de ea, dincolo de ocean.
Cu Brâncuşi în ziua plecării
Pe sculptorul cu renume universal, Constantin Brâncuşi — de fel din Gorj — cîntăreaţa îi cunoscuse la Paris cu prilejul Expoziţiei din 1937. Îl regăseşte la New York.
În ziua plecării, o roagă să vină să-l vadă. O îmbrăţişează:
— Zi-mi, Mărie, acum la despărţire, cîntecele noastre, numai pentru mine!
Brâncuşi se întoarce cu faţa la perete, ca să nu-l vadă Maria, şi plânge...
Cîntecul se sfîrşise de mult! Îşi şterge lacrimile pe furiş şi, cu glas tremurînd, îi urează drum bun.
Maria îi sărută mîna :
— Nene Costache, în curînd să ne revedem în ţară, în minunata noastră ţară, pe Jii, neică, pe Jii, la Gorj!
Londra
În drum spre ţară, Maria se opreşte în metropola britanică. Aflase că acolo locuia un vestit profesor, muzician şi folclorist.
Îl vizitează şi-l întreabă ce îndrumări i-ar putea da, în privinţa unor studii socotite de el utile, pentru a-şi desăvârşi interpretarea cântecelor populare.
Profesorul londonez — care vorbeşte perfect franţuzeşte — o roagă să-i cînte cîteva bucăţi din folclorul românesc.
Ascultînd-o, zîmbeşte mirat şi satisfăcut. După cîteva cîntece, se ridică de la birou, vesel, îi ia mîinile, i le strânge zdravăn şi-i spune emoţionat:
— Dragă doamnă, nu e nevoie să vă dau nici o îndrumare. Vă sfătuiesc numai să nu vă treacă cumva prin minte să studiaţi cu vreun profesor de canto! Veţi strica tezaurul pe care-l purtaţi cu d-voastră! lmbogăţiţi-vă repertoriul şi... interpretaţi-l numai aşa cum îl simţiţi. Continuaţi cum aţi început şi dacă veţi izbuti să stăpîniţi şi vreo limbă străină, veţi putea interpreta, cu acelaşi succes, orice piesă de folclor muzical.
La despărţire, o roagă să-l treacă şi pe el în rândurile admiratorilor, urîndu-i să meargă din biruinţă în biruinţă.
După consultaţia la profesor, Maria îşi cumpără cîteva reviste, se îndreaptă către parcul Primerose Hill şi se aşează pe o bancă,
Lîngă ea vine să se odihnească o bătrânică, împingând un cărucior, între pernele căruia zăreşte o fetiţă dolofană. Pe nesimţite bătrânica începe să îngâne pe „româneşte" un cântec
de leagăn. Maria ascultă şi nu-i vine să creadă. Bătrâna îşi
încheie cântecul:
Îl vizitează şi-l întreabă ce îndrumări i-ar putea da, în privinţa unor studii socotite de el utile, pentru a-şi desăvârşi interpretarea cântecelor populare.
Profesorul londonez — care vorbeşte perfect franţuzeşte — o roagă să-i cînte cîteva bucăţi din folclorul românesc.
Ascultînd-o, zîmbeşte mirat şi satisfăcut. După cîteva cîntece, se ridică de la birou, vesel, îi ia mîinile, i le strânge zdravăn şi-i spune emoţionat:
— Dragă doamnă, nu e nevoie să vă dau nici o îndrumare. Vă sfătuiesc numai să nu vă treacă cumva prin minte să studiaţi cu vreun profesor de canto! Veţi strica tezaurul pe care-l purtaţi cu d-voastră! lmbogăţiţi-vă repertoriul şi... interpretaţi-l numai aşa cum îl simţiţi. Continuaţi cum aţi început şi dacă veţi izbuti să stăpîniţi şi vreo limbă străină, veţi putea interpreta, cu acelaşi succes, orice piesă de folclor muzical.
La despărţire, o roagă să-l treacă şi pe el în rândurile admiratorilor, urîndu-i să meargă din biruinţă în biruinţă.
După consultaţia la profesor, Maria îşi cumpără cîteva reviste, se îndreaptă către parcul Primerose Hill şi se aşează pe o bancă,
Lîngă ea vine să se odihnească o bătrânică, împingând un cărucior, între pernele căruia zăreşte o fetiţă dolofană. Pe nesimţite bătrânica începe să îngâne pe „româneşte" un cântec
de leagăn. Maria ascultă şi nu-i vine să creadă. Bătrâna îşi
încheie cântecul:
Tu eşti floare de gherghinăRăsărită în grădină,În grădină, la fereastră !Doamne, asta-i fata noastră!
Copilul adoarme, legănat de cîntec şi de arcurile căruciorului. Bătrânei i se înseninează faţa, i se topesc parcă sbîrciturile şi surâde fericită, privind fetiţa.
Maria se apropie de englezoaică:
— Iertaţi-mă doamnă! De unde ştiţi acest dntec de leagăn? Cum a ajuns la urechea dumneavoastră aici, în Londra ?
Într-o românească cu accent englezesc, bătrîna răspunde binevoitoare:
— Oh! doamnă, de unde-l ştiu? Îl ştiu din România. Sînteţi româncă, după cum văd! Ascultaţi povestea cântecului: am locuit în tinereţe în ţara dumneavoastră, cinci ani.
O fetişoară frumoasă din Oradea îmi legăna copila şi-i cînta cîntecul pe care l-aţi auzit. Copila de atunci e mama fetiţei ce doarme în cărucior. Fata, de la care am învăţat cîntecul, se numeşte Ileana Giurgiu; din întâmplare am vechea ei adresă. Eu i-am mai scris la Oradea, în str. Primăverii...
— Neaşteptată, ciudată, dar încîntătoare întâmplare, doamnă! Poimîine plec spre ţară şi mă voi opri la Oradea. O caut pe Ileana Giurgiu, şi-i duc veşti despre d-voastră.
Maria se grăbeşte să plece acasă.
La Londra atmosfera este încărcată de tensiunea politică prilejuită de rapida evoluţie a evenimentelor pe plan internaţional.
Maria se găseşte în capitala britanică în luna iunie.
Numai cîteva săptămâni de fierbere internaţională şi cel de al doilea război mondial izbucneşte în septembrie 1939.
Cîntăreaţa porneşte, fără să-şi mai îngăduie vreun răgaz, către ţară.
Ileana Giurgiu
Ajunsă la Oradea, se interesează şi descoperă în cele din urmă pe Ileana Giurgiu, într-o casă din marginea oraşului.
Intră în curte şi întrebă :
— Aici stă Ileana Giurgiu ?
— Da ! răspunde o femeie în vîrstă, îmbrăcată în oprege ardeleneşti. Cine sînteţi şi ce poftiţi?
— Sînt Maria Tănase... care cîntă la radio.
— D-apoi... cu ce bucurie să vă primim, doamnă!
Maria dă roată cu ochii-n odaie şi zăreşte, agăţată cu nişte sfori de grindă, o copaie, iar în copaie un copil, care stă să adoarmă. Priveşte lung la bătrînă, apoi la copilul din copaie.
— Am fost la Londra, măicuţă, şi acolo am cunoscut-o pe doamna Lacserr. O mai ţii minte mata?
— Grăieşte, mă rog frumos, doamnă! Dumnezeu să te ţie... (şi lovindu-se cu rnîna peste frunte) d-apoi, cum să n-o mai ţin minte ? Că doar nu-s moartă !
— M-a rugat să-ţi spun, măicuţă, că n-a uitat cîntecul pe care-1 ziceai matale, cînd îi adormeai fetiţa. Matale l-ai uitat?
— D-apoi, mă rog frumos, cum să-l uit? Că doamna Lacserr nu l-o fi luat cu rădăcini cu tot, cînd a plecat! Doar cu el îmi leagăn acum strănepotul:
Intră în curte şi întrebă :
— Aici stă Ileana Giurgiu ?
— Da ! răspunde o femeie în vîrstă, îmbrăcată în oprege ardeleneşti. Cine sînteţi şi ce poftiţi?
— Sînt Maria Tănase... care cîntă la radio.
— D-apoi... cu ce bucurie să vă primim, doamnă!
Maria dă roată cu ochii-n odaie şi zăreşte, agăţată cu nişte sfori de grindă, o copaie, iar în copaie un copil, care stă să adoarmă. Priveşte lung la bătrînă, apoi la copilul din copaie.
— Am fost la Londra, măicuţă, şi acolo am cunoscut-o pe doamna Lacserr. O mai ţii minte mata?
— Grăieşte, mă rog frumos, doamnă! Dumnezeu să te ţie... (şi lovindu-se cu rnîna peste frunte) d-apoi, cum să n-o mai ţin minte ? Că doar nu-s moartă !
— M-a rugat să-ţi spun, măicuţă, că n-a uitat cîntecul pe care-1 ziceai matale, cînd îi adormeai fetiţa. Matale l-ai uitat?
— D-apoi, mă rog frumos, cum să-l uit? Că doamna Lacserr nu l-o fi luat cu rădăcini cu tot, cînd a plecat! Doar cu el îmi leagăn acum strănepotul:
Tu eşti floare de bujorRăsărită în răzor,Lîngă fereastră-n pridvor!Doamne, ăsta ni-i fecior!. . . . . . . . . . . . . . . . .
În aceeaşi clipă, intră pe uşă o femeie tînără cam de vreo 20 de ani. Bătrîna dă lămuriri:
— Aiasta mi-i nepoată, fata mea e mumă-sa; ş-apoi aista, căruia îi cînt şi-l leagăn, aista mi-e strănepotu.
Şi iar zice cîntecelul.
Maria prinde pe străbunică în braţe şi o sărută pe amîndoi obrajii:
— Ţine-te cerul, măicuţă, ca să legeni şi să adormi cu ghiersul matale toţi pruncii!
„Ruxandra“ şi „Luther“
— Aiasta mi-i nepoată, fata mea e mumă-sa; ş-apoi aista, căruia îi cînt şi-l leagăn, aista mi-e strănepotu.
Şi iar zice cîntecelul.
Maria prinde pe străbunică în braţe şi o sărută pe amîndoi obrajii:
— Ţine-te cerul, măicuţă, ca să legeni şi să adormi cu ghiersul matale toţi pruncii!
„Ruxandra“ şi „Luther“
Maria soseşte în Capitală cam pe la jumătatea lunii iulie 1939 şi-şi reia cîntecul pe estrada unei grădini de vară din Făgădău: ,,Ruxandra“.
În aceeaşi vreme, ispitiţi de succesul Măriei, patronii crîşmelor şi restaurantelor — ca să-şi mărească vadul — angajează la nimereală cîntăreţi de muzică populară.
Epigramistul Jupiter ironizează „Falşii interpreţi de muzică populară”:
Aţi masacrat mereu folclorulCu muzică nepopulară,Dar se va revolta poporul,Că-i faceţi arta de ocară.
Spre toamnă, cînd începe frigul, grădina „Ruxandra“ se închide. Patronul închiriază pentru sezonul de iarnă marele local „Luther“, de lîngă Gara de Nord.
Clientela de la „Ruxandra" se strămută acolo.
Datorită concentrărilor, de trupe, grupuri de soldaţi flămânzi, zgribuliţi de frig, aşteaptă, pe trotuarul din faţa localului, ora plecării trenurilor.
La ora 1 noaptea, după program, Maria dă cu ochii de ei; strigă patronul şi-i dă dispoziţie ca să-i aşeze la mese, să le dea de mîncare şi băutură pe socoteala ei.
Cum aproape nu-i seară să nu întâlnească concentraţi înfometaţi şi rebegiţi de frig, Maria îşi cheltuieşte zilnic banii cîştigaţi, încercînd să ajute pe cei în suferinţă.
Prietenii, care stau iar în juru-i, nu contenesc să se minuneze de generozitatea ei fără stavilă. Primind drept „gaj“ o sumă enormă pentru epoca aceea, pleacă spre casă fără nici o leţcaie în buzunar, dar... — cum ne spune prietena ei Aurora Şotropa — doldora de... bucurie.
Umbra de la Milano
În iunie 1940, Smith, omul de afaceri american, soseşte din nou în ţară şi îşi caută cîntăreaţa. Încearcă s-o convingă să accepte propunerea făcută cu doi ani înainte, de a părăsi ţara; începînd — în impresariatul său — turneul mondial al cîntecului popular românesc.
Îi schiţează primejdiile care o ameninţă rămînînd în ţară, încît — îi argumentează el — curînd România va trebui să intre în război. Franţa, Belgia, Olanda şi Norvegia fuseseră cotropite de hitlerişti.
Maria primeşte.
După zece zile, americanul pleacă în Italia, aşteptînd-o la Milano. Telegrame şi telefoane zilnice o stimulează să-şi grăbească plecarea.
Maria vinde maşina, se desparte lăcrimînd de credinciosul ei şofer Ilie Rotaru, lichidează mobila, dăruind familiei şi prietenilor o serie de lucruri, şi numai cu trei valize pline cu costume româneşti, rochii, pantofi şi pălării, pleacă la Milano, unde în gară o aştepta americanul.
Din nou îi conturează perspectiva turneului pe tot globul — spre faima ei şi a cîntecului românesc — avînd prilejul, în acelaşi timp, să culeagă şi să interpreteze folclorul muzical al ţărilor programate pe itinerar.
Hotărăsc voiajul spre S.U.A. peste o lună, cu un transatlantic american, făcînd escală la Genova. Îi lasă banii necesari şi o îndeamnă să viziteze Milano, Roma şi Florenţa în lipsa Iui.
Smith pleacă apoi la Madrid, Barcelona şi Londra, continuîndu-şi călătoria sa de afaceri, urmând să revină la Milano cu trei zile înainte de data fixată pentru îmbarcarea la Genova. Cumpără şi cele două bilete de voiaj peste ocean.
Rămasă singură la Milano, Maria vizitează vestitul Dom gotic de marmură construit în veacul al XlV-ilea şi Scala din Milano, opera, unde visează să obţină consacrarea toţi marii cîntăreţi ai lumii. Pleacă apoi la Florenţa, unde cercetează lăcaşurile de artă printre care celebra Galerie Pitti, cuprinzînd creaţiile pictorilor florentini, urcând pînă la Michelangelo şi Leonardo da Vinci; apoi sculpturile lui Donatello şi geometria arhitectonicii lui Bruneleschi; muzeul Uffizi.
Catedralele şi clădirile îngăduie Măriei să încerce emoţia muzicală a jocului de culori şi linii.
Cîntăreaţa trece alene, ca într-o visare, pe străzile medievale ale cetăţii şi suie treptele la Santa Maria del Fiore.
Tulburată de minunile artei plămădite de geniul florentin, Maria pleacă spre Roma.
Rămîne acolo o săptămână întreagă, vizitînd muzeele, galeriile de artă şi monumentele făurite în patru cicluri de cultură şi civilizaţie.
Sensibilitatea ei artistică — neajutorată de podoaba cunoştinţelor adecuate — îi luminează totuşi înţelegerea. Se preumblă, sfredelită de cascada emoţiilor prilejuite de prezenţa în actualitate a unor opere, cărora rezistenţa materiei, modelată să dea expresie gândirii, le-a îngăduit să înfrunte biruitoare vicisitudinile veacurilor cernute de-a lungul a trei milenii.
Pretutindeni însă, în Italia, Maria este impresionată — în oraşe, în gări, în trenuri — de figurile posomorite ale oamenilor, îndureraţi de morţii şi mizeriile pricinuite de războiul nedorit de masele populare, război în care le tîrîse nebunia fascismului.
Revine la Milano, aşteptînd sosirea lui Smtih.
Se străduieşte să se adune, zguduită sufleteşte de impresiile care o stăpînesc încă puternic.
Îi schiţează primejdiile care o ameninţă rămînînd în ţară, încît — îi argumentează el — curînd România va trebui să intre în război. Franţa, Belgia, Olanda şi Norvegia fuseseră cotropite de hitlerişti.
Maria primeşte.
După zece zile, americanul pleacă în Italia, aşteptînd-o la Milano. Telegrame şi telefoane zilnice o stimulează să-şi grăbească plecarea.
Maria vinde maşina, se desparte lăcrimînd de credinciosul ei şofer Ilie Rotaru, lichidează mobila, dăruind familiei şi prietenilor o serie de lucruri, şi numai cu trei valize pline cu costume româneşti, rochii, pantofi şi pălării, pleacă la Milano, unde în gară o aştepta americanul.
Din nou îi conturează perspectiva turneului pe tot globul — spre faima ei şi a cîntecului românesc — avînd prilejul, în acelaşi timp, să culeagă şi să interpreteze folclorul muzical al ţărilor programate pe itinerar.
Hotărăsc voiajul spre S.U.A. peste o lună, cu un transatlantic american, făcînd escală la Genova. Îi lasă banii necesari şi o îndeamnă să viziteze Milano, Roma şi Florenţa în lipsa Iui.
Smith pleacă apoi la Madrid, Barcelona şi Londra, continuîndu-şi călătoria sa de afaceri, urmând să revină la Milano cu trei zile înainte de data fixată pentru îmbarcarea la Genova. Cumpără şi cele două bilete de voiaj peste ocean.
Rămasă singură la Milano, Maria vizitează vestitul Dom gotic de marmură construit în veacul al XlV-ilea şi Scala din Milano, opera, unde visează să obţină consacrarea toţi marii cîntăreţi ai lumii. Pleacă apoi la Florenţa, unde cercetează lăcaşurile de artă printre care celebra Galerie Pitti, cuprinzînd creaţiile pictorilor florentini, urcând pînă la Michelangelo şi Leonardo da Vinci; apoi sculpturile lui Donatello şi geometria arhitectonicii lui Bruneleschi; muzeul Uffizi.
Catedralele şi clădirile îngăduie Măriei să încerce emoţia muzicală a jocului de culori şi linii.
Cîntăreaţa trece alene, ca într-o visare, pe străzile medievale ale cetăţii şi suie treptele la Santa Maria del Fiore.
Tulburată de minunile artei plămădite de geniul florentin, Maria pleacă spre Roma.
Rămîne acolo o săptămână întreagă, vizitînd muzeele, galeriile de artă şi monumentele făurite în patru cicluri de cultură şi civilizaţie.
Sensibilitatea ei artistică — neajutorată de podoaba cunoştinţelor adecuate — îi luminează totuşi înţelegerea. Se preumblă, sfredelită de cascada emoţiilor prilejuite de prezenţa în actualitate a unor opere, cărora rezistenţa materiei, modelată să dea expresie gândirii, le-a îngăduit să înfrunte biruitoare vicisitudinile veacurilor cernute de-a lungul a trei milenii.
Pretutindeni însă, în Italia, Maria este impresionată — în oraşe, în gări, în trenuri — de figurile posomorite ale oamenilor, îndureraţi de morţii şi mizeriile pricinuite de războiul nedorit de masele populare, război în care le tîrîse nebunia fascismului.
Revine la Milano, aşteptînd sosirea lui Smtih.
Se străduieşte să se adune, zguduită sufleteşte de impresiile care o stăpînesc încă puternic.
În singurătatea camerei elegante a hotelului milanez, cîntâreaţa, răsărită în Livada cu Duzi dintr-o margine a Cetăţii lui Bucur, se pomeneşte năvălită de amintirile copilăriei, ale adolescenţei şi de urcuşul ei tineresc şi cutezător către crestele împlinirii unei nestăvilite chemări.
Trîmbiţele de argint ale acestei chemări desfăşură gama nesfârşită a melodiilor şi stihurilor, germinate de poporul chinuit de vitregia vremurilor.
Chemarea sfredelitoare a ţării de baştină ascute dorul şi întunecă priveliştea inedită a Italiei, unde păşise pentru întîia oară.
În clipa cumpenei, plecîndu-se sub potopul amintirilor, Maria cheamă la telefon Bucureştii. îi răspunde la capătul firului, care o leagă de ţara ei, prietena Aurora Şotropa.
— Draga mea, ascultă vestea cea mare; eu vin acasă! Nu pot! Nu pot să mă despart de ţară, de Livada cu Duzi, de taica, de voi toţi...
— Cum? Şi... americanul ce zice?
— Nu ştiu, lipseşte. Îl priveşte! Eu mâine plec spre ţară. Am să-i las o scrisoare; sper să mă înţeleagă! Dacă nu va putea să-mi desluşească gîndul... îmi pare rău pentru el.
A doua zi, seara, pleacă spre ţară.
Maria a fost stejar cu rădăcini, nu pasăre călătoare.
Pe pămîntul patriei
Trîmbiţele de argint ale acestei chemări desfăşură gama nesfârşită a melodiilor şi stihurilor, germinate de poporul chinuit de vitregia vremurilor.
Chemarea sfredelitoare a ţării de baştină ascute dorul şi întunecă priveliştea inedită a Italiei, unde păşise pentru întîia oară.
În clipa cumpenei, plecîndu-se sub potopul amintirilor, Maria cheamă la telefon Bucureştii. îi răspunde la capătul firului, care o leagă de ţara ei, prietena Aurora Şotropa.
— Draga mea, ascultă vestea cea mare; eu vin acasă! Nu pot! Nu pot să mă despart de ţară, de Livada cu Duzi, de taica, de voi toţi...
— Cum? Şi... americanul ce zice?
— Nu ştiu, lipseşte. Îl priveşte! Eu mâine plec spre ţară. Am să-i las o scrisoare; sper să mă înţeleagă! Dacă nu va putea să-mi desluşească gîndul... îmi pare rău pentru el.
A doua zi, seara, pleacă spre ţară.
Maria a fost stejar cu rădăcini, nu pasăre călătoare.
Pe pămîntul patriei
Cînd trenul lasă în urmă hotarele străine şi ajunge pe pămîntui ţării, Maria pluteşte purtată pe aripile nespusei bucurii. Lacrimile se adună strop cu strop şi curg şiroaie pe obraji.
Cîrdurile albe de gîşte, turmele de oi, vitele colindând să culeagă firele de iarbă deasă din cîmpia scăldată în lumină a Banatului şi în preajma lor paznicii, cîinii lăţoşi dîndu-le tîrcoale, codanele şi flăcăiandrii proptiţi în bîte groase cîntînd din fluiere subţiri cu sunet ascuţit — imaginea mişcătoare realizează frânturi din peisajul viu şi nepieritor al pământului de baştină.
Pe fundul văilor şi pe coline, casele satelor ascunse în verdeaţă par nişte porumbiţe albe, clocind în iarbă.
Cîntăreaţa soarbe, cu ochii împătimaţi de doruri, priveliştea, contopind-o în climatul patriei.
Soseşte în Bucureşti la începutul lunii august 1940.
Prigoana
Cîrdurile albe de gîşte, turmele de oi, vitele colindând să culeagă firele de iarbă deasă din cîmpia scăldată în lumină a Banatului şi în preajma lor paznicii, cîinii lăţoşi dîndu-le tîrcoale, codanele şi flăcăiandrii proptiţi în bîte groase cîntînd din fluiere subţiri cu sunet ascuţit — imaginea mişcătoare realizează frânturi din peisajul viu şi nepieritor al pământului de baştină.
Pe fundul văilor şi pe coline, casele satelor ascunse în verdeaţă par nişte porumbiţe albe, clocind în iarbă.
Cîntăreaţa soarbe, cu ochii împătimaţi de doruri, priveliştea, contopind-o în climatul patriei.
Soseşte în Bucureşti la începutul lunii august 1940.
Prigoana
Maria Tănase, care-şi făcuse debutul încercărilor ei de interpretă a cîntecelor ţărăneşti şi de mahala în cercul de scriitori, gazetari şi muzicieni animaţi de idei progresiste — fără a face apoi ochiade reprezentanţilor curentelor de dreapta — este trecută pe lista prigoniţilor.
Regimul de dictatură legionară îi interzice orice manifestare artistică.
Ministerul propagandei dă ordin Societăţii de Radiodifuziune să distrugă matriţele şi discurile cîntăreţei din discoteca Radioului.
Cu furia caracteristică ucigaşilor, înregistrările, închizînd în desenele lor cu linii tremurate fragmente din tezaurul folclorului nostru, sînt călcate în picioare şi prefăcute în ţăndări de noii funcţionari, purtînd cămăşi verzi, cisme de fabricaţie hitleristă şi pistoale prinse ostentativ la cingătoare.
Oficina huliganică „Porunca vremii “ publică o serie de articole violente, batjocorind întreaga activitate a cîntăreţei, tăgăduindu-i orice însuşire artistică, denunţînd-o opiniei publice pentru crima de a fi „falsificat folclorul nostru“ şi acuzînd-o de strînse legături cu cercurile democratice.
De teamă să nu fie suprimată de bandele asasine, Maria Tănase părăseşte locuinţa din Blocul Bazaltin şi se ascunde într-o cămăruţă din mahalaua Cărămidarilor.
Vasile Pester, vechiul admirator de la „Neptun“, o însoţeşte pretutindeni şi e gata să sară înaintea pîndei ucigaşe primejduind viaţa Mariei.
Rămîne aproape singură.
Prieteni şi admiratori, ameninţaţi ei înşişi, îşi pierd urma trecîmd în anonimatul periferiei Capitalei sau refugiindu-se în provincie.
Credinciosul Pester o aprovizionează cu alimente şi îi aduce zilnic ştiri despre întîmplările tragice pricinuite de urgia legionară.
Asasinatul, trădarea, sugrumarea oricărei urme de libertate ameninţă să zvîrle ţara în haos.
După gîlceava dintre Antonescu şi legionari, finalizată cu rebeliunea „bandelor verzi“ din ianuarie 1941, dominaţia hitleristă în România devine absolută. Gestapo-ul se instalează aci, ca şi dînd ar fi fost vorba de o provincie a Reich-ului.
Înainte de a-şi da seama că teroarea continuă, folosind metode mulit mai rafinate, Maria revine în vechea locuinţă din Blocul Bazaltin.
Într-o dimineaţă se prezintă un maior neamţ, care o invită să-l urmeze. Este transportată cu maşina la Malmaison, unde — în prezenţa unui căpitan român — maiorul S.S. o anchetează şase ore asupra activităţii şi legăturilor ei cu cercurile democratice. Readusă acasă, este declarată arestată la domiciliu şi pusă sub pază.
Ofiţerul nazist vine şi o interoghează aproape zilnic; în cele din urmă, îi... propune să plece să cînte în Egipt, în S.U.A. în serviciul şi pe socoteala Gestapo-ului. Cîntăreaţa răspunde categoric că nu acceptă propunerea şi nu părăseşte ţara.
Într-una din zile, maiorul nazist, reţinut de alte însărcinări, nu apare. Prizoniera se uită pe geam, iscodeşte cu privirea împrejurimile blocului, apoi, furişmdu-se coboară tiptil pe scara de serviciu şi, pe străzi ocolite, se îndreaptă spre Calea Dorobanţilor. Urcă într-o maşină, porneşte către centrul oraşului, opreşte în faţa unui magazin, achită şoferul şi coboară. Se duce pe jos la prietena ei, Zizica Mîrzescu, căreia îi cere adăpost.
Discurile salvatoare
Regimul de dictatură legionară îi interzice orice manifestare artistică.
Ministerul propagandei dă ordin Societăţii de Radiodifuziune să distrugă matriţele şi discurile cîntăreţei din discoteca Radioului.
Cu furia caracteristică ucigaşilor, înregistrările, închizînd în desenele lor cu linii tremurate fragmente din tezaurul folclorului nostru, sînt călcate în picioare şi prefăcute în ţăndări de noii funcţionari, purtînd cămăşi verzi, cisme de fabricaţie hitleristă şi pistoale prinse ostentativ la cingătoare.
Oficina huliganică „Porunca vremii “ publică o serie de articole violente, batjocorind întreaga activitate a cîntăreţei, tăgăduindu-i orice însuşire artistică, denunţînd-o opiniei publice pentru crima de a fi „falsificat folclorul nostru“ şi acuzînd-o de strînse legături cu cercurile democratice.
De teamă să nu fie suprimată de bandele asasine, Maria Tănase părăseşte locuinţa din Blocul Bazaltin şi se ascunde într-o cămăruţă din mahalaua Cărămidarilor.
Vasile Pester, vechiul admirator de la „Neptun“, o însoţeşte pretutindeni şi e gata să sară înaintea pîndei ucigaşe primejduind viaţa Mariei.
Rămîne aproape singură.
Prieteni şi admiratori, ameninţaţi ei înşişi, îşi pierd urma trecîmd în anonimatul periferiei Capitalei sau refugiindu-se în provincie.
Credinciosul Pester o aprovizionează cu alimente şi îi aduce zilnic ştiri despre întîmplările tragice pricinuite de urgia legionară.
Asasinatul, trădarea, sugrumarea oricărei urme de libertate ameninţă să zvîrle ţara în haos.
După gîlceava dintre Antonescu şi legionari, finalizată cu rebeliunea „bandelor verzi“ din ianuarie 1941, dominaţia hitleristă în România devine absolută. Gestapo-ul se instalează aci, ca şi dînd ar fi fost vorba de o provincie a Reich-ului.
Înainte de a-şi da seama că teroarea continuă, folosind metode mulit mai rafinate, Maria revine în vechea locuinţă din Blocul Bazaltin.
Într-o dimineaţă se prezintă un maior neamţ, care o invită să-l urmeze. Este transportată cu maşina la Malmaison, unde — în prezenţa unui căpitan român — maiorul S.S. o anchetează şase ore asupra activităţii şi legăturilor ei cu cercurile democratice. Readusă acasă, este declarată arestată la domiciliu şi pusă sub pază.
Ofiţerul nazist vine şi o interoghează aproape zilnic; în cele din urmă, îi... propune să plece să cînte în Egipt, în S.U.A. în serviciul şi pe socoteala Gestapo-ului. Cîntăreaţa răspunde categoric că nu acceptă propunerea şi nu părăseşte ţara.
Într-una din zile, maiorul nazist, reţinut de alte însărcinări, nu apare. Prizoniera se uită pe geam, iscodeşte cu privirea împrejurimile blocului, apoi, furişmdu-se coboară tiptil pe scara de serviciu şi, pe străzi ocolite, se îndreaptă spre Calea Dorobanţilor. Urcă într-o maşină, porneşte către centrul oraşului, opreşte în faţa unui magazin, achită şoferul şi coboară. Se duce pe jos la prietena ei, Zizica Mîrzescu, căreia îi cere adăpost.
Discurile salvatoare
Un demnitar străin, aflîndu-se în România, îşi exprimă dorinţa să asculte muzica populară românească interpretată de unul din cei mai buni cîntăreţi.
Atunci, ministerul propagandei îşi aduce aminte de Maria Tănase.
Radiodifuziunea primeşte ordin să-i programeze cîntecele. Ordinul provoacă panică, întrucît legionarii îi distruseseră toate imprimările.
Directorul de cabinet al ministrului o caută acasă. Portarul îi comunică însă că locatara lipseşte de mai bine de două luni, fără să-l fi anunţat unde pleacă.
În timp ce se frămîntă, îngrijoraţi să găsească o soluţie spre a împlini dorinţa înaltului demnitar, un vechi salariat al Radiodifuziunii, pe nume Vlădescu, îi scoate din încurcătură, dînd la iveală două discuri ale Măriei.
Admiratorul anonim al cîntăreţei sustrăsese din discotecă, în ziua cînd se dezlănţuise furia distrugătoare de plăci şi matriţe, cele două discuri, ipe care erau imprimate patru cîntece şi le ascunsese acasă, între cărţile din bibliotecă.
A treia zi, după ce îşi ascultase, înfrigurată, cîntecele pe undele radioului, Maria se mută din nou în cămăruţa închiriată.
Istanbul
Atunci, ministerul propagandei îşi aduce aminte de Maria Tănase.
Radiodifuziunea primeşte ordin să-i programeze cîntecele. Ordinul provoacă panică, întrucît legionarii îi distruseseră toate imprimările.
Directorul de cabinet al ministrului o caută acasă. Portarul îi comunică însă că locatara lipseşte de mai bine de două luni, fără să-l fi anunţat unde pleacă.
În timp ce se frămîntă, îngrijoraţi să găsească o soluţie spre a împlini dorinţa înaltului demnitar, un vechi salariat al Radiodifuziunii, pe nume Vlădescu, îi scoate din încurcătură, dînd la iveală două discuri ale Măriei.
Admiratorul anonim al cîntăreţei sustrăsese din discotecă, în ziua cînd se dezlănţuise furia distrugătoare de plăci şi matriţe, cele două discuri, ipe care erau imprimate patru cîntece şi le ascunsese acasă, între cărţile din bibliotecă.
A treia zi, după ce îşi ascultase, înfrigurată, cîntecele pe undele radioului, Maria se mută din nou în cămăruţa închiriată.
Istanbul
În primăvară, 1941, Maria pleacă într-un turneu la Istanbul, cu un ansamblu artistic condus de Nicu Kiriţescu şi Aurel Maican, să dea — la „Taxîm“ — vreo 60 de reprezentaţii.
Din ansamblu fac parte: soprana lirică Olga Sodomoneanu, Hristu Nicolaide, tenorul Viorel Chicideanu, Nuţi Pantazi, surorile Martinescu, Ştefan Glodariu; în balet: Marusia Nicandrova, Tatiana Russo, Lucica Pîrvulescu, Juan, Maria Şerban-Sevaskaia.
Revista se numeşte „Melody-Revue“.
În seara premierei, sala teatrului ,„Taxîm“ — sală cu mese în locul şirurilor de fotolii — este arhiplină. Publicul nu se arată însă entuziasmat de spectacolul ansamblului românesc, presărat şi cu şlagăre franţuzeşti.
Tabloul Mariei — pregătit ca număr de rezistenţă şi scontat de mare efect, scena fiind îmbrăcată cu splendide covoare olteneşti, cîntăreaţa purtînd un minunat costum naţional, în mijlocul a zece fete învesmântate fiecare în costumele specifice tuturor regiunilor ţării — trezeşte doar interesul iscat de ineditul lui.
Aplauze convenţionale. Nici vorbă de bisuri.
Cum ne povesteşte Nicolaide, eşecul premierei îi întristează pe toţi, dar mai vârtos pe Maria, care pînă atunci nu cunoscuse decât sărbătoarea succesului. Nu poate închide ochii toată noaptea.
Dis-de-dimineaţă, a doua zi, însoţită de Nicolaide — care cunoaşte cîteva cuvinte turceşti şi mai ales greceşti — trece podul de la Galata, hoinărind prin vechiul Istanbul, pătrunzînd în mahalalele sărace.
Ajung la porţile unui cimitir cu chiparoşi negri, srtrăjuind ca nişte coloane dese parcul trist al mormintelor de marmură.
Sînt în cartierul numit Sulu-Kule.
Roiesc copii desculţi, în zdrenţe, lihniţi de foame, ca şi cîinii ofticoşi şi costelivi dînd tîrcoale cimitirului.
Mîhnirea de la premieră creşte în mohorîtul peisaj al mizeriei.
— Încotro mai mergem, Mario?
— Caut fîntîna folclorului turcesc. N-ai văzut că în cartierul elegant din Pera unde locuim noi, în noul Istanbul, nici urmă de aşa ceva ? N-auzi decît cîntece franţuzeşti, englezeşti şi... tangouri turceşti ! Dacă nu găsesc nici aicea fîntîna după care umblu, vă las... dracului cu turneul vostru şi plec acasă!
Către amiază, într-o cafenea scundă şi întunecoasă, de-ţi era teamă să intri, Maria descoperă folclorul turcesc.
În mijlocul cafenelei, stînd pe podea, un turc bătrîn, urît foc, desculţ şi murdar de noroi, cînta dintr-un instrument foarte ciudat, ţipulkă — un burduf şi o singură coardă.
Turcii din „local“, peticiţi şi golaşi ca şi el, îl ascultă dînd din cap, cu sfîrcul limbii iţit pe buza inferioară.
Mîngîindu-şi singura coardă cu degetele-i noduroase, turcul cu faţa încondeiată de zbîrcituri face însă să vibreze mii de sunete.
Şahanè
Din ansamblu fac parte: soprana lirică Olga Sodomoneanu, Hristu Nicolaide, tenorul Viorel Chicideanu, Nuţi Pantazi, surorile Martinescu, Ştefan Glodariu; în balet: Marusia Nicandrova, Tatiana Russo, Lucica Pîrvulescu, Juan, Maria Şerban-Sevaskaia.
Revista se numeşte „Melody-Revue“.
În seara premierei, sala teatrului ,„Taxîm“ — sală cu mese în locul şirurilor de fotolii — este arhiplină. Publicul nu se arată însă entuziasmat de spectacolul ansamblului românesc, presărat şi cu şlagăre franţuzeşti.
Tabloul Mariei — pregătit ca număr de rezistenţă şi scontat de mare efect, scena fiind îmbrăcată cu splendide covoare olteneşti, cîntăreaţa purtînd un minunat costum naţional, în mijlocul a zece fete învesmântate fiecare în costumele specifice tuturor regiunilor ţării — trezeşte doar interesul iscat de ineditul lui.
Aplauze convenţionale. Nici vorbă de bisuri.
Cum ne povesteşte Nicolaide, eşecul premierei îi întristează pe toţi, dar mai vârtos pe Maria, care pînă atunci nu cunoscuse decât sărbătoarea succesului. Nu poate închide ochii toată noaptea.
Dis-de-dimineaţă, a doua zi, însoţită de Nicolaide — care cunoaşte cîteva cuvinte turceşti şi mai ales greceşti — trece podul de la Galata, hoinărind prin vechiul Istanbul, pătrunzînd în mahalalele sărace.
Ajung la porţile unui cimitir cu chiparoşi negri, srtrăjuind ca nişte coloane dese parcul trist al mormintelor de marmură.
Sînt în cartierul numit Sulu-Kule.
Roiesc copii desculţi, în zdrenţe, lihniţi de foame, ca şi cîinii ofticoşi şi costelivi dînd tîrcoale cimitirului.
Mîhnirea de la premieră creşte în mohorîtul peisaj al mizeriei.
— Încotro mai mergem, Mario?
— Caut fîntîna folclorului turcesc. N-ai văzut că în cartierul elegant din Pera unde locuim noi, în noul Istanbul, nici urmă de aşa ceva ? N-auzi decît cîntece franţuzeşti, englezeşti şi... tangouri turceşti ! Dacă nu găsesc nici aicea fîntîna după care umblu, vă las... dracului cu turneul vostru şi plec acasă!
Către amiază, într-o cafenea scundă şi întunecoasă, de-ţi era teamă să intri, Maria descoperă folclorul turcesc.
În mijlocul cafenelei, stînd pe podea, un turc bătrîn, urît foc, desculţ şi murdar de noroi, cînta dintr-un instrument foarte ciudat, ţipulkă — un burduf şi o singură coardă.
Turcii din „local“, peticiţi şi golaşi ca şi el, îl ascultă dînd din cap, cu sfîrcul limbii iţit pe buza inferioară.
Mîngîindu-şi singura coardă cu degetele-i noduroase, turcul cu faţa încondeiată de zbîrcituri face însă să vibreze mii de sunete.
Şahanè
Maria cheamă pe ţipulkist de o parte şi începe să-l descoase — cu ajutorul improvizatului tîlmaci, Nicolaide — pînă află care este cîntecul cel mai iubit de turci: „Şahanè gözleri“.
Cîntecul, o iamanea — veche ca toate iamanelele — dobîndise faimă de cînd îl îndrăgise Atatürk, fostul preşedinte al Republicii stins din viaţă cu 3 ani înainte. Poporul îl iubea pe Atatürk pentru că îl scăpase de tirania împilatoare a sultanului şi aşezase temeliile Turciei moderne.
Cîntăreaţa îl roagă pe ţipulkist să i-l cînte, scoate carnetul şi scrie cuvintele rostite rar de instrumentist. Cu ascuţita-i ureche, prinde repede melodia şi mai ales accentul ei arhaic.
Îi dă apoi să mănînce, îl suie într-o brişcă cu ea şi cu Nicolaide şi pornesc toţi trei înapoi la Pera.
Portarul elegantului hotel „Tokatlian“ nu-i îngăduie însă să urce în cameră cu desculţul, stropit de noroi. Dar rezistenţa i se topeşte pe loc, cînd Maria îi lipeşte în palmă zece lire turceşti, lira valorînd în vremea aceea cam 100 de lei!
Repetă cu ţipulkistul în cameră până seara şi învaţă perfect trei cîntece din vechiul folclor turcesc. Îl îmbăiază, apoi îi cumpără haine şi sandale.
Apare la spectacol, bine dispusă, aproape încîntată.
Cu excepţia lui Nicolaide şi a lui Maican, nimeni din ansamblu nu ştie cele întîmplate în mahalaua cimitirului cu chiparoşi.
În tabloul cu covoarele olteneşti, Maria nu mai apare în costum naţional, ci într-o elegantă toaletă de seară: înaltă, trasă parcă prin inel, frumoasă şi mândră ca o domniţă. La picioarele cîntăreţei, aşezat pe covor, „acompaniatorul" din mahalaua vechiului Istanbul, ţinînd în braţe originalul lui instrument muzical.
Apariţia produce senzaţie în sală.
Orchestra tace.
Maria se aşează jos, turceşte, pe nişte perne.
Se aud numai sunetele ţiipulkii zfourînd pe coarda chinuită de degetele uscate ale bătrânului turc, executând introducerea la iamaneaua „Şahanè gözleri".
După ce sfârşeşte introducerea, Maria cîntă în grai-ul turcesc melodia îndrăgită de Atatürk.
Respiraţia sălii încetează, suspendată de cîntec şi de versurile rostite de cîntăreaţă cu glasul ei metalic.
Cînd se încheie vechiul cîntec, în sală se dezlănţuie un uragan de aplauze şi de strigăte delirante. Spectatorii par cuprinşi de furii.
Maria este silită să repete de şase ori cîntecul „Şahanè".
Acompaniată apoi de pianistul Leonida Petrescu şi de orchestra ansamblului, interpretează „Busuiocul" lui Ion Vasi- lescu şi trei cîntece populare româneşti : „Pe uliţa armenească", „Aleargă, Gheorghiţă, aleargă!" „Bun îi vinul ghiurghiuliu".
Spectatorii, ţintuiţi la mese, o ascultă smeriţi de admiraţie.
Repetând zi de zi cu ţipulkistul, Maria îşi alcătuieşte un repertoriu de vreo zece cîntece turceşti, şi alternîndu-le cu cele româneşti, obţine ovaţii cu acest program în fiecare seară.
Din iamanelele cîntate de Maria, transcriem două:
„Bu sevda“ „Această dragoste“
Bu sevda, bu sevda, Această dragoste, această dragoste,
Ne tatlî, ne tatii yalan! Ce dulce, ce dulce minciună!
Cîntecul, o iamanea — veche ca toate iamanelele — dobîndise faimă de cînd îl îndrăgise Atatürk, fostul preşedinte al Republicii stins din viaţă cu 3 ani înainte. Poporul îl iubea pe Atatürk pentru că îl scăpase de tirania împilatoare a sultanului şi aşezase temeliile Turciei moderne.
Cîntăreaţa îl roagă pe ţipulkist să i-l cînte, scoate carnetul şi scrie cuvintele rostite rar de instrumentist. Cu ascuţita-i ureche, prinde repede melodia şi mai ales accentul ei arhaic.
Îi dă apoi să mănînce, îl suie într-o brişcă cu ea şi cu Nicolaide şi pornesc toţi trei înapoi la Pera.
Portarul elegantului hotel „Tokatlian“ nu-i îngăduie însă să urce în cameră cu desculţul, stropit de noroi. Dar rezistenţa i se topeşte pe loc, cînd Maria îi lipeşte în palmă zece lire turceşti, lira valorînd în vremea aceea cam 100 de lei!
Repetă cu ţipulkistul în cameră până seara şi învaţă perfect trei cîntece din vechiul folclor turcesc. Îl îmbăiază, apoi îi cumpără haine şi sandale.
Apare la spectacol, bine dispusă, aproape încîntată.
Cu excepţia lui Nicolaide şi a lui Maican, nimeni din ansamblu nu ştie cele întîmplate în mahalaua cimitirului cu chiparoşi.
În tabloul cu covoarele olteneşti, Maria nu mai apare în costum naţional, ci într-o elegantă toaletă de seară: înaltă, trasă parcă prin inel, frumoasă şi mândră ca o domniţă. La picioarele cîntăreţei, aşezat pe covor, „acompaniatorul" din mahalaua vechiului Istanbul, ţinînd în braţe originalul lui instrument muzical.
Apariţia produce senzaţie în sală.
Orchestra tace.
Maria se aşează jos, turceşte, pe nişte perne.
Se aud numai sunetele ţiipulkii zfourînd pe coarda chinuită de degetele uscate ale bătrânului turc, executând introducerea la iamaneaua „Şahanè gözleri".
După ce sfârşeşte introducerea, Maria cîntă în grai-ul turcesc melodia îndrăgită de Atatürk.
Respiraţia sălii încetează, suspendată de cîntec şi de versurile rostite de cîntăreaţă cu glasul ei metalic.
Cînd se încheie vechiul cîntec, în sală se dezlănţuie un uragan de aplauze şi de strigăte delirante. Spectatorii par cuprinşi de furii.
Maria este silită să repete de şase ori cîntecul „Şahanè".
Acompaniată apoi de pianistul Leonida Petrescu şi de orchestra ansamblului, interpretează „Busuiocul" lui Ion Vasi- lescu şi trei cîntece populare româneşti : „Pe uliţa armenească", „Aleargă, Gheorghiţă, aleargă!" „Bun îi vinul ghiurghiuliu".
Spectatorii, ţintuiţi la mese, o ascultă smeriţi de admiraţie.
Repetând zi de zi cu ţipulkistul, Maria îşi alcătuieşte un repertoriu de vreo zece cîntece turceşti, şi alternîndu-le cu cele româneşti, obţine ovaţii cu acest program în fiecare seară.
Din iamanelele cîntate de Maria, transcriem două:
„Bu sevda“ „Această dragoste“
Bu sevda, bu sevda, Această dragoste, această dragoste,
Ne tatlî, ne tatii yalan! Ce dulce, ce dulce minciună!
Seviş te a gönül, Iubiţi-vă, inimi,
{Biraz, biraz, biraz o yalan) (Puţin, puţin, puţin din acea minciună)
{Biraz, biraz, biraz o yalan) (Puţin, puţin, puţin din acea minciună)
Hayatin nesi var A sta-i ce m ai rămîne
Ellerde kalan! Din viaţă!
Ellerde kalan! Din viaţă!
„Çadîrîmîm üstüne“ „Pe cortul meu“
Çadîrîmîm üstüne Pe cortul meu
Şîp dedi damladî, „Pic”! a picurat
Allah geanînî Dumnezeu viaţa
Almadî, almadî! Nu ţi-a luat, nu ţi-a luat!
Veresiye, vere-vere, Dar dînd mereu pe veresie,
Çalmadi, Çalmadî! N-a mai rămas nimic!
Çalmadi, Çalmadî! N-a mai rămas nimic!
Extraordinarul succes de la „Taxîm“ reaminteşte cîntăreţei sfaturile profesorului londonez, consultat de ea cu doi ani înainte: ...„veţi putea — cu uşurinţa d-voastră de a prinde melodiile şi versurile — să interpretaţi folclorul oricărui popor“!
După o săptămînă, ajunge o figură populară în întregul Istanbul.
Maria continuă să-şi îmbogăţească repertoriul cu material folcloric, selecţionat de ea din culegerile Institutului de etnografie din fosta capitală a Imperiului Otoman.
Invitația la președintele Republicii
Într-o duminică, spre surprinderea tuturor, se suspendă spectacolul — matineu — din ordinul guvernatorului Republicii de la Istanbul, care achită însă integral reţeta.
Ce se întîmplase?
Invitată de preşedintele Republicii Ismet Inonü, Maria pleacă cu avionul la Ankara, unde, la reşedinţa prezidenţială „Çiankaya“, în reuniunile intime oferite demnitarilor şi prietenilor, cîntăreaţa zice iamanelele din folclorul foştilor supuşi ai lui Baiazid. Cîntecele Măriei uimesc ascultătorii prin autenticitatea interpretării.
Postul de radio Ankara o angajează să cînte patru seri la rînd. Sute de mii de ascultători se desfată astfel, reînviindu-şi amintirile, fermecaţi de iamanelele cîntate în turceşte de românca Maria Tănase.
Preşedintele Ismet Inonü — cunoscut prin austeritatea şi modestia vieţii sale spre deosebire de marele său înaintaş Kemal Atatürk — trăieşte departe de viaţa artistică, neparticipînd decît la anumite festivităţi, unde prezenţa lui este cerută de îndeplinirea îndatoririlor protocolare.
În lumea artiştilor nu are decît foarte puţini prieteni. Generalul-erou al revoluţiei kemaliste s-a singularizat în viaţa publică a ţării sale prin pilda unei existenţe spartane. Este, însă, un erudit muzician, iniţiat în muzica cultă şi în folclorul muzical al poporului turc. În tinereţe a studiat pianul şi a scris în reviste şi ziare apreciate cronici muzicale.
Cîntăreaţa din ansamblul românesc de la „Taxîm“ îl interesează îndeosebi prin noutatea şi autenticitatea interpretării folclorului turcesc.
În acelaşi timp, prezenţa Mariei în intimitatea familiei, a cercului restrîns de prieteni şi a demnitarilor din preajma preşedintelui republicii, dovedeşte cît de puternic este ecoul iamanelelor cîntate de ea în climatul de viaţă al societăţii turceşti.
Din nou la „Taxîm"
Extraordinarul succes de la „Taxîm“ reaminteşte cîntăreţei sfaturile profesorului londonez, consultat de ea cu doi ani înainte: ...„veţi putea — cu uşurinţa d-voastră de a prinde melodiile şi versurile — să interpretaţi folclorul oricărui popor“!
După o săptămînă, ajunge o figură populară în întregul Istanbul.
Maria continuă să-şi îmbogăţească repertoriul cu material folcloric, selecţionat de ea din culegerile Institutului de etnografie din fosta capitală a Imperiului Otoman.
Invitația la președintele Republicii
Într-o duminică, spre surprinderea tuturor, se suspendă spectacolul — matineu — din ordinul guvernatorului Republicii de la Istanbul, care achită însă integral reţeta.
Ce se întîmplase?
Invitată de preşedintele Republicii Ismet Inonü, Maria pleacă cu avionul la Ankara, unde, la reşedinţa prezidenţială „Çiankaya“, în reuniunile intime oferite demnitarilor şi prietenilor, cîntăreaţa zice iamanelele din folclorul foştilor supuşi ai lui Baiazid. Cîntecele Măriei uimesc ascultătorii prin autenticitatea interpretării.
Postul de radio Ankara o angajează să cînte patru seri la rînd. Sute de mii de ascultători se desfată astfel, reînviindu-şi amintirile, fermecaţi de iamanelele cîntate în turceşte de românca Maria Tănase.
Preşedintele Ismet Inonü — cunoscut prin austeritatea şi modestia vieţii sale spre deosebire de marele său înaintaş Kemal Atatürk — trăieşte departe de viaţa artistică, neparticipînd decît la anumite festivităţi, unde prezenţa lui este cerută de îndeplinirea îndatoririlor protocolare.
În lumea artiştilor nu are decît foarte puţini prieteni. Generalul-erou al revoluţiei kemaliste s-a singularizat în viaţa publică a ţării sale prin pilda unei existenţe spartane. Este, însă, un erudit muzician, iniţiat în muzica cultă şi în folclorul muzical al poporului turc. În tinereţe a studiat pianul şi a scris în reviste şi ziare apreciate cronici muzicale.
Cîntăreaţa din ansamblul românesc de la „Taxîm“ îl interesează îndeosebi prin noutatea şi autenticitatea interpretării folclorului turcesc.
În acelaşi timp, prezenţa Mariei în intimitatea familiei, a cercului restrîns de prieteni şi a demnitarilor din preajma preşedintelui republicii, dovedeşte cît de puternic este ecoul iamanelelor cîntate de ea în climatul de viaţă al societăţii turceşti.
Din nou la „Taxîm"
Cînd revine la Istanbul, reia seria triumfală a succeselor pe scena „Taxîm-ului“, unde alături de ea contribuie la prestigiul artistic al ansamblului: Olga Solomoneanu cu lirismul cald al ariilor de operă şi operetă, H. Nicolaide cu umorul lui natural de calitate şi desenele-i sugestive, canţonetele italieneşti interpretate cu delicată sensibilitate de Viorel Chicideanu, dansurile surorilor Martinescu etc.
Vogel, vestit impresar al Orientului din vremea aceea, asistînd la spectacol, este aşa de impresionat de complexa personalitate artistică a Mariei, încît mărturiseşte că de-a lungul unei profesiuni de două decenii „n-a întîlnit un artist cu o asemenea forţă de expresivitate".
Din rândurile fără număr ale spectatorilor care o aplaudă, zvîrlind cu pălăriile şi poşetele în aer, se desprinde silueta distinsă a unui medic.
Îndrăgostit de cântăreaţă, îmbracă şi el veşmântul ţesut din firul cenuşiu al „umbrelor" şi-şi sincronizează paşii pe urmele desenate de pasul sprinten al Mariei.
Cînd îi pierde urma, îi scrie, îi telegrafiază, mărturisindu-i golul din suflet şi tristeţea Istanbulului fără prezenţa ei.
Ispititoarea propunere
Cu zece zile înainte de încheierea turneului, urmând dispoziţiile guvernului de la Ankara, guvernatorul Istanbulului, dr. Sulfi Kîrdar, invită pe Maria Tănase la palatul rezidenţial şi după omagiile de rigoare, îi face această propunere : cetăţenia de onoare a Republicii Turce, un angajament permanent la Radio Ankara, o vilă pe insula Büyük-Ada (Prinkdpo), dacă acceptă să rămână definitiv în Turcia ca cercetătoare la Institutul etnografic din Instanbul şi ca interpretă a melosului popular turc.
Maria ne povesteşte propunerea şi finalul convorbirii cu guvernatorul:
— Profesorul Nicolae Iorga — ilustrul d-voastră compatriot a scris „Istoria Imperiului Otoman"; d-voastră veţi fi cea mai mare interpretă a folclorului turcesc. Cred că vă daţi seama de onorurile şi satisfacţiile ce vă aşteaptă rămînînd în mijlocul nostru.
Ispititoarea propunere o pune pe gînduri...
Guvernatorul intervine :
— Nu-i nevoie să-mi daţi răspunsul acum. Aveţi cîteva zile de răgaz, să vă gîndiţi temeinic la propunerea noastră.
— M-am şi gîndit, excelenţă ! N-am nevoie de răgaz... Vă mulţumesc din toată inima pentru magnifica d-voastră propunere, dar nu o pot accepta. Îmi iubesc ţara tot aşa de mult, ca şi d-voastră Turcia. Îmi este cu neputinţă să mă rup de ea!
Guvernatorul nu se aştepta la acest răspuns negativ; se întunecă la faţă, dar adaugă curtenitor :
— Îmi pare foarte rău! Voi comunica guvernului meu răspunsul d-voastră.
Peste cîteva zile, turneul condus de Kiriţescu şi Maican se îmbarcă pe vaporul „Dacia" şi porneşte spre ţară.
Istanbulul — Constantinopol odinioară — oraş de vis şi legendă de pe litoralul Mării de Marmara şi colinele Bizanţului, rămîne singur, fără cîntecele Mariei!
Pontul Euxin primeşte solia cîntecelor noastre în drum spre casă, cu furtuna aplauzelor... uraganului.
Suphi Tanriover, profesor de istorie şi filozofia culturii la Universitatea din Istanbul, bun cunoscător al limbii române şi prieten sincer al poporului nostru, în legătură cu turneul Mariei în Turcia, face aceste consideraţii la Bucureşti, în 1942:
— Compatrioata d-voastră, pe care am auzit-o de nenumărate ori la radio şi la „Neptun" interpretînd originala d-voastră muzică populară, a repurtat în Turcia un succes greu de imaginat în România. Numai cine a putut-o asculta cîntînd iamanelele, cu specificul lor nostalgic, în vechiul grai turcesc poate înţelege forţa Mariei Tănase de a pătrunde ţesătura melodiilor poporului nostru şi autenticitatea pe care a izbutit s-o dea interpretarea ei cîntecelor turceşti. Şi la Radio Ankara şi la Teatrul „Taxîm", apariţia acestei extraordinare artiste a produs o profundă impresie. Nu exagerez de loc dacă afirm că Maria Tănase a înregistrat în patria mea un adevărat triumf, ajungînd, într-o singură săptămână de cîntec, cea mai populară artistă în toate straturile poporului turc.
A iubit Maria?
Cercetînd cu vie curiozitate pachetele cu scrisori, trimise Mariei de „umbrele" care i-au urmărit paşii, ne caută stăruitoarea întrebare:
A iubit Maria?
În portretul, publicat de regizorul Soare Z. Soare în programul operetei „Mascota", se dă un răspuns categoric la întrebare :
„Maria Tănase... cazier sentimental ...destul de complicat. Iubeşte fără suferinţă şi fără să-d pese dacă suferă... celălalt".
Scrisorile acestora, Maria le păstrează, le citeşte cu plăcere.
Nici una dintre ele, chiar cele scrise la nivel impresionant prin cerebralitatea care le străbate, nu-s lipsite de amarul temerilor, trezite de zîmbetul îngăduitor al Măriei faţă de zbuciumul celor care-i dăruiesc inima.
Umbrele o interesează numai în măsura preţuirii însuşirilor ei artistice, cînd izbutesc să i le desluşească.
Ea nu participă însă niciodată la jocul sentimental, frământând întotdeauna dureros admiratorii îndrăgostiţi de vulcanicu-i temperament.
Întreaga-i făptură este prinsă de dntec. Viaţa însăşi nu o iubeşte decît pentru izvoarele sufletului colectiv, anonim, care-i dăruie cîntările, fără să-i ceară nimic în schimb.
Suferinţa celor care n-o pot desluşi şi înţelege n-o tulbură niciodată. Aşa se explică îngăduinţa compătimitoare pentru frămîntările şi îndurerările îndrăgostiţilor care năzuiesc geloşi să-i potolească neastâmpărul lăuntric şi să-i îngrădească necurmatele căutări, în efortul continuu către realizarea năzuinţelor ei creatoare.
Nu arareori ne povesteşte amuzată încercările deznădăjduite şi cîteodată jalnice ale umbrelor, de a-i înţărcui viaţa, vrând să-i prindă inima şi s-o închidă sub cupola de cristal a vrerilor şi dorinţelor însufleţind numai propria lor existenţă.
Comentează, glumind fără răutate, neînţelegerea şi suferinţa pricinuită de şirul neizbutitelor încercări. Îşi aminteşte cu plăcere de ele, dar nu le acordă dedt însemnătatea întâmplărilor diverse, trecătoare.
Cînd se porneşte, însă, să vorbească de cîntecele ei, o simţi vibrând cu o puternică tensiune; întreaga-i făptură se dezlănţuie pătimaşă, transfigurată de vedenia unui miracol, căruia i se dăruise fără stavilă, cheltuindu-se fără măsură, ca să-l împărtăşească semenilor.
Viaţa înseamnă pentru Maria numai cîntec. Cîntecul celor mulţi, care se bucură, se întristează, strigă sau se indignează pînă la revoltă. Marea, unica ei bucurie: cîntecul. Cîntecul ei şi al poporului din care s-a desprins. Din bucuria lui îşi trage Maria seva neistovită a marilor satisfacţii.
Sursa: Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. V în pdf online
În portretul, publicat de regizorul Soare Z. Soare în programul operetei „Mascota", se dă un răspuns categoric la întrebare :
„Maria Tănase... cazier sentimental ...destul de complicat. Iubeşte fără suferinţă şi fără să-d pese dacă suferă... celălalt".
Scrisorile acestora, Maria le păstrează, le citeşte cu plăcere.
Nici una dintre ele, chiar cele scrise la nivel impresionant prin cerebralitatea care le străbate, nu-s lipsite de amarul temerilor, trezite de zîmbetul îngăduitor al Măriei faţă de zbuciumul celor care-i dăruiesc inima.
Umbrele o interesează numai în măsura preţuirii însuşirilor ei artistice, cînd izbutesc să i le desluşească.
Ea nu participă însă niciodată la jocul sentimental, frământând întotdeauna dureros admiratorii îndrăgostiţi de vulcanicu-i temperament.
Întreaga-i făptură este prinsă de dntec. Viaţa însăşi nu o iubeşte decît pentru izvoarele sufletului colectiv, anonim, care-i dăruie cîntările, fără să-i ceară nimic în schimb.
Suferinţa celor care n-o pot desluşi şi înţelege n-o tulbură niciodată. Aşa se explică îngăduinţa compătimitoare pentru frămîntările şi îndurerările îndrăgostiţilor care năzuiesc geloşi să-i potolească neastâmpărul lăuntric şi să-i îngrădească necurmatele căutări, în efortul continuu către realizarea năzuinţelor ei creatoare.
Nu arareori ne povesteşte amuzată încercările deznădăjduite şi cîteodată jalnice ale umbrelor, de a-i înţărcui viaţa, vrând să-i prindă inima şi s-o închidă sub cupola de cristal a vrerilor şi dorinţelor însufleţind numai propria lor existenţă.
Comentează, glumind fără răutate, neînţelegerea şi suferinţa pricinuită de şirul neizbutitelor încercări. Îşi aminteşte cu plăcere de ele, dar nu le acordă dedt însemnătatea întâmplărilor diverse, trecătoare.
Cînd se porneşte, însă, să vorbească de cîntecele ei, o simţi vibrând cu o puternică tensiune; întreaga-i făptură se dezlănţuie pătimaşă, transfigurată de vedenia unui miracol, căruia i se dăruise fără stavilă, cheltuindu-se fără măsură, ca să-l împărtăşească semenilor.
Viaţa înseamnă pentru Maria numai cîntec. Cîntecul celor mulţi, care se bucură, se întristează, strigă sau se indignează pînă la revoltă. Marea, unica ei bucurie: cîntecul. Cîntecul ei şi al poporului din care s-a desprins. Din bucuria lui îşi trage Maria seva neistovită a marilor satisfacţii.
Sursa: Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. V în pdf online
Imaginile din colaj una câte una cu mai multe informații în conexiune - la această legătură.
__________
__________
1 Transcripţia cuvintelor turceşti făcută în conformitate cu alfabetul românesc, cu excepţia Ç = c (e), c (i).
_______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #proza #Olt #ValeaOltului #muzicapopulara #AutenticRomanesc #FolclorRomanesc #MariaTănase #muzica #doina #hit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu