Ipsilanti & co. ,,la Râmnicul de peste Olt”, anterior dezastrului de la Drăgășani: o Eterie (cu Batalionul Sacru cu tot) deja înfrântă de propriile-i tare (disciplinare/ morale), înfometată (încât s-a hrănit cu cireșe necoapte), bătută de grindină (cât oul de gâscă) și ploi diluviene... în reședința Vâlcii, Iordache Olimpiotul i-a mituit pe pandurii lui Macedonschi, ,,să nu recunoască alţi stăpâni”, însă n-a avut succes (continuare carte în foileton, completare resurse anterioare, documente s.a.m.d.) Filiki Eteria/ Societatea Prietenilor s-a dovedit mai degrabă o adunătură a dezbinării, cu toate nobilele-i idealuri...4. TABĂRA ETERIŞTILOR DE LA TÂRGOVIȘE
Locul unde se retrăseseră după întrevederea dintre Tudor şi Ipsilanti ne este descris de Liprandi: ,,Sosind la începutul lui aprilie la Tîrgovişte, eteriştii au încartiruit o mare parte din oamenii lor în acest oraş. Colocotronii a ocupat mănăstirea Nucetul; Duca, Ploieşti, Orfanos s-a instalat la Mărgineni; Atanas nu a voit să se supună şi despărţindu-se s-a dus la Buzău. Bimbaşa Sava a fost lăsat la Bucureşti, iar Iordache la Piteşti. La Târgovişte a ajuns cunoscută declaraţia de la Congresul de la Laybach; acest fapt era ţinut însă ascuns. între timp, prinţul Alexandru Ipsilanti a instituit un consiliu de război. Acest consiliu nu exercita însă nici umbră de cârmuire în dezordinea generală ce domnea atunci, fiind alcătuit din oameni fără de nici o însemnătate care nu puteau, nici într-un caz, să dea un sfat util şi cu atât mai puţin să înfrâneze violenţele adunăturii care forma oastea eteriştilor”. (1)
Ei începuseră să fortifice oraşul Târgovişte şi ridicaseră trei bastioane, îndreptate spre sud, dar aşezate fără a se respecta nici un fel de reguli. Şanţul şi valul nu aveau nicăieri adâncimea şi înălţimea cuvenită, aşa încât un om le putea sări foarte uşor. Nimeni nu acorda acestui fapt nici cea mai mică atenţie şi nimeni nu înţelegea nimic. Pe deasupra, toată artileria eteriştilor se compunea atunci numai din şapte tunuri, fără accesoriile necesare şi în cea mai defectuoasă stare. Comandantul şef a încredinţat comanda supremă asupra lor lui Vasile Caravia, care era tot atât de necunoscător în artilerie, pe cât de perfecţionat în cele mai infernale crime.
Lagărul eteriştilor prezenta în general tabloul cel mai uimitor de diversitate, confuzie şi dezordine. Printre oameni în cea mai mare parte goi, strânşi din tot felul de adunătură, se vedeau caftane negre, cu căciuli la fel, împodobite cu cap de mort; uniforme de cazaci şi ulani, o mulţime de veşminte asiatice şi de arnăuţi etc. etc.. Spiritul de subordonare şi disciplină îi erau cu totul necunoscute; nu existau nici comandanţi bine precizaţi, nici dispoziţii, nici reguli precise; toţi erau fraţi, toţi erau căpitani, începând de la marele cartier general până la ultimul căpitan, toţi erau ocupaţi numai de intrigi. Căpitanii ademeneau neîncetat unul de la altul pe oameni şi nimeni nu ştia exact câţi oameni poate scoate la luptă. Nimănui nu i se plătea nimic şi dacă cineva cerea bani, i se răspundea că «nouă nu ne trebuie bani, noi am ridicat armele nu pentru a obţine bogăţii, ci pentru eliberarea patriei - noi avem nevoie numai de fier şi bărbăţie». De sentimente atât de dezinteresate erau însufleţiţi aceia, care aveau în mâinile lor banii!!Dar dacă nu se plătea ostaşilor soldă, aceştia trebuiau [totuşi] hrăniţi. Strângerea produselor necesare se făcea fără respectarea celor mai elementare reguli de rechiziţie. Orice căpitan, orice eterist simplu, se ducea după bunul său plac cu câţiva tovarăşi în sat şi jefuia pe ţăran. Cea mai mare parte a boierilor şi negustorii şi-au părăsit casele şi au fugit în Austria. Profitând de această ocazie, ispravnicul cu căpitanii de arnăuţi strângeau de la ţărani nu numai cantităţi de produse de câteva ori mai mari decât cele necesare pentru trupe, ci absolut tot ce găseau, trimiţându-le la graniţa Austriei spre vânzare. Ispravnicul de Târgovişte, căminarul Giartoglu, care administra patru judeţe, expedia cu miile în Austria vitele strânse de la populaţie, precum şi diferite cantităţi de cereale etc. Nicolae Ipsilanti iscălea, pentru că Giartoglu avea două fiice, care îl urmau. Pe scurt, un ţinut care, dacă se respectă ordinea, poate să întreţină o armată enormă, a fost adus în câteva săptămâni în situaţia nu numai de a nu putea aproviziona 16.000 de oameni, ci şi de a nu lăsa nimic pentru hrana proprie a ţăranului. Este neîndoios că în timp de trei luni eteriştii au pricinuit ţării mai mult rău decât mai târziu turcii.
Forţa principală a eteriştilor, batalionul sacru, în loc să fie întreţinut în stare bună, se afla într-o stare de totală delăsare şi fără un comandant adevărat. Aceasta pentru motivul că la începutul formării acestui batalion p[rinţul] A. Ipsilanti, urmând să ia comanda asupra lui, a amânat mereu acest lucru, sub diferite pretexte. Partizanii prinţului atribuie acest fapt unei măsuri de prevedere a lui, pentru a nu deştepta invidia în alte unităţi ale armatei sale. Dar, trebuia oare lăsat acest batalion la bunul plac al tineretului, care alcătuia această falangă, destinată unei acţiuni atât de importante şi alcătuită din cei mai buni greci, ale căror sentimente şi motive nobile aveau nevoie numai de un îndrumător demn, pentru a le justifica? Dimpotrivă, acest batalion, alcătuit din tineretul cel mai bun, care în cea mai mare parte îşi făcuse studiile în Europa, făcea numai rareori instrucţie şi atunci cine îi instruia!! El îşi petrecea cea mai mare parte din timp în chefuri şi cântece patriotice.
Iar în rândul celorlalte trupe nu se făcea deloc instrucţie şi nu exista nici ordine şi nici urmă de disciplină. În lagăr (nu exista) nici un fel de poliţie, aşa încât mulţi spioni turci erau amestecaţi cu eteriştii şi nimeni nu ştia de acest lucru. Iar în afara lagărului nu exista nici sârmă înconjurătoare, nici pichete, nici patrule: într-un cuvânt, nimeni nu ştia ce se petrece în jurul lor. Toţi trăiau în cea mai mare nepăsare şi nimeni nu acorda nici o atenţie acestui fapt.
Cartierul general şi prinţii îşi ofereau mereu reciproc mese pompoase, baluri, serate, spectacole, concerte şi toţi se dădeau desfrâului. Ceilalţi urmau acelaşi exemplu - şi se poate spune că tot timpul nu se trezeau din urmările abundenței vinului care se afla în aceste locuri și nimeni nu se gândea că va trebui în cele din urmă să se întâlnească cu inamicul. În tabără domnea o anarhie deplină în sensul strict al cuvântului. (Eteriștii) erau de o obrăznicie fără seamăn și nimeni nu era în stare să le oprească la fiece pas scandalurile reciproce și violențele cu care tratau pe bieții săteni.
Comandantul suprem, înconjurat de oameni de nimic, cei mai neînsemnați și cei mai ticăloși, era dedat din propria sa înclinare la desfrâu. Cei din juru-i l-au îndepărtat și ațâțat împotriva tuturor acelora care puteau să-i fie de folos. Mândria arogantă, amorul propriu și nepăsarea acestui fanariot ajunseseră de necrezut. El nu a binevoit niciodată să-și vadă cel puțin trupele adunate, necum să vorbească cu cineva. Iar pentru a-și da și mai multă importanță, el și-a construit în casa sa o scară specială, denumind-o scară sacră, și pe care în afară de frații lui și de prințul Gh. Cantacuzino, nu putea să intre nimeni. La toate ușile câte două sentinele țineau armele încrucișate și păreau că păzeau intenționat pe omul care trebuia să fie al poporului, care trebuia să însuflețească și să entuziasmeze pe fiecare.
Între timp, din toate părţile se primeau ştiri nefavorabile. Moldova fusese părăsită de domn şi se găsea în stare de agitaţie, iar eteriştii împrăştiaţi acolo se ţineau de jafuri. Toate acestea au făcut pe A. Ipsilanti să trimită, la jumătatea lui aprilie, în acest principat doi căpitani — pe Athanasie şi pe (Constantin) Pendedeca. Pe primul l-a însărcinat să ia comanda asupra grecilor care se aflau la Galaţi, să-i potolească şi să-i supravegheze oraşul Brăila. Pendedeca trebuia să ocupe cu oameni înarmaţi Iaşii și să interzică boierilor legăturile pe care aceştia le iniţiaseră cu paşa din Brăila, iar în caz de nevoie să dea întăriri lui Athanasie. În conformitate cu instrucţiunile secrete, el trebuia să jefuiască.
În cele din urmă, la începutul lui mai, s-a primit ştirea că turcii au trecut Dunărea la Vidin, Silistra, Brăila şi în alte câteva locuri. În lagărul eteriştilor însă, în aparenţă, nu se schimbase încă nimic. Totuşi, o mică parte, câţiva oameni care mai raţionau, s-au dezmeticit şi au văzut în conducătorul lor un om cu totul incapabil pentru o astfel de acţiune. Aceasta era însă prea târziu. Prinţul Gh. Cantacuzino s-a hotărât să prezinte, în chip mai stăruitor, prinţului Ipsilanti câteva propuneri relativ la situaţia lor reală, dar, ca întotdeauna, ele n-au fost acceptate de către acesta. În acest timp s-a primit vestea că turcii au ocupat oraşul Craiova şi Bucureşti şi că Tudor, părăsind Bucureştii, a sosit la Piteşti. Asasinarea lui Tudor a sporit şi mai mult disensiunea dintre prinţul Gh. Cantacuzino şi A. Ipsilanti. (2)
Am redat acest fragment destul de extins din lucrarea lui Liprandi pentru că modul în care autorul rus descrie tabăra eteriştilor nu mai impune, de fapt, nici un comentariu. Să mai arătăm doar atât: Tudor Vladimirescu nu putea fi tovarăş de luptă şi aspiraţii cu o aşa zisă „armată“ constituită în fond din jefuitori care găsiseră o ţară unde trăiau bine şi care, în lipsa legilor, o puteau prăda, cum spune pandur, „fără păcat”.
____
NOTE
1, 2. Liprandi, Documente, V, P. 306-309.
La 25 mai, Cara Ahmed Efendi, chehaia paşei din Silistra, în fruntea a 15.000 de oameni, s-a îndreptat spre Târgovişte, pentru a-i ataca pe eterişti. În drumul lor, turcii nimicesc forţele eteriste, deplasate la Nucet şi Cornăţel, în apropiere de Târgovişte. Surprinși de înaintarea turcilor, eteriştii s-au hotărât „să lase Târgoviştea“ şi să meargă la Rîmnicu - Vâlcea, peste Olt, unde locurile erau muntoase şi, prin urmare, ei s-ar fi aflat la adăpost de orice primejdie. Ipsilanti se amăgea, spunându-şi că făcea retragerea ca urmare cererii căpitanului său Iordache şi a pandurilor care vor să se răzbune împotriva duşmanilor „care se află cele cinci districte (în Oltenia, n.n.) au robit soţiile copiii lor". (1). (Îl cuprinsese grija pentru români). E conştient că fără forţa pandurilor nu putea rezista presiunii nimicitoare a turcilor.
La Râmnicu-Vâlcea, Ipsilanti găsea mănăstiri bine aprovizionate şi, foarte important, o poziție favorabilă retragerii prin munţi în Transilvania - după cum a şi făcut. Tot aici se putea baza pe sprijin numărului mare de călugări greci şi de persoane acelaşi neam, aflate în preajma mănăstirilor din Oltenia sau în administraţie ori ca negustori. Aşa se explică ordinul lui Tudor ca „orice sârbi şi greci vor fi prin mănăstiri să-i dea afară şi să rămăie numai panduri" (2). Totodată, zona reprezenta o excelentă poziţie strategică pentru a obţine o victorie militară împotriva inamicului. După cum se vede, venirea eteriştilor la Râmnicu-Vâlcea era o necesitate pentru salvarea lor şi a cauzei lor.
Eteriştii puteau duce bătălia în zona Piteştilor - şi aceasta având caracter strategic - dar fusese cumplit jefuită chiar de ei, iar populaţia românească le era ostilă: de fapt, aşa procedaseră peste tot pe unde trecuseră. în consecinţă, le mai rămânea Oltenia, bine aprovizionată şi pusă în ordine de către Tudor. Ei ştiau că nu-i puteau înfrânge pe turci fară ajutorul pandurilor, iar cei mai buni luptători dintre aceştia rămăseseră în Oltenia. Dacă reuşeau să-i învingă pe turci acolo, se forma un cap de pod militar, de care aveau nevoie pentru a duce lupta la sud de Dunăre. Imensele bogăţii ale regiunii şi mai ales sarea le erau de mare trebuinţă. În caz de reuşită, ar fi putut trece la organizarea a ceea ce ei sperau să fie Grecia Mare, în care erau cuprinşi şi românii.
Toate aceste planuri şi intenţii eteriste erau cunoscute marii boierimi româneşti care, alături de ţărani şi alte categorii sociale, a urmărit alungarea eteriştilor din ţară.
Din relatarea lui Cioranu, unul dintre pandurii lui Tudor, deruta eteriştilor era mare. „Ipsilant ajungând la Câmpulung, nu a stătut nici un minut, şi vreo cinzeci de cară, pline cu păstrămuri şi alte jafuri ce jefuiseră din Târgovişte şi pe la satele acestui judeţ, le-au năpustit acolo. Iar el a luat drumul spre Piteşti, unde a găsit pe căpitan Iordache Olimpie, pe Macedonschi, pe Prodan şi o mică trupă (s.n.) din oştirea lui Tudor Vladimirescu care se intrupă cu oastea sa" (3).
Aşa că la Piteşti, unde spera să găsească armata lui Tudor, pe care dorea să şi-o subordoneze, Ipsilanti a găsit numai o mică trupă. Ceilalţi fugiseră după ce au aflat că Tudor comandantul lor, a fos arestat de greci.
„Şi ajungând prinţipul drumul pe din susul Cobiei, cu călăuze vrednice, au ieşit la Piteşti, cu toată adunarea sa, unde s-au împreunat şi cu fraţii Excelenţei-Sale, ce se coborâseră de la Câmpulung, cu adunarea ce avea, şi nemaişezând în Piteşti mai mult decât şase ceasuri, au ajuns cu toţii la Râmnic din jud. Vâlcea, trecând pe la Episcopia Argeşului, de au lăsat acolo în Episcopie pe căpitan Farmache cu şase sute de arnăuţi şi cu două tunuri a sta de pază“ (4). ]
Sosind la Piteşti, Ipsilanti primeşte o veste destul de proastă. „(Cu o) oară înainte de a porni din Piteşti, generalisimul a fost informat că Sava s-a unit cu turcii şi a luat ca zălog patruzeci din aceştia (din turci, n.n.) şi că turcii vin în urma armatei lui Sava. Această acţiune a lui Sava sili pe generalisim să se arate şi mai laş decât fusese până atunci şi îndată dădu ordin lui Iordache să pornească. Astfel, oastea pomi spre Râmnic, iar Ducas, cu mare strângere de inimă, se despărţi de puţina lui oaste şi apucă drumul spre Câmpulung.
La primul popas, oastea dormi acolo în mare lipsă de provizii, a doua zi porni spre Râmnic, pe un drum desfundat din cauza ploilor torenţiale. Pentru nenorociţii ierolohiţi (soldaţii batalionului sacru) drumul era şi mai greu, deoarece nu numai că mergeau pe jos, dar nici pâine nu aveau“ (5).
Mai spune Cioranu: „de la Piteşti până la Râmnicul de peste Olt o distanţă de trei poştii, oştirea elinească au făcut trei zile pe acel drum, în care vreme au urmat necontenit ploi, şi oştirea era foarte tristă şi nemulţumită, atât pentru greutatea drumului, cât şi pentru lipsa cu totul de provisie. Locul pe acest drum este cunoscut. Cireşele fiind încă verzi, batalionul sacru şi toată oştirea în tot acest drum s-au hrănit numai cu cireşe necoapte. întâlnind un cărucior de poştie încărcat cu merinde pentru Excelenţiile-Lor prinţii Ipsilanti, batalionul sacru, ce suferia tare de foame, i-au dat iama, faţă de Excelenţiile-Lor, mâncând tot ce a găsit într-însul şi înjurând pe Ipsilanti şi ora în care a plecat acesta din Rusia.
Cu toate acestea, batalionul sacru înainta mereu pe acest drum, având în fruntea sa şi muzica de ţigani a boierului Constantin Golescu, pe care o luase de la Colentina. în sfârşit, la oraşul Râmnicul a găsit hrană cu bielşug.“ (6)
„Ploile tot nu încetau; bieţii mavrofori erau plini de apă. Fericit era ăla care găsea câte o straşină dă casă ca să-şi poată adăposti capul de ploaie. Pe mavrofori îi comanda Caravia şi Scufu era împărţitorul îndestulării mavroforilor" (7).
„Iar Caravia, arătându-se nesupus, la oprit a mai comanda batalionul sacru şi în locu-i a orânduit pe frate-său Nicolae Ipsilant. Atunci făcându-se mare zarvă între greci, aceştia au început să înjure pe Ipsilant de ce au luat comanda lui Caravia a batalionului sacru. Şi dintr-acesta mulţi dintre ei au fugit peste munţi în Transilvania. Iar cei ce au rămas din trupele grece şi-au urmat drumul către Râmnicul Vâlcea, dincolo de Olt" (8).
Aşa s-au petrecut lucrurile până ce au ajuns la Olt şi au început să-l treacă, cu ajutorul unui bac (caic) pe la Budeşti.
„Batalionul sacru însuşi a rătăcit o noapte întreagă prin pădure şi din cauza ploii puternice a ajuns (ca şi toţi ceilalţi) într-aşa stare, încât dacă ar întâlnit numai câţiva turci, n-ar fi putut opune nici u fel de rezistenţă“ (9).
Întregul corp de armată se afla într-o stare neprielnică. „Dar cât de mare era contrastul între starea de spirit de acum şi cea de mai înainte eteriştilor. Prinţii erau gânditori şi distraţi, toţi ceilați erau abătuţi şi părea că aşteptau numai prim împuşcătură pentru a-şi căuta salvarea. S-a descoperit că oamenii multor căpitani au început să dezerteze. Nimic nu prevedea succesul. Numai batalionul sacru părea mulţumit că se aproprie de duşman: imne di libertate răsunau pe toate străzile Râmnicului. A doua zi, adică noaptea de 1 iunie, batalionul sacru a fost trimis împreună cu alte câteva batalioane Drăgăşani, la o depărtare de circa 70 verste de Râmnic, în aproprierea malului drept al Oltului“ (10)
Redăm în rândurile ce urmează unul dintre imnurile care le intonau mavroforii atunci, în acele momente mare încărcătură emoţională pentru ei:
„... Ci haideţi, fii
Ai Eladei, la lupta cea supremă!
Veniţi! Veniţi! Eliberaţi pământul
Străbunilor! Eliberaţi copiii!
Eliberaţi soţiile! Veniţi!
Daţi templelor străbune libertate!
Eliberaţi şi locuri unde
Zac îngropate oasele străbune!
Veniţi! Veniţi! Acum ori niciodată!" (11).
Aceasta era starea de spirit în momentul când trupele eteriste au ajuns pe malul Oltului şi au început să-l treacă, fie prin vad, fie cu ajutorul unui pod umblător, pe la Budeşti. Era ziua de 30 mai/ 11 iunie când corpul principal a început această operaţiune dificilă. În ziua de 31 mai/ 12 iunie a avut loc întâlnirea dintre conducătorii pandurilor aflaţi la Rumnicu-Vâlcea: D. Macedonschi, Hagi Prodan, Alexandru „ţaru“ şi alţii cu Alexandru Ipsilanti. Folosindu-se de acelaşi pod umblător (caic) aceştia au trecut Oltul pe malul stâng unde-i aştepta prinţul Ipsilanti. Această întâlnire crucială ne este descrisă de doi participanţi la evenimente: Protopopescu şi Chiriac Popescu.
„A doua zi auziseră că vine Ipsilanti cu muscalii, la Olt. Eu, de multă dorinţă ce aveam pentru muscali, scosei cinci mahmudele din 500 ce aveam lângă mine, bezi bani albi, şi le dedei în mâna a cinci căpitani, cei mai zdraveni, şi anume: Dumitru Buşteanu, Vasile Crăpatu, Barbu Ticu, Ghiţă Cuțui, Nicola Orleanu, că de vor fi muscali, să facă orice o vrea cu ele (cu mahmudelele).
Plecarăm la Olt, înainte-le, toţi şase călări. Ajungând, văzurăm dincolo (de răul Olt) o sumă de oameni, toţi negri şi călăreţi, (unii) cu şuşiţi, alţii pe jos, împreună şi mulţi panduri de-ai lui Tudor, mehedințeni şi gorjeni. Trecurăm Oltul la ei, văzurăm și cinci tunuri, merserăm la o camară (casă) unde era li se gătia să mănânce, ascultarăm să vorbească muscăleşte. Auzirăm zicând: «ella do, adelfe!» Alţii: «țî camîs?» (nedescifrabil).
Pricepurăm că noi am rămas în mâna turcilor, fiind greci, iar nu muscali! Luai mahmudelele înapoi, ne întorserăm înapoi foarte mâhniţi, auzind că vin şi turci. Pe Tudor nu-l vedeam acolo la Râmnic.
Acolo la Râmnic mergând d(om)nu(l) Ipsilant, luă de la gospodarul Mihailopolu 20.000 lei, şi-i împărţi pe la oştire, sârbi, greci şi români, ce ne aflam ca la 5-6 mii; îmi dete şi mie 200, că eram grămăticarul lui Anastasie (Mihailopolu). Ne zise Ipsilant că muscalii sosesc până în trei zile, dar până atunci noi să mergem la turcii de la Drăgăşani, să-i batem.
Căpitanii români se strânseseră toţi 40 şi puseră de făcui o jalbă către d(om)nu(l) Ipsila, cerând pe slugerul Tudor, care-i luase de la casele lor. Şi merseră cu jalba la Ipsilant, unde era şi eu acolo mai aproape. O deteră şi o citii tâlmâciul ce-l avea zise: «că o trimite după el (după Tudor) la Rusia, s< se întoarcă la noi, fiindcă e chemat acolo şi pâ atunci să nu şedem, ci să mergem la Drăgăşani, acei turci».
Şi plecară căpitanii mâhniţi la locurile lor unii ziceau: «că dacă au luat pe Tudor, care i-a ridicat de la casele lor ce să mai şadă la Ipsilant, un grec, călare pe cal şi copiii lor sunt în mân turcilor?»“ (12).
Am redat acest fragment destul de extins din lucrarea lui Liprandi pentru că modul în care autorul rus descrie tabăra eteriştilor nu mai impune, de fapt, nici un comentariu. Să mai arătăm doar atât: Tudor Vladimirescu nu putea fi tovarăş de luptă şi aspiraţii cu o aşa zisă „armată“ constituită în fond din jefuitori care găsiseră o ţară unde trăiau bine şi care, în lipsa legilor, o puteau prăda, cum spune pandur, „fără păcat”.
____
NOTE
1, 2. Liprandi, Documente, V, P. 306-309.
5. LA RÂMNICUL DE PESTE OLT
La Râmnicu-Vâlcea, Ipsilanti găsea mănăstiri bine aprovizionate şi, foarte important, o poziție favorabilă retragerii prin munţi în Transilvania - după cum a şi făcut. Tot aici se putea baza pe sprijin numărului mare de călugări greci şi de persoane acelaşi neam, aflate în preajma mănăstirilor din Oltenia sau în administraţie ori ca negustori. Aşa se explică ordinul lui Tudor ca „orice sârbi şi greci vor fi prin mănăstiri să-i dea afară şi să rămăie numai panduri" (2). Totodată, zona reprezenta o excelentă poziţie strategică pentru a obţine o victorie militară împotriva inamicului. După cum se vede, venirea eteriştilor la Râmnicu-Vâlcea era o necesitate pentru salvarea lor şi a cauzei lor.
Eteriştii puteau duce bătălia în zona Piteştilor - şi aceasta având caracter strategic - dar fusese cumplit jefuită chiar de ei, iar populaţia românească le era ostilă: de fapt, aşa procedaseră peste tot pe unde trecuseră. în consecinţă, le mai rămânea Oltenia, bine aprovizionată şi pusă în ordine de către Tudor. Ei ştiau că nu-i puteau înfrânge pe turci fară ajutorul pandurilor, iar cei mai buni luptători dintre aceştia rămăseseră în Oltenia. Dacă reuşeau să-i învingă pe turci acolo, se forma un cap de pod militar, de care aveau nevoie pentru a duce lupta la sud de Dunăre. Imensele bogăţii ale regiunii şi mai ales sarea le erau de mare trebuinţă. În caz de reuşită, ar fi putut trece la organizarea a ceea ce ei sperau să fie Grecia Mare, în care erau cuprinşi şi românii.
Toate aceste planuri şi intenţii eteriste erau cunoscute marii boierimi româneşti care, alături de ţărani şi alte categorii sociale, a urmărit alungarea eteriştilor din ţară.
Din relatarea lui Cioranu, unul dintre pandurii lui Tudor, deruta eteriştilor era mare. „Ipsilant ajungând la Câmpulung, nu a stătut nici un minut, şi vreo cinzeci de cară, pline cu păstrămuri şi alte jafuri ce jefuiseră din Târgovişte şi pe la satele acestui judeţ, le-au năpustit acolo. Iar el a luat drumul spre Piteşti, unde a găsit pe căpitan Iordache Olimpie, pe Macedonschi, pe Prodan şi o mică trupă (s.n.) din oştirea lui Tudor Vladimirescu care se intrupă cu oastea sa" (3).
Aşa că la Piteşti, unde spera să găsească armata lui Tudor, pe care dorea să şi-o subordoneze, Ipsilanti a găsit numai o mică trupă. Ceilalţi fugiseră după ce au aflat că Tudor comandantul lor, a fos arestat de greci.
„Şi ajungând prinţipul drumul pe din susul Cobiei, cu călăuze vrednice, au ieşit la Piteşti, cu toată adunarea sa, unde s-au împreunat şi cu fraţii Excelenţei-Sale, ce se coborâseră de la Câmpulung, cu adunarea ce avea, şi nemaişezând în Piteşti mai mult decât şase ceasuri, au ajuns cu toţii la Râmnic din jud. Vâlcea, trecând pe la Episcopia Argeşului, de au lăsat acolo în Episcopie pe căpitan Farmache cu şase sute de arnăuţi şi cu două tunuri a sta de pază“ (4). ]
Sosind la Piteşti, Ipsilanti primeşte o veste destul de proastă. „(Cu o) oară înainte de a porni din Piteşti, generalisimul a fost informat că Sava s-a unit cu turcii şi a luat ca zălog patruzeci din aceştia (din turci, n.n.) şi că turcii vin în urma armatei lui Sava. Această acţiune a lui Sava sili pe generalisim să se arate şi mai laş decât fusese până atunci şi îndată dădu ordin lui Iordache să pornească. Astfel, oastea pomi spre Râmnic, iar Ducas, cu mare strângere de inimă, se despărţi de puţina lui oaste şi apucă drumul spre Câmpulung.
La primul popas, oastea dormi acolo în mare lipsă de provizii, a doua zi porni spre Râmnic, pe un drum desfundat din cauza ploilor torenţiale. Pentru nenorociţii ierolohiţi (soldaţii batalionului sacru) drumul era şi mai greu, deoarece nu numai că mergeau pe jos, dar nici pâine nu aveau“ (5).
Mai spune Cioranu: „de la Piteşti până la Râmnicul de peste Olt o distanţă de trei poştii, oştirea elinească au făcut trei zile pe acel drum, în care vreme au urmat necontenit ploi, şi oştirea era foarte tristă şi nemulţumită, atât pentru greutatea drumului, cât şi pentru lipsa cu totul de provisie. Locul pe acest drum este cunoscut. Cireşele fiind încă verzi, batalionul sacru şi toată oştirea în tot acest drum s-au hrănit numai cu cireşe necoapte. întâlnind un cărucior de poştie încărcat cu merinde pentru Excelenţiile-Lor prinţii Ipsilanti, batalionul sacru, ce suferia tare de foame, i-au dat iama, faţă de Excelenţiile-Lor, mâncând tot ce a găsit într-însul şi înjurând pe Ipsilanti şi ora în care a plecat acesta din Rusia.
Cu toate acestea, batalionul sacru înainta mereu pe acest drum, având în fruntea sa şi muzica de ţigani a boierului Constantin Golescu, pe care o luase de la Colentina. în sfârşit, la oraşul Râmnicul a găsit hrană cu bielşug.“ (6)
„Ploile tot nu încetau; bieţii mavrofori erau plini de apă. Fericit era ăla care găsea câte o straşină dă casă ca să-şi poată adăposti capul de ploaie. Pe mavrofori îi comanda Caravia şi Scufu era împărţitorul îndestulării mavroforilor" (7).
„Iar Caravia, arătându-se nesupus, la oprit a mai comanda batalionul sacru şi în locu-i a orânduit pe frate-său Nicolae Ipsilant. Atunci făcându-se mare zarvă între greci, aceştia au început să înjure pe Ipsilant de ce au luat comanda lui Caravia a batalionului sacru. Şi dintr-acesta mulţi dintre ei au fugit peste munţi în Transilvania. Iar cei ce au rămas din trupele grece şi-au urmat drumul către Râmnicul Vâlcea, dincolo de Olt" (8).
Aşa s-au petrecut lucrurile până ce au ajuns la Olt şi au început să-l treacă, cu ajutorul unui bac (caic) pe la Budeşti.
„Batalionul sacru însuşi a rătăcit o noapte întreagă prin pădure şi din cauza ploii puternice a ajuns (ca şi toţi ceilalţi) într-aşa stare, încât dacă ar întâlnit numai câţiva turci, n-ar fi putut opune nici u fel de rezistenţă“ (9).
Întregul corp de armată se afla într-o stare neprielnică. „Dar cât de mare era contrastul între starea de spirit de acum şi cea de mai înainte eteriştilor. Prinţii erau gânditori şi distraţi, toţi ceilați erau abătuţi şi părea că aşteptau numai prim împuşcătură pentru a-şi căuta salvarea. S-a descoperit că oamenii multor căpitani au început să dezerteze. Nimic nu prevedea succesul. Numai batalionul sacru părea mulţumit că se aproprie de duşman: imne di libertate răsunau pe toate străzile Râmnicului. A doua zi, adică noaptea de 1 iunie, batalionul sacru a fost trimis împreună cu alte câteva batalioane Drăgăşani, la o depărtare de circa 70 verste de Râmnic, în aproprierea malului drept al Oltului“ (10)
Redăm în rândurile ce urmează unul dintre imnurile care le intonau mavroforii atunci, în acele momente mare încărcătură emoţională pentru ei:
„... Ci haideţi, fii
Ai Eladei, la lupta cea supremă!
Veniţi! Veniţi! Eliberaţi pământul
Străbunilor! Eliberaţi copiii!
Eliberaţi soţiile! Veniţi!
Daţi templelor străbune libertate!
Eliberaţi şi locuri unde
Zac îngropate oasele străbune!
Veniţi! Veniţi! Acum ori niciodată!" (11).
Aceasta era starea de spirit în momentul când trupele eteriste au ajuns pe malul Oltului şi au început să-l treacă, fie prin vad, fie cu ajutorul unui pod umblător, pe la Budeşti. Era ziua de 30 mai/ 11 iunie când corpul principal a început această operaţiune dificilă. În ziua de 31 mai/ 12 iunie a avut loc întâlnirea dintre conducătorii pandurilor aflaţi la Rumnicu-Vâlcea: D. Macedonschi, Hagi Prodan, Alexandru „ţaru“ şi alţii cu Alexandru Ipsilanti. Folosindu-se de acelaşi pod umblător (caic) aceştia au trecut Oltul pe malul stâng unde-i aştepta prinţul Ipsilanti. Această întâlnire crucială ne este descrisă de doi participanţi la evenimente: Protopopescu şi Chiriac Popescu.
„A doua zi auziseră că vine Ipsilanti cu muscalii, la Olt. Eu, de multă dorinţă ce aveam pentru muscali, scosei cinci mahmudele din 500 ce aveam lângă mine, bezi bani albi, şi le dedei în mâna a cinci căpitani, cei mai zdraveni, şi anume: Dumitru Buşteanu, Vasile Crăpatu, Barbu Ticu, Ghiţă Cuțui, Nicola Orleanu, că de vor fi muscali, să facă orice o vrea cu ele (cu mahmudelele).
Plecarăm la Olt, înainte-le, toţi şase călări. Ajungând, văzurăm dincolo (de răul Olt) o sumă de oameni, toţi negri şi călăreţi, (unii) cu şuşiţi, alţii pe jos, împreună şi mulţi panduri de-ai lui Tudor, mehedințeni şi gorjeni. Trecurăm Oltul la ei, văzurăm și cinci tunuri, merserăm la o camară (casă) unde era li se gătia să mănânce, ascultarăm să vorbească muscăleşte. Auzirăm zicând: «ella do, adelfe!» Alţii: «țî camîs?» (nedescifrabil).
Pricepurăm că noi am rămas în mâna turcilor, fiind greci, iar nu muscali! Luai mahmudelele înapoi, ne întorserăm înapoi foarte mâhniţi, auzind că vin şi turci. Pe Tudor nu-l vedeam acolo la Râmnic.
Acolo la Râmnic mergând d(om)nu(l) Ipsilant, luă de la gospodarul Mihailopolu 20.000 lei, şi-i împărţi pe la oştire, sârbi, greci şi români, ce ne aflam ca la 5-6 mii; îmi dete şi mie 200, că eram grămăticarul lui Anastasie (Mihailopolu). Ne zise Ipsilant că muscalii sosesc până în trei zile, dar până atunci noi să mergem la turcii de la Drăgăşani, să-i batem.
Căpitanii români se strânseseră toţi 40 şi puseră de făcui o jalbă către d(om)nu(l) Ipsila, cerând pe slugerul Tudor, care-i luase de la casele lor. Şi merseră cu jalba la Ipsilant, unde era şi eu acolo mai aproape. O deteră şi o citii tâlmâciul ce-l avea zise: «că o trimite după el (după Tudor) la Rusia, s< se întoarcă la noi, fiindcă e chemat acolo şi pâ atunci să nu şedem, ci să mergem la Drăgăşani, acei turci».
Şi plecară căpitanii mâhniţi la locurile lor unii ziceau: «că dacă au luat pe Tudor, care i-a ridicat de la casele lor ce să mai şadă la Ipsilant, un grec, călare pe cal şi copiii lor sunt în mân turcilor?»“ (12).
După această relatare a lui Protopopescu să urmărim şi istorisirea unui cronicar care a fost prezent la toate momentele importante ale evenimentelor revoluţionare din anul 1821: Chiria Popescu.
,,Iar noi, aşezându-ne la o posiţie bună, adăstăm pe căpitan Iordachi sau muniţia noastră de la dânsul. Am aflat că vine către noi, nu numai dânsul, dar chiar prinţul Ipsilante, cu tot trupul amânduror căpeteniilor, după zece zile de la plecarea noastră din Piteşti fiind trupul cel mare al prinţului de la vrăjmaşi între Bucureşti şi între Târgovişte, unde se făcuse un războiu, şi planul prinţului Ipsilante era, de nu se va putea ţine cu trupul lui în Ţara Românească, să treacă la Sârbi, unde au scris, şi adastă răspuns spre ajutor.
Deci, a doua zi de dimineaţă, adecă după retirata noastră din Drăgăşani trei zile, a venit prinţul Ipsilante dincolo de Olt, din potriva Râmnicului, cu tot trupul său. Aceasta aflând noi, gătindu-ne am făcut marş cu tot trupul nostru, spre întâlnire şi întrupare, la posiţia unde tăbărâse pe malul Oltului, în dreptul Râmnicului. Unde au trecut Oltul numai Hagi-Prodan, Machedonschi, Alexandru şi câţiva din cei mai însemnaţi ai trupului nostru, câţi au putut încăpea într-un pod umblător al râului acestuia (între care eram şi cu unul), găsind pe prinţul Ipsilante pe malu râului, adăstându-ne cu cei mai înaintaşi ai lui împreună, unde a şi tăbărât trupul său în ceasul acela.
Şi, după darea de bună ziua a noastră şi întâlnire, furăm întrebaţi de dânsul, ce a fost pricina retiratei noastre de la Drăgăşani. Şi noi i-am răspuns că nu este de vină decât căpitanul Iordachi şi Parmachi, căci, de nu ne opria dumnelor la Piteşti, muniţia şi tot tacâmul războiului, care avea trupul nostru (adecă al Vladimirescului) în Piteşti, când am trecut printr-însul «cu cuvânt că Măria Ta ai poruncit (nevrând a ne încredinţa dânşii cu dânsa) şi că, de aveam cele două mari tunuri ale noastre şi muniţia noastră cu noi, vă încredinţăm că într-o vreme de trei ceasuri n-aveam ce bate, după râvna şi entusiasmul oştirilor noastre, şi încă peste aceste toate nu puteam pierde cei mai voinici îndrăzneţi ai trupului nostru fără nici un drept. Şi că vrăjmaşii noştri au fost prăpădiţi, că posiţia lor era cu şanţuri în trei binale de zid zdravăn, şi noi pe câmp pe dinafară cu toate acestea i-am fi făcut muhasir (închis) de toate părţile, şi nu putea scăpa nici picior de la dânşii, după ce predam mănăstirea şi dărâmam zidurile cu cel mai mare tun al nostru, care ni lipsia».
Atunci ni-au răspuns că bine era să mai fi ţinut posiţia nostră acolea, la Drăgăşani măcar încă trei zile, a fi cunjurat vrăjmaşii, până când sosia şi dânsul. Dar, acum, ce s-au făcut s-au făcut. Atunci au răspuns Hagi-Prodan către prinţul Ipsilante că Serdarul Diamandi au făcut greşeală mare, venind la războiul Drăgăşaniului, încă că n-au vrut a rămânea cu noi la muhasarea Drăgăşaniului. Al doile şi mai mare greşeală a lui au fost, care s-a cunoscut la dânsul, că, după n-au vrut a bate împreună cu noi pe vrăjmaş, n-au vrut încailea nici din muniţia lui a ni da o parte, care avea din destul şi pentru noi şi pentru sineşi. Aşa urmând dânsul, am aflat acum că a dat coasta vrăjmaşilor. Atunci au zis prinţul: «Acum merg eu singur de a-i izbi pe vrăjmaşi cu tot trupul mieu şi a da sfârşit acestui războiu». Apoi a doua zi au căzut o piatră aşa deasă şi mare, din care era cât un ou de gâscă şi cea mai măruntă cât de găină: aceasta au fost într-o vineri, care au pricinui mare pagubă la vite şi oameni care s-au aflat supt acoperământul cerului. Şi bieţii mavrofori ai trupului lui Ipsilante, tăbărâţi fiind într-o grădină mare, care era plină de prune de copaci, unde gătia câte patru şi câte şase la un loc de mâncare n-au ales nimic, ba încă abia au scăpat zdraveni supt un coşar, care se afla acolea, în vecinătate" (13).
După cum se vede nici natura nu era de partea eteriştilor: prea multe rele făcuseră creştinilor, adică unor oameni de aceeaşi credinţă cu ei, încât Dumnezeu s-a mâniat şi le-a dat aceste semne de împotrivire pe care însă ei nu le-au înţeles.
Între timp, întreaga oaste eteristă se va aduna, cu aliaţii ei, în acest oraş. Starea proastă a adunăturii eteriste este consemnată şi de Dârzeanu:
"Ajungând deci la Râmnic, găsiră puţină pâine pregătită, dar nu era destulă pentru toată oastea" (14) . S-au făcut importante pregătiri de luptă, convinşi că vor obţine mult dorita victorie în confruntare cu turcii. Un prim detaşament, condus de serdarul Iamandi (Giuvara Diamandi), cel care refuzase să-i ajute pe panduri la Drăgăşani, a plecat să ocupe mănăstirea Horezu, iar altul condus de căpitanul loan Farmache a plecat şi a ocupat Episcopia Curtea-de-Argeş. Acest detaşament se compunea din 600 de arnăuţi şi două tunuri şi de el va depinde soarta bătăliei din 7 iunie: atunci Iordache va pleca de pe câmpul de luptă la Curtea-de-Argeş, pentru a-l aduce la Drăgăşani. De parcă acea bătălie hotărâtoare ar fi depins numai de cei şase sute de oameni...
Sud-dunărenii mai credeau încă într-o posibilă colaborare, dar la Râmnic şi aceştia şi-au dat seama că eteriştii aveau scopurile lor. Şi să nu uităm că şi ei, cei de la sud de Dunăre, îl trădaseră pe Tudor, însă eteriştii nu visau decât două lucruri: Greacia Marea şi dominarea tuturor.
La Râmnicu-Vâlcea, D. Macedonschi afla de la eterişti despre sfârşitul tragic al lui Tudor. Având mustrări de conştiinţă, el i-a reproşat lui Ipsilanti sfârşitul dureros al lui Tudor şi l-a avertizat ,,că va ataca pentru aceasta pe eterişti". Fireşte, cuvintele lui au fost aduse la cunoştinţa lui Ipsilanti, care i-a luat comanda pandurilor. Aşadar, eteriştii - cel puţin căpeteniile lor - doreau oastea pandurească dar nu şi pe comandanţii lor. Iată ce declara Macedonschi:
,,Ipsilanti ar fi putut observa cu uşurinţă nemulţumirea mea şi a oştirii mele împotriva canaliilor lor, pentru trădarea lui Iamandi, pentru înşelătoriile lor. D. Ipsilanti spera să cumpere cu bani oastea mea şi a dat oştirii mele în ascuns o sumă de bani cu condiţia să nu recunoască alţi stăpâni decât pe Ipsilanti şi pe Iordache şi în speranţa acestei cumpărări ei au plecat spre Drăgăşani. Prinţul Ipsilanti şi Iordache văzând că oastea mea, care luase de la ei bani, mi-a dezvăluit această taină, şi că ea nu merge fără mine şi că pe ei nu-i asculta, ni-au scris atunci ca să-i urmez cu oastea. În cele din urmă, luând în consideraţie rugămintea boierului de rangul întâi Nicolachi (în loc de Constantin) Herescu, trimis de Ipsilanti, am sosit singur, fără trupe, în lagărul lu Ipsilanti (...). Ipsilanti, găsind că planul de operaţii împotriva turcilor propus de mine, pe baza informaţiilor ce le aveam despre poziţia şi modul lor de acţiune, este bun, a poruncit lui Iordache să se procedeze întocmai după el“ (15).
Şi Liprandi adăugă: ,,Între timp, căpitanii de panduri, luând bani de la căpitanul Iordache au vestit ei înşişi despre acest fapt pe Macedonschi, asigurându-l că i-au luat numai pentru că duceau lipsă de ei şi nu aveau nimic pentru cheltuială, dar că niciodată nu-l vor părăsi, ci îl vor urma pretutindeni“ (16). Pricepând intenţia eteriştilor, „D. Macedonschi a trimis pe toţi la m-rea Tismana şi la Cloşani, pentru a se uni cu pandurii care se aflau acolo, lăsând pe lângă el la Râmnic numai două căpitănii (600 oameni) cu intenţia ca a doua zi să-i urmeze şi el“ (17).
Pe măsură ce trecea vremea, moralul eteriştilor creştea, întrucât se părea că totul le era favorabil. Erau convinşi că pandurii îi vor urma, iar dinspre Drăgăşani primiseră veşti îmbucurătoare. Iată ce spunea Dârzeanu: „Iar prinţul Ipsilanti, ajungând cu adunarea sa la Râmnic, au luat de ştire pentru turcii ce erau orânduiţi la Drăgăşani că s-ar fi bătut cu un Rusean căpitan de panduri ce avea împreună o sută patruzeci oameni şi ar fi înfrânt străjile turceşti“ (18). Ştirea este confirmată şi de alt cronicar, iar ,,ultimele veşti despre duşman arată că înainte cu o zi, la revărsatul zorilor, panduri au călcat grajdurile duşmanului şi i-au răpit un număr însemnat de cai: astfel duşmanii se află acum la Drăgăşani, întrucâtva consemnaţi“ (19).
Având aceste veşti, Ipsilanti trimite pentru cercetare şi informare „pe taxiarul Vasile Caravia ca să meargă în părţile Drăgăşanilor să iscodească pă supt cumpăt starea turcilor ce se afla acolo “. Acesta şi-a îndeplinit misiunea în felul lui, „carele aducându-i răspuns (lui Ipsilanti) nu este vreo sumă mare “ (număr mare de inamici) şi pentru care „s-au jăcut sfat între adunare ca să să pornească o sumă de arnăuţi şi mavrofori să meargă la Drăgăşani a apuca pe turci în revărsatul zorilor ca să nu prinză de veste “ (20).
Dar „Ipsilanti trimise mai întâiu oameni ingineri ca să iea poziţiile acelui loc, după care să-şi poată face planul de bătaie. Şi după încredinţarea inginerilor săi, şi-a ales poziţia de la vale de Drăgășani”. (21)
În aceste împrejurări la 4/ 11 iunie odată cu zorile, fară a avea un plan precis, Alexandru Ipsilanti a plecat din Râmnic spre Drăgăşani, cu grupul principal al oştirii Eteriei, însoţit şi de un grup al oastei pandurilor. În total, se credea că sunt în jur de 10.000 de oameni. „Şi aşa, mâncaţi, iar mai vârtos băuţi îndestul de bine, au pornit toţi cu pas de război către Drăgăşani“ (22). Ipsilanti a petrecut prima noapte 4/ 16- 5/17 iunie la Ocne. Era ziua de duminică 5 iunie. „Prima noapte se odihneşte prost din cauza ploii, la un sat“ (23). Şi aici se face un „consiliu de război“ în urma căruia se decide a „trimite pe Caravia şi câţiva ofiţeri la batalionul sacru să înainteze mai aproape de Drăgăşani şi să ia poziţie de atac, iar Excelența-Sa cu tot corpul cazacilor, ulanilor şi al lui Kolocotronis şi Orfanos vor rămâne departe de Drăgăşani“ (24). În acest timp, el scrie căpitanului Iordache - aflat la Drăgăşani - să-l informeze de mişcările duşmanului. Cartierul general al lui Ipsilanti se stabileşte la satul Bucşani, aparţinând de comuna Ioneşti, la „o casă mare boierească dintr-un sat la 15 verste depărtare de Drăgăşani“ (25).
Protopopescu relatează că eteriştii şi pandurii plecaţi din Râmnic cu Ipsilante la Drăgăşani, „patru zile au mers tot prin ploi“ în timp ce „pandurii din patru părţi - trei părţi după drum - au plecat acasă din cei mai voinici“ iar „ceilalţi cu căpeteniile câte era ajunseserăm aproape de Drăgăşani “ (26).
Aşa că pandurii, cunoscând drumurile, fugeau la casele lor, fară să-i mai intereseze de soarta grecilor.
„Şi dându-se poruncă a să găti după ce s-au întocmit cei orânduiţi a merge s-au şi pornit cu toţii din Râmnic. Şi deodată viind nişte nori întunecoşi au dat o ploaie foarte groaznică şi cu piatră, neîncetat toată noaptea, de au petrecut până la piele, umplându- să de apă şi arme şi fişicuri şi toată gephaneaua, cum şi arnăuţii împrăştiindu-să i ceilalţi ostaşi“ (27).
Luni 6 iunie, forţele eteriste se găseau la „patru ceasuri depărtare de Râmnic, peste râul Bistriţa, adică la jumătatea distanţei dintre Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani“ (probabil în jurul Băbenilor, n.n.). Între timp conducătorii pandurilor, D. Macedonschi şi Hagi-Prodan se aflau oarecum consemnaţi la Râmnicu- Vâlcea, „cu câţiva ostaşi panduri şi cazaci, după porunca lui Ipsilanti“ (28). Mai exact, erau arestaţi.
La Bucşani avusese loc şi o confruntare între panduri şi eterişti, soldată cu victoria pandurilor şi încheiată cu fuga lor de lângă eterişti. Din acest motiv, Ipsilanti trimite în noaptea de 6 spre 7 iunie, la Râmnicu-Vâlcea, pe boierul filoelen Constantin Herescu, că „voia prinţului este a se scula fără zăbavă amândoi, adică şi Hagi-Prodan cu Macedonschi de a merge la tabăra prinţului (...) a se afla şi dânşii acolea, căci pandurii au fugit jumătate (s.n.) şi priveşte şi rămăşiţa lor spre fugă, de nu va fi Macedonschi al lor comandir.“ (29).
Aşa cum am văzut mai înainte, Macedonschi se referă la acest episod, pe care îl relatează şi Liprandi: ,,În acest timp, a sosit şi Herescu la Macedonschi. Intrând la el, s-a aruncat în genunchi şi la implorat să ie grăbească să se unească cu prinţul A. Ipsilanti. În cele din urmă, după unele tratative, Macedonschi a luat cu el 14 oameni şi a plecat împreună cu Herescu in lagărul eteriştilor.
Văzând pe Macedonschi, prinţul A. Ipsilanti nu mai putea de bucurie şi îndată l-a întrebat «unde sunt vitejii panduri». Macedonschi a răspuns , cu un zâmbet sarcastic propriu lui, că nu ştie, dar îi crede uniţi cu eteriştii, deoarece căpitanul Iordache i-a cumpărat pe ascuns şi le-a împărţit bani şi că la el, în afară de cei 14 oameni care au venit cu dânsul, nu a mai rămas nimeni“. (30)
Întâlnirea a avut loc dimineaţa, 7 iunie la Bucşani. Macedonschi venise şi cu Hagi-Prodan (încă bolnav sau prefăcut) aşezat într-o căruţă. Erau însoţiţi „dimpreună cu acei puţini sârbi şi bulgari călăreţi, cari avea mai credincioşi pe lângă dânşii, Prodan şi Macedonschi. S-au răpizit acolo la tabără “ (31).
Dintre cei care participaseră la lupta de la Drăgăşani, cu un efectiv de 4.000-5.000 de oame mai rămăseseră circa 1.500 şi aceia cu gândul la fugă. Până la Drăgăşani, dacă au mai rămas, din cine ştie motive - după spusele lui Cioranu - vreo 800 de oameni.
Cei doi comandanţi, Ipsilanti şi Macedonscchi au discutat planul bătăliei. După cum am văzut, Ipsilanti a apreciat favorabil planul elaborat de Macedonschi, pe baza informaţiilor pe care le deţin acesta din urmă cu privire la turci şi a dispus întreaga bătălie să se desfăşoare conform lui. „Iordache însă, nesupunându-se, a făcut după cum ştiut el, crezând că şi împotriva oamenilor înarmaţi poate purcede la fel ca şi împotriva oamenilor neînarmaţi asupra cărora era obişnuit să-şi arat vitejia“ (32).
Referindu-se la acest moment, Liprandi relatează şi el: ,În cele din urmă, după explicaţi reciproce, prinţul A. Ipsilanti a cerut lui Macedonschi sfatul cu privire la împrejurările ce-i stau în faţă. Macedonschi era împotriva părerii de a se lupta Drăgăşani, unde se întâlnesc opt drumuri. El era părere să se ocupe toate drumurile numai cu ambuscade, iar cu forţele principale să se aleagă un loc avantajos al vreunei mănăstiri, care să se întărească şi adunându-se provizii să se ducă un război de guerilă, mai apropiat genului de ostaşi care alcătuiau forţele eteriştilor şi să se aştepte acolo atacul inamicului, care va eşua negreşit din cauza unu atare război.
P(rinţul) Ipsilanti, neavând un plan al să propriu, era dispus să primească sfaturi de la toţi. De aceea, acceptându-l şi pe acesta, a scris în dată cu mâna sa proprie un ordin căp. Iordache, pe care îl credea că se află acolo comandant la Drăgăşani.
El l-a însărcinat să execute, fără amânare, toate cele scrise mai sus; dar în biletul, sau ordinul acesta, el a avut imprudenţa să scrie că «acceptând sfaturile prietenului nostru Macedonschi, care cunoaşte locurile etc.». Aceste cuvinte au fost de ajuns pentru a provoca lui Iordache invidia, atât de proprie tuturor oamenilor de teapa aceasta” (33).
Protopopescu relatează că eteriştii şi pandurii plecaţi din Râmnic cu Ipsilante la Drăgăşani, „patru zile au mers tot prin ploi“ în timp ce „pandurii din patru părţi - trei părţi după drum - au plecat acasă din cei mai voinici“ iar „ceilalţi cu căpeteniile câte era ajunseserăm aproape de Drăgăşani “ (26).
Aşa că pandurii, cunoscând drumurile, fugeau la casele lor, fară să-i mai intereseze de soarta grecilor.
„Şi dându-se poruncă a să găti după ce s-au întocmit cei orânduiţi a merge s-au şi pornit cu toţii din Râmnic. Şi deodată viind nişte nori întunecoşi au dat o ploaie foarte groaznică şi cu piatră, neîncetat toată noaptea, de au petrecut până la piele, umplându- să de apă şi arme şi fişicuri şi toată gephaneaua, cum şi arnăuţii împrăştiindu-să i ceilalţi ostaşi“ (27).
Luni 6 iunie, forţele eteriste se găseau la „patru ceasuri depărtare de Râmnic, peste râul Bistriţa, adică la jumătatea distanţei dintre Râmnicu-Vâlcea şi Drăgăşani“ (probabil în jurul Băbenilor, n.n.). Între timp conducătorii pandurilor, D. Macedonschi şi Hagi-Prodan se aflau oarecum consemnaţi la Râmnicu- Vâlcea, „cu câţiva ostaşi panduri şi cazaci, după porunca lui Ipsilanti“ (28). Mai exact, erau arestaţi.
La Bucşani avusese loc şi o confruntare între panduri şi eterişti, soldată cu victoria pandurilor şi încheiată cu fuga lor de lângă eterişti. Din acest motiv, Ipsilanti trimite în noaptea de 6 spre 7 iunie, la Râmnicu-Vâlcea, pe boierul filoelen Constantin Herescu, că „voia prinţului este a se scula fără zăbavă amândoi, adică şi Hagi-Prodan cu Macedonschi de a merge la tabăra prinţului (...) a se afla şi dânşii acolea, căci pandurii au fugit jumătate (s.n.) şi priveşte şi rămăşiţa lor spre fugă, de nu va fi Macedonschi al lor comandir.“ (29).
Aşa cum am văzut mai înainte, Macedonschi se referă la acest episod, pe care îl relatează şi Liprandi: ,,În acest timp, a sosit şi Herescu la Macedonschi. Intrând la el, s-a aruncat în genunchi şi la implorat să ie grăbească să se unească cu prinţul A. Ipsilanti. În cele din urmă, după unele tratative, Macedonschi a luat cu el 14 oameni şi a plecat împreună cu Herescu in lagărul eteriştilor.
Văzând pe Macedonschi, prinţul A. Ipsilanti nu mai putea de bucurie şi îndată l-a întrebat «unde sunt vitejii panduri». Macedonschi a răspuns , cu un zâmbet sarcastic propriu lui, că nu ştie, dar îi crede uniţi cu eteriştii, deoarece căpitanul Iordache i-a cumpărat pe ascuns şi le-a împărţit bani şi că la el, în afară de cei 14 oameni care au venit cu dânsul, nu a mai rămas nimeni“. (30)
Întâlnirea a avut loc dimineaţa, 7 iunie la Bucşani. Macedonschi venise şi cu Hagi-Prodan (încă bolnav sau prefăcut) aşezat într-o căruţă. Erau însoţiţi „dimpreună cu acei puţini sârbi şi bulgari călăreţi, cari avea mai credincioşi pe lângă dânşii, Prodan şi Macedonschi. S-au răpizit acolo la tabără “ (31).
Dintre cei care participaseră la lupta de la Drăgăşani, cu un efectiv de 4.000-5.000 de oame mai rămăseseră circa 1.500 şi aceia cu gândul la fugă. Până la Drăgăşani, dacă au mai rămas, din cine ştie motive - după spusele lui Cioranu - vreo 800 de oameni.
Cei doi comandanţi, Ipsilanti şi Macedonscchi au discutat planul bătăliei. După cum am văzut, Ipsilanti a apreciat favorabil planul elaborat de Macedonschi, pe baza informaţiilor pe care le deţin acesta din urmă cu privire la turci şi a dispus întreaga bătălie să se desfăşoare conform lui. „Iordache însă, nesupunându-se, a făcut după cum ştiut el, crezând că şi împotriva oamenilor înarmaţi poate purcede la fel ca şi împotriva oamenilor neînarmaţi asupra cărora era obişnuit să-şi arat vitejia“ (32).
Referindu-se la acest moment, Liprandi relatează şi el: ,În cele din urmă, după explicaţi reciproce, prinţul A. Ipsilanti a cerut lui Macedonschi sfatul cu privire la împrejurările ce-i stau în faţă. Macedonschi era împotriva părerii de a se lupta Drăgăşani, unde se întâlnesc opt drumuri. El era părere să se ocupe toate drumurile numai cu ambuscade, iar cu forţele principale să se aleagă un loc avantajos al vreunei mănăstiri, care să se întărească şi adunându-se provizii să se ducă un război de guerilă, mai apropiat genului de ostaşi care alcătuiau forţele eteriştilor şi să se aştepte acolo atacul inamicului, care va eşua negreşit din cauza unu atare război.
P(rinţul) Ipsilanti, neavând un plan al să propriu, era dispus să primească sfaturi de la toţi. De aceea, acceptându-l şi pe acesta, a scris în dată cu mâna sa proprie un ordin căp. Iordache, pe care îl credea că se află acolo comandant la Drăgăşani.
El l-a însărcinat să execute, fără amânare, toate cele scrise mai sus; dar în biletul, sau ordinul acesta, el a avut imprudenţa să scrie că «acceptând sfaturile prietenului nostru Macedonschi, care cunoaşte locurile etc.». Aceste cuvinte au fost de ajuns pentru a provoca lui Iordache invidia, atât de proprie tuturor oamenilor de teapa aceasta” (33).
(va urma)
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot»/ Capitolul III./ subcap. 4 și 5
Imaginile din colaj una câte una cu informații conexe, surse etc., la această legătură.
____
NOTe
1. Liprandi, în Documentele răscoalei de la 1821, V, p. 306;
2. 1821 în judeţul Vâlcea, Documente, p. 339;
3. Cioranu în N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor, Bucureşti, 1921, p. I 303;
4. Dârzeanu, în N. Iorga, op. cit., p. 87;
5. Cioranu, op. cit.;
6. Idem, p. 307;
7. Izvoranu, în N. Iorga, op. cit., p. 374;
8. Cioranu, op. cit., p. 303;
9. Liprandi, op. cit., p. 287;
10. Idem;
11. Eschyl, Perşii,
12. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 318-319;
13. C. Popescu, în N. Iorga, op. cit., p. 208-209;
14. Dârzeanu, op. cit., p. 269, în 1821 în judeţul Vâlcea;
15. 1821 în judeţul Vâcea (documente) p. 282;
16. Liprandi, în 1821 în judeţul Vâlcea, p. 288;
17. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 289;
18. Idem, p. 276;
19. Ibidem, p. 269;
20. Ibidem, p. 276;
21. Cioranu, op. cit., p. 306;
22. Idem, p. 307;
23. Liprandi, op. cit., p. 269;
24. Idem;
25. Ibidem, p. 288;
26. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 319;
27. Dîrzeanu, op. cit., p. 276;
28. C. Popescu, op. cit., p. 209;
29. Idem, p. 211;
30. Documente, V, p. 289;
31. C. Popescu, op. cit, p. 210;
32. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 282-283;
33. Idem, p. 289.
__________
NOTe
1. Liprandi, în Documentele răscoalei de la 1821, V, p. 306;
2. 1821 în judeţul Vâlcea, Documente, p. 339;
3. Cioranu în N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor, Bucureşti, 1921, p. I 303;
4. Dârzeanu, în N. Iorga, op. cit., p. 87;
5. Cioranu, op. cit.;
6. Idem, p. 307;
7. Izvoranu, în N. Iorga, op. cit., p. 374;
8. Cioranu, op. cit., p. 303;
9. Liprandi, op. cit., p. 287;
10. Idem;
11. Eschyl, Perşii,
12. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 318-319;
13. C. Popescu, în N. Iorga, op. cit., p. 208-209;
14. Dârzeanu, op. cit., p. 269, în 1821 în judeţul Vâlcea;
15. 1821 în judeţul Vâcea (documente) p. 282;
16. Liprandi, în 1821 în judeţul Vâlcea, p. 288;
17. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 289;
18. Idem, p. 276;
19. Ibidem, p. 269;
20. Ibidem, p. 276;
21. Cioranu, op. cit., p. 306;
22. Idem, p. 307;
23. Liprandi, op. cit., p. 269;
24. Idem;
25. Ibidem, p. 288;
26. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 319;
27. Dîrzeanu, op. cit., p. 276;
28. C. Popescu, op. cit., p. 209;
29. Idem, p. 211;
30. Documente, V, p. 289;
31. C. Popescu, op. cit, p. 210;
32. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 282-283;
33. Idem, p. 289.
__________
_______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Drăgășani #IstoriaDragasaniului #TudorVladimirescu #Educatie #Invatamant #panduri #Revoluțiadela1821 #ProclamațiadelaPadeș #21Mai #tradare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu