Bătălia de la Zăvideni (26 mai 1821)
Debarcarea unei „ordii turceşti” cu scopul de a lichida acţiunea pandurilor din Oltenia0 îl determină pe Solomon să-şi pregătească detaşamentul pentru retragere la Râmnicu-Vâlcea şi apoi la mănăstirea Cozia. Pentru aceasta, le comunică lui Tudor şi lui Iordache Olimpiotul intenţia sa şi, totodată, îl roagă pe Tudor să-i trimită răspunsul la Râmnicu-Vâlcea.
În timp ce „ordia turcească” intra în satul Cioroiu, Solomon cu detaşamentul său se pune în mişcare şi, prin Oteteliş caută să se deplaseze spre punctele menţionate mai sus. El străbate cu toată pandurimea de sub comanda sa acelaşi itinerar parcurs de Tudor de la Oteteliş la Drăgăşani. Aflând de plecarea lui Solomon, ordia turcească se deplasează rapid pe drumul alacului (Craiova-Balş-Găneasa), apoi prin Strejeşti la Drăgăşani. Ordia era de la Vidin şi se compunea din aproximativ 1200 luptători bine antrenaţi.
Între timp, o altă coloană turcească de la Nicopole, debarcată în zona Corabia, înaintase spre Caracal jefuind şi distrugând totul în cale. La Caracal amăutul Zotu împreună cu 25 de ostaşi s-au luptat „cu o nespusă vitejie” împotriva a 150 de turci, au ucis 15 dintre ei şi s-au retras apoi fără nici o pierdere (1).
În marşul lor spre Drăgăşani, turcii au ocupat mănăstirea Brâncoveni pe care au jefuit-o. În ziua de 21 mai, turcii au atacat oraşul Slatina. Polcovnicul Gelmegeanu era „prefect şi şeful pandurilor”, adică al garnizoanei. În casa Deleanului, unde se ţinea sfatul ostăşesc al lui Tudor la 6 martie, era magazia de provizii a pandurilor de sub comanda lui Toma Ciungu şi Iane Iarca. Garnizoana pandurească primeşte lupta cu turcii, în urma căruia mulţi dintre ei cad, iar alţii, împreună cu Toma Ciungu şi Gheorghe Grecu cad prizonieri şi imediat sunt târâţi la marginea Oltului, probabil unde este astăzi stadionul. Pandurii rămaşi au mai luptat vitejeşte sub comanda lui Iane Iarca, logofătul Dobre şi diaconul Mihai până la epuizarea forţelor. Cei căzuţi prizonieri, printre care şi cei trei amintiţi, au fost executaţi „la Valea Muierii, în marginea Slatinii”. Lupte izolate cu pandurii au mai avut loc până la 23 mai, „când turcii au dat foc oraşului”.
Cele două coloane turceşti reunite în zona Găneasa merg „în galop” spre Drăgăşani, pentru a-l prinde pe Solomon cu pandurii lui. Acesta cunoştea intenţia turcilor datorită pandurilor aflaţi în zonă şi care se retrăgeau la Drăgăşani, sub comanda faimosului Zotu, care se bătuse împotriva turcilor la Caracal.
Acesta era prieten cu Mihaloglu, unul dintre comandanţii pandurilor aflaţi sub ordinele lui Solomon(2). Şi pandurii şi turcii au venit la Drăgăşani şi s-au luptat la 26 mai la satul Călina, din comuna Zăvideni. Despre acele evenimente îndepărtate dar atât de însemnate pentru istoria noastră, cităm din memoriile a doi participanţi: Solomon şi Protopopescu, apoi Cioranu, cel nelipsit atunci când este vorba despre revoluţia condusă de Domnul Tudor.
lată relatarea lui Solomon:
,,Peste cinci zile îmi veni curata ştiinţă că ordiea turcească au ajuns la satul Cioroiul, cale de trei poşte de Craiova şi vin asupra mea. Atunci eu pe de o parte am înştiinţat pe loc prin curier pe slugerul Tudor, şi pe căpitan Iordache, arătându-le că eu părăsesc Craiova, şi mă trag la mănăstirea Cozia, dacă nu-şi trimit oştire, şi răspunsul să mi-l trimită la Râmnicul Vâlcii; iar pe de altă parte am şi plecat cu toată pandurimea cu mina la arătata mănăstire.
Turcii cum au auzit prin spionii lor despre aceasta de loc au venit în Craiova; iar eu am luat drumul pe la Oteteliş ca să ies mai curând la Drăgăşani. Turcii cum au venit la Craiova şi înţelegând de a mea plecare, au luat drept drumul olacului ca să-mi iese înainte; însă eu am ajuns înaintea lor în Drăgăşani, şi şezând să prânzuim acolo, m-am pomenit că vin nişte neguţători şi la mine şi-mi spun că le-au venit poruncă de la Kihaea să le gătească de prânz turcilor că peste puţin timp vor fi aciea; şi m-au rugat neguţător aşii, ca să-mi fac pomană cu ei, şi să mă trag din oraşul lor, mai iute până nu vin turcii, că o să li se întâmple foc şi robie; aşa dar fiindu-mi milă de dânşii i-am ascultat și m-am tras la satul Zăvideni, cale de o jumătate de poştă de Drăgăşani, şi cum am ieşit eu, pe loc au intrat turcii, şi după ce au mâncat, au plecat iute după noi, şi ne-au ajuns acolo la Zăvideni, unde ne aflam într-o grădină cu pruni; însă de am fi şezut unde ne aflam, puteam să batem pe turci fără să ne păgubim noi, dar furia tinereţelor şi voinicia pandurilor ce era pe acea vreme, ne-au pus pe ambiţie de am ieşit singuri în câmpie înaintea turcilor pe scena războiului, şi turcii fiind o cătăţime de trei mii, având şi tunuri, iar eu mă aflam numai cu opt sute de panduri fără nici un tun, însă turcii au dat măcar un tun în noi, ci pe loc ne-au ocolit de toate părţile şi ne-au apucat la mijloc.
Noi văzând această groază ne-am despădezduit de scăparea vieţii, însă cu săbiile şi cu iataganele în mână au făcut drum prin ei, şi ne-am dus iarăşi la locul nostru în grădină cu pruni câţi a scăpat cu viaţă; rămânând peste două sute de panduri morţi în loc. Şi de aicea noaptea am tras la oraşul Râmnic acolo am găsit o scrisoare de la Tudor, în care îmi scria, că în minutul ce voi primi scrisoarea de la Tudor, în care îmi scria că să mă scol cu toţi pandurii mei şi să mă duc la dânsul la satul Goleşti, fiindcă toţi pandurii cei mai vechi şi mai buni era cu mine, scriindu-mi că la mănăstirea Cozia să las o sută de panduri ca să îngrijească de zaharelele ce sunt acolo şi orice sârbi şi greci vor fi prin mănăstiri să-i dăm afară şi să rămăie numai panduri.
Peste două ceasuri mă pomeni cu un curier arnăut cu o scrisoare particulară de la prinţul Ipsilant şi de la căpitanul Iordache, făcându-mi destule laude, pentru lupta ce-am avut-o cu turcii şi arătăndu-mi şi aceasta; că Tudor Vladimirescu este supt judecata lor, că i-au prins toate corespondenţele ce le-au avut cu turcii spre a se vinde lor.
Atunci noi rămăsesem în cea mai mare grijă auzind şi aceasta peste trei zile; că pe Tudor ducându-l la Tîrgovişte l-au tăiat“(3)
După Solomon putem citi şi relatarea lui Protopopescu despre aceste întâmplări:
„După toate acestea am plecat asupra Râmnicului, 4-5 sute de panduri şi cu gospodar Anastasie cu arnăuţii, ca să ne întâlnim cu Tudor, auzind că a plecat de la Bucureşti. Şi mergând la Drăgăşani am găsit oraşul pustiu: fugiseră toţi negustorii. Şi eu intrai într-o cocină de porci unde era un ţigan băgat; şi scoţîndu-l, spuse că de frică a intrat acolo, socotind că sunt turcii, auzind că de seară sunt la Brâncoveni; şi mergând cu el la Solomon, spunându-i porunci: «caii! şi să plecăm». Pandurii umpluse pivniţele cu ploştile să ia vin. Îmi zice mie Solomon ca să-i scot că vin turcii. Intrai în pivniţa răpos. Băluţă boltaşu din Craiova, unde era 24 de buţi cu vin şi altele cu rachiu. Dedeseră găuri 100 prin ele, şi curgea vinul prin ploşti. Le zisei să iasă că vin turcii.
Săriră cu puştile la mine, mai ales un pârâş al meu de aproape, anume Buşteanu; ieşii afară şi spusei lui Solomon, că stă călare în uşă şi strigă; îmi zise că cine? Eu îi arătai pe cel pârâş al meu. Dete Solomon cu pistolul în el şi-l lovi la un picior. Atunci ceilalţi de frică fură gata, şi plecarăm până la Zăvedeni în sat. Găsirăm satul fugit. Ne trăserăm acolea sub deal, în nişte pruni în ţarină, să odihnim că era vară şi căldură grozavă.
Slugerul Solomon cu gospodar Anastasie Mihailipolu se culcară pe un covor şi porunciră să l'te toţi pandurii gata. Iară eu cu un polcovnic Luţă şi loan Locusteanu, din picioare, mâncam un pui de găină; şi caii-i ţineam de pripon; iar proştii de panduri luară şelele după cai şi îi împiedicară. Când ne pomenirăm venind pe marginea Oltului cete de turci călări în fuga mare; şi de loc mă dusei la Solomon, îl sculai şi zisei: «Iaca turcii!» Strigă: «Gata caii!». Şi ieşirăm înainte-le în nişte grădini, [unde] se strâmta drumul şi unde era bine de ţinut foc; şi noi, cei ce fuserăm gata, de loc plecarăm unde poruncise [Solomon] înaintea turcilor. Ajunserăm la acel loc; sosiră şi turcii. Începurăm să ne batem cu puştile; ei stau şi dau, noi stăm şi dam la acea strâmtoare, iar pandurii noştri ce [...] sloboziră caii; [şi] auzind pocnetul ce se da grozav, caii s-au spăimăntat, şi fugind [caii] a rămas pe jos. Turcii veneau gros şi se înmulţeau; ai noştrii, unii dedeseră fuga la coastă; împuşcară pe caraectar Mihale ce ţinea bairacul, şi vreo doi panduri voinici. Ajunse şi Solomon. Eu în zorul acela, am sărit de pe cal şi am luat bairacul în mână de jos, şi puştile nu contina. Ei în noi, noi în ei. Solomon zise: «Că ce facem? că ne ocolesc turcii». Şi de mereu cu vreo două sute de panduri. Iar zise Solomon: «înapoi», văzînd că ne-a ocolit de tot şi unii din ai noştri fugea. Am plecat pe faţă [şi] turcii dupe noi venea şi da strigînd: «dur bre!». Mai puserăm obuzi [umpluturi] [şi] împuşcarăm în nisce vii mulţi turci, că de nu făceam aşa, nu scăpăm, că obosiserăm şi stătuse şi caii.
După aceea, turcii ne ajunseră de tot; în deal ne mestecarăm cu ei. Un turc cu un cal galben să taie pe Buşteanu. [El] strigă către mine: «Nu mă lăsa, neică?» îmi veni în gând când mă pâra la Solomon, să-l las ca pe un vrăjmaş ce-mi era, dar iarăşi, ca să cunoască că, împotrivă, l-am scăpat de la moarte, dedei cu puşca şi lovii turcul în piept. [Turcul] se lăsă pe şelele calului, că era aproape, când de loc sosiră alţi doi vrăjmaşi. Ochii; însă ei ţineau tot la Buştean, că-l vedea cu mâna pe pistol; când era să-l ajungă turcul, ţin minte, tot pentru pâra dinainte, că-i va da dracu în gând să dea în mine în acea furie a bătălii.
Puşca îmi rămase goală. Apucai pe un făgaş în vale. Buştean se duse, când la o poieniţă îmi ieşiră alţi doi turci înainte, pe jos cu puştile către mine, zicînd: «Caţi, măi curvo!» Eu cu puşca către ei, «Caţi măi curvo!» Ei se deteră după o tufă, eu avui vreme şi încălecai pe cal. Văzui că nu dau cu puştile, pricepui că sunt goale, ca şi a mea; luai curaj. Aici pe loc, iată un Ioniţă Ceauşul din satul Sălcuţa, al lui Solomon; fugea către mine şi doi turci îl goneau pe jos; şi turcii îl ajungea, îl ajungea, să-l taie cu iataganele. [El] strigă către mine: «Nu mă lasa, nene» [tocmai] când umpleam puşca d'a călare. Stătui şi zisei: «Ia-te de coada calului». Şi aşa făcu. Dedei scări calului, ca d-o bătaie de pistol, într-un deal. Turcii rămăseră de nu-l ajunseră să-l taie, şi clătinând din cap zicând: avradini, sictin, cu puştile.
Noi dimpotrivă, tot aşa ziceam, avradini sictin, şi cu armele goale, numai în puşcă băgasem şi o păstram tot pentru cei alţi doi dintâi. Iar d-acilea mai veniră d-ai noştri. Turcii se-ntoarseră înapoi, umplură armele bine. Acolo începurăm a ne strânge şi căpitanii luând socoteala, mulţi lipsea din panduri.
Iar Solomon, fiindcă i-a spus Buşteanu că l-am scăpat de la turc de nu l-a tăiat şi l-am împuşcat [pe turc] şi Ioniţă Ceauşu asemenea, [că] i-am scăpat viaţa, mai vârtos că am luat şi steagul din aşia zor de bătaie, mi-a dat zece mahmudele şi mă avea ca pe cel mai bun copil al lui.
De acilea plecarăm, ieşirăm în vale, spre Râmnic, să mergem când ne pomenirăm cu o sumă de inşi călări ca la 400-500, toţi negrii cabădai. Socotirăm că sunt tot turci, luarăm o desperiere [spaimă], vorbindu-ne unii către alţii, că venea spre noi, şi făcurăm jurământ sub blestem, spate la spate, toţi să murim acolea sau toţi să scăpăm. Ne dederăm jos du pe cai, lepădarăm cizmele din picioare, cine aveam, plecarăm cu puştile în mână, paradă [la front] la ei, ei la noi; şi nu ştia nici ei, nici noi, ce suntem. Ei văzând că am îngenunchiat la pământ gata de bătaie, trimiseră doi înainte spre noi, şi cei mulţi se opriră. Şi Solomon porunci mie şi Badi Gărcioc să ne ducem şi noi doi înainte spre acei doi. Prinserăm caii, încălecarăm cu puştile gata în mâini, apropiindu-ne unii către alţii ca de o bătaie de pistol şi strigarăm: «Ce sînteţi voi?» Eu zic: «creştini!». Dar ei zicea nouă. Şi ne apropiarăm unii de alţii, spind [ei] că sunt cu gospodar Gheorghe Cârjaliu, asemenea şi noi spuserăm cu cine suntem. Se întoarseră înapoi la ai lor şi noi la ai noştri. Spuindu-le, [ai noştri] se sculară şi prinseră caii du pe câmp; şi aşa veni acel gospodar cu ai săi, socotind întâi noi că sunt tot turci, ajutor celor de la Zăvedeni. Şi spuse [Cârjaliu] că vine Ipsilanti cu muscalii la Râmnic, unde plecarăm cu toţii. Şi ajungând la oraş, ne lovi o piatră foarte mare şi iute grozav, dar multă, până s-a făcut groasă de o palmă.
Şezurăm acolo trei zile. Solomon, de unde află, nu ştiu, că n-ar fi muscali.
Dimineaţa, îmi spuse [Solomon], numai mie, că se duce în ţara nemţească, începând să plângă, şi zisă să nu spui nimănui. Se făcu bolnav şi se gândi. Veniră din căpitani, oamenii lui, şi care se întristară foarte. Plecarăm mulţi cu dânsul, până aproape de Cozia. A stat în drum [Solomon] şi a spus iarăşi la toţi că nu vin muscalii. Îşi luă ziua bună după ce ne sărutarăm şi plânserăm amar“ (4)
Şi Cioranu, cronicarul de nevoie al evenimentelor: ,,Deci s-a adunat la satul Zăvideni toţi aceşti greci (Atanasa, Mihaloglu, Zotu, Ser darul Diamandi şi Ion Solomon), cu vreo două mii de greci, arnăuţi, sârbi şi bulgari şi cu una mică trupă de panduri de supt Solomon. O trupă de trei mii de otomani, ce înainta în arătatul district încredinţăndu-se de la săteni de adunarea mai sus arătaţilor greci au năvălit asupra lor şi îndată s-au început lovirea între dânşii.
Acesta s-a întâmplat la 26 mai, şi a ţinut bătaia de dimineaţa până seara. în cele din urmă, biruindu-se grecii de către turci, au fugit care încotro au putut. Iar Solomon dete atunci ordin pandurilor ce avea supt dânsul a se risipi şi a se duce pe la carele tor. Iar el, trecând în Transilvania, a intrat în Sibiu.“ (5)
__________
1.I. Fotino, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţiunea din anul 1821, supranumită zavera, Buc. IK74, p.167;
2. Efectivele lui Solomon de la Zăvideni sunt date în mod diferit: Ion Solomon = 800 panduri; D. Protopopescu= 400-500 panduri; I. Fotino = 650 panduri şi amăuţi; Cioranu -„vreo două mii de greci, amăuţi, sârbi, bulgari”; D. Berindei, T. Mutaşcu, în Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, dau ca efective = 500 oameni, panduri.
3.1821 în judeţul Vâlcea, p. 338-339
4. Idem, p. 315-318
5. Cioranu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor, Buc, 1921, p. 305.
Lupta unor panduri cu turcii la Drăgășani, 29 mai 1821
După arestarea lui Tudor de către eterişti, cu complicitatea celor mai apropiaţi colaboratori ai săi, la Goleşti (21 mai), a doua zi (22 mai), o parte dintre panduri au început să se risipească, unii fugind la carele lor. Primii care au „dezerta” au fost cei din zona Vâlcii şi a Oltului: ei „s-au dezlegat” de jurământ, şi pentru că nu voiau să lupte alături de eterişti. Cum se întâmplă în asemenea situaţii, s-a produs o mare dezordine. Trupele lui Tudor, aflate între Goleşti şi Piteşti în mare neorânduială, au făcut joncţiunea cu cele greceşti (1).
Este aproape sigur că atât la Goleşti cât şi la Piteşti, au avut loc dispute şi controverse cu privire la arestarea lui Tudor, precum şi la ceea ce trebuia făcut mai departe. Se aliau sau nu pandurii cu opresorii familiilor lor? Atmosfera este prezentată de un participant implicat direct în acele evenimente: Cioranu.
„De la predarea lui Tudor la Goleşti de către capii pandurilor, pandurii, căindu-se foarte, de a doua zi chiar, au început a fugi cu sutele, risipindu-se în toate părţile ... Ei fugind în România Mică dincolo de Olt, au dus fatala veste la toată cealaltă oştire de panduri despre predarea lui Tudor. Pandurii de peste Olt, auzind de la pandurii ce venia din România Mare că Tudor Vladimirescu au căzut în mâinile grecilor, blăstămând şi pe greci şi pe capii lor, s-au risipit toţi, ca şi cei din România Mare, afară de un mic număr ce au rămas şi afară de 800 ce se afla încă în România Mare, sub căpitan Ioan Oarcă şi aghiotantul său" (2).
Cel care îi urmează pe eterişti este acest căpitan Oarcă, scăpat de la moarte, după cum relatează Cioranu. După cele povestite de Chiriac Popescu, „trupul cel mare” format din pandurii mehedinţeni şi garjeni s-a dus la Piteşti. Nesupunându-se eteriştilor, Iordache Olimpiotul le opreşte acestor panduri trei tunuri mari, „carele cu muniţia, uneltele şi hrana de rezervă” (3).
Aşa stând lucrurile, pandurii căutau să plece pe la carele lor. Unii au plecat pe itinerarul Piteşti, Păduroiu, Profa, Făgeţelu - unde stau o noapte - Câmpu-Mare, unde ,,conăcesc“ şi se închină în bisericuţă, apoi Vultureşti. Coloana se pusese în mişcare la 25 mai şi număra 4000-5000 de oameni (4). Erau conduşi de pandurii de pe aceste locuri, care cunoşteau bine drumurile, locurile şi oamenii.
Macedonschi spune că „îndată am plecat spre hirguşorul Statina, unde am înfrânt pe turci, am trecut râul Olt în Oltenia, lângă Drăgăşani“ (5). Probabil, el a avut discuţii cu pandurii la Goleşti şi a trebuit să plece la Slatina cu adepţii lui - sârbii, bulgarii şi alţi sud-dunăreni. Neacceptându-l drept „comandir" pe unul dintre trădătorii lui Tudor - dar, desigur, nu din dragoste pentru cel ucis în chip atât de josnic ...- Iordache Olimpiotul i-a oprit „tacâmurile “ de război ale Vladimirescului, mai mult, s-a jurat şi s-a blestemat că va veni şi el a doua zi după panduri, cu oastea eteriştilor. Era, ca de obicei, o mişcare şireată, pentru că îi trimitea astfel pe panduri să lupte neînarmaţi, fără „tacâmuri “ de război, împotriva turcilor. Scopul era nimicirea totală a oştirii pandureşti, care refuza să se bată sub comenduirea eteristă, pentru că rămăsese credincioasă lui Tudor.
Între timp, avusese loc o tatonare între un detaşament format din vreo 200 de ostaşi comandaţi de căpitanul Simion Mehedinţeanul şi bulucbaşul lovanciu cu un detaşament turcesc care ocupase Slatina (6). Lupta s-a încheiat cu victoria pandurilor, probabil că la acest episod se referă Macedonschi. În mod sigur, el nu s-a luptat la Slatina, dar a constatat că zona aceasta era în mâna turcilor.
Trecerea coloanei pandurilor pe acolo pe unde veniseră, Slatina - Balş - Craiova nu mai era posibilă, de aceea pare sigur că grosul coloanei se îndreptase spre Olt, pe itinerarul amintit mai sus.
Dar şi zona Drăgăşanilor fusese ocupată de către turci, după lupta de la Zăvideni. Pandurilor nu le mai rămâneau decât două soluţii: fie să treacă de partea eteriştilor şi să meargă la Râmnicu Vâlcea pe partea stângă a Oltului, fie să treacă Oltul şi să intre în luptă împotriva turcilor. Planul era să meargă la casele lor din Goij şi Mehedinţi, „prin luptă'. Chiar dacă ar fi reuşit să-i bată pe turci, pandurii tot nu puteau ajunge la casele lor pe drumul prin Drăgăşani spre Craiova, deoarece zona era ocupată de armatele turceşti. Din relatările lui Chiriac Popescu (se) poate vedea cum s-a desfăşurat lupta din ziua de 29 mai 1821 de la Drăgăşani.
„Şi după cinci zile s-au pornit tot trupul lui Vladimirescu din Piteşti pe drumul Craiovei supt comanda lui Hagi-Prodan, Machedonschi şi Alexandru, cu trei tunuri mici ale Vladimireseului, lăsând supt îngrijirea căpitanului Gheorgachi şi a lui Farmachi toate tacâmurile de războiu ale Vladimirescului în Piteşti, adecă muniţie, trei mai mari tunuri, zahereaua şi toate celelalte după voia căpitanului Gheorgachi (poate că au fost aceasta voia chiar a lui Ipsilante, fiindcă bănuia asupra trupului acestuia al Vladimirescului, să nu cumva să se întoarcă, de a ţinea cu Turcii, de vreme, că i s-a ridicat comandirul lor din partea lui Ipsilante), cu făgăduiala lui căpitan Gheorgachi că dânsul împreună cu trupul lui şi cu toate tacâmurile de războiu va urma tot pe acel drum, a doua zi de dimineaţă, trupului nostru, de a fi cu noi în bătaia de peste Olt, unde se va urma, spre Craiova.
Dar, după două zile ajungând noi cu trupul nostru la Olt, am aflat că la Slatina au fost un trup mic de Turci şi cu trei zile mai înainte biruindu-se Turcii de un trup de panduri şi de Amăuţi ai noştri, supt comanda căpitanului Simion şi a bulibaşului Iovanciu, au pus Turcii, foc şi au ars oraşul. Aşa aflând noi aceasta de la avangardia noastră pe drum, neam îndreptat noi cu trupul nostru într-acolo. Şi după un ceas sosi altă ştire fără veste, că peste Olt, la Drăgăşani, se afla un alt trup de Turci, de vre-o 3.000, veniţi din trupul cel mare al Craiovei, tacâm al lui Carafeiz vestitul, şi pedestraşi, şi călăreţi.
Dar, aceste aflând comandirii noştri, adecă Prodan şi Machedonschi, am stătut din marşul care făceam pe calea Oltului, din partea stângă, la satul Vultureşti (a treia zi de la pornirea noastră din Piteşti), unde au ajuns şi avangardia noastră, numai din 175 ostaşi aleşi, panduri, Sârbi şi Bulgari, pedestraşi şi călăreţi, supt comanda căpitanului Iovanciu Hitoleanu, care şapte zile opri trecerea Oltului din dreapta în stânga malului acestui râu a trupului vrăjmaşului prin războiu, până la sosirea noastră acolo cu trupul nostru (care era în număr de vre-o 5.000 ostaşi). Unde şi am conăcit noaptea aceia. Unde au venit un Român de la Drăgăşani, scăpat de la Turci, rugăndu-se de comandirii noştri a grăbi cu trecerea noastră peste Olt, a scăpa de la Turci şeizeci de fete, ce luaseră ei de la băjenarii creştini din partea Craiovei şi Caracal, din familii sârbeşti şi bulgăreşti, şi şeptesprezece neguţători ce-i ţinea în Drăgăşani robiţi la închisoare, cu hotărârea ca să-i taie Turcii, cu cuvânt că sunt zavergii.
Aceasta s-a întâmplat într-o Vineri, în care zi, seara, poruncind Hagi-Prodan popilor satului Vultureşti, a venit în tabăra noastră şi, cetind aiasmă mare (sfeştanie mare) şi după ce au botezat toată ordia noastră şi s-au împrăştiat cu aiasma, au dat de ştire Hagi-Prodan tuturor ostaşilor noştri, care din ostaşi va voi de bună voie a lui (voluntar) a trece Oltul pe jos, seara aceia, pe întunerec să se despartă într-o parte din trupul cel mare. Şi despărţindu-se vre-o 2000 de ostaşi bărbaţi de războiu buni, au luat în băgare de samă dânsul singur de armele lor.
Şi din două mii, au ales numai trei sute de voinici zdraveni, cari încălţăndu-se cu opinci, au luat fieşcare din ei trebuincioase fişicuri şi câte o păne, puţină pastramă şi hrânză la tăgârţa lor şi o ploscă cu rachiu. Au trecut noaptea in trei punturi Oltul, şi, când se revărsa zorile dimineaţa, sâmbătă, au fost la locuri hotărâte mai sus de Drăgăşani, I prin ascuns, în viile Drăgăşanilor, cu gând a apuca pusiile (posiţiile), de unde să dea pricină războiului, ca să se tragă într-acolo vrăjmaşii de la margenea Oltului, spre înlesnirea trecerii Oltului de trupul nostru.
Care plan şi s-au urmat foarte frumos, fără nici o vătămare a noastră, căci, aflând vrăjmaşii noştri că au trecut Oltul o parte din trupul nostru, după două ceasuri şi neştiind ales de ce număr au fost acel trup al nostru, s-a răpezit toată puterea a vrăjmaşilor asupra acelor trei sute ai noştri aleşi ostaşi, trăgăndu-se de la malu Oltului dânşii, cu scop de a-i birui, şi apoi să se răpează înapoi la malul Oltului împotrivă-ni. Dar acel trup mic al nostru, de trei sute ostaşi aleşi, s-au pus înaintea vrăjmaşilor cu voinicie bărbătească, bătându-i din nişte case mari ale viilor, împărţiţi fiind. S-au bătut de dimineaţă până în seară, măcar că duşmanii se răpezia' cu mare îndrăzneală până la meterezele noastre, dar cu mare vătămare s-au înfrânt înapoi, de câte ori au încercat să dea năvală peste meterezurile trupului nostru, lăsând pe câmpul războiului 86 morţi şi un număr mai mare răniţi. Morţii vrăjmaşilor zăcea fără capete, căci, cum cădea unul din ei, îi tăia capul ceilalţi tovarăşi ai lui, şi îl lua cu sineşi.
Deci în aceeaşi zi, când vrăjmaşii noştri îşi bat capul cu toată puterea lor a birui pe cei trei sute aleşi ai noştri, găsind vreme bună comandirii noştri, am trecut Oltul cu tot trupul nostru, cu tot tacâmul războiului, fără a deşerta măcar o puşcă, fiind şi locul nostru de trecerea Oltului ascuns de o pădure deasă şi mare, împotriva oraşului Drăgăşanilor. Care oraş, cum au simţit vrăjmaşii trecerea Oltului a trupului nostru, a dat foc pe la nămiezi oraşului de l-a ars, şi putea omul de trei sferturi de ceas departe a vedea pe jos para în noaptea aceia, de la flacăra cea mare, care se urcase val în aier.
Inserat Sâmbătă, trecând Oltul noi, s-au pus trupul nostru în bună rănduială pe câmp mai sus de Drăgăşani, către Apus, păzind caraula toată noaptea tot trupul nostru cu mare tăcere, fără cea mai mică larmă sau slobozire de puşti. Iar oraşul au ars de tot până la revărsatul zorilor. Iar cei trei sute de bărbaţi ai noştri au venit la trupul nostru, vestindu-ni că au rămas pe câmpul războiului 86 morţi vrăjmaşi şi răniţi vre-o 200. Căci vrăjmaşii, aflând trecerea a tot trupului nostru peste Olt, s-au tras la acel punct de cu seară, intrând în mănăstirea Drăgăşanilor şi-n două case boiereşti mari, care sund depărtate de oraş împotriva mănăstirii, nu s-au vătămat de flăcările focului. Iar, din acei trei sute ostaşi ai noştri, ş-au omorât 33, şi 17 s-au rănit, cari au rămas în mâinile celor trei sute.
Dimineaţa, făcăndu-se ziuă, într-o sfântă Duminecă, în care zi a fost şi Rusaliile, s-au răpezit rămăşiţa vrăjmaşilor, care se vede că era prin vie risipiţi călăreţi, temându-se nu cumva să dea peste trupul nostru cel mare, şi au intrat în fuga mare în curtea mănăstiri din partea cealaltă, care nu se vedea de noi. Atunci s-au răpezit în trei coloane trupul nostru asupra vrăjmaşilor, unde era vârât între aceste trei ziduri. Porniţi fiind întăiu Cazacii noştri, apoi Sârbi şi Bulgarii, tot călăreţi, asupra unui trup de călăreţi ai vrăjmaşilor, care ieşise, afară din aceste trei ziduri, a întâlnit răpeziciunea noastră pe câmp, şi, văzând ei că răpeziciunea noastră, este neoprită şi cu mare mânie, nesuferind focul nostru, au dosit-o în mare neorânduială, intrând ei toţi în curtea mănăstirii, şi s-au închis, lăsând pe câmpul războiului 56 morţi şi câţiva armăsari ai lor în mâinile noastre.
Apoi s-au încins bătaia, căci a urmat foc puternic din meterezurile lor şi mai vârtos din casa pătrarului, care era aproape de mănăstire. Văzând noi că în zădar ne trudim cu artileria cea mică a noastră, am pus două tunuraşe ale noastre împotriva mănăstirii, şi am bătut pe vrăjmaşi până la ceasurile de prânz, strâmtorăndu-l din toate părţile cu focul nostru mic şi mare. De nu se isprăvia muniţia noastră, negreşit trebuia în aceiaşi zi sfântă a ni se închina vrăjmaşii noştri, fiind lipsiţi de apă, căci mănăstirea era fără apă. Vrănd-nevrând trebuia a se preda, dar, văzând noi că s-a tras înapoi din războiul nostru Serdarul Diamandi, cu tot trupul său, care sosise spre ajutorul nostru de spre Amiazăzi, fără a voi nicidecum a ni da în mână de ajutor mai mult, nici măcar să ni dea iarbă de puşcă, şi încă văzând noi că suntem amăgiţi şi din partea lui căpitan Iordachi, ca după făgăduinţa ce ni-au dat în Piteşti prin graiu, singur cu gura lui, făcând trei cruci mari înaintea sfintei icoane a prea-sfintei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, la plecarea noastră de acolea, că ne va urma după o zi cu toată muniţia şi tunurile Vladimirescului şi a trupului său, şi, măcar că noi încă de patru zile mai înaintea sosirii noastre pe câmp aproape de Drăgăşani, până în acel ceas, mereu îi dam vestea (prin ştafete de a dinadinsul trimise) de al nostru păs urmat pentru muniţia noastră, care se afla în mâna lui, a ni sosi fără cea mai mică zăbavă, de nu-i va fi prin putinţă a ne urma dânsul cu trupul său spre ajutor, în sfârşit, văzăndu-ne noi aşa nenorociţi din toate părţile, am fost siliţi a ne retrage înapoi din posiţia noastră, unde aveam pe vrăjmaşi strâmtoraţi (muhasâr), încunjuraţi împrejurul mănăstirii, noaptea aceia, vâră nici o vătămare a noastră, şase ceasuri departe de Drăgăşani, ca nu cumva de a fi noi nenorociţi, de a pierde biruinţa noastră, care dobândisem în ziua aceia de dimineaţă până noaptea înaintea mănăstirii, pe câmp, prin vre-o ajutorinţă proaspătă a vrăjmaşului, ce se afla în Craiova în mare număr.
Aşa, lăsând pe vrăjmaşii noştri înfricoşaţi de noi şi flămânzi, acolea, cu o pagubă de 500 morţi, şi încă pe alţii cam răniţi, în care număr era şi comandirul lor şi câţiva din înaintaşii lor, ne-am tras în acea noapte (cum am zis mai sus) înapoi, fără a simţii vrăjmaşii noştri, cari erau închişi în mănăstire. Cum şi din partea noastră s'au omorât 156 ostaşi şi 73 s'au rănit, cei mai însemnaţi voinici ai noştri. Dar vrăjmaşii noştri, aflând retirata noastră înapoi, au gândit că este vre-o stratagemă a noastră, n'au cutezat a ieşi din şanţurile lor încă două zile după aceasta, dar au şezut în mănăstire închişi. Apoi, încredinţăndu-se ei bine că în adevăr suntem retiraţi şase ceasuri de cale depărtaţi de dânşii, atunci au ieşit şi au plecat spre Craiova cu răniţii lui, rămânând acolea al vrăjmaşilor un trup mic caraulă“ (Chiriac Popescu, p. 203-208).
Cei trei sute de panduri au trecut Oltul prin trei locuri: Vultureşti, Valea lui Alb, Dumitreşti. Drăgăşanii se întindeau pe vremea aceea din locul unde este azi biserica Sfântul Ilie spre podul de cale ferată (Călina). De aici, era un drum - care mai este şi acum - ce mergea la malul Oltului, vizavi de Dumitreşti. Aici era trecerea principală spre Dumitreşti, localitate care atunci se numea Drăculeşti şi unde exista un punct de vamă cu o unitate militară specializată în apărarea vadului. În timpurile medievale, se numeau Dragşani, de la steagul pe care îl aveau, un fel de „balaur“ numit de saşii şi negustorii de la Sibiu „dragon“. La Drăculeşti se aflau curţile boierilor Drăculeşti, din a căror spiţă au domnit Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş. La noi, dragonul va fi asimilat cu Dracul şi, de aici, numele acestei aşezări (7).
În acele timpuri, drumul era pe sub vale. Actualul drum este făcut după reforma agrară a lui Alexandru Ioan Cuza şi s-a lucrat multă vreme la el, chiar şi după 1945, cu „brigăzile patriotice" ale tineretului din zonă. Din 1866 până în 1945, la dealul de la Dumitreşti-Valea lui Alb şi dincolo, la Picătura - Buciumeni, existau oameni care urcau şi coborau căruţele cu ajutorul unor frânghii: „edecari", dar nu pe Volga.
Cele trei clădiri unde se retrăseseră turcii în Drăgăşani erau: casa Episcopiei (mănăstirea, cum era cunoscută), aflată unde se găseşte azi piaţa oraşului; casa şetrarului, ridicată cam pe unde se află azi Banca Religiilor; se mai aflau încă o casă mare, de zid, pe unde se află azi catedra oraşului. Cele trei construcţii erau din zidărie groasă, aveau ziduri de apărare, iar turcii ridicaseră în jurul lor şanţuri de apărare.
Pandurii au atacat aceste obiective „din toate părţile", înconjurându-le cu toate forţele lor. Drăgăşanii ardeau, pentru că turcii le puseseră foc, nu numai spre a distruge, ci şi pentru a împiedica întrarea pandurilor în sat.
Corpul de panduri, vreo 4500-5000 de oameni, au trecut cu toţii pe la Vultureşti, unde exista un vad foarte bun. În dreptul aşezării, Oltul avea două braţe care apărau un sat numit Prunduri, ai cărui locuitori îi treceau pe călători Oltul cu ajutorul caicelor. Erau vâslaşi şi plutaşi, oameni specializaţi, care s-au ocupat cu această îndeletnicire până în 1972, când s-a construit barajul iar satul a fost cuprins de ape. Trecerea pandurilor s-a făcut noaptea, fără ca turcii să-i poată repera. Distanţa dintre vadul de trecere de la Vultureşti şi până la ei, adică la turci, este de 15 km.
Această mişcare înţeleaptă a fost menită să păstreze secretul venirii pandurilor, pe care i-a apărat şi pădurea din zonă, zăvoaiele dese de pe cele două maluri ale Oltului. Pe malul drept, ele se întindeau pe o lăţime de un km, dar cu timpul au fost distruse.
Odată trecută armata pandurilor şi repliată în linişte, ea s-a pus în mişcare spre Drăgăşani. Până la punctul unde se află acum podul de cale ferată (Călina), au mers prin lunca Oltului, iar de la pod au urcat dealul Drăgăşanilor, pe drumul care trecea pe aici.
Turcii aveau obiceiul de a nu lupta noaptea - iar acest fapt care ne aminteşte de faptele de excepţie ale lui Vlad Ţepeş - era cunoscut de conducătorii pandurilor. Şi de aici, surpriza.
Pandurii au luat poziţie de luptă pe locul unde sunt azi clădirile staţiunii viticole, iar de aici s-au deplasat în trei coloane. Una atacă poziţiile turceşti prin centru oraşului de azi; a doua dinspre Călina - biserica Sfântul Ilie, iar a treia din direcţia Liceului Agricol: folosim puncte de reper actuale, ca astfel cititorul să poată înţelege mai uşor mişcarea de luptă a pandurilor şi a inamicilor lor. Între timp a sosit şi căpitanul Diamandi, care a refuzat să le dea ajutor pandurilor. Aşa avea ordin de la Iordache Olimpiotul. Neavând cu ce să mai lupte, pandurii s-au retras spre Râmnicul-Vâlcea, fără să fie urmăriţi de turci. Aşadar, turcii au obţinut victoria, iar nu pandurii. Dacă iar fi atacat turcii, pandurii ar fi fost zdrobiţi, însă turcii îşi menajau forţele pentru lupta finală cu eteriştii. În plus, ei ştiau că, fară Tudor, pandurii rămăseseră dezorganizaţi şi dezorientaţi, deci nu mai constituiau un pericol care să le schimbe planurile. Graţie spionilor pe care îi aveau, turcii ştiau tot ce se petrecea în ambele tabere, pandurească şi eteristă. Obiectivul principal al pandurilor conduşi de Macedonschi, Hagi Prodan şi Alexandru nu a fost atins, ei nu au putut realiza trecerea spre Craiova. Din acest motiv, s-au îndreptat spre Râmnic, unde ştiau că vin şi ceilalţi eterişti, şi că se vor „întrupa" cu ei acolo. Ceea ce s-a şi întâmplat. În „memoriile" sale, Macedonschi, comandant mediocru, caută să-şi aroge unele merite despre care l-ar fi întrebat, poate, protectorii lui ruşi pe care îi slujea. Şi fireşte, era nevoit să se justifice (8).
De altfel, şi în rândul pandurilor au fost unele aspecte care dau de gândit, mai ales în ce îi priveşte pe „comandiri", după cum putem vedea în relatarea lui Izvoranu: „Pleacară şi ai lui Tudor din Goleşti, trecură Oltul la Drăgăşani şi se aşezară toţi în Drăgăşani. Vătaful Iancu Enescu, văzându-se trecut Oltul, luă doi panduri de ai lui şi strecurându-se binişor trecu la Sibiu" (9). Tristă companie pentru Tudor - un om care nu voia să fie jefuiţi „conlăcuitorii “ săi, cei de acelaşi neam cu el, şi nu mai este chiar de mirare dacă mai adăugăm şi faptul că toţi voiau banii Vladimirescului.
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot»/ Capitolul III./ subcap. 2 și 3.
Imaginile ilustrative din colaj una câte una cu sursa.
_________
1. Hurmuzaki, IV, N.S., p. 299;
2. Cioranu, în N. Iorga, Izvoarele Contemporane, p. 304;
Imaginile ilustrative din colaj una câte una cu sursa.
_________
1. Hurmuzaki, IV, N.S., p. 299;
2. Cioranu, în N. Iorga, Izvoarele Contemporane, p. 304;
3. Chiriac Popescu, în N. Iorga, op. cit., p. 311;
4. D. Berindei, T. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, p. 161;
5.1821 în jud. Vâlcea, p. 282;
6. Ilie Ceauşescu, Căpitanul de panduri Simion Mehedinţeanu, 1966, p.41-42;
7. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie... (subcapitolul Biserica din Dumitreşti);
8. Această bătălie a provocat mari controverse între unii istorici. A se vedea D. Berindei şi T. Mutaşcu, Aspecte militare ..., 1962, p. 172-182; I. I. Neacşu Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu în răscoala din 1821; în Studii şi referate privind istoria României, partea a-II-a, 1954, p. 1012; acelaşi, Prima luptă a pandurilor români cu turcii la Drăgăşani (29 mai 1821) în Studii, nr. 5/1965 p. 1205-1213; acelaşi Unele precizări cu privire la prima luptă de la Drăgăşani (29 mai 1821) în Omagiu lui P. Constantinescu - Iaşi, 1965, p. 393-395; D. Berindei, T. Mutaşcu Cum s-a desfăşurat prima luptă de la Drăgăşani 29 mai 1821 (răspuns unei critici) în Studii nr. 2/1967, p. 357-361; D. Bălaşa, Localizarea „mănăstirii Drăgăşanilor în legătura cu lupta dintre Panduri şi Turci de la 29 mai 1821 în Studii - revista de istorie, 2, tom 20, 1967; acelaşi T. Vladimirescu şi haiducul Iancu Jianu, în Studii Vâlcene, 1982, p. 59-63; Gherasim Piteşteanu, Mănăstirile vâlcene în timpul revoluţiei din 1821, în Mitropolia Olteniei, 1981, p. 182-186; Bălaşa D., Purcărescu P., Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe valea Oltului, 1821, în Buridava 1972, p. 295-321; Tamaş C., Tudor Vladimirescu şi Vâlcea, Muzeum Goleşti, 1974, p. 73-79.
9. Izvoranu, în N. Iorga, op. cit., p. 374.
4. D. Berindei, T. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, p. 161;
5.1821 în jud. Vâlcea, p. 282;
6. Ilie Ceauşescu, Căpitanul de panduri Simion Mehedinţeanu, 1966, p.41-42;
7. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie... (subcapitolul Biserica din Dumitreşti);
8. Această bătălie a provocat mari controverse între unii istorici. A se vedea D. Berindei şi T. Mutaşcu, Aspecte militare ..., 1962, p. 172-182; I. I. Neacşu Oastea pandurilor condusă de Tudor Vladimirescu în răscoala din 1821; în Studii şi referate privind istoria României, partea a-II-a, 1954, p. 1012; acelaşi, Prima luptă a pandurilor români cu turcii la Drăgăşani (29 mai 1821) în Studii, nr. 5/1965 p. 1205-1213; acelaşi Unele precizări cu privire la prima luptă de la Drăgăşani (29 mai 1821) în Omagiu lui P. Constantinescu - Iaşi, 1965, p. 393-395; D. Berindei, T. Mutaşcu Cum s-a desfăşurat prima luptă de la Drăgăşani 29 mai 1821 (răspuns unei critici) în Studii nr. 2/1967, p. 357-361; D. Bălaşa, Localizarea „mănăstirii Drăgăşanilor în legătura cu lupta dintre Panduri şi Turci de la 29 mai 1821 în Studii - revista de istorie, 2, tom 20, 1967; acelaşi T. Vladimirescu şi haiducul Iancu Jianu, în Studii Vâlcene, 1982, p. 59-63; Gherasim Piteşteanu, Mănăstirile vâlcene în timpul revoluţiei din 1821, în Mitropolia Olteniei, 1981, p. 182-186; Bălaşa D., Purcărescu P., Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe valea Oltului, 1821, în Buridava 1972, p. 295-321; Tamaş C., Tudor Vladimirescu şi Vâlcea, Muzeum Goleşti, 1974, p. 73-79.
9. Izvoranu, în N. Iorga, op. cit., p. 374.
_______
_______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Drăgășani #IstoriaDragasaniului #TudorVladimirescu #Educatie #Invatamant #panduri #Revoluțiadela1821 #ProclamațiadelaPadeș #21Mai #tradare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu