La 1 martie 1821, Tudor, în fruntea coloanei principale a armatei sale, se afla la Bodăeşti, lângă Amărăştii de Dolj. Acolo a primit înştiinţarea că un grup de „hoţomani “ s-a abătut spre cula de la Beneşti (azi în comuna Bălceşti, judeţul Vâlcea) şi fac multe „grozăvii" boierilor adunaţi în acel loc. Mai târziu, după liniştirea apelor, Iordache Otetelişanu îşi amintea despre tragismul acestor momente. (1)
,,Istoria rebeliştilor ce ne-a[u] jefuit la Beneşti în anul 1821, martie 2.
În anul 1821, viind aici la Craiova, ştiinţă de la Bucureşti că Suţu vodă, ori fireşte s-au otrăvit de eteriştii greci, au încetat din viaţă; şi cum că slugeru Tudor Vladimirescu, aflându-se acolo, ori din întâmplare sau chemat într-adins, au pornit din Bucureşti la 17 sau 19 ianuarie cu 40 sârbi şi arnăuţi şi din garda domnească şi au trecut Oltul dincoaci. Şi mergând la Târgu Jiului, au luat pe Dinicu Otetelişanu, unul din cei doi ispravnici ai judeţului Gorjiu, căci celălalt ispravnic, Iorgu Văcărescu se afla ieşit în judeţ cu altă trebuinţă: şi s-au dus la mănăstire Tismanii, unde îl ţinea în pază. Şi au început a strânge panduri. Şi după ce şi-au făcut un număr oarecare din judeţul acela, s-au tras la Strehaia, în judeţul Mehedinţului, spre acelaşi sfârşit.
Boierii divanului Craiovei, căci caimacanul lipsa la Bucureşti, necunoscând porunca lui Tudor că este un plan precugetat al eteriştilor greci, ei luând-o drept o răscoală, au pornit din partea divanului pe stolnicul Barbu Viişoreanu, celui ce, în zilele ruşilor din anul 1806 fusese unul din trei comandiri de panduri ai Ot acelor cinci judeţe, şi pe caimacanul Ştefan Bibescu, ca om de arme, cu o sumă de panduri şi catane de poteră, ca să prinză pe Tudor.
Noi, doi fraţi, şi anume: Iordache şi Grigorie Otetelișanu, ce după moşia noastră Beneşti ne zice şi Beneştii, văzând aceste mişcări, ne-am tras la această moşie Beneşti, în Vâlcea, cu tot ce-am avut aicea mai bun in lucruri mişcătoare, fiindcă acolo la Beneşti avem ziduri tari şi unde ne-am scăpat şi viaţa şi chiar averea în toate răzmiriţile de mai nainte, chiar şi într-acelea ale Pazvantoglului, când cârjalii lui au pătruns până la Rânmicu Vâlci.
Acolo, la Beneşti, au venit şi două din trei surori ale noastre, cu familiile dumnealor, împreună şi alte rude şi prieteni, făcându-se un număr de indivizi, afară de vizitei, slugi şi slujnice, ca unii ce ştia că şi în celelalte răzmeriţi tot aci îşi găsise scăparea.
Din corespondenţa ce aveam cu cei de aici din Craiova, neprecurmat aflând că de la Bucureşti au venit Costantin Samurcaş, împuternicit de divanul de acolo ca, ori să împace pe Tudor, sau, bătându-l cu ajutorul de oştire ce se dedeasă de acolo, să-l prinză. Noi, cei de la Beneşti, i-am scris o scrisoare prin care îi arătam că auzisem despre misia cu care au venit la Craiova, rugăndu-l să ne povăţuiască dacă putem rămânea în ţară sau să fugim şi noi peste graniţă, cum făcea şi alţii. El ne-a răspuns că este adevărat ceea ce am auzit despre misia cu care au venit aici şi că are nădejde că va impăca pe Tudor, şi că să n-avem nici o frică despre dansul că el nici jefuieşte, nici omoară pe cineva; decât să ne păzim de vreo 70 de hoţomani ce s-ar fi rupt de oastea lui Tudor, că aceştia, pe unde ajung, jefuiesc.
Noi ne-am apucat de ne-am întărit curtea, am făcut şi metereze potrivite cu trebuinţa, atât la ferestrile tuturor odăilor, zidite până la jumătatea lor şi între stâlpii foişorului, înălţând zidu mai mult de un stat de om, cât şi în clopotniţa bisericii, ce este în faţa casii în apropiere numai de 52 stânjeni, adică cât bate puşca bine; făcându-ne şi provizia de toate cele trebuincioase, încât, chiar de ne-ar fi ocolit nescai hoţomani, să nu ne poată scoate de acolo luni întregi.
Cu toate acestea, am trimis la Craiova pe nepotu Ioniţă Caragic, carele era cunoscut şi bine văzut de Samurcaş, ca să-i arate prin grai poziţia noastră. Căci cumnatul nostru, medelniceru Ioniţă Sefendache venise de la Târgul Jiului bolnav şi numai era nădejde de a scăpa de moarte; şi să-l roage a ne povăţui ce să facem. Samurcaş l-au tot ţinut cu făgăduieli că în puţine zile va isprăvi cu Tudor, că a trimis destul oştire asupra lui. Şi tocmai luni, la sfârşitul lui februarie, pe la nămiaz, văzându-l nepotul Caragic că se pune în trăsură şi porneşte la Bucureşti, l-au întrebat pentru familiile de la Beneşti că ce să facă. El au răspuns că să facă şi dumnealor ceea ce face şi el. Pe la miezul nopţii, luni spre marţi, au sosit nepotu Caragic la Beneşti şi ne-au spus ce i-au zis Samurcaş.
Noi, de loc, cum s-a făcut ziuă, pe de o parte am grăbit înmormântarea cumnatului nostru ce-şi dedesă sfârşitul, iar pe de altă parte, am încărcat în trăsuri ce am putut lua. Şi când ieşiră mai toate trăsurile din curte, am văzut că o sumă de călăreţi şi pedeştri cobora pe coasta dealului cel despre apus al Olteţului şi veneau asupra noastră.
Atunci noi am strigat de s-au întors căruţele şi au intrat în curte şi am închis porţile. Iar Petrache Poenaru,carele acum se află încetat din viaţă şi carele se afla acolo cu noi împreună, cu maică-sa Anica Poenăreasa, cu Safta soţia sa, şi cu fiul lor Nae, ce era un prunc la ţâţa doicii — acest Petrache şi-au luat postul său în clopotniţa bisericii, cu 2 slugi, un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi. Căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii; iar noi ceştelalţi am stat la stobori curţii cu puştile în mâini, unde am primit în câteva rânduri pe câte unu doi din cei veniţi asupra noastră. Căci cei mulţi nu se puteau apropia, că aflasă ţâ in clopotniţa bisericii sunt 3 înarmaţi. Acei care venea la noi să silea a ne încredinţa că nu sunt hoţomani, precum le spuneam că ne-a scris Samurcaş, și sunt dintre oamenii lui Tudor; şi că n-au venit asupra noastră cu vreun rău, nici cer de la noi altceva decât numai să ne predăm; şi că de d[omnul] Tudor sunt porunciți ca să nu ridice ei întâi arme asupra numănui, ci tocmai după ce vor vedea că cad dintre dânşii morţi. Noi le răspundeam că n-avem a ne preda niminui, fiindcă n-avem nici un război cu nimini, ci să meargă d[umnealor] în sat şi acolo le vom trimite cele trebuincioase. Şi cu acest răspuns se întorcea iarăşi la ai lor.
Şi unde până aci, adică până la namiazi, marţi ziua, martie 1, nu îndrăznise să se apropie mulţimea lor de curte, ne pomenirăm deodată cu curtea înconjurată de ei. Noi,în marea noastră mirare despre cum au putut să se apropie de curte, când ştiam pe Petrache Poenaru cu ai săi în clopotniţă, de unde putea să-i vatăme foarte rău și ei să nu se poată apăra, ne-am [dus] de la stobori în casă şi ne-am luat fieşcare postul nostru de la metereze. Rebeliştii au început a slobozi puşti în sunet, noi n-am avut să-le răspundem până când ei, cu ţăranii ce aduseră din sat cu săcuri, au fost tăiat stoburi curții din dreptul grajdului ce era în partea curții dinspre biserică. Au tăiat apoi și gardul ce era din bârne și slobozind în curte caii ce să afla în el au intrat în curte.
Şi doi arnăuţi înarmaţi s-au pornit spre noi. i
După aceasta, deşi ne înţeleseserăm cu rebeliştii, tot prin Petrache Poenaru, care ne tot îndemna să ne predăm, cum că noi până la ziuă nu ne putem preda, ci să înceteze a mai slobozi focuri asupră-ne, că vom înceta şi noi până la ziuă, numai în curte să nu îndrăznească nimeni a mai intra că nu va scăpa cu viaţă.
Cu toate acestea, ei, cu capul plin de spirt, tot nu înceta a slobozi focuri asupră-ne. Dar împuşca numai zidul. Iar ai noştri, când vedea pe vreunul că a intrat în curte, focul ce-l slobozea asupră-i era pe nimerite. Din care pricină s-au rănit destul de mulţi. Căci nu vream să se tot omoare, cunoscând că ei nu mai ştiu ce face de beţie.
Văzând eu, care mă aflam în foişor, de unde puteam să le vorbesc şi să-i auz mai bine, căci nu încetează a tot slobozi focuri asupra noastră şi, dând năvală a intra în curte să prinză din caii ce-i sloboziseră din grajd, am strigat pe Ivancea, întrebându-l de ce nu se ţine de vorbă, ci tot slobod focuri şi dau năvală în curte? Şi el mi-a răspuns că nişte mişei beţi fac aceasta.
Eu atunci i-am zis că dacă arnăuţii sunt beţi şi nu-l mai ascultă, apoi cum ne tot ziceţi să ne predăm?
Atunci a încetat a ne mai îndemna ca să ne predăm. Dacă noi n-am fi fost siliţi, pentru scoaterea din pivniţe a unei caleşci nouă a noastră, să spargem un ce-l făcusem înaintea gârligiului pivniţei, care era făcut ca o tabie cu trei metereze: unul din faţă altul în şi celălalt în stânga, de unde se putea păzi toată cea despre apus a caselor, n-am fi avut trebuinţă săi slobozim nici o puşcă. Căci celelalte trei părţi ele caselor îşi aveau meterezurile lor de pază şi nu ne-am fi putut face nici o vătămare apropierea lor de zidul casei. Aveam oameni armaţi şi în podul casei, cari, având apă în vase mari şi tulumbă, preîntâmpinau atacurile ce făceau cu fitiluri aprinzătoare. Cu toate că nouă nu ne era frică de aprindere de la acoperişul casei, căci toate odăile sunt boltite, dar, după spargerea acelui zid, am avut grijă a lăsa să intre ceneva în curte, ca nu cumva să ne pună foc în pivniţă în care erau bufi multe cu rachiu.
După ce s-a făcut ziuă, auzirăm slobozindu-se multe focuri şi strigări de «ura!» Şi aflând că ar fi veniţi altă căpetenie mai mare, anume Hagi Prodan, ostaşii lui — pentru care ştiam de la nepotul Caragic, ce fusese la Craiova — cu cuvânt să se bată cu Tudor, și acesta s-a dat de partea lui Tudor, atuncea noi, sfătuindu-ne cu toţii, iar am slobozit pe Anica Poenăreasa de s-au dus a se încredinţa de este adevăraţi Hagi Prodan şi să-i arate că noi am hotărât ca să ne predăm la dânsul, căci ne-am încredinţat că cu adevărat că este din ostaşii lui Tudor, — numai să facă jurământ că nu se va atinge de viaţa a nici unuia din noi. Intorcându- %*. AnicaPoenăreasa ne-au adus răspuns că a făcut Hagi Prodan jurământul cerut de noi, cu condiţia însă să le dăm armele şi caii.
Noi preferând a ne scăpa viaţa, căci ajunsesem a crede că putem fi înconjuraţi pentru multă vreme, am primit condiţia lui şi l-am primit ieşind înainte. Şi am dat masă lui şi cu vreo alţi cinci-şase de-ai lui, cunoscând că niște astfel de oameni ţin mult la a crede că, dacă mănâncă pâinea şi sarea cuiva, ei s-au îndatorat mult.
Dar pe când ei mâncau la masă, i-am auzit vorbind în llmba sârbească, care o înţelegeau unul dintr-ai noştri, că de ce să ne lase numai a le da armele şi caii, de vreme ce s-au omorât de noi acei doi şi s-au rănit mulţi dintr-ai lor, cu a căror vindecare trebuie să cheltuiască mult.
Noi le-am răspuns că, deşi nu suntem vinovaţi pentru omorul şi rănirea acelora, căci n-am dat noi pricină, ci ei au dat-o — dar, văzând că rezonul nu înduplecă pe aşa oameni, am primit şi aceasta ca să-şi ia din lucrurile noastre ce le va plăcea. Şi aşa le-am deschis sipetele şi geamantanele noastre de au luat cât le-au plăcut şi cât au vrut de la toţi, afară de Petrache Poenaru, ce rămăsese întreg, pentru cuvântul că el se predase la ei de loc. Abia isprăviră ai lui Prodan de a lua averile noastre pe ales şi pe plac şi plecaseră la conacul lor ce era în casele vărului meu Nicolae Otetelișanu, unde-l aştepta Macedonschi, companionul său, când ne-am pomenit cu alţi doi căpitani, şi anume Iova și Ianciu, cu ai lor, însoţiţi de ţărani mulţi carii au umplut curtea. Şi cu toate că noi trimiseserăm de întorsese pe Hagi Prodan şi el, intrând cu noi în casă, închisese uşile, dar cei din nou veniţi au spart uşile. Căci noi nu mai aveam cu ce să ne apărăm. Şi la intrarea lor în casă s-au întâmpinat cu Hagi Prodan, care vrând a-i popri, ei au scos iataganele şi trăgăndu-se cu el l-au şi tăiat la o mână. Şi aşa Hagi Prodan a plecat, lăsându- ne în mâinile acestor din nou veniţi.
Tot în vremea acestor doi, pe când se suia pe scara caselor întâlnind unul din ei pe Petrache Poenaru, carele era în tot costumul lui de drum, ce se compunea de o legătură de cap, peste un cauc cusut cu fir; cu un şal de cele de mare preţ; o ghebă de postav cu găitane de mătase, peste o fermenea de postav cusută iar cu fir galben; un cepchen cu hergiuri de asemenea fir; poture cu copci de argint; tusluci cu găitane de mătase, răsfrânt peste cizme roşii cu o şişănea lucrată în argint şi cu belzicuri tot din argint, pusă şişaneaua peste spete; cu un iatagan cu mânerul de fildeş, cu o teacă îmbrăcată în argint suflat cu aur; un cuţit mai mic, asemenea o pereche pistoale, tot aşa; şi un hamailâu de argint suflat iar cu aur.
Şi, vrând acel Ienciu să-i ia şalul de pe cap şi Petrache împotrivindu-se a i-l da, sub cuvânt că el s-a predat de loc, acel Ienciu, deodată cu răspunsul că nu vrea să ştie el că s-a predat sau nu, a tras iataganul. Şi vrând să-i despice capul în două, iar Petrache ferindu-şi capul, s-a oprit iataganul Ienciului în umărul drept al lui Petrache, pătruzându-i cureaua şişanelei şi toate hainele până la os. Şi dacă nu-l scotea din mâinile Ienciului un alt arnăut cu care se cunoştea Petrache, n-ar fi scăpat numai cu atât. Şi tot acel arnăut, după ce Ienciu îi luase toate armele şi din haine ce i-au plăcut, l-a dus la conacu lui Hagi Prodan.
Noi aceştia, cari rămăsesem în casele noastre, nu poci descrie prin condei groaza ce am tras, văznd, pe de o parte, ploaia de aruncături în ferestre, de la cei ce umpluseră curtea, pe de altă parte, para focului ce se înălța din arderea gardului şi şopronului şi în sfârşit năvălirea sârbilor şi arnăuţilor din nou veniţi a jefui ce mai scăpase de la cei dântâi, de la carii la început, când ne-au scos din cea dintâi odaie ca să poată jefui cu înlesnire, fără a se împedeca de noi, aşteptam să auzim pornind în noi vreun pistol sau să ne despice vreun iatagan, până când au isprăvit de jefuit câte cinci odăile. Şi dacă eu — pe care mă căuta întrebând pe câţi vedeau, fiindcă pe mine mă strigase Petrache anume şi tot eu îi răspunsesem şi lui Ivancii în mai multe rânduri, deşi din partea Invancii auzeam mai multe înjurături şi ameninţări că o să ne scrumească şi alte asemenea, dar eu îi răspundeam tot cu blândeţe, şi-l numeam bulucbaşa în loc de ceauş şi ei, toţi rebeliştii, mă crezură de căpetenie — dacă am scăpat cu viaţa, nenorocirea au fast două surori, însoţite de o slujnică, cari câte trele să puneau între mine şi între ei, şi cu rugăciunile ce le făceau mă apărau de furia lor.
Pricina ce i-a făcut de a nu mă omorî de la început, am priceput-o la urmă: că ei, ca lacomi de jaf, nu vrea să-şi piardă vremea nici să se împedece de cadavrele noastre. Ci tocmai când isprăvise jefuitul şi ne muta să ne omoare, tocmai atunci, pe norocul nostru, a sosit şi slugerul Tudor într-o mahala a satului ce erea aproape de casele vărului meu Otetelişanu. De unde, aflând ceea ce se făcuse cu noi şi încă nu se isprăvise, văzând şi flacăra ce is mistuia grajdul şi şopronul sub care vârâse trăsurele câte putuseră încăpea, ca să ardă lemnul să poată lua fierul, au grăbit de au trimis poruncă ca nu cumva să se mai omoare cineva din noi, ca acel iar cu moarte se va pedepsi. Căci pe de o parte aflasem nevinovăţia noastră şi pe de altă parte că cei ce veniseră întâi omorâseră, pus în proşcă, pe un biet sârb slugă al nepotului Caragic, sub învinovăţire că de ce n-a lăsat pe stăpânul său şi să iasă la ei de loc, cum i-a văzut pe ei că au venit. [El a răspuns:] «Mănânc pâinea şi sarea lui şi nu pot să-l las», precum şi pe un Hristodor [grec de naţie, cel avusesem eu dascăl de limba elenă, pentru că nu lăsa să i] se ia calul, zicând că el este eterist.
Această poruncă a lui Tudor ne-a scăpat de moarte. Şi luându-ne câţiva dintr-ai lui Prodan între dânşii şi strigând din pas în pas celor ce stau gata să ne împuşte când treceam printre ei ca nu care cumva să îndrăznească vreunul a slobozi arma asupră-ne, că nici el nu va scăpa cu viaţă, ne-a dus şi pe noi la conacul lui Hagi Prodan.
Acesta, când ne-a văzut în cea mai vrednică de milă stare, căci unii din cei ce era mai puţin despiaţi abia scăpaseră o singură haină peste cămaşă, alţii numai în cămăşi şi izmene, iar alţii despiaţi de tot, şi toţi cu faţa de pământ, ca când ne luase pânza mormântului du pe ochi. Numai pe bietele femei le respectaseră, că nu se atinseseră a le respecta cât de puţin. Dar frica şi groaza le topiseră mai mult decât pe noi bărbaţii, cari eram căzuţi într-o nesimţire complectă, dorind mai bucuroşi moartea decât aşa o viaţă. Şi să părea şi ele ca noi bărbaţii, ca ieşite din minţi.
Atunci Hagi Prodan a început a-şi smulge părul din cap, zicând: unde mai este jurământul ce-şi dedeseră pe cruce şi evanghelie?
Aceste espresii ale lui nu ne consola de loc, ci ne aducea amintea că, de nu ne-am fi predat lui, n-am fi ajuns într-astă vrednică de jale poziţie.
N-a trecut mult de la sosirea noastră la conacul tui Prodan şi a venit şi Tudor cu toată oastea lui, ce se compunea numai din călăreţi. Şi apropiindu-se de capul scării caselor vărului Nicolae, n-a descălecat, ci ne privea în foişor, în care ieşisem toţi bărbaţii şi cele mai bătrâne din damele familiilor noastre. Şi fiindcă eu avusesem prilejul a-i dobândi cunoştinţa şi a ne împărtăşi unul altuia sentimentele patriotice, care ne-au fost legat oarecum şi mai înainte de a ne vedea — şi acest prilej fusese în anul 1819, septembrie 19, pe când Tudor se afla vătaf plaiului Cloşanilor şi pusese moşnenii Podeni de jeluiseră la domnitorul Suţu că moşia lor s-au cotopit de nemţi, şi domnitorul poruncise caimacamului Craiovei să orânduiască un boier hotarnic - inginer a cerceta, însă în secret, fără a simţi nemţii şi caimacamul mă alesese pe mine, care a trebuit să am a face câteva zile pe munte cu Tudor — astfel fiind dar am început eu ai zice în limbagiul du pe atunci: «Arhon sluger, pentru Dumnezeu, scapă-ne viaţa, că suntem în mâinile dumitale». Iar el a răspuns: «Viaţa vă este scăpată. Dar îmi pare rău de ceea ce aţi păţit». — «Apoi ce să ne facem noi? Să mergem cu dumneata? — Cu mine nu puteţi merge, că eu sunt cu oastea şi dumneavoastră aveţi familii. — Să ne ducem la Craiova? — Acolo nu vă sfătuiesc să mergeţi că poate să vie alţii mai răi. Ci să mergeţi la mănăstirea Hurezului, unde este să se trimită câţiva paznici de ai t dunării şi unde vă veţi avea şi dumneavoastră odihnă bună».
Apoi a poruncit de a scris o poruncă d-a călare pentru facere de câte şase care cu boi, a ne transporta până la mănăstirea Horezu, dându-ne de paznic până acolo pe Ivancea ceauşu cu unsprezece ai săi. A scos vreo 200 lei şi i-a dat să avem de cheltuială drumului. Și când era să plece i-am zis şi acesta, că pandurii au răzbit în pivniţa unde este mult vin şi rachiu şi noi rămânem pe mâinile lor. Atunci au stat şi au trimis să scoaţă pe şi cine nu vrea să iasă, să nu-l lase cu viaţă.
După aceea i-a pornit înainte la Oteteliş. Şi apoi a plecat şi Tudor cu ai săi călare după ei, împreună ci Prodan şi Macedonschi. Iar noi ne-am întors la casm noastră, unde am dormit miercuri noaptea spre joi îngropaţi în lâna ce o vărsaseră rebeliştii din saltele, ca să poată lua dosul lor.
A doua zi, joi, plecând din Beneşti, abia am putut trece peste apa Olteţului la satul Cârlogari. Şi am tras la casa unui fin al nostru, la doi fraţi, adică la postelnicul Apostul Hagi Andrei Andrianopolitu, unde am rămâi pentru mai multe zile, căci ne simţeam toţi ca striviţi de groaza celor ce pătimisem miercuri toată ziua. Apoi pitaru Ioniţă Ghimpeţeanu căzuse bolnav de peripleumonie şi nu era în stare să se mai mişte din loc. Ivancea ceauşu cu ai săi şi-a luat de la noi voie să plece căruia i-am dat la mână că cu voia noastră ne-a lăsat. Şi plecând de la noi, am aflat că, cum a trecut Oltu la Vultureşti a omorât pe serdarul Constantin Vulturescu.
Tot intr-acea zi, adică joi, pe la namezi, a venit la noi un polcovnic, Vasile Ghelmegeanu, cu vreo trei panduri, toţi călări, cu o scrisoare către noi, a căreid coprindere să arată în copia de mai jos, sub no. 1. Şi până să citim noi bărbaţii scrisoarea, el a poruncit unui pandur dintr-ai săi să-i aducă traista, pe care apucând-o de fund şi scuturând-o, a căzut din ea două căpăţâni de oameni în mijlocul damelor ce-i dedeseră ocol, făcăndu-i fel de fel întrebări despre ce cuget ar avea Tudor pentru noi. Atunci bietele dame, de mare spaimă, au sos toate un ţipet înfiorător, căzând care leşinate, care coprinse de tremur şi istericale. Iar noi bărbaţii, cari abia ajunseserăm să aflăm din scrisoarea de tăierea acelor doi Iova şi Ienciu, ce ne jefuiseră, am precurmat citirea și am dat ajutoarele cuviincioase de s-a redeşteptat bietele dame, care se speriaseră grozav de vedere câpăţânelor tăiate şi de închipuirea ce-şi făcuseră ca aşa o să ni să facă şi nouă.
Acest Ghelmegeanu ne-a spus că lui Tudor i-a părut în adevăr foarte rău de ceea ce ni s-a întâmplat. Pentru aceea i-a tăiat pe amândoi, noaptea spre joi. Iar doua zi, joi, a poruncit de s-au adunat la un loc toţi amăuţii şi sârbii şi, înconjurându-i cu pandurii, a intrat in mijlocul lor trei panduri cu amândouă capetele puse în câte o suliţă, şi cu argintul icoanei, ce o despiaseră ei la Beneşti, într-o altă suliţă, strigând că ei n-a plecat să fefuiască şi să despoaie icoanele, ci au plecat pentru dreptate, şi că cine va face ca ei, tot ca ei va pătimi. Apoi i-a băgat pe toţi în biserică de au săvârşit jurământul ce l-au cerut. Şi după aceea l-au pornit pe dânsul la noi cu acele capete tăiate. Şi Tudor a plecat la Slatina.
Noi pe de o parte, am orânduit de s-au pus la răspântie acele capete, după cum ne scria Tudor, iar pe de altă parte am dat răspunsul lui Tudor, mulţumindu-i şi rugându-l să orânduiască pe Ghelmegeanu a ne duce la mănăstirea Horezu, că aşa ceruse Ghelmegeanu de la noi. Şi am trimis din parte-ne pe finul Apostol, care abia peste o săptămână s-a întors d-acolo; însă nu cu Ghelmegeanu, ci cu trei panduri şi cu poruncă pentru facerea a câte şease care cu boi, din sat în sat, cu care să ne transporte, aducându-ne şi osebitele două scrisori ce se văd în copie sub no. II şi III.
Evenimentele de la Beneşti au fost mult mai tragice. Otetelişanu rememorează numai partea referitoare la familia sa, probabil pentru a primi „vreo chiverniselă după starea sa“, după cum era obiceiul vremi (sau, cum am zice azi, compensaţii sau despăgubiri...). „Sunt şi peste zece ani de când acest Iordache slujeşte între judecătorii departamentului, fiind cel mai întâi cu cunoştiinţe la judecăţi şi păzitor (al) dreptăţii. Dar... nenorocirea le-au stătut împotrivă şi la începerea apostasiei căci, neputincioşi fiind ajunşi neştiind şi sfârşitul s-au strâns multe familii de boieri la casele dumnealor, fiind ca o culă şi socotind că se vor putea apăra de apostaţi. Unde, coprinzându-i peste 400 de apostaţi, au ţinut război cu dânşii trei zile pănă au sfirşit gephaneaua. Şi mai înmulţindu-se apostaţi nemaiputând ţinea război au căzut în mâinile lor: pă unii i-au lăsat numai în cămăşi, iar pe alţii spre mai mare batjocoră i-au despuiat şi de cămăşi lăsându-i în pielea goală. De la care scăpând numai cu trupurile şi abia vii, în haine ţărăneşti au fugit în ţara nemţească unde au trăit cu milă şi cu împrumutare, până când au venit oştirile împărăteşti. Şi eşind din ţară, de nici o altă chiverniseală nu s-au putut împărtăşi, decât iarăşi judecător la departament şi aceasta după trebuinţă iar nu drept chiverniseală. Deci nemairămânându-i nici o nădejde, aleargă la mila mării tale, ca să te milostiveşti, a să împărtăşi de bogatele mili. Luminate Doamne, cu noi toţi boierii este rudă, fecior de boieri, în vârstă peste 45 de ani, carele când nu ar fi avut greutate şi sarcina datoriei, după cădere şi după cinstea neamului şi după ajutorul firii, purtându-să cu înţelepte mijloace, putea să fac acum un paharnic sau un clucer mare. Pentru aceea rugăm (pe) măriia ta cu umilinţă să te milostiveşti a rădica acest neam căzut, cu cinste şi cu chiverniseală după cum Dumnezeu te va lumina, pentru «<; ne este la toţi cu necinste să-l vedem pă urma slujitorilor boiereşti şi altor proşti carii, în străina stăpânire a grecilor (s.n.) cu dare de bani s-au făcut ceea ce nu li să cădea". (1821 în judeţul Vâlcea, pag. 233-234)
Această practică rezultă şi din recomandarea dată de boierii olteni lui Manolache Loloescu, căsătorit cu Catinca Otetelişanca, arătând că, într-adevăr, boierii primeau de la domnitori anumite ,,chiverniseli” prin care erau sprijiniţi şi „miluiţi" numai pentru că aparţineau acestei categorii sociale. Boierii îl recomandau caimacamului Craiovei să ocupe funcţia de „vel portar aici la Craiova, pentru care slujbă socoteşte a fi destoinic, fiind om cu ştiinţă de limbă turcească şi de obiceiurile lor" , fie la „vreun zapcialăc de-ale divanului sau la unul din două departamente de aici". Semnau Neofit episcopul Râmnicului, Constantin Brăiloiu, Nicolae Glogoveanu, Iordache Otetelişanu, Stan Jiianu, Gheorghe Bengescu, Gheorghe Coşoveanu. Aşadar, paguba provocată de „hoţomani" trebuia recuperată.
Însemnările lui Iordache Otetelişanu au mai mult caracter subiectiv şi se referă strict la familia sa, cu scopul de a primi „ milă “ din partea stăpânirii. Se pare că, la noi, mai mereu, asemenea suferinţe au trebuit să fie recunoscute şi „miluite" de oficialităţi...
În realitate, „hoţomanii" au atacat şi „mănăstirea numită Beneşti, pe care au lovit-o cu mare furie, au cucerit-o (şi) au omorât mai mulţi boieri, şi anume pe slugerul Trandafir l-au tăiat în bucăţi, lui Petrache Poenaru i-au tăiat un braţ, pe boieroaice le-au dezbrăcat, pe fetele din casă le-au siluit, fata de 9 ani a slugerului numit Trandafir fiind siluită de mai mulţi, a murit, odoarele de pe icoanele din biserici le-au luat... boierul Râişanu l-au omorât “(3)
În memoriile sale, Chiriac Popescu spune că au fost siluite şi omorâte două fete.
„Căpitan Iordachi şi Farmachi era o partidă gonitoare a lui Tudor (cum am aflat) cu pizmă, căci au omorât aproape de Slatina (cum s'a povestit mai sus) doi ostaşi din cei treizeci lăsaţi lui la Tismana, la începutul revoluţiei, când au mers căpitan Iordachi şi Farmachi din Bucureşti către Tudor, a fi lui spre avangardă până la Bucureşti. Iar dânşii (adecă cei treizeci de ostaşi ai lui căpitan Iordachi, intrând într'o mănăstire, au omorât două fete şi au despuiat pe toţi boierii cari erau ascunşi acolea fără cuvânt. Deci, sosind după urma lor Tudor cu oştirile lui, împreună cu Hagi-Prodan şi Machedonschi acolea, a doua zi, au omorât pe cei doi cari au fost căpetenia celor treizeci de ostaşi, din cari unul a fost nepotul lui căpitan Iordache şi celălalt a fost cel mai iubit al lui ostaş şi viteaz. Şi de atunci s'a făcut căpitanul Iordache duşman al lui Tudor. Aceasta a fost pricina cea mai de căpetenie de vrăjmăşie, şi au păzit vreme căpitan Iordache până când au pus mâna pe dânsul şi şi-au pus în lucrare scopul său. De s'a arătat Tudor predător al Eteriei, nu ştiu.
Albanezul aventurier Constantin Hristo, care s-a alăturat pentru scurt timp oştirii lui Tudor cu gândul de a obţine câştiguri din prădăciuni, „pleaşcă" - termen valabil atunci ca şi acum - relatează despre drama de la Beneşti, în calitate de participant:
Mai şezură vre-o două zile, şi porniră spre Bucureşti. Viind dar cu toţii până unde se face un drum spre Piteşti, şi altul la Bucureşti, Arnăuţii, despărţindui se de Tudor, luară drumul Piteştilor, Tudor cu ai lui luă drumul Bucureştilor. Arnăuţii, unde găsea în treacătul lor pe cineva, îl prăda: pe mulţi poate-i şi omora. Tudor peste câteva zile ajunge în Bucureşti şi trage în gazdă în casele Brâncoveneşti de supt Mitropolie, unde mai în urmă a fost Domnia lui Bibescu.”
Şi Cioranu relatează: „Ajungând Tudor la Slatina, protopopul oraşului, dimpreună cu boierii acelui judeţ ce mai rămăseseră acolo, l-au primit cu bucurie şi s'au tânguit la el foarte amar, arătând pradele şi jafurile ce au suferit de la căpitan Iordache, Ioan Farmache, bulucbaşa Ghencea şi Arnăuțimea ce a trecut pe acolo. Către seară vine la Tudor protopopul acelui judeţ, om venerabil pentru vârsta şi caracterul său, cu patru şiruri de lacrămi pe obraz, arătând lui Tudor că chiar într'acea zi Arnăuţii ce veniseră cu el, spărgând biserica catedrală din acel oraş, au despuiat icoanele de argintărie, au intrat în altar şi au furat până şi vasele cele sfinţite pentru jertfă, adecă sfântul potir şi celelalte.
Tudor, pe de o parte, a poruncit de a aresta pe bătrânul protopop spre a nu avea întâlnire cu nimeni şi a nu i se întâmpla vre-o nenorocire de la acei miserabili, iar pe de alta, chemând un ofiţer de panduri, i-a poruncit ca prin taină, oricum va şti, să găsească lucrurile furate din sfânta biserică şi iarăşi pe taină să le ia de la furi şi să le aducă la dânsul. Ofiţerul, chiar în acea noapte, după iscodirea făcută, a lăsat în taină desagii din piele (ce erau închişi cu lacăt) ai lui bulucbaşa Iova şi ai lui bulucbaşa Hristea şi a scos dintr'însele sfintele acelea odoare şi iarăşi pe taină le-a adus la
Tudor, după cum a fost poruncit.
Tudor între acei saşe mii de panduri avea un detaşament de patruzeci şi cinci de oameni foarte grozavi, peste cari avea ca căpitan pe un Sârb (Chiriac Popescu?) îmbrăcat de sus până jos în haină roşie. Această trupă era înarmată cu puşti scurte, cu pistoale la brâu şi cu iatagane, şi purtau nume de garda uciderii.
Nici când erau trupele pandurilor în marş, nici când staţionau la un loc, nimenea n'o vedea, nici nu ştia unde se află această gardă decât numai la execuţii de ucideri, atunci ieşa ea ca din pământ şi-şi împlinia Iu rarea poruncită.
A doua zi de dimineaţă, intrând la Tudor adiotantul său (Mihail Cioranu) şi comandirul artileriei(Cacalegeanu), găsesc acea gardă în odaie la dânsul lipită de păreţi şi pe Tudor stând în pat. Tudor a poruncit să-i aducă dulceaţă şi cafea comandirului şi adiotantului, şi zise după aceia să-i cheme şi pe bulucbaşa Iova, care sosi îndată.
Şi, voind a intra în odaia unde se afla Tudor (fiind acest Iova un om foarte înalt şi ţapăn), s'a pleca să între pe uşa strâmtă a casei protopopului, dar îndată s-a aruncat ştreangul de gât de către garda ce păzia înnăuntru. Şi fiind desarmat de Chiriac şi lungit jos într'acel minut fu descăpăţinat de şeful arătatei garde, în ochii lui Tudor. După aceia, ascunzând trupul supt patu unde şedea Tudor, a trimis acesta de a chemat şi pi bulucbaşa Hristea care cum a intrat în odaie, a avut şi el tot soarta tovarăşului său.
Tudor după aceia a dat poruncă de plecare, şi iieşit însoţit de compania căpitanului Barbu Urleanul. Iar trupele pandurilor îl aşteptau înşirate pe de o parte, şi pe de alta erau cei două mii cinci sute de Arnăuţi. Tudor i-a întrebat, zicând: «o oştire care voieşte să se lupte cu Sultanul Imperiului Otoman şi roagă pe Dumnezeu ci să-i ajute să biruiască, când acea oştire pradă şi jăfuieşte chiar bisericile religiei sale, despuind icoanei de argintărie şi furând chiar sfintele vase pentru jertfă unor asemenea oameni ce li se cade oare?». Ia Arnăuţii toţi au răspuns «asemenea oameni cu moarti să se omoare!».
Atunci Tudor a poruncit de a scos capetele lu bulucbaşa Iova şi bulucbaşa Hristea, vârâte în pari, iar argintăria icoanelor şi sfintele vase erau atârnate de nişte crăci de copaci, şi le-a arătat lor acestea, zicându-le: «tot cu asemenea pedeapsă sunt hotărât a pedepsi pi oricare, pentru cea mai mică hoţie». Arnăuţii toţi au rămas încremeniţi, iar Tudor a trimis de a scos pe protopopul din arest şi, descălecând de pe cal ş sărutându-i mâna, i-a dat argintăria şi sfintele vase poruncind a i se număra lei trei mii pentru cumpărarea lucrurilor ce vor lipsind. După aceasta a poruncit a se îndrepta oştirea către Bucureşti, în capul căreia se afla el însuşi, iar de-a dreapta lui fâlfâia Hramul patriei.“
Tudor le-a trimis boierilor adăpostiţi la Beneşti tapetele celor doi ticăloşi, Iova şi Ienciu, precum şi o scrisoare pe care o prezentăm în continuare, pentru însemnătatea ei şi pentru că arată că el, pandurul din Vladimiri, înţelegea consecinţele de durată ale evenimentelor de acolo.
„De Ia sluger Theodor, către dumnealor familiile de boieri aflate la Beneşti.
Fraţilor! Cu toate că nu sunt din sânge de nunghenist, dar tot simţ durerile celor evghenisiţi. Căci, cum am aflat de primejdia în care sunteţi, mi-am lăsat drumul şi am pornit spre a întâmpina răul. Nenorocirea însă mi-a stat împotrivă, că n-am putut ajunge la vreme.
Dar, ca să cunoaşteţi dumneavoastră că cugetul meu n-a fost nici este a se urma unele ca acestea, iată, pe cei ce au fost pricina i-am tăiat pe amândoi şi le trimit capetele spre încredinţare, pe care să porunciţi a le pune la răspântii spre pilda şi a altora. Iată se trimit dv. şi lucrurile ce s-au găsit la aceşti tâlhari, precum şi argintul unei sfinte icoane şi din hainele cucoanelor dumneavoastră.
Să aveţi bună nădejde în Dumnezeu că în scurtă vreme că veţi despăgubi şi de cele ce v-a jefuit, şi sunt al dv. ca un frate şi slugă.
Theodor
Sursa: Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot»/ Capitolul II - Drama de la Benești/ Parohia Câmpu-Mare jud. Olt, 2001. Întregul capitol II/ Drama de la Benești - în pdf la această legătură.
9. Liprandi, în Documente, 1821, voi V; ]
10. D. Berindei, T. Mutaşcu, op cit, p. 82-83; ]
11. I. Fotino, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită zavera, 1874, p 48-49. 1
,,Istoria rebeliştilor ce ne-a[u] jefuit la Beneşti în anul 1821, martie 2.
În anul 1821, viind aici la Craiova, ştiinţă de la Bucureşti că Suţu vodă, ori fireşte s-au otrăvit de eteriştii greci, au încetat din viaţă; şi cum că slugeru Tudor Vladimirescu, aflându-se acolo, ori din întâmplare sau chemat într-adins, au pornit din Bucureşti la 17 sau 19 ianuarie cu 40 sârbi şi arnăuţi şi din garda domnească şi au trecut Oltul dincoaci. Şi mergând la Târgu Jiului, au luat pe Dinicu Otetelişanu, unul din cei doi ispravnici ai judeţului Gorjiu, căci celălalt ispravnic, Iorgu Văcărescu se afla ieşit în judeţ cu altă trebuinţă: şi s-au dus la mănăstire Tismanii, unde îl ţinea în pază. Şi au început a strânge panduri. Şi după ce şi-au făcut un număr oarecare din judeţul acela, s-au tras la Strehaia, în judeţul Mehedinţului, spre acelaşi sfârşit.
Boierii divanului Craiovei, căci caimacanul lipsa la Bucureşti, necunoscând porunca lui Tudor că este un plan precugetat al eteriştilor greci, ei luând-o drept o răscoală, au pornit din partea divanului pe stolnicul Barbu Viişoreanu, celui ce, în zilele ruşilor din anul 1806 fusese unul din trei comandiri de panduri ai Ot acelor cinci judeţe, şi pe caimacanul Ştefan Bibescu, ca om de arme, cu o sumă de panduri şi catane de poteră, ca să prinză pe Tudor.
Noi, doi fraţi, şi anume: Iordache şi Grigorie Otetelișanu, ce după moşia noastră Beneşti ne zice şi Beneştii, văzând aceste mişcări, ne-am tras la această moşie Beneşti, în Vâlcea, cu tot ce-am avut aicea mai bun in lucruri mişcătoare, fiindcă acolo la Beneşti avem ziduri tari şi unde ne-am scăpat şi viaţa şi chiar averea în toate răzmiriţile de mai nainte, chiar şi într-acelea ale Pazvantoglului, când cârjalii lui au pătruns până la Rânmicu Vâlci.
Acolo, la Beneşti, au venit şi două din trei surori ale noastre, cu familiile dumnealor, împreună şi alte rude şi prieteni, făcându-se un număr de indivizi, afară de vizitei, slugi şi slujnice, ca unii ce ştia că şi în celelalte răzmeriţi tot aci îşi găsise scăparea.
Din corespondenţa ce aveam cu cei de aici din Craiova, neprecurmat aflând că de la Bucureşti au venit Costantin Samurcaş, împuternicit de divanul de acolo ca, ori să împace pe Tudor, sau, bătându-l cu ajutorul de oştire ce se dedeasă de acolo, să-l prinză. Noi, cei de la Beneşti, i-am scris o scrisoare prin care îi arătam că auzisem despre misia cu care au venit la Craiova, rugăndu-l să ne povăţuiască dacă putem rămânea în ţară sau să fugim şi noi peste graniţă, cum făcea şi alţii. El ne-a răspuns că este adevărat ceea ce am auzit despre misia cu care au venit aici şi că are nădejde că va impăca pe Tudor, şi că să n-avem nici o frică despre dansul că el nici jefuieşte, nici omoară pe cineva; decât să ne păzim de vreo 70 de hoţomani ce s-ar fi rupt de oastea lui Tudor, că aceştia, pe unde ajung, jefuiesc.
Noi ne-am apucat de ne-am întărit curtea, am făcut şi metereze potrivite cu trebuinţa, atât la ferestrile tuturor odăilor, zidite până la jumătatea lor şi între stâlpii foişorului, înălţând zidu mai mult de un stat de om, cât şi în clopotniţa bisericii, ce este în faţa casii în apropiere numai de 52 stânjeni, adică cât bate puşca bine; făcându-ne şi provizia de toate cele trebuincioase, încât, chiar de ne-ar fi ocolit nescai hoţomani, să nu ne poată scoate de acolo luni întregi.
Cu toate acestea, am trimis la Craiova pe nepotu Ioniţă Caragic, carele era cunoscut şi bine văzut de Samurcaş, ca să-i arate prin grai poziţia noastră. Căci cumnatul nostru, medelniceru Ioniţă Sefendache venise de la Târgul Jiului bolnav şi numai era nădejde de a scăpa de moarte; şi să-l roage a ne povăţui ce să facem. Samurcaş l-au tot ţinut cu făgăduieli că în puţine zile va isprăvi cu Tudor, că a trimis destul oştire asupra lui. Şi tocmai luni, la sfârşitul lui februarie, pe la nămiaz, văzându-l nepotul Caragic că se pune în trăsură şi porneşte la Bucureşti, l-au întrebat pentru familiile de la Beneşti că ce să facă. El au răspuns că să facă şi dumnealor ceea ce face şi el. Pe la miezul nopţii, luni spre marţi, au sosit nepotu Caragic la Beneşti şi ne-au spus ce i-au zis Samurcaş.
Noi, de loc, cum s-a făcut ziuă, pe de o parte am grăbit înmormântarea cumnatului nostru ce-şi dedesă sfârşitul, iar pe de altă parte, am încărcat în trăsuri ce am putut lua. Şi când ieşiră mai toate trăsurile din curte, am văzut că o sumă de călăreţi şi pedeştri cobora pe coasta dealului cel despre apus al Olteţului şi veneau asupra noastră.
Atunci noi am strigat de s-au întors căruţele şi au intrat în curte şi am închis porţile. Iar Petrache Poenaru,carele acum se află încetat din viaţă şi carele se afla acolo cu noi împreună, cu maică-sa Anica Poenăreasa, cu Safta soţia sa, şi cu fiul lor Nae, ce era un prunc la ţâţa doicii — acest Petrache şi-au luat postul său în clopotniţa bisericii, cu 2 slugi, un rumân şi un arnăut, câte trei înarmaţi. Căci al lui era rândul a păzi în clopotniţa bisericii; iar noi ceştelalţi am stat la stobori curţii cu puştile în mâini, unde am primit în câteva rânduri pe câte unu doi din cei veniţi asupra noastră. Căci cei mulţi nu se puteau apropia, că aflasă ţâ in clopotniţa bisericii sunt 3 înarmaţi. Acei care venea la noi să silea a ne încredinţa că nu sunt hoţomani, precum le spuneam că ne-a scris Samurcaş, și sunt dintre oamenii lui Tudor; şi că n-au venit asupra noastră cu vreun rău, nici cer de la noi altceva decât numai să ne predăm; şi că de d[omnul] Tudor sunt porunciți ca să nu ridice ei întâi arme asupra numănui, ci tocmai după ce vor vedea că cad dintre dânşii morţi. Noi le răspundeam că n-avem a ne preda niminui, fiindcă n-avem nici un război cu nimini, ci să meargă d[umnealor] în sat şi acolo le vom trimite cele trebuincioase. Şi cu acest răspuns se întorcea iarăşi la ai lor.
Şi unde până aci, adică până la namiazi, marţi ziua, martie 1, nu îndrăznise să se apropie mulţimea lor de curte, ne pomenirăm deodată cu curtea înconjurată de ei. Noi,în marea noastră mirare despre cum au putut să se apropie de curte, când ştiam pe Petrache Poenaru cu ai săi în clopotniţă, de unde putea să-i vatăme foarte rău și ei să nu se poată apăra, ne-am [dus] de la stobori în casă şi ne-am luat fieşcare postul nostru de la metereze. Rebeliştii au început a slobozi puşti în sunet, noi n-am avut să-le răspundem până când ei, cu ţăranii ce aduseră din sat cu săcuri, au fost tăiat stoburi curții din dreptul grajdului ce era în partea curții dinspre biserică. Au tăiat apoi și gardul ce era din bârne și slobozind în curte caii ce să afla în el au intrat în curte.
Şi doi arnăuţi înarmaţi s-au pornit spre noi. i
Atunci am comandat foc prin 4 metereze și lovindu-i pe fieşcare câte două gloanţă, au căz
morţi la câţiva paşi ce făcuseră ei din uşa grajdului spre noi. Atuncea s-au speriat ceilalţi şi s-au tras din curte. Căci mai tăiaseră stobori curţii şi în dosul cuhniei, ce era în partea despre apus a casei.
După aceasta, Petrache Poenaru, ce nu mai er în clopotniţă, ce era în dosul grajdului cu rebeliştii împreună, strigându-mă pe mine şi zicăndu-mi ca să ne predăm şi noi, că el s-a predat pe loc după ce a venit ostaşii lui Tudor. Eu i-am spus că de ce nu ne-a spus nouă de atunci de loc cum s-a predat, ci tocma acuma după ce s-au omorât oameni, ne zice ca să ne predăm. El au răspuns că, dacă nu ne predăm şi noi, să slobozim familia şi să lăsăm a scoate din curte pe cei morţi ca să-i îngroape. Noi sfătuindu-ne cu toţii ai poruncit viziteilor ce era în cuhnie de au scos pe cei morţi din curte afară şi i-au dat rebeliştilor. Iar famili lu Petrache n-am slobozit-o, ci numai pe mumă-sa Anica care întorcându-să mi-au spus că căpetenia ostaşilor ce au venit asupra noastră este un Ivancea ceauşu, sârb de naţie, de la Cerneți, fiind al dumnealor; şi că să n avem nici o temere a ne preda la el. Noi însă, aflând de la arnăut chiar dintre dânşii, cu carele vorbisăm înainte namezului printre stoborii curţii şi carele se arăta arăta recunoscători pentru binele ce zicea că i-am făcut m amândoi fraţii, şi carele, după ce se omorâse de noi cei doi arnăuţi şi înoptase, pe când ceilalţi ne înconjurau curtea adormiseră, el au venit la meterezul unde mă
aflam eu; şi eu, văzându-l, că era lună ca ziua, şi aflând
din spusa lui că este acel Nicola Carafeiz, l-am întrebat
cu ce gând vine asupră-mi. El au răspuns că vine cu
gând bun şi să ne spuie ca nu cumva să ne predăm
noaptea, că sunt toţi beţi de spirt, că au spart pimniţa de
la casele vărului meu Nicolae care este de la casa
noastră tot în direcţia bisericii, în depărtare de stj. 150
și în pimniţă au găsit trei buţi pline de spirt. Şi această
pri. oui în face să năvălească ca porcii în focurile
noastre. Şi dacă ne-om preda în mâinile lor, nici unul n- am scăpa cu viaţa. Eu, pe de o parte, i-am mulţumit de povîțuire ce ne-a dat, iar pe de altă parte, l-am rugat ca, cum va şti, să trimiţă la slugerul Tudor o scrisoare pe care o aveam gata făcută, din partea noastră a tuturor, făgăduindu-i bună plată de vom mai scăpa cu viaţă şi ne-om mai întâlni. El au primit scrisoarea, zicând că ne va sluji cu orice preţ, pentru recunoştinţa ce ne este dator.
După aceasta, deşi ne înţeleseserăm cu rebeliştii, tot prin Petrache Poenaru, care ne tot îndemna să ne predăm, cum că noi până la ziuă nu ne putem preda, ci să înceteze a mai slobozi focuri asupră-ne, că vom înceta şi noi până la ziuă, numai în curte să nu îndrăznească nimeni a mai intra că nu va scăpa cu viaţă.
Cu toate acestea, ei, cu capul plin de spirt, tot nu înceta a slobozi focuri asupră-ne. Dar împuşca numai zidul. Iar ai noştri, când vedea pe vreunul că a intrat în curte, focul ce-l slobozea asupră-i era pe nimerite. Din care pricină s-au rănit destul de mulţi. Căci nu vream să se tot omoare, cunoscând că ei nu mai ştiu ce face de beţie.
Văzând eu, care mă aflam în foişor, de unde puteam să le vorbesc şi să-i auz mai bine, căci nu încetează a tot slobozi focuri asupra noastră şi, dând năvală a intra în curte să prinză din caii ce-i sloboziseră din grajd, am strigat pe Ivancea, întrebându-l de ce nu se ţine de vorbă, ci tot slobod focuri şi dau năvală în curte? Şi el mi-a răspuns că nişte mişei beţi fac aceasta.
Eu atunci i-am zis că dacă arnăuţii sunt beţi şi nu-l mai ascultă, apoi cum ne tot ziceţi să ne predăm?
Atunci a încetat a ne mai îndemna ca să ne predăm. Dacă noi n-am fi fost siliţi, pentru scoaterea din pivniţe a unei caleşci nouă a noastră, să spargem un ce-l făcusem înaintea gârligiului pivniţei, care era făcut ca o tabie cu trei metereze: unul din faţă altul în şi celălalt în stânga, de unde se putea păzi toată cea despre apus a caselor, n-am fi avut trebuinţă săi slobozim nici o puşcă. Căci celelalte trei părţi ele caselor îşi aveau meterezurile lor de pază şi nu ne-am fi putut face nici o vătămare apropierea lor de zidul casei. Aveam oameni armaţi şi în podul casei, cari, având apă în vase mari şi tulumbă, preîntâmpinau atacurile ce făceau cu fitiluri aprinzătoare. Cu toate că nouă nu ne era frică de aprindere de la acoperişul casei, căci toate odăile sunt boltite, dar, după spargerea acelui zid, am avut grijă a lăsa să intre ceneva în curte, ca nu cumva să ne pună foc în pivniţă în care erau bufi multe cu rachiu.
După ce s-a făcut ziuă, auzirăm slobozindu-se multe focuri şi strigări de «ura!» Şi aflând că ar fi veniţi altă căpetenie mai mare, anume Hagi Prodan, ostaşii lui — pentru care ştiam de la nepotul Caragic, ce fusese la Craiova — cu cuvânt să se bată cu Tudor, și acesta s-a dat de partea lui Tudor, atuncea noi, sfătuindu-ne cu toţii, iar am slobozit pe Anica Poenăreasa de s-au dus a se încredinţa de este adevăraţi Hagi Prodan şi să-i arate că noi am hotărât ca să ne predăm la dânsul, căci ne-am încredinţat că cu adevărat că este din ostaşii lui Tudor, — numai să facă jurământ că nu se va atinge de viaţa a nici unuia din noi. Intorcându- %*. AnicaPoenăreasa ne-au adus răspuns că a făcut Hagi Prodan jurământul cerut de noi, cu condiţia însă să le dăm armele şi caii.
Noi preferând a ne scăpa viaţa, căci ajunsesem a crede că putem fi înconjuraţi pentru multă vreme, am primit condiţia lui şi l-am primit ieşind înainte. Şi am dat masă lui şi cu vreo alţi cinci-şase de-ai lui, cunoscând că niște astfel de oameni ţin mult la a crede că, dacă mănâncă pâinea şi sarea cuiva, ei s-au îndatorat mult.
Dar pe când ei mâncau la masă, i-am auzit vorbind în llmba sârbească, care o înţelegeau unul dintr-ai noştri, că de ce să ne lase numai a le da armele şi caii, de vreme ce s-au omorât de noi acei doi şi s-au rănit mulţi dintr-ai lor, cu a căror vindecare trebuie să cheltuiască mult.
Noi le-am răspuns că, deşi nu suntem vinovaţi pentru omorul şi rănirea acelora, căci n-am dat noi pricină, ci ei au dat-o — dar, văzând că rezonul nu înduplecă pe aşa oameni, am primit şi aceasta ca să-şi ia din lucrurile noastre ce le va plăcea. Şi aşa le-am deschis sipetele şi geamantanele noastre de au luat cât le-au plăcut şi cât au vrut de la toţi, afară de Petrache Poenaru, ce rămăsese întreg, pentru cuvântul că el se predase la ei de loc. Abia isprăviră ai lui Prodan de a lua averile noastre pe ales şi pe plac şi plecaseră la conacul lor ce era în casele vărului meu Nicolae Otetelișanu, unde-l aştepta Macedonschi, companionul său, când ne-am pomenit cu alţi doi căpitani, şi anume Iova și Ianciu, cu ai lor, însoţiţi de ţărani mulţi carii au umplut curtea. Şi cu toate că noi trimiseserăm de întorsese pe Hagi Prodan şi el, intrând cu noi în casă, închisese uşile, dar cei din nou veniţi au spart uşile. Căci noi nu mai aveam cu ce să ne apărăm. Şi la intrarea lor în casă s-au întâmpinat cu Hagi Prodan, care vrând a-i popri, ei au scos iataganele şi trăgăndu-se cu el l-au şi tăiat la o mână. Şi aşa Hagi Prodan a plecat, lăsându- ne în mâinile acestor din nou veniţi.
Tot în vremea acestor doi, pe când se suia pe scara caselor întâlnind unul din ei pe Petrache Poenaru, carele era în tot costumul lui de drum, ce se compunea de o legătură de cap, peste un cauc cusut cu fir; cu un şal de cele de mare preţ; o ghebă de postav cu găitane de mătase, peste o fermenea de postav cusută iar cu fir galben; un cepchen cu hergiuri de asemenea fir; poture cu copci de argint; tusluci cu găitane de mătase, răsfrânt peste cizme roşii cu o şişănea lucrată în argint şi cu belzicuri tot din argint, pusă şişaneaua peste spete; cu un iatagan cu mânerul de fildeş, cu o teacă îmbrăcată în argint suflat cu aur; un cuţit mai mic, asemenea o pereche pistoale, tot aşa; şi un hamailâu de argint suflat iar cu aur.
Şi, vrând acel Ienciu să-i ia şalul de pe cap şi Petrache împotrivindu-se a i-l da, sub cuvânt că el s-a predat de loc, acel Ienciu, deodată cu răspunsul că nu vrea să ştie el că s-a predat sau nu, a tras iataganul. Şi vrând să-i despice capul în două, iar Petrache ferindu-şi capul, s-a oprit iataganul Ienciului în umărul drept al lui Petrache, pătruzându-i cureaua şişanelei şi toate hainele până la os. Şi dacă nu-l scotea din mâinile Ienciului un alt arnăut cu care se cunoştea Petrache, n-ar fi scăpat numai cu atât. Şi tot acel arnăut, după ce Ienciu îi luase toate armele şi din haine ce i-au plăcut, l-a dus la conacu lui Hagi Prodan.
Noi aceştia, cari rămăsesem în casele noastre, nu poci descrie prin condei groaza ce am tras, văznd, pe de o parte, ploaia de aruncături în ferestre, de la cei ce umpluseră curtea, pe de altă parte, para focului ce se înălța din arderea gardului şi şopronului şi în sfârşit năvălirea sârbilor şi arnăuţilor din nou veniţi a jefui ce mai scăpase de la cei dântâi, de la carii la început, când ne-au scos din cea dintâi odaie ca să poată jefui cu înlesnire, fără a se împedeca de noi, aşteptam să auzim pornind în noi vreun pistol sau să ne despice vreun iatagan, până când au isprăvit de jefuit câte cinci odăile. Şi dacă eu — pe care mă căuta întrebând pe câţi vedeau, fiindcă pe mine mă strigase Petrache anume şi tot eu îi răspunsesem şi lui Ivancii în mai multe rânduri, deşi din partea Invancii auzeam mai multe înjurături şi ameninţări că o să ne scrumească şi alte asemenea, dar eu îi răspundeam tot cu blândeţe, şi-l numeam bulucbaşa în loc de ceauş şi ei, toţi rebeliştii, mă crezură de căpetenie — dacă am scăpat cu viaţa, nenorocirea au fast două surori, însoţite de o slujnică, cari câte trele să puneau între mine şi între ei, şi cu rugăciunile ce le făceau mă apărau de furia lor.
Pricina ce i-a făcut de a nu mă omorî de la început, am priceput-o la urmă: că ei, ca lacomi de jaf, nu vrea să-şi piardă vremea nici să se împedece de cadavrele noastre. Ci tocmai când isprăvise jefuitul şi ne muta să ne omoare, tocmai atunci, pe norocul nostru, a sosit şi slugerul Tudor într-o mahala a satului ce erea aproape de casele vărului meu Otetelişanu. De unde, aflând ceea ce se făcuse cu noi şi încă nu se isprăvise, văzând şi flacăra ce is mistuia grajdul şi şopronul sub care vârâse trăsurele câte putuseră încăpea, ca să ardă lemnul să poată lua fierul, au grăbit de au trimis poruncă ca nu cumva să se mai omoare cineva din noi, ca acel iar cu moarte se va pedepsi. Căci pe de o parte aflasem nevinovăţia noastră şi pe de altă parte că cei ce veniseră întâi omorâseră, pus în proşcă, pe un biet sârb slugă al nepotului Caragic, sub învinovăţire că de ce n-a lăsat pe stăpânul său şi să iasă la ei de loc, cum i-a văzut pe ei că au venit. [El a răspuns:] «Mănânc pâinea şi sarea lui şi nu pot să-l las», precum şi pe un Hristodor [grec de naţie, cel avusesem eu dascăl de limba elenă, pentru că nu lăsa să i] se ia calul, zicând că el este eterist.
Această poruncă a lui Tudor ne-a scăpat de moarte. Şi luându-ne câţiva dintr-ai lui Prodan între dânşii şi strigând din pas în pas celor ce stau gata să ne împuşte când treceam printre ei ca nu care cumva să îndrăznească vreunul a slobozi arma asupră-ne, că nici el nu va scăpa cu viaţă, ne-a dus şi pe noi la conacul lui Hagi Prodan.
Acesta, când ne-a văzut în cea mai vrednică de milă stare, căci unii din cei ce era mai puţin despiaţi abia scăpaseră o singură haină peste cămaşă, alţii numai în cămăşi şi izmene, iar alţii despiaţi de tot, şi toţi cu faţa de pământ, ca când ne luase pânza mormântului du pe ochi. Numai pe bietele femei le respectaseră, că nu se atinseseră a le respecta cât de puţin. Dar frica şi groaza le topiseră mai mult decât pe noi bărbaţii, cari eram căzuţi într-o nesimţire complectă, dorind mai bucuroşi moartea decât aşa o viaţă. Şi să părea şi ele ca noi bărbaţii, ca ieşite din minţi.
Atunci Hagi Prodan a început a-şi smulge părul din cap, zicând: unde mai este jurământul ce-şi dedeseră pe cruce şi evanghelie?
Aceste espresii ale lui nu ne consola de loc, ci ne aducea amintea că, de nu ne-am fi predat lui, n-am fi ajuns într-astă vrednică de jale poziţie.
N-a trecut mult de la sosirea noastră la conacul tui Prodan şi a venit şi Tudor cu toată oastea lui, ce se compunea numai din călăreţi. Şi apropiindu-se de capul scării caselor vărului Nicolae, n-a descălecat, ci ne privea în foişor, în care ieşisem toţi bărbaţii şi cele mai bătrâne din damele familiilor noastre. Şi fiindcă eu avusesem prilejul a-i dobândi cunoştinţa şi a ne împărtăşi unul altuia sentimentele patriotice, care ne-au fost legat oarecum şi mai înainte de a ne vedea — şi acest prilej fusese în anul 1819, septembrie 19, pe când Tudor se afla vătaf plaiului Cloşanilor şi pusese moşnenii Podeni de jeluiseră la domnitorul Suţu că moşia lor s-au cotopit de nemţi, şi domnitorul poruncise caimacamului Craiovei să orânduiască un boier hotarnic - inginer a cerceta, însă în secret, fără a simţi nemţii şi caimacamul mă alesese pe mine, care a trebuit să am a face câteva zile pe munte cu Tudor — astfel fiind dar am început eu ai zice în limbagiul du pe atunci: «Arhon sluger, pentru Dumnezeu, scapă-ne viaţa, că suntem în mâinile dumitale». Iar el a răspuns: «Viaţa vă este scăpată. Dar îmi pare rău de ceea ce aţi păţit». — «Apoi ce să ne facem noi? Să mergem cu dumneata? — Cu mine nu puteţi merge, că eu sunt cu oastea şi dumneavoastră aveţi familii. — Să ne ducem la Craiova? — Acolo nu vă sfătuiesc să mergeţi că poate să vie alţii mai răi. Ci să mergeţi la mănăstirea Hurezului, unde este să se trimită câţiva paznici de ai t dunării şi unde vă veţi avea şi dumneavoastră odihnă bună».
Apoi a poruncit de a scris o poruncă d-a călare pentru facere de câte şase care cu boi, a ne transporta până la mănăstirea Horezu, dându-ne de paznic până acolo pe Ivancea ceauşu cu unsprezece ai săi. A scos vreo 200 lei şi i-a dat să avem de cheltuială drumului. Și când era să plece i-am zis şi acesta, că pandurii au răzbit în pivniţa unde este mult vin şi rachiu şi noi rămânem pe mâinile lor. Atunci au stat şi au trimis să scoaţă pe şi cine nu vrea să iasă, să nu-l lase cu viaţă.
După aceea i-a pornit înainte la Oteteliş. Şi apoi a plecat şi Tudor cu ai săi călare după ei, împreună ci Prodan şi Macedonschi. Iar noi ne-am întors la casm noastră, unde am dormit miercuri noaptea spre joi îngropaţi în lâna ce o vărsaseră rebeliştii din saltele, ca să poată lua dosul lor.
A doua zi, joi, plecând din Beneşti, abia am putut trece peste apa Olteţului la satul Cârlogari. Şi am tras la casa unui fin al nostru, la doi fraţi, adică la postelnicul Apostul Hagi Andrei Andrianopolitu, unde am rămâi pentru mai multe zile, căci ne simţeam toţi ca striviţi de groaza celor ce pătimisem miercuri toată ziua. Apoi pitaru Ioniţă Ghimpeţeanu căzuse bolnav de peripleumonie şi nu era în stare să se mai mişte din loc. Ivancea ceauşu cu ai săi şi-a luat de la noi voie să plece căruia i-am dat la mână că cu voia noastră ne-a lăsat. Şi plecând de la noi, am aflat că, cum a trecut Oltu la Vultureşti a omorât pe serdarul Constantin Vulturescu.
Tot intr-acea zi, adică joi, pe la namezi, a venit la noi un polcovnic, Vasile Ghelmegeanu, cu vreo trei panduri, toţi călări, cu o scrisoare către noi, a căreid coprindere să arată în copia de mai jos, sub no. 1. Şi până să citim noi bărbaţii scrisoarea, el a poruncit unui pandur dintr-ai săi să-i aducă traista, pe care apucând-o de fund şi scuturând-o, a căzut din ea două căpăţâni de oameni în mijlocul damelor ce-i dedeseră ocol, făcăndu-i fel de fel întrebări despre ce cuget ar avea Tudor pentru noi. Atunci bietele dame, de mare spaimă, au sos toate un ţipet înfiorător, căzând care leşinate, care coprinse de tremur şi istericale. Iar noi bărbaţii, cari abia ajunseserăm să aflăm din scrisoarea de tăierea acelor doi Iova şi Ienciu, ce ne jefuiseră, am precurmat citirea și am dat ajutoarele cuviincioase de s-a redeşteptat bietele dame, care se speriaseră grozav de vedere câpăţânelor tăiate şi de închipuirea ce-şi făcuseră ca aşa o să ni să facă şi nouă.
Acest Ghelmegeanu ne-a spus că lui Tudor i-a părut în adevăr foarte rău de ceea ce ni s-a întâmplat. Pentru aceea i-a tăiat pe amândoi, noaptea spre joi. Iar doua zi, joi, a poruncit de s-au adunat la un loc toţi amăuţii şi sârbii şi, înconjurându-i cu pandurii, a intrat in mijlocul lor trei panduri cu amândouă capetele puse în câte o suliţă, şi cu argintul icoanei, ce o despiaseră ei la Beneşti, într-o altă suliţă, strigând că ei n-a plecat să fefuiască şi să despoaie icoanele, ci au plecat pentru dreptate, şi că cine va face ca ei, tot ca ei va pătimi. Apoi i-a băgat pe toţi în biserică de au săvârşit jurământul ce l-au cerut. Şi după aceea l-au pornit pe dânsul la noi cu acele capete tăiate. Şi Tudor a plecat la Slatina.
Noi pe de o parte, am orânduit de s-au pus la răspântie acele capete, după cum ne scria Tudor, iar pe de altă parte am dat răspunsul lui Tudor, mulţumindu-i şi rugându-l să orânduiască pe Ghelmegeanu a ne duce la mănăstirea Horezu, că aşa ceruse Ghelmegeanu de la noi. Şi am trimis din parte-ne pe finul Apostol, care abia peste o săptămână s-a întors d-acolo; însă nu cu Ghelmegeanu, ci cu trei panduri şi cu poruncă pentru facerea a câte şease care cu boi, din sat în sat, cu care să ne transporte, aducându-ne şi osebitele două scrisori ce se văd în copie sub no. II şi III.
Evenimentele de la Beneşti au fost mult mai tragice. Otetelişanu rememorează numai partea referitoare la familia sa, probabil pentru a primi „vreo chiverniselă după starea sa“, după cum era obiceiul vremi (sau, cum am zice azi, compensaţii sau despăgubiri...). „Sunt şi peste zece ani de când acest Iordache slujeşte între judecătorii departamentului, fiind cel mai întâi cu cunoştiinţe la judecăţi şi păzitor (al) dreptăţii. Dar... nenorocirea le-au stătut împotrivă şi la începerea apostasiei căci, neputincioşi fiind ajunşi neştiind şi sfârşitul s-au strâns multe familii de boieri la casele dumnealor, fiind ca o culă şi socotind că se vor putea apăra de apostaţi. Unde, coprinzându-i peste 400 de apostaţi, au ţinut război cu dânşii trei zile pănă au sfirşit gephaneaua. Şi mai înmulţindu-se apostaţi nemaiputând ţinea război au căzut în mâinile lor: pă unii i-au lăsat numai în cămăşi, iar pe alţii spre mai mare batjocoră i-au despuiat şi de cămăşi lăsându-i în pielea goală. De la care scăpând numai cu trupurile şi abia vii, în haine ţărăneşti au fugit în ţara nemţească unde au trăit cu milă şi cu împrumutare, până când au venit oştirile împărăteşti. Şi eşind din ţară, de nici o altă chiverniseală nu s-au putut împărtăşi, decât iarăşi judecător la departament şi aceasta după trebuinţă iar nu drept chiverniseală. Deci nemairămânându-i nici o nădejde, aleargă la mila mării tale, ca să te milostiveşti, a să împărtăşi de bogatele mili. Luminate Doamne, cu noi toţi boierii este rudă, fecior de boieri, în vârstă peste 45 de ani, carele când nu ar fi avut greutate şi sarcina datoriei, după cădere şi după cinstea neamului şi după ajutorul firii, purtându-să cu înţelepte mijloace, putea să fac acum un paharnic sau un clucer mare. Pentru aceea rugăm (pe) măriia ta cu umilinţă să te milostiveşti a rădica acest neam căzut, cu cinste şi cu chiverniseală după cum Dumnezeu te va lumina, pentru «<; ne este la toţi cu necinste să-l vedem pă urma slujitorilor boiereşti şi altor proşti carii, în străina stăpânire a grecilor (s.n.) cu dare de bani s-au făcut ceea ce nu li să cădea". (1821 în judeţul Vâlcea, pag. 233-234)
Această practică rezultă şi din recomandarea dată de boierii olteni lui Manolache Loloescu, căsătorit cu Catinca Otetelişanca, arătând că, într-adevăr, boierii primeau de la domnitori anumite ,,chiverniseli” prin care erau sprijiniţi şi „miluiţi" numai pentru că aparţineau acestei categorii sociale. Boierii îl recomandau caimacamului Craiovei să ocupe funcţia de „vel portar aici la Craiova, pentru care slujbă socoteşte a fi destoinic, fiind om cu ştiinţă de limbă turcească şi de obiceiurile lor" , fie la „vreun zapcialăc de-ale divanului sau la unul din două departamente de aici". Semnau Neofit episcopul Râmnicului, Constantin Brăiloiu, Nicolae Glogoveanu, Iordache Otetelişanu, Stan Jiianu, Gheorghe Bengescu, Gheorghe Coşoveanu. Aşadar, paguba provocată de „hoţomani" trebuia recuperată.
Însemnările lui Iordache Otetelişanu au mai mult caracter subiectiv şi se referă strict la familia sa, cu scopul de a primi „ milă “ din partea stăpânirii. Se pare că, la noi, mai mereu, asemenea suferinţe au trebuit să fie recunoscute şi „miluite" de oficialităţi...
În realitate, „hoţomanii" au atacat şi „mănăstirea numită Beneşti, pe care au lovit-o cu mare furie, au cucerit-o (şi) au omorât mai mulţi boieri, şi anume pe slugerul Trandafir l-au tăiat în bucăţi, lui Petrache Poenaru i-au tăiat un braţ, pe boieroaice le-au dezbrăcat, pe fetele din casă le-au siluit, fata de 9 ani a slugerului numit Trandafir fiind siluită de mai mulţi, a murit, odoarele de pe icoanele din biserici le-au luat... boierul Râişanu l-au omorât “(3)
În memoriile sale, Chiriac Popescu spune că au fost siluite şi omorâte două fete.
„Căpitan Iordachi şi Farmachi era o partidă gonitoare a lui Tudor (cum am aflat) cu pizmă, căci au omorât aproape de Slatina (cum s'a povestit mai sus) doi ostaşi din cei treizeci lăsaţi lui la Tismana, la începutul revoluţiei, când au mers căpitan Iordachi şi Farmachi din Bucureşti către Tudor, a fi lui spre avangardă până la Bucureşti. Iar dânşii (adecă cei treizeci de ostaşi ai lui căpitan Iordachi, intrând într'o mănăstire, au omorât două fete şi au despuiat pe toţi boierii cari erau ascunşi acolea fără cuvânt. Deci, sosind după urma lor Tudor cu oştirile lui, împreună cu Hagi-Prodan şi Machedonschi acolea, a doua zi, au omorât pe cei doi cari au fost căpetenia celor treizeci de ostaşi, din cari unul a fost nepotul lui căpitan Iordache şi celălalt a fost cel mai iubit al lui ostaş şi viteaz. Şi de atunci s'a făcut căpitanul Iordache duşman al lui Tudor. Aceasta a fost pricina cea mai de căpetenie de vrăjmăşie, şi au păzit vreme căpitan Iordache până când au pus mâna pe dânsul şi şi-au pus în lucrare scopul său. De s'a arătat Tudor predător al Eteriei, nu ştiu.
Albanezul aventurier Constantin Hristo, care s-a alăturat pentru scurt timp oştirii lui Tudor cu gândul de a obţine câştiguri din prădăciuni, „pleaşcă" - termen valabil atunci ca şi acum - relatează despre drama de la Beneşti, în calitate de participant:
„...au tras la Beneşti în lume de 70 de oameni, acolo am prins bătălie asupra boierilor şi au chezut ai noştri 10 morţi, 2 răniţi; neputând face nimica boierilor, au nimerit linghe noi Hagi Prodan cu 150 de oameni, cari au şi împuşcat un grămătic şi un arneut boieresc, şi ne-am împreunat cu dânsul, apoi Hagi Prodan au pus juremint che nu va face nimica boierilor de se vor supune şi aşa au intrat în lâuntru, luund cheteva lucrul de la dânşii dimpreune cu armele, supune, ce lucru nu ştiu, că ce iera mulţime de oameni; pune se afla Hagi în case, au nimerit bereitar Iova cu 500 linghe dânsul şi întrebând pentru ce au ucis boierii atâţia oameni de ai noştri, au intrat cu toţii înlâuntru şi au aprins şoprul cu căruţele şi tucele, după ce am predat (prădat n.n.) tot-tot de n-au remas numai cu chemaşa, într-aceea au sărit acolo şi Tudor cu 3000 de arnăuţi şi împrejmuindu-să cu dânşii, au stat spre ajutorul boierilor de i-au scos de la bereitar, cum pot şi dânşii i mărturisi che iere gata a-i omorî, de nu-i scoteam noi, i eu însuşi am scos pe Petrache Poenar şi pe fetele pitarului Ghibeşeanu. După aceea am plecat cu Tudor la satul Oteteliş, unde au făcut Tudor judecata la arnăuţi pentru cele ce au pricinuit boierilor la Beneşti şi au ghesit vinovat pe Iova bereitari şi pe Iani Turcu, pe care i-a teiat acolo, tot împreună am mers la Slatina şi, zebovind patru zile, fere dea face la cineva ceva, am mers la Bucureşti cu Machedonschi şi 200 linche noi şi ne-am aşezat la Văcăreşti, ajunchindu-se şi Tudor acolo, am intrat în oraş la Bucureşti unde părăsind pe Tudor, a trecut cu tatăl meu la căpitan Iordache “ (1821 în judeţul Vâlcea, p.157).
Cu siguranţă faptele petrecute la Beneşti au avut un caracter mai tragic, „hoţomanii“ îşi atinseseră scopul, băgând groaza în boierii olteni, boieri care erau de partea lui Tudor. Din acest moment apare o cotitură în revoluţia lui Tudor. Pe de o parte boierii români nu mai au încredere atât de mare în Tudor şi caută să scape fiecare cum poate, fugind peste hotare, de preferinţă la Sibiu, sau la Braşov, fie refugiindu-se la mănăstirile din zonă. Prin urmare, Tudor rămâne fară sprijinul boierilor de aici, sprijin deosebit de important pentru reuşita acţiunii sale. Pe de altă parte, jefuitorii conduşi de Iova şi Ienciu dar şi de Hagi Prodan, care erau oamenii de încredere ai eteriştilor şi mai cu seamă ai lui Iordache Olimpiotul, aveau un alt scop: discreditarea lui Tudor atât în ochii locuitorilor din Oltenia şi ai boierilor - fapt realizat „cu deplin succes“ - cât şi în ochii turcilor, sensibili la jefuirea „raialei". Dacă turcii ar fi înaintat cu armata în Oltenia în acel moment, cu siguranţă, soarta revoluţiei ar fi fost alta. De partea eteriştilor ar fi venit armata ţarului, ceea ce ar fi dus la o altă evoluţie a evenimentelor. Dar rapiditatea cu care a acţionat Tudor i-a surprins pe toţi. Sosit în grabă la Beneşti şi văzând cu ochii lui teribilele fapte petrecute acolo, dându-şi seama de implicaţiile lor, a luat măsurile dure ce se impuneau în asemenea situaţii. Astfel întreaga oaste cu care a venit, împreună cu amăuţii ce provocaseră evenimentelor tragice de la Beneşti, cu jefuitorii a fost deplasată la satul Oteteliş.
C. Izvoanu spune: ,,Arnăuţii, abătăndu-se la satul Oteteleş, unde era închişi într'o casă mare trei familii de boierenaşi, înconjurară casa şi începură să se bată cu cei din casă: sparseră uşile, năvăliră înăuntru. Amăuţii jăfuiră tot ce găsiră acolo; omorâră şi vre-o doi din boieri, desonorară două fete ale unei văduve cocoane, nevârstnice, una ca de 13 ani, şi alta ca de 11 ani, şi plecară în urma pandurilor la Slatina.
Ajungând dar Amăuţii în Slatina, bulucbaşa Iova și Mărunţelu cei ce desonorase pe acele copile, merseră și sparseră uşa unei biserici din Slatina, luară candelele argint, despuiară icoanele, ba chiar şi Sf. Potir, vărsară sfânta grijanie dintr'însul şi luară potirul. A doua zi sosi şi Tudor la Slatina şi se aşeză într'o căscoară mică cu şederea, unde cucoana cu fetele veniră şi se plânseră la dânsul, arătându-i că copila cea mică de, 11 ani, poate o fi şi murit. Tudor îi zise: «Aşteaptă, cucoană, că voiu face dreptatea». După asta veniră preoţii de la biserică şi îi arătară jaful ce n tăcut bulucbaşa Iova şi cu Mărunţelu, spuindu-i că, şi chiar grijania din potir vărsând-o, au luat potirul. Tudor, auzind această infamă faptă, se cutremură şi zise preoţilor să tacă; chemă doi din pandurii lui, pe cari îi cunoştea mai dibaci, şi li porunci: «cer de la voi ca la noapte, prin orice mijloace veţi şti, să mergeţi să-mi furaţi dăsagii lui Bulucbaşa Iova şi să mi-i aduceţi la mine». Pandurii noaptea se târâră ca şerpii, şi luară dăsagii lui Iova de la capul lui unde dormia, şi în revărsatul zorilor îi aduseră la Tudor. După ce se făcu zioă mai bine, trimise de-i chemă pe bulucbaşa Iova. Tudor în casă la dânsul pregăti şase panduri de ai lui cu frânghii. Veni Iova: el era un om înalt, trupeş; se aplecă cu capul să intre în casă, fiind uşa mică. Pandurii pregătiţi îi aruncă laţul de gât, şi îl zugrumară; şi, după ce-l omorî, îl băgară supt pat. Trimise de chemă şi pe Mărunţelu, şi intrând şi el în casă, îi aruncară şi lui laţul de gât, şi sugrumându-l, îl omorâră şi îl băgară supt pat, alături cu celalt. Se sculă Tudor şi se găti; îşi luă sabia cu dânsul, şi, cu vre-o zece panduri cu el, veni unde era tăbărâţi pandurii şi Arnăuţii: Amăuţii erau tăbărâţi în stânga şi pandurii în dreapta. Intră între dânşii: pandurii toţi se sculară în picioare şi se puseră rând; asemenea făcură şi Arnăuţii. Tudor întrebă întâiu pe panduri: «Pentru ce ne-am sculat noi?». Pandurii răspunseră: «pentru lege şi dreptate!». Întrebă şi pe Arnăuţi şi răspunseră şi ei tot aşa. Tudor li zise: «cel ce calcă legea şi dreptatea, ce trebuie să i se facă?». Toţi răspunseră: «cu moarte să se pedepsească!». Atunci Tudor trimise patru din cei de lângă dânsul la el acasă, scoaseră pe omorâţi de supt pat, li tăiară capetele şi le puseră în doi pari, şi le aduse şi le înfipse între Arnăuţi şi panduri. Atunci spuse şi pandurilor şi Arnăuţilor faptele acestor doi oameni, desonorarea acelor două copile, din care una a şi murit; aduse desagii lui Iova, chemă pe preoţi, şi , faţă cu toţi Arnăuţii, scoase argintăria bisericii arătă potirul şi li spuse cum au vărsat grijania; şi dete argintăria preoţilor de o duse la biserică.
Cu siguranţă faptele petrecute la Beneşti au avut un caracter mai tragic, „hoţomanii“ îşi atinseseră scopul, băgând groaza în boierii olteni, boieri care erau de partea lui Tudor. Din acest moment apare o cotitură în revoluţia lui Tudor. Pe de o parte boierii români nu mai au încredere atât de mare în Tudor şi caută să scape fiecare cum poate, fugind peste hotare, de preferinţă la Sibiu, sau la Braşov, fie refugiindu-se la mănăstirile din zonă. Prin urmare, Tudor rămâne fară sprijinul boierilor de aici, sprijin deosebit de important pentru reuşita acţiunii sale. Pe de altă parte, jefuitorii conduşi de Iova şi Ienciu dar şi de Hagi Prodan, care erau oamenii de încredere ai eteriştilor şi mai cu seamă ai lui Iordache Olimpiotul, aveau un alt scop: discreditarea lui Tudor atât în ochii locuitorilor din Oltenia şi ai boierilor - fapt realizat „cu deplin succes“ - cât şi în ochii turcilor, sensibili la jefuirea „raialei". Dacă turcii ar fi înaintat cu armata în Oltenia în acel moment, cu siguranţă, soarta revoluţiei ar fi fost alta. De partea eteriştilor ar fi venit armata ţarului, ceea ce ar fi dus la o altă evoluţie a evenimentelor. Dar rapiditatea cu care a acţionat Tudor i-a surprins pe toţi. Sosit în grabă la Beneşti şi văzând cu ochii lui teribilele fapte petrecute acolo, dându-şi seama de implicaţiile lor, a luat măsurile dure ce se impuneau în asemenea situaţii. Astfel întreaga oaste cu care a venit, împreună cu amăuţii ce provocaseră evenimentelor tragice de la Beneşti, cu jefuitorii a fost deplasată la satul Oteteliş.
C. Izvoanu spune: ,,Arnăuţii, abătăndu-se la satul Oteteleş, unde era închişi într'o casă mare trei familii de boierenaşi, înconjurară casa şi începură să se bată cu cei din casă: sparseră uşile, năvăliră înăuntru. Amăuţii jăfuiră tot ce găsiră acolo; omorâră şi vre-o doi din boieri, desonorară două fete ale unei văduve cocoane, nevârstnice, una ca de 13 ani, şi alta ca de 11 ani, şi plecară în urma pandurilor la Slatina.
Ajungând dar Amăuţii în Slatina, bulucbaşa Iova și Mărunţelu cei ce desonorase pe acele copile, merseră și sparseră uşa unei biserici din Slatina, luară candelele argint, despuiară icoanele, ba chiar şi Sf. Potir, vărsară sfânta grijanie dintr'însul şi luară potirul. A doua zi sosi şi Tudor la Slatina şi se aşeză într'o căscoară mică cu şederea, unde cucoana cu fetele veniră şi se plânseră la dânsul, arătându-i că copila cea mică de, 11 ani, poate o fi şi murit. Tudor îi zise: «Aşteaptă, cucoană, că voiu face dreptatea». După asta veniră preoţii de la biserică şi îi arătară jaful ce n tăcut bulucbaşa Iova şi cu Mărunţelu, spuindu-i că, şi chiar grijania din potir vărsând-o, au luat potirul. Tudor, auzind această infamă faptă, se cutremură şi zise preoţilor să tacă; chemă doi din pandurii lui, pe cari îi cunoştea mai dibaci, şi li porunci: «cer de la voi ca la noapte, prin orice mijloace veţi şti, să mergeţi să-mi furaţi dăsagii lui Bulucbaşa Iova şi să mi-i aduceţi la mine». Pandurii noaptea se târâră ca şerpii, şi luară dăsagii lui Iova de la capul lui unde dormia, şi în revărsatul zorilor îi aduseră la Tudor. După ce se făcu zioă mai bine, trimise de-i chemă pe bulucbaşa Iova. Tudor în casă la dânsul pregăti şase panduri de ai lui cu frânghii. Veni Iova: el era un om înalt, trupeş; se aplecă cu capul să intre în casă, fiind uşa mică. Pandurii pregătiţi îi aruncă laţul de gât, şi îl zugrumară; şi, după ce-l omorî, îl băgară supt pat. Trimise de chemă şi pe Mărunţelu, şi intrând şi el în casă, îi aruncară şi lui laţul de gât, şi sugrumându-l, îl omorâră şi îl băgară supt pat, alături cu celalt. Se sculă Tudor şi se găti; îşi luă sabia cu dânsul, şi, cu vre-o zece panduri cu el, veni unde era tăbărâţi pandurii şi Arnăuţii: Amăuţii erau tăbărâţi în stânga şi pandurii în dreapta. Intră între dânşii: pandurii toţi se sculară în picioare şi se puseră rând; asemenea făcură şi Arnăuţii. Tudor întrebă întâiu pe panduri: «Pentru ce ne-am sculat noi?». Pandurii răspunseră: «pentru lege şi dreptate!». Întrebă şi pe Arnăuţi şi răspunseră şi ei tot aşa. Tudor li zise: «cel ce calcă legea şi dreptatea, ce trebuie să i se facă?». Toţi răspunseră: «cu moarte să se pedepsească!». Atunci Tudor trimise patru din cei de lângă dânsul la el acasă, scoaseră pe omorâţi de supt pat, li tăiară capetele şi le puseră în doi pari, şi le aduse şi le înfipse între Arnăuţi şi panduri. Atunci spuse şi pandurilor şi Arnăuţilor faptele acestor doi oameni, desonorarea acelor două copile, din care una a şi murit; aduse desagii lui Iova, chemă pe preoţi, şi , faţă cu toţi Arnăuţii, scoase argintăria bisericii arătă potirul şi li spuse cum au vărsat grijania; şi dete argintăria preoţilor de o duse la biserică.
Mai şezură vre-o două zile, şi porniră spre Bucureşti. Viind dar cu toţii până unde se face un drum spre Piteşti, şi altul la Bucureşti, Arnăuţii, despărţindui se de Tudor, luară drumul Piteştilor, Tudor cu ai lui luă drumul Bucureştilor. Arnăuţii, unde găsea în treacătul lor pe cineva, îl prăda: pe mulţi poate-i şi omora. Tudor peste câteva zile ajunge în Bucureşti şi trage în gazdă în casele Brâncoveneşti de supt Mitropolie, unde mai în urmă a fost Domnia lui Bibescu.”
Şi Cioranu relatează: „Ajungând Tudor la Slatina, protopopul oraşului, dimpreună cu boierii acelui judeţ ce mai rămăseseră acolo, l-au primit cu bucurie şi s'au tânguit la el foarte amar, arătând pradele şi jafurile ce au suferit de la căpitan Iordache, Ioan Farmache, bulucbaşa Ghencea şi Arnăuțimea ce a trecut pe acolo. Către seară vine la Tudor protopopul acelui judeţ, om venerabil pentru vârsta şi caracterul său, cu patru şiruri de lacrămi pe obraz, arătând lui Tudor că chiar într'acea zi Arnăuţii ce veniseră cu el, spărgând biserica catedrală din acel oraş, au despuiat icoanele de argintărie, au intrat în altar şi au furat până şi vasele cele sfinţite pentru jertfă, adecă sfântul potir şi celelalte.
Tudor, pe de o parte, a poruncit de a aresta pe bătrânul protopop spre a nu avea întâlnire cu nimeni şi a nu i se întâmpla vre-o nenorocire de la acei miserabili, iar pe de alta, chemând un ofiţer de panduri, i-a poruncit ca prin taină, oricum va şti, să găsească lucrurile furate din sfânta biserică şi iarăşi pe taină să le ia de la furi şi să le aducă la dânsul. Ofiţerul, chiar în acea noapte, după iscodirea făcută, a lăsat în taină desagii din piele (ce erau închişi cu lacăt) ai lui bulucbaşa Iova şi ai lui bulucbaşa Hristea şi a scos dintr'însele sfintele acelea odoare şi iarăşi pe taină le-a adus la
Tudor, după cum a fost poruncit.
Tudor între acei saşe mii de panduri avea un detaşament de patruzeci şi cinci de oameni foarte grozavi, peste cari avea ca căpitan pe un Sârb (Chiriac Popescu?) îmbrăcat de sus până jos în haină roşie. Această trupă era înarmată cu puşti scurte, cu pistoale la brâu şi cu iatagane, şi purtau nume de garda uciderii.
Nici când erau trupele pandurilor în marş, nici când staţionau la un loc, nimenea n'o vedea, nici nu ştia unde se află această gardă decât numai la execuţii de ucideri, atunci ieşa ea ca din pământ şi-şi împlinia Iu rarea poruncită.
A doua zi de dimineaţă, intrând la Tudor adiotantul său (Mihail Cioranu) şi comandirul artileriei(Cacalegeanu), găsesc acea gardă în odaie la dânsul lipită de păreţi şi pe Tudor stând în pat. Tudor a poruncit să-i aducă dulceaţă şi cafea comandirului şi adiotantului, şi zise după aceia să-i cheme şi pe bulucbaşa Iova, care sosi îndată.
Şi, voind a intra în odaia unde se afla Tudor (fiind acest Iova un om foarte înalt şi ţapăn), s'a pleca să între pe uşa strâmtă a casei protopopului, dar îndată s-a aruncat ştreangul de gât de către garda ce păzia înnăuntru. Şi fiind desarmat de Chiriac şi lungit jos într'acel minut fu descăpăţinat de şeful arătatei garde, în ochii lui Tudor. După aceia, ascunzând trupul supt patu unde şedea Tudor, a trimis acesta de a chemat şi pi bulucbaşa Hristea care cum a intrat în odaie, a avut şi el tot soarta tovarăşului său.
Tudor după aceia a dat poruncă de plecare, şi iieşit însoţit de compania căpitanului Barbu Urleanul. Iar trupele pandurilor îl aşteptau înşirate pe de o parte, şi pe de alta erau cei două mii cinci sute de Arnăuţi. Tudor i-a întrebat, zicând: «o oştire care voieşte să se lupte cu Sultanul Imperiului Otoman şi roagă pe Dumnezeu ci să-i ajute să biruiască, când acea oştire pradă şi jăfuieşte chiar bisericile religiei sale, despuind icoanei de argintărie şi furând chiar sfintele vase pentru jertfă unor asemenea oameni ce li se cade oare?». Ia Arnăuţii toţi au răspuns «asemenea oameni cu moarti să se omoare!».
Atunci Tudor a poruncit de a scos capetele lu bulucbaşa Iova şi bulucbaşa Hristea, vârâte în pari, iar argintăria icoanelor şi sfintele vase erau atârnate de nişte crăci de copaci, şi le-a arătat lor acestea, zicându-le: «tot cu asemenea pedeapsă sunt hotărât a pedepsi pi oricare, pentru cea mai mică hoţie». Arnăuţii toţi au rămas încremeniţi, iar Tudor a trimis de a scos pe protopopul din arest şi, descălecând de pe cal ş sărutându-i mâna, i-a dat argintăria şi sfintele vase poruncind a i se număra lei trei mii pentru cumpărarea lucrurilor ce vor lipsind. După aceasta a poruncit a se îndrepta oştirea către Bucureşti, în capul căreia se afla el însuşi, iar de-a dreapta lui fâlfâia Hramul patriei.“
Tudor le-a trimis boierilor adăpostiţi la Beneşti tapetele celor doi ticăloşi, Iova şi Ienciu, precum şi o scrisoare pe care o prezentăm în continuare, pentru însemnătatea ei şi pentru că arată că el, pandurul din Vladimiri, înţelegea consecinţele de durată ale evenimentelor de acolo.
„De Ia sluger Theodor, către dumnealor familiile de boieri aflate la Beneşti.
Cuviincioasă închinăciune!
Fraţilor! Cu toate că nu sunt din sânge de nunghenist, dar tot simţ durerile celor evghenisiţi. Căci, cum am aflat de primejdia în care sunteţi, mi-am lăsat drumul şi am pornit spre a întâmpina răul. Nenorocirea însă mi-a stat împotrivă, că n-am putut ajunge la vreme.
Dar, ca să cunoaşteţi dumneavoastră că cugetul meu n-a fost nici este a se urma unele ca acestea, iată, pe cei ce au fost pricina i-am tăiat pe amândoi şi le trimit capetele spre încredinţare, pe care să porunciţi a le pune la răspântii spre pilda şi a altora. Iată se trimit dv. şi lucrurile ce s-au găsit la aceşti tâlhari, precum şi argintul unei sfinte icoane şi din hainele cucoanelor dumneavoastră.
Să aveţi bună nădejde în Dumnezeu că în scurtă vreme că veţi despăgubi şi de cele ce v-a jefuit, şi sunt al dv. ca un frate şi slugă.
Theodor
Scris din satul Oteteliş
1821 martie 3
1821 martie 3
(selecție introductivă)
Va urma.
Imaginile din colaj una câte una cu descrieri și mai multe informații/ surse - la această legătură.
__________
NOTE
I. 1821, în judeţul Vâlcea,documente p. 298-308
2. Idem p. 246
3. Mircea T. Radu, 1821, Tudor Vladimirescu ş Revoluţia din Ţara Românească, p. 285-294; G. D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudo Vladimirescu, p. 175-179;
4. C. Izvoranu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane p. 258;
5.I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie Câmpu Mare(Olt) şi împrejurimile sale p. 121-134; D. Bălaşa, Studii Vâlcene, V, 1982, p. 59-63;
NOTE
I. 1821, în judeţul Vâlcea,documente p. 298-308
2. Idem p. 246
3. Mircea T. Radu, 1821, Tudor Vladimirescu ş Revoluţia din Ţara Românească, p. 285-294; G. D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudo Vladimirescu, p. 175-179;
4. C. Izvoranu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane p. 258;
5.I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie Câmpu Mare(Olt) şi împrejurimile sale p. 121-134; D. Bălaşa, Studii Vâlcene, V, 1982, p. 59-63;
6.1821 în judeţul Vâlcea p. 344-346;
7.1. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, op cit p. 135;
8. D. Berindei, T. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, p. 81-86 G.D. Iscru, op cit p. 179-181;
7.1. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, op cit p. 135;
8. D. Berindei, T. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, p. 81-86 G.D. Iscru, op cit p. 179-181;
9. Liprandi, în Documente, 1821, voi V; ]
10. D. Berindei, T. Mutaşcu, op cit, p. 82-83; ]
11. I. Fotino, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită zavera, 1874, p 48-49. 1
______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #TudorVladimirescu #Benesti #ConaculBenesti #Educatie #Invatamant #panduri #Revoluțiadela1821 #ProclamațiadelaPadeș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu