urmare (după Capitolul II - Drama de la Benești)
«Capitolul lII.1 Scurt istoric al orașului Drăgășani până la 1821
Localitatea Drăgăşani s-a dezvoltat de-a lungul timpului datorită aşezării sale la confluenţa celor opt drumuri comerciale care unesc ambele maluri ale Oltului. Oraşul este aşezat pe cele trei terase ale Oltului, separate între ele prin denivelări cuprinse între 5 şi 25 m. Afluentul principal al Oltului este pârâul Pesceana, cea cu albia prea des schimbătoare (1).
Încă din antichitate, prin mijlocul aşezării trecea faimosul drum de la munte la Dunăre, numit al sării, ori al luntrilor, sau de piatră, al domnului de rouă, al oilor sau al lemnului. Romanii îl numeau, simplu, Limes Alutanus. Protoistoria şi preistoria sunt semnalate în Drăgăşani prin descoperirile întâmplătoare de la Gura Pescenei (2), neolitic; dealul Gârdeştilor (3) - bronz; Bârsanu (4) - daco-romani; Momoteşti (5) - dacoromani. Cercetările sistematice întreprinse de specialişti nu au confirmat existenţa pe aceste locuri a castrului şi aşezării daco-romane Rusidava, aşa cum se mai afirmă încă. Localizarea castrului Rusidava a fost atestată de către specialişti la Strejeşti (judeţul Olt), nu departe de Drăgăşani (6). Pe teritoriul localităţii au mai fost descoperite întâmplător diferite tezaure monetare incomplete: denari republicani (7), o tetradrahmă de la Filip al II-lea, regele Macedoniei (8), o monedă bizantină din secolul al VIII (9). În 1966, la dealul Oltului s-a descoperit un tezaur incomplet compus din 53 monede de argint cu exemplare de la Ferdinand al II-lea, împărat al Germaniei (1619-1637), o monedă Ferdinand al III-lea (1625-1657), o monedă Leopold I al Austriei (1637-1705); Carol al Vl-lea, împărat al Germaniei (1711-1740) este reprezentat cu 7 monede, iar alţi principi germani cu 11 exemplare (10).
Aşezarea are un nume cu o frumoasă rezonanţă - prilej de interpretări şi dispute între specialişti. Unii afirmă că toponimul Drăgăşani ar deriva de la numele unei văi - Dragna - din împrejurimi, în timp ce folcloriştii susţin că ar veni de la numele unei frumoase fete, Şani, probabil de origine turcă, şi că turcii se adresau cu apelativul Draga Şani. Specialiştii în toponimie consideră că pe aceste locuri ar fi existat un anume Drăgan, ai cărui urmaşi se vor numi Drăgăşani (11).Alături de aceste ipoteze trebuie să menţionăm şi existenţa, în apropiere de Drăgăşani, a unei unităţi militare cu un nume extrem de interesant şi cu trimitere directă la toponimul în discuţie: este vorba despre unitatea DRAGŞANILOR, care îşi avea sediul în dreptul Dumitreştilor şi care avea rosturi de pază a zonei (12). Pe atunci, Oltul era navigabil şi constituia principala cale de transport pentru mărfurile aduse din Transilvania şi trimise în jos, spre Dunăre (13). Cert este că şi în Moldova se atestă o localitate cu acest nume, iar în diverse documente se aminteşte despre „Dragaşanul“ (14), „Dragăşti“ (15), sau „nepoata lui Dragaşani" (16), „Mitrea Dragaşana“ ori „Stanciu Dragşani" (17). Nu a lipsit nici remarca mioritică după care aici, la Drăgăşani, şi-ar fi avut turma un cioban pe nume Dragan. Urmaşii lui - 11 feciori (?!) - au întemeiat localităţile învecinate (18). Mai sunt şi alte păreri cu privire la originea numelui aşezării, a cărei faimă viticolă nu s-a dezminţit în cursul vremurilor, ba chiar a avut o contribuţie însemnată la conturarea unor momente istorice importante - aşa cum vom vedea mai încolo. Trebuie să menţionăm că adjectivul „Drag“ din structura numelui are o conotaţie aparte: aici ar fi existat oameni frumoşi, îndeosebi femei - de care alţii s-au îndrăgostit... şi nu ar fi de mirare că au rămas pe aceste locuri, care s-au numit, fireşte, Drăgăşani (19).
Prima atestare documentară a localităţii Drăgăşani apare la 2 ianuarie 1527, când moare Vlădaia, soţia lui Manea Perşanu, iar pe piatra ei de mormânt stă scris: „jupâniţa Vlădaia din Drăgăşani “ (20).
Împreună cu soţul ei Manea, Vlădaia ctitorise mănăstirea Seaca-Muşeteşti (Poboru, judeţul Olt), unde s-au şi îngropat. Ea era cea de-a doua fiică a lui Dimitrie Ghizdavăţ şi era soră cu Dumitra, soţia lui Tudor din Drăgoeşti - o impresionantă carte genealogică pentru această doamnă de al cărei nume se leagă atât de strâns istoria aşezării noastre. (21)
Primul document oficial, domnesc, datează din vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina care, prin actul semnat la 7 iunie 1535, acorda pârcălabului Fârtat cu copiii săi mai multe locuri care îi aparţinuseră de drept, „ca să-i fie în Loleşti şi în Drăgăşani şi în Murgeşti, pentru că îi sunt vechi şi drepte ocine, deadine“. Dar Fârtat a avut un mare proces cu Stanca din Râmnic, nepoata sa după frate, pentru acele proprietăţi, în urma procesului, Stanca a pierdut în favoarea unchiului ei aflat în graţia domnească (22). Boierul Fârtat reprezintă o figură interesantă a acelor timpuri, fiindcă s- a folosit atât de slujbele sale domneşti cât şi de diverse alte artificii pentru a intra în posesia a numeroase pământuri din jurul Drăgăşanilor. În 1526, Radu de la Afumaţi îi dăruieşte „un loc domnesc, ce se cheamă Matca Verzei, din gura Togoiasei şi din gura Văii cu Scoarţa şi Jaroştea şi din gura Văii Dracului şi din vârful Dealului şi din Obârşia Togoiasei, pentru că a miluit domnia mea, ca să-i fie acel loc, ce este scris mai sus, de ocină şi de ohabă, lui şi fiilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor lui, şi oricui dintre dânşii, de i se va întâmpla moarte mai nainte la ei prădalnica să nu fie, ci să fie celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele“(23). La 12 iunie 1527, acelaşi domnitor îi dă lui „Fârtat clucer cu fiii şi fiicele sale câţi îi va da Dumnezeu, ca să le fie în Momoteşti, din partea lui Stoian şi fratele său Manea înaintea domniei mele, peste a treia parte, însă fără nici o silă sau nevoie, ci l-au aşezat de bună voie a lor, ca să fie fraţi nedespărţiţi, ei şi fiii lor, în veci. Şi domnia mea le-am iertat calu. De aceea am dat şi domnia mea, jupanului Fârtat clucer, cu fiii săi şi fiicele sale, să le fie ocina lor la Momoteşti, a treia parte din ocina lui Stoian şi a lui Manea, de ocină şi de ohabă, lui şi fiilor lui. Şi la ei prădalnica să nu fie ci să fie celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele“ (24). La 25 august 1528, tot Radu de la Afumaţi îi dă lui „jupan Fârtat clucerul şi feciorilor săi câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie lui ocină în Momoteşti partea lui Dragomir toată, cât se va alege. După aceea, au avut pâră jupan Fârtat clucerul înaintea domniei mele pentru acea moştenire, ce scrie mai sus pentru Suhat. Iar domnia mea am judecat cu toţi boierii domniei mele, după dreptate şi se cade domniei mele a lua, pentru că n- au rămas din Dragomir nici fecior, nici fată, ca să fie acea ocină domnească. ]
Pentru aceea, domnia mea am miluit cu acea parte de moşie din Momoteşti pe slugile domniei mele jupan Tudor portar, Jupan Ştefu Stolnic cu acea parte de moşie din Momoteşti. Iar după aceea, jupan Fârtat clucerul el a fost cumpărat de la Dragomir toată acea parte de moşie scriindu-se Jupan Tudor portar şi Pan Ştefu Stolnic; au fost luat Dragomir aspri 2000; şi un cal domniei mele.
Pentru acea, am dat domnia mea lui jupan Fârtat clucer, feciorilor lui, ca să le fie lor ocină ohabnică, nepoţilor lor, strănepoţilor de nimeni nedespărţit şi după moarte precum au dat-o şi au luat-o ei aşişdere şi după spusa domniei mele “ (24).
La 1530, Vlad înecatul îi mai dăruieşte lui „Fârtat pârcălabul cu fiii săi câţi Dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie ocina Brătăşani, partea lui Buşaga toată". La 10 iulie, acelaşi domnitor îi dăruieşte „un ostrov care este pe Olt, pentru că l-a cumpărat de la Jupâniţa Neacşa, pentru 1500 aspri şi iarăşi să fie jupanului Fârtat pârcălab în Sorbii 14 ogoare", apoi primeşte „în Măciuca, ocina câţi se va alege din partea lui Vălsan şi din partea lui Manea şi din partea lui Costea cu vad de moară". La 16 august 1532, primeşte satul Oteştii de Jos, iar la 18 septembrie 1532 primeşte un munte care se cheamă ,,Peştere“ şi „din muntele care se cheamă Tomescu”. A mai primit părţi importante în Izlaz „moştenirea lui“ la Giuleşti, Găvăneşti, Ostrovul de la Pădureni. Mai târziu, la 18 ianuarie 1548, fiul său Tudor primeşte Prundul şi C âlinetul. (25).
Interesantă această acumulare de averi de către un boier aflat „în slujbă domnească” spre care se îndreaptă lot felul de „miluiri “ ale domnitorilor vremii: Fârtat era un slujitor credincios şi cu putere de influenţă asupra ocârmuitorilor ţării, din moment ce fiecare dintre ei se grăbeşte să-i dăruiască pământuri, ale altora sau din cele cuvenite domniei.(26)
Pe lângă fiul amintit mai sus, Fârtat a mai avut şi trei fete: Stanca, Buica şi Vlădaia. El a fost căsătorit cu Vilaia, fiica lui Manea al lui Mogoş Spătarul - ctitorul mănăstirii apoi al bisericii de la Stăneşti, lângă Drăgăşani. El a îndeplinit funcţiile de clucer (1526 1529), pârcălab (1530-1533), vornic (1536-1547), înainte de 1548, ianuarie 18.
Dintre copiii lui, Tudor a murit înainte de 1568, despre Stanca nu s-au păstrat mai multe informaţii, îi schimb despre Buica se ştie că a avut o fată, Calea căsătorită cu Miroslav din Râjov (mare logofăt între 1560-1608). Aceştia doi, Calea şi Miroslav, au avut trei copii: Avram Postelnicul, Ionaşcu Postelnicul şi pe Hierica, aceasta fiind căsătorită cu Ivan Postelnicul din Văcăreşti, cel care a devenit bunicu lui Ianache Văcărescu, martirizat odată cu Brâncovenii.
Cea de-a treia fiică, Vlădaia, a fost căsătorită cu Oprea Postelnic şi ban la 1574. Acesta era nepotu marelui ban al Craiovei, vestitul Dobromir. Întrucât nu a avut copii, toată zestrea a trecut-o soţului ei, iar după moartea lui s-a călugărit, luând numele de Eufrosini monahia. Se pare că Fârtat era rudă cu Vlădaia, cei căsătorită cu Manea Perşanul, ctitorul mănăstirii Seaca Muşeteşti şi cu Dumitra, căsătorită cu Tudor din Drăgoeşti, unul dintre boierii de mare faimă ai timpului Apoi, prin Manea cel Frumos, care a avut o fiică, Maria ce s-a căsătorit cu Radu Buzea - aceştia vor fi părinţi fraţilor Buzeşti - Radu, Preda, Stroe - poate cei ma cunoscuţi cavaleri medievali din istoria românească.
Fârtat trebuie să fi fost rudă şi cu boierii din Stăneşti, cei care se trăgeau din Mogoş ban. Acesta a avut un fiu, pe Mogoş spătar, a cărui fiică, Vilaia, a fost căsătorită cu Giura mare postelnic (1526-1532). Giura era fiul lui Dumitru Pozab şi al Zarei. Ei, Vilaia şi Giura sunt unii dintre ctitorii mănăstirii Stăneşti-Lungeşti, unde i-au pictat pe Tudor şi Dumitra din Drăgoeşti. Cei doi au avut patru copii: Mogoş, Harvat, Preda şi Vilaia. Cea din urmă s-a căsătorit cu Dobromir, mare ban al Craiovei. A murit pe la 1583. De menţionat că ei sunt ctitorii bisericii Runcu-Grădinari. (27)
În legătură cu Jupâniţa Vlădaia, trebuie precizat un fapt cu importante consecinţe, chiar pe termen indepărtat: după moartea soţului ei, şi-a dăruit averea Episcopiei Râmnicului şi s-a călugărit la 29 decembrie 1590, purtând, aşa cum am arătat mai înainte numele de Eufrosina. În actul către Episcopie, specifica partea ei de moşie, „din funia lui Mogoş, fiul lui Răducan, din funia lui Stoica fiul lui Stan 3 locuri, de la popa Vasile patru talci şi de la Stoica Badea 3 falei şi de la Fârtaţi“ (28).
La 30 iunie 1599, Maria Călugăriţa dăruieşte Episcopiei, prin actul semnat de Mihai Viteazul, morile, averea şi ţiganii din Drăgăşani. Danii importante către Episcopie au făcut şi Fraţii Buzeşti din dreptul lor de la Drăgăşani. Tot ei au dăruit şi Dobruşa, cu totul, pământuri şi mănăstire (29).
De altfel, istoria Drăgăşanilor consemnează numeroase cumpărări şi vânzări de pământuri, unele fiind acaparări necinstite, care au generat procese pentru terenurile acestea prielnice cultivării viţei-de-vie. Şi în împrejurimi, locurile au stat la fel. Astfel, la 1523, aprilie, Radu de la Afumaţi dăruieşte mănăstirii Argeş ,,vinăriciul domnesc şi boieresc“ împreună cu tot satul Orleşti. Mircea Ciobanul întăreşte, la 9 august 1547, stăpânirea lui Radu peste moşia din Zlătărei, cumpărată de la cumnatul său Manea, cu 400 de aspri, în deal, să facă vie, „oricât îi va trebui”.
În 1548-1549, iunie 10, se întărea lui Vlad din Sârbi, în Zlătărei „în deal o vie şi moşie în vale“ cumpărată de la Manea din Zlătărei cu 400 aspri. În acele timpuri toate dealurile din jurul Drăgăşanilor erau plantate cu vii. Între 1603-1609, Radu Buzescu întăreşte lui Stoica din Zlătărei „via lui cea de moşie ce i-a făcut-o tată-său Tatomir”. La 1609, octombrie 27, Radu voievod întăreşte lui Stan peste moşie „şi o vie" la Dăeşti, între Bereni şi Călina: lui Drăgoi „un răzor de vie‘‘, lui Stan „o falce de loc" şi lui Ivan „o vie". În 1649, luna mai, Matei Basarab întăreşte lui popa Radu din Drăgăşani „un loc de vie-pădure în dealul Drăgăşanilor".
La 1676, aprilie 20, Duca Vodă întăreşte Episcopiei Râmnicului „tot vinăriciul domnesc de pe moşiile Sfintei Episcopii de la Satul Drăgăşani, din judeţul Vâlcea, o vadră din zece", iar „de vinăricii domneşti să aibă bună pace". Afară de vinărici, Episcopia mai încasa „otoştina", care era „o vadră din douăzeci" de la toţi cei ce aveau vii pe pământul ei. Ştefan Episcopul comunica domniei că Drăgăşanii sunt „o moşie stearpă făr de vie şi far de vecini (ţărani dependenţi)". De aceea, domnul aproba ca Episcopia să strângă vinăriciul „o vadră din zece vedre", cum luau şi alte mănăstiri. Taxa se încasa de la oricine facea vin pe acest hotar al Drăgăşanilor, „iar de vinăricii domneşti să aibă bună pace“ - adică erau scutiţi de această dare către domnie. (30).
La 16 decembrie 1691, domnitorul Constantin Brâncoveanu cedează mănăstirii Horezu vinăriciul domnesc din Creţeni, Gârdeşti, Nemoiu, Şuteşti şi Zlătărei. Acest act se reînnoieşte la 1695 aprilie 25 şi la 1714, octombrie 21, şi de către Ştefan Cantacuzio.
În 1667, s-a hotărnicit moşia Episcopie între 765 şi 872 de stânjeni. Moşia se lipeşte de Momoteşti, iar megieşii sunt daţi la margine. în acte sunt menţionate: Drumul cel mare, Fântâna lui Badea, Giura, Piscul Cerbului, Groapa Porcului şi Lacul Ţiganului. În 1677, decembrie, Episcopia cumpără de la Ion Dorobanţul din Calomfireşti moşia „Scaunul lui Tudor". La 26 martie 1676, Episcopia se judecă pentru mai multe proprietăţi, pe vremea aceea fiind episcop Gherasie.
La 21 iunie 1680, Preda feciorul lui Cemat a lăsat Episcopiei moşiile lui din Drăgăşani şi Amărăşti, pentru că intenţiona să se călugărească. Tot el, la 15 aprilie 1684, donează moşia lui din Momoteşti şi Glăvi. Altul, Matei Dumitrescu, pune gaj pe 30 de taleri moşiile lui, insă pierde şi toate rămân Episcopiei. La 27 mai 1705, Mihu Fălcoianu, fratele vornicului Gheorghe Fălcoianu, vinde lui Paisie egumenul mănăstirii Govora, o vie în dealul Drăgăşanilor, pe moşia Episcopiei Râmnicului, vânzarea având loc pentru 45 taleri. Via se afla lângă via lui Drăguşin, diaconul Flutur şi pe lângă via popii lui Pahomie de la Episcopie. Actul este scris de Mihu Fălcoianu şi autentificat prin semnătura lui Antim Ivireanul.
În 1707, martie 8, fraţii moşneni Ştefan şi Stoica din Gârdeşti au vândut egumenului Ştefan al mănăstirii Bistriţa (Vâlcea) o vie pe rod, în dealul Drăgăşanilor, „ în vârf 5 răzoare şi în poale 9” şi alta tânără, „în vârf un răzor şi în poale două ". Se mai vinde o casă şi o butie de 50 vedre, toate cu 66 taleri. Iar diiacul vinde un răzor de vie cu preţul de opt taleri şi jumătate. La 16 martie 1708, Antim Ivireanu îi dă monahului Mihail Bârsescu să lucreze o vie în dealul Drăgăşanilor. La 18 decembrie 1709, Daniil monahul dăruieşte Schitului cu hramul Sfântul Grigorie Decapolitul „trei răzoare de vie în dealul Drăgăşanilor", pe moşia Sfintei Episcopii. Teofil monahul, vinde aceluiaşi schit, cu 16 taleri, 3 răzoare de vie, tot în Drăgăşani. La 23 mai 1710, Macarie monahul și fratele lui Popa Stanciu vând mănăstirii Dintr-un Lemn şi stareţei Ştefana o vie în dealul Drăgăşanilor, două crame cu jgheab (lin) cu teasc şi cu 5 buți pentru 100 taleri. Şi mai spun că au „lăsat şi ceva de pomană ca să ne scrie numele la sfântul pomelnic”. La 23 mai 1710, popa Stoica vinde egumenului Ioan de la Horezu 10 răzoare de vie în dealul Gârdeştilor, împreună cu o cramă, linul, teascul şi 5 buţi, pentru o sută de taleri.
Şi mănăstirea Bistriţa cumpără, la 10 noiembrie 1710, de la Ion şi ai săi, o vie în dealul Gârdeştilor, 5 răzoare, cu căsoaia, o butie, linul şi teascul cu 40 de taleri. La 8 mai 1711, un Petru şi alţii vând o vie în Gârdeşti cu 200 bani.
Mănăstirea Horezu primeşte de la arhimandritul Ioan, la 25 mai 1712, 14 răzoare de vie la Gârdeşti, o cramă şi două buţi cu vin. La 18 aprilie 1714, Diicu Rudeanu fost mare logofăt, vinde mănăstirii Horezu o viişoară cu pomet cu tot în dealul Gârdeşti. Mai cumpără şi de la Popa Stoica din Voiceşti.
La 6 noiembrie 1714, se face o nouă hotărnicie a moşiilor Episcopiei, în urma multelor danii şi cumpărături (31).
Sub stăpânirea austriacă, vreme de 20 de ani, locurile acestea sunt bine exploatate. Mari cantităţi de vinuri se îndreptau spre ţările din apus, zona Drăgăşanilor devenind faimoasă pentru producţiile sale (32).
În acest timp, procesul de vânzare şi cumpărare, de acumulare a pământurilor viticole continuă: în locul lui Fârtat, cel care lua moşii peste moşii cu aproape două secole în urmă, acum altcineva îndeplineşte acest rol de „latifundiar", de „exploatator al terenurilor" - Episcopia Râmnicului. Totuşi, se mai înregistrează şi „abateri" de la regulă, aşa cum se vede şi din exemplul următor. Astfel, la 15 martie 1718, Tudor vinde lui Cârstea logofătul ,,nouă răzoare de vie în dealul Drăgăşanilor cu 66 de taleri”. Mai vinde şi 12 buţi şi „toate dichiselele ce trebuiesc”. La 4 octombrie 1721, diaconul Negoiţă vinde lui Bratu vătaful viişoara în dealul Drăgăşanilor, cu 9 taleri şi 85 bani.
Dar la 1 iunie 1724, Daniil monahul din Gârdeşti dăruieşte 4 răzoare de vie „alăturea cu via mănăstirii Bistriţa”. Radu Drăgănel din Gârdeşti, la 2 ianuarie 1725, vinde mănăstirii Dintr-un Lemn, o vie la Drăgăşani, „alăturea cu a sfintei mănăstiri''. La 25 septembrie 1725, Mihai logofătul din Voiceşti vinde lui losif Ieromonahul o vie în dealul Drăgăşanilor, împreună cu o casă, teasc şi două buţi, preţul fiind de 80 taleri. La 10 octombrie 1725, Pahomie lasă prin testament Episcopiei Râmnicului via sa de la Drăgăşani cu două buţi mari şi 6 mici, precum şi mai multe case mai mici.
În 1725, episcopul Damaschin trimitea comandantului armatelor austriece de la Sibiu două butii cu vin bun din dealul Drăgăşanilor.
La 25 iunie 1727, Stan logofătul vindea lui Dumitraşcu 9 răzoare de vie, o pivniţă cu trei butii, linul, teascul şi 22 hârdaie. Toate acestea fac 124 taleri. La 2 aprilie 1728, Isaia vinde arhimandritului Ilarion o vie în dealul Drăgăşanilor, mai multe case, o pivniţă şi „casele" de aici. Toate pentru 560 de taleri. În 1728, un anume Antonio vinde lui Gregorius Franconics o vie în Drăgăşani. În 1729, ispravnicul de plasă Mihail Roşianu alcătuieşte un recensământ (catastih) cu scop fiscal. La Drăgăşani sunt consemnaţi: 1) viiarii domnului consilier împărătesc Vlasto: Necula din Drăgăşani - bimic, Ioan Purcărea - bimic, Dobromir din Copăceni - birnic, Teodor Lăzărescu - birnic, Stoian fiul lui Urilă - birnic, Nica din Drăgăşani (frate cu Tudor Lăzărescu) - birnic, Radu Olteanu - birnic, Ion fratele lui Radu Olteanu - birnic. 2) Viiarii cinstitului consilier împărătesc Băleanu şi ei birnici: Sandu venetic, Dumitru nepotul Oprii Pârcălab - din Nemoiu, megieş, Dumitraşcu Drăgăşan, Petru Olarul, Radu Dicu, Călin Bălan, Dumitraşcul, Radu din Şerbăneşti, Andrei Pogoneanul, Stan Zămeanu 3) Viiarii consilierului împărătesc Pârşcăneanu, şi ei bimici: Matei din Voiceşti, Ştefan din Ioneşti, Vladul, Stan Udrescul din Voiceşti, Stanciu Roşea, Oancea din Runcu 4) Viiarii boiereşti şi ai altora: Andronie viiarul lui Radu Brăiloiu; Pătru viiar lui Obedeanu; Tănase viiar lui Radu Socoteanu; Preda a lui Vasilie, viiar al părintelui episcop catolic, Andronie al sfinţiei sale; Bratul viiar al păstorului mănăstirii franciscanilor din Râmnic, Ion Rotaru la fel, Ion viiar al unui Golescu.
Se mai consemnează viiarii de la Şuteşti, un Neagoe şi un Gheorghe ai logofetesei Băleanca, iar la Creţeni sunt consemnaţi viiarii Nedelea, Matei, Maican, Lazăr Bazatin, Ghinea, Pătru din Măgureni, Dumitru, Dincă.
Boierul Golescu avea şi el viiari: pe un Andrei, Mihai, Ion Bredeagă, Dragomir, Ion Dabela, Ion Sârbu, Pârvu, Badea, Bodăi.
Şi generalul Cantacuzino avea viiari pe un Pătru din Şerbăneşti şi alţii; iar Ilie Ştirbei îi avea pe Pârvu Izvoranu, Matei, Mitran, Vasile, Pârvul, Dumitru.
Episcopul catolic avea şi el partea sa, pe un Pătraşcu, Stoica şi alţii.
În 1731, austriecii au luat o parte din veniturile Episcopiei Râmnicului provenite din Drăgăşani, ceea ce i-a nemulţumit pe membrii episcopiei.
Mişcarea funciară a continuat într-un ritm alert. Astfel, la 9 ianuarie 1734 Preda, şi unul Ion din Nemoiu îi vând lui Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Voievod, o vie în dealul Drăgăşanilor. Un Ion vinde cinci răzoare şi cramă, o Tudora, văduvă vinde 2 răzoare, iar Lăudat vinde şi el trei. Aceste răzoare se învecinau cu cele ale lui Cantacuzino. În timpul ocupaţiei austriece, procesul de expropriere a locuitorilor este masiv. La 5 aprilie 1747, un Preda din Nuci, cumnat cu Vlad Diaconul, vinde lui Teodor, ispravnicul Episcopiei, o vie şi pomi cu 40 taleri. La 8 aprilie 1747, diaconul Vlad, fiul lui Barbu Bolocan din Nuci îi vinde şi el o vie aceluiaşi Teodor, împreună cu o casă, un lin şi pomii din iurul casei pentru 55 taleri.
La 7 septembrie 1749, Grigorie Ghica reduce vinăriciul mănăstirii Horezu la jumătate, reţinând pentru sine cealaltă parte. În 1752, Matei Ghica dă mănăstirii Horezu un privilegiu să ia doi bani de vadră, la fel ca pentru domnie. Şi se mai cerea birnicilor şi „plocon". Prin diferite mijloace, Episcopia ocupa proprietăţi în satul Nuci - aflat între Bereni şi Bârsanu - însumând 620 de stânjeni. Documentele menţionează pe un anume Vlad Gologan la 10 octombrie 1749, cu 20 stânjeni şi la 9 octombrie 1750 pe un Preda cu 22 stânjeni. Vânzarea mergea ieftin: un stânjen - un taler. La 8 octombrie 1768, Preda şi cumnatul său Gheorghe, ginerii lui Paisie monahul, dăruiesc zece stânjeni Episcopiei. La 21 aprilie 1777 se dă „ ,,otoştină“ din 20 vedre, o vadră Episcopiei. La 4 octombrie 1749, un Neacşul vinde Episcopiei 65 stânjeni în Bereni. La 4 august 1756, Mihai Roşianu vinde 420 de stânjeni în Bereni. Mai vând Barbu paharnicul 22 stânjeni la 19 octombrie 1757. Mihai llereanu împreună cu Stan şi Jitea 160 de stânjeni la 24 aprilie 1777.
Episcopia cumpără peste tot şi în jurul Drăgăşanilor: Şuteşti, Guşoeni, Amărăşti, Voiceşti, Zlătărei.
La 20 ianuarie 1750, un Neacş moşnean împreună cu feciorii lui Tănasie şi Ion, vând amintitului Teodor 37 stânjeni de moşie „din câmp, din apă, din păduri, din deal, cu viile", preţul fiind 38 taleri. La 21 februarie, Ion fiul lui Pârvu Drăgăşan vinde aceluiaşi Teodor 62 stânjeni de moşie la Nuci, din câmp, sălişte, deal, „cu viile", la preţul de 62 taleri. La 12 mai 1750, o Maria şi soţul ei Voicu vând Episcopiei 38 stânjeni la Nuci, cu 38 taleri. Radul, feciorul lui Andrei vinde, la 12 iulie 1750, la Nuci, din sălişte, deal, cu viile 19 stânjeni cu 19 taleri.
Prin anii 1750-1751, un Ion Marian din Râmnic vinde Episcopiei din moşia sa, partea Dumitrei Stanciului din Drăgăşani cu 35 taleri şi 73 bani. La 22 ianuarie 1751, un Constantin Condei vinde Episcopiei la Nuci, 49 stânjeni cu 49 taleri; la fel un Ilie şi un Gheorghe vând 64 stânjeni cu 64 taleri. Mai vând Matei Brătulescu - 11 stânjeni la 8 februarie 1751, un Ilie şi Gheorghe 20 stânjeni la 22 ianuarie 1751, cu 20 taleri, tot la Nuci; un negustor Matache 25 stânjeni şi un Dumitraşcu vând cu 28 taleri, la 7 iulie 1751. |
La 10 ianuarie 1754, Toma Cantacuzino, fost mare serdar, dă Episcopiei lemne dintr-o casă părăsită din via sa, iar la 14 decembrie 1755, Gheorghe şi Scarlat, feciorii lui Fălcoianu, vând Episcopiei 40 stânjeni cu 40 taleri. Mihail Roşianu, despre care am scris deja, la 4 august 1756 vinde 300 stânjeni între Călina şi Drăgăşani. In ianuarie 1758, un popa Badea de la Gârdeşti îşi dăruieşte partea sa Episcopiei. Un Malciu cumpără la 1759 zece răzoare de vie, cramă, pometul din livadă, o căsoaie, linul, două butii, o putină, un hârdău, pâlnie, postava mare pe 80 taleri. La 11 aprilie 1760, Varlaam, fost egumen la mănăstirea Govora, cumpără o viişoară în dealul Drăgăşanilor. Barbu Gănescu, stolnic, lasă prin testament ca după moartea sa viile sale din Drăgăşani să fie ale Episcopiei. La 22 octombrie 1760, un Oprea şi fratele său din Drăgăşani fac schimb de vii, cu bună înţelegere, cu Episcopia. La 21 mai 1762, Partenie, egumenul mănăstirii Tismana, lasă via sa din Drăgăşani unui copil Dumitru, să aibă grijă de mama egumenului, care era bătrână. Acelaşi Partenie, la 20 martie 1764, mai cumpără o vie vecină cu viile sale, pentru preţul de 25 taleri.
În documente mai este consemnat un anume I Malcea, care ocupa o vie părăsită la 7 iunie 1773. Erau multe vii părăsite din cauza lipsei forţei de muncă. La 1723 decembrie 24, domnitorul Mihail Şuţu dă poruncă să se dea câte 5 bani de vadră pentru vinăriciul domnesc. De vinărici beneficiau şi mănăstirile străine, cum ar fi Megaspileon din Moreea. Mari sume de bani şi numeroase privilegii aveau fanarioţii de aici, din zona Drăgăşanilor. La 13 aprilie 1794, un Radu ginerele lui Dinu Popescu şi cu Ioana mătuşa lui Dumitru Cojocarul din Drăgăşani vând 40 stânjeni moşie în Voiceşti, zălogită ceauşului Duţu Voicescu pentru 80 lei şi, având nevoie de alţi bani, îi vând aceluia moşia. La 15 mai 1797, Drăgan protopop în Piteşti vinde cu 35 taleri mănăstirii Dintr-un Lemn. Tudor şi Stanciu primesc la 8 mai 1777, nişte vii părăsite, spre a le munci în bună înţelegere. La 14 martie 1781, Radu şi fiul său Voicu împreună cu soţia sa Rada din Drăgăşani vând Episcopiei 7 răzoare de vie nişte pomi, pivniţă, linul, teascul, trei butii, 2 hârdaie, o pâlnie, toate cu 155 taleri.
La 5 octombrie 1783, fraţii Negoiţă şi Oprea Negrescu din Drăgăşani vând lui Pantelimon egumenul de la mănăstirea Sadova două răzoare de vie, cu 98 taleri. Iar Constantin Socoteanu vinde via „de la Condei“ lui Radu Râmniceanu, cu 625 taleri. În 1799, o Heida a răposatului Panait din Drăgăşani vinde lui Preda Boiangiu o vie în dealul Oltului, iar acesta o vinde în 1803 lui Zisu Papastate din Râmnic.
Vânzări de vie sunt consemnate în 1791, când un Pârvu vinde cumnatului său Dumitru din Drăgăşani, la 24 februarie, o vie cu 500 taleri. în preţ intrau şi o căsoaie, o butie, un lin, o putină. Episcopia devenise cel mai „tare“
proprietar din zonă. Pe lângă veniturile încasate din vânzarea vinului, mai dispunea şi de cele rezultate prin vânzarea la târg a produselor obţinute de oameni.
Episcopia avea târg la Râureni dar mai dorea încă unul, pentru că aduceau venituri importante. Între timp, Episcopia îşi ridicase o casă la Drăgăşani, menţionată de von Bauer la 1772. Aceasta va fi cunoscută sub numele de „mănăstirea” din Drăgăşani. Şi aici se făcuse o încercare de a se deschide un târg, mai mult, se făcuse şi o trecere peste Olt, mai în jos de cea de la Dumitreşti.
La 1 ianuarie 1791 Divanul Craiovei întăreşte Episcopiei vama târgului ce începuse să se ţină la Drăgăşani. La 29 octombrie 1791, Mihail Şuţu dă
Episcopiei dreptul de a vinde vin şi rachiu în târg, privilegiu care va fi recunoscut şi de Alexandru Moruzi. Se vede bine că Episcopia căuta să obţină dreptul de monopol asupra vânzării de băuturi în târgul de la Drăgăşani. Episcopia construieşte mai multe case şi caută oameni pentru a-i lucra pământurile. Cu toate eforturile depuse, târgul de la Drăgăşani era puternic concurat de cel de la Zlătărei, unde comunitatea românească era bine consolidată, şi care reuşise să se ţină departe de oamenii stăpânirii şi de cei ai Episcopiei. Pământurile de la Zlătărei erau mai productive, iar populaţia era mai numeroasă decât la Drăgăşani.
Târgul din Zlătărei avea loc săptămânal - duminica - iar de şase ori pe an se ţineau faimoasele bâlciuri, unde se întâlneau oameni de pretutindeni. Episcopul Filaret a cerut şi a şi obţinut mutarea tuturor negustorilor în Drăgăşani, fapt care i-a nemulţumit tare pe aceştia. Episcopul s-a adresat domnitorului fanariot Mihail Şuţu de „au scos o poruncă cu mumbaşir de le-au sfărâmat casele şi le-au strămutat în Drăgăşani, unde se află acum cu locuinţa“. Şi mai spuneau negustorii: „ne-au dat locuri unde am curăţat crângurile şi mărăcinişuri de neam făcut locuri de case şi grădini şi ne-am făcut toate cuprinsurile şi cu noi s-au destupat mori precum se acum”. Spuneau ei că sunt negustori de „cinste“. Conflictul dintre negustori şi Episcopie a durat mult timp. Nemulţumirea mai venea şi din faptul că Episcopia nu lua numai vamă sau alte taxe, ci ,,ia şi din ouă, pui de găină, zarzavaturi şi din toate legumele". Mai trebuia să facă rost tot din zăvoaiele sau pădurea Episcopiei de lemne de foc, pari şi câte altele necesare construcţiilor.
Din aceste motive, negustorii vor cere mereu la toţi domnitorii, restaurarea vechilor lor drepturi, şi libertăţi, precum şi dreptul de reîntoacere la Zlătărei. Dar toate acestea nu le-au mai primit niciodată.
La 30 aprilie 1792, se consemnează despre Constantin Bengescu din Gorj, ajuns ispravnic al judeţului Vâlcea, că îşi face o vie „de 60 stânjeni în lung şi 80 lat“ aici, la Drăgăşani.
Mitropolitul Filaret al Ţării Româneşti, fost episcop al Vâlcii între 1780-1792, „cumpără" 17 pogoane de vie în Drăgăşani, pentru ca la 1793, mai 10, să le „vândă" Episcopiei.
Mănăstirea Govora cumpără la 7 februarie 1800 de la Dumitru Negreanu, 4 răzoare de vie cu 468 bani. în preţ erau incluse şi casa şi un lin. Toate acestea se revând cu 500 taleri. Actul este scris de Dionisie Ecclesiarhul, care fusese aici în Drăgăşani.
Tot în 1800, la 6 octombrie, un Vlad Rudeanu cu fratele său Dumitru vând diaconului Grigore „5 jumătăţi de falce“.
În 1803, târgul Drăgăşanilor este cumplit jefuit de turcii lui Ibrahim: era vremea lui Pazvante (Pazvantoglu). La 8 mai 1805, fraţii Nicolae, Sandu, Florea, Pătru vând lui Tudor cizmarul din Drăgăşani o vie în dealul Oltului de 8 răzoare, „răzorul de rânduri şase şi de stânjeni treizeci şi opt lăture în deal şi în vale stânjeni cincizeci şi doi". La 15 decembrie 1806, Radu şi soţia sa Smaranda, lasă feciorilor lor Nicolae, Pătru, Ion moşie în Dăeşti (Prundeni) şi o vie în Drăgăşani. La 9 iulie 1810, Hristea armaşu preia o vie părăsită pentru a o lucra.
La 21 noiembrie 1806, este consemnată „o despărţire" adică un divorţ, de către Măriuţa soţia polcovnicului Constantin. În 18 decembrie 1812, diaconul Ştefan din Amărăşti vinde fratelui său Grigore unele vii. În timpul ocupaţiei ruseşti (1812-1821) şi a războiului cu turcii, vama de la Drăgăşani devine vamă a statului. De menţionat că pe malul opus era vama de la Dumitreşti-Olt. După terminarea războiului cu turcii şi retragerea ruşilor, târgul de la Drăgăşani se „înviorează". Administraţia fanariotă şi călugării greci aflaţi prin mănăstirile din împrejurimi sunt privite cu o oarecare reticenţă de către localnici. Astfel, la 21 iulie 1815, clăcaşii şi negustorii din Drăgăşani îi reclamau pe arendaşii care le-au stricat toate obiceiurile avute până atunci privitoare la dijma bucatelor, a fânului, a clăcii, a otoştinei etc. La 9 ianuarie 1818, Sima Postelnicul raporta Episcopiei că „pentru otoştina mă silesc în tot felul pentru că acum s-au risipit toţi în toate” şi ,,nu ştiu cum să-i găsesc“. Se introdusese noua măsură a „cotului" şi aceasta era în defavoarea celor care produceau bunurile. Sima se plângea că „nu plătesc otoştina după cotul vinăriciului“,ci vor să plătească după „măsura“ lor. Şi Galaction, episcopul Râmnicului, se plângea că oamenii nu îngăduiau să li se măsoare vasele cu vin. Sunt puse noi taxe: pentru o vadră de vin se plătea o para, iar vasele de vin sunt obligatoriu măsurate. Fiecare proprietar, oricât de mic, a fost „cotit“, adică măsurat. Au fost măsuraţi proprietarii: Iosif, Enache Pană, Serdarul Dumitru, Stolnicul Dincă Zătreanu, Vameşul Chiriac, Kir Tomas din Craiova, Mănăstirile Călui, Franciscană, Amota, Bistriţa, Govora; de asemenea, Hristea Belivacă din Craiova, Kir Ghiţă, loniţă din Râmnic, Băluţă Teişanu tot din Râmnic, Tache Zisul, Dinu Bimbirică din Râmnic, vornicul Ninciulescu, Dincă Stelian, loniţă Banduţoiu, Ghencea Hristea, Mihăilă Lupu de la Ocna, răposatul şătrar Ghiţă Vlădescu, Tuţă Conda, Slugerul Băluţă, Catinca şetrăreasa, Ştefan Deşliu şi încă mulţi alţii.
Pe tot dealul Drăgăşanilor, la Călina, Zăvideni, Giuşoeni s-au găsit 15.018 vedre de vin - la Drăgăşani; 7849 - la Călina; 5034 - la Zăvideni; 998 - la Guşoeni. Total 28.889 vedre de vin, numai pe pământul Episcopiei.
În casele Episcopiei, Hagi Prodan, rănit la 1821, a primit îngrijirile necesare.
Locuitorii erau împărţiţi în trei categorii, după cum arată un document austriac de la 1729: moşnenii (megieşi), mărginaşi şi văduve şi nevolnici. La acel an erau 158 locuitori: 13 moşneni, 114 mărginaşi, 31 văduve și nevolnici (ologi, orbi, ciungi etc.). Pe vremea aceea, era pârcălab (primar) Petcu, care îl înlocuise pe Stanciu. Pârcălabul era ajutat de doi spătărei, Gligore şi Tudor. În ,,târg" mai era un Dragomir maşterul şi fiul său Pană, un Constantin pescarul, Petcu brutar, Vasile şi Dragu croitori, Dumitraşcu curelar, Alexandru şi Stan rotari, Radu cârciumar, Neagoe şi Vlad morari, Radu simigerul, patru ciobani: Drăghici, Necula, Dumitraşcu, Iacob; văcari: Simion Stoian, Radu; mai erau Marin căluşaru, un porcar Purcăreţu, Aliman Stuparul, Udrea jugănarul. În satul Bereni erau 35 mărginaşi, iar nevolnicii nu erau puşi la bir. Sunt consemnaţi doi morari, un sas (militar), un stegar.
Satul Gârdeşti avea 8 moşneni (megieşi) şi 4 bimici, un podar, brutar, doi viiari. Este amintit Pârvu I Gârdescu, fost pârcălab.
Satul Zlătărei era proprietatea lui Şerban Fărcăşanu şi avea 43 birnici şi doi nevolnici. Aici erau 55 locuitori: 1 roşu, 1 măcelar, 2 meşteri, 1 pâslar, 1 croitor, 2 boiari (bourari), 1 morar, 1 cârciumar, doi nevolnici, 1 văcar. Un document important pentru istoricul aşezării Drăgăşani este Pomelnicul bisericii satului Drăgăşani din judeţul Vâlcea, scris de Dionisie Ecclesiarhul. Sunt scrise 66 familii din Drăgăşani care au ajutat la construirea bisericii: Pan Andreicu şi soţia sa Ilinca, Pan Iarsche şi Vasilichia, şetrarul Antonie, popa Dima, vătaful Stan,| căpitan Constantin, Marin roşu, Dumitru Grecu negustor, Gheorghe Braşoveanu negustor, popa Giura, diaconul Pârvu, popa Constantin, diaconul Marin, diaconul. Drăguşin, Nicolae băcanul, Radu Cărăşilă şi feciorul său Ion logofătul, Ilie boiangiul, Ilinca Tâmpoaca, Dumitru ciauşul, Ion Creţu, Tudor Pârlitul, Negoiţă Mănescu, Marin Gherghelescu, Barbu Ungureanul, Marin ciobanul, ieromonahul Filaret, popa Radu, Tănasie cizmarul, Andrei cojocarul, Ioan Braşoveanu din Craiova (avea o prăvălie în târgul Drăgăşanilor), Preda Braşoveanul Mincul cojocarul, Stancu fiul lui Dumitri lăcătuşul, armaşul Anastasie, Dimitrie arbănaşul, Iane grecul, căpitanul Dima, jupâneasa Nedeia Malciu, Stancu Condei, Jupân Dobre băcanul, Gheorghe Huidu, Dicu mătăsarul etc. în total, erau 264 nume. În Drăgăşani se refugiaseră mulţi transilvăneni.(35)...»
(selecție introductivă)
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot»/ Capitolul III.1
Mențiune: întrucât capitolul III al lucrării pe care o publicăm în foileton (cap. poartă același titlu cu al cărții) este unul mare, îl constituim resursă #memoriavalceana pe subcapitole, la final reunind conținuturile; aceasta facilitează și lecturarea mai ușoară (a câtorva zeci de pagini de carte/ postare).
Subcapitolul III.1 scanat, așadar, integral la această legătură.
Localitatea Drăgăşani s-a dezvoltat de-a lungul timpului datorită aşezării sale la confluenţa celor opt drumuri comerciale care unesc ambele maluri ale Oltului. Oraşul este aşezat pe cele trei terase ale Oltului, separate între ele prin denivelări cuprinse între 5 şi 25 m. Afluentul principal al Oltului este pârâul Pesceana, cea cu albia prea des schimbătoare (1).
Încă din antichitate, prin mijlocul aşezării trecea faimosul drum de la munte la Dunăre, numit al sării, ori al luntrilor, sau de piatră, al domnului de rouă, al oilor sau al lemnului. Romanii îl numeau, simplu, Limes Alutanus. Protoistoria şi preistoria sunt semnalate în Drăgăşani prin descoperirile întâmplătoare de la Gura Pescenei (2), neolitic; dealul Gârdeştilor (3) - bronz; Bârsanu (4) - daco-romani; Momoteşti (5) - dacoromani. Cercetările sistematice întreprinse de specialişti nu au confirmat existenţa pe aceste locuri a castrului şi aşezării daco-romane Rusidava, aşa cum se mai afirmă încă. Localizarea castrului Rusidava a fost atestată de către specialişti la Strejeşti (judeţul Olt), nu departe de Drăgăşani (6). Pe teritoriul localităţii au mai fost descoperite întâmplător diferite tezaure monetare incomplete: denari republicani (7), o tetradrahmă de la Filip al II-lea, regele Macedoniei (8), o monedă bizantină din secolul al VIII (9). În 1966, la dealul Oltului s-a descoperit un tezaur incomplet compus din 53 monede de argint cu exemplare de la Ferdinand al II-lea, împărat al Germaniei (1619-1637), o monedă Ferdinand al III-lea (1625-1657), o monedă Leopold I al Austriei (1637-1705); Carol al Vl-lea, împărat al Germaniei (1711-1740) este reprezentat cu 7 monede, iar alţi principi germani cu 11 exemplare (10).
Aşezarea are un nume cu o frumoasă rezonanţă - prilej de interpretări şi dispute între specialişti. Unii afirmă că toponimul Drăgăşani ar deriva de la numele unei văi - Dragna - din împrejurimi, în timp ce folcloriştii susţin că ar veni de la numele unei frumoase fete, Şani, probabil de origine turcă, şi că turcii se adresau cu apelativul Draga Şani. Specialiştii în toponimie consideră că pe aceste locuri ar fi existat un anume Drăgan, ai cărui urmaşi se vor numi Drăgăşani (11).Alături de aceste ipoteze trebuie să menţionăm şi existenţa, în apropiere de Drăgăşani, a unei unităţi militare cu un nume extrem de interesant şi cu trimitere directă la toponimul în discuţie: este vorba despre unitatea DRAGŞANILOR, care îşi avea sediul în dreptul Dumitreştilor şi care avea rosturi de pază a zonei (12). Pe atunci, Oltul era navigabil şi constituia principala cale de transport pentru mărfurile aduse din Transilvania şi trimise în jos, spre Dunăre (13). Cert este că şi în Moldova se atestă o localitate cu acest nume, iar în diverse documente se aminteşte despre „Dragaşanul“ (14), „Dragăşti“ (15), sau „nepoata lui Dragaşani" (16), „Mitrea Dragaşana“ ori „Stanciu Dragşani" (17). Nu a lipsit nici remarca mioritică după care aici, la Drăgăşani, şi-ar fi avut turma un cioban pe nume Dragan. Urmaşii lui - 11 feciori (?!) - au întemeiat localităţile învecinate (18). Mai sunt şi alte păreri cu privire la originea numelui aşezării, a cărei faimă viticolă nu s-a dezminţit în cursul vremurilor, ba chiar a avut o contribuţie însemnată la conturarea unor momente istorice importante - aşa cum vom vedea mai încolo. Trebuie să menţionăm că adjectivul „Drag“ din structura numelui are o conotaţie aparte: aici ar fi existat oameni frumoşi, îndeosebi femei - de care alţii s-au îndrăgostit... şi nu ar fi de mirare că au rămas pe aceste locuri, care s-au numit, fireşte, Drăgăşani (19).
Prima atestare documentară a localităţii Drăgăşani apare la 2 ianuarie 1527, când moare Vlădaia, soţia lui Manea Perşanu, iar pe piatra ei de mormânt stă scris: „jupâniţa Vlădaia din Drăgăşani “ (20).
Împreună cu soţul ei Manea, Vlădaia ctitorise mănăstirea Seaca-Muşeteşti (Poboru, judeţul Olt), unde s-au şi îngropat. Ea era cea de-a doua fiică a lui Dimitrie Ghizdavăţ şi era soră cu Dumitra, soţia lui Tudor din Drăgoeşti - o impresionantă carte genealogică pentru această doamnă de al cărei nume se leagă atât de strâns istoria aşezării noastre. (21)
Primul document oficial, domnesc, datează din vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina care, prin actul semnat la 7 iunie 1535, acorda pârcălabului Fârtat cu copiii săi mai multe locuri care îi aparţinuseră de drept, „ca să-i fie în Loleşti şi în Drăgăşani şi în Murgeşti, pentru că îi sunt vechi şi drepte ocine, deadine“. Dar Fârtat a avut un mare proces cu Stanca din Râmnic, nepoata sa după frate, pentru acele proprietăţi, în urma procesului, Stanca a pierdut în favoarea unchiului ei aflat în graţia domnească (22). Boierul Fârtat reprezintă o figură interesantă a acelor timpuri, fiindcă s- a folosit atât de slujbele sale domneşti cât şi de diverse alte artificii pentru a intra în posesia a numeroase pământuri din jurul Drăgăşanilor. În 1526, Radu de la Afumaţi îi dăruieşte „un loc domnesc, ce se cheamă Matca Verzei, din gura Togoiasei şi din gura Văii cu Scoarţa şi Jaroştea şi din gura Văii Dracului şi din vârful Dealului şi din Obârşia Togoiasei, pentru că a miluit domnia mea, ca să-i fie acel loc, ce este scris mai sus, de ocină şi de ohabă, lui şi fiilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor lui, şi oricui dintre dânşii, de i se va întâmpla moarte mai nainte la ei prădalnica să nu fie, ci să fie celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele“(23). La 12 iunie 1527, acelaşi domnitor îi dă lui „Fârtat clucer cu fiii şi fiicele sale câţi îi va da Dumnezeu, ca să le fie în Momoteşti, din partea lui Stoian şi fratele său Manea înaintea domniei mele, peste a treia parte, însă fără nici o silă sau nevoie, ci l-au aşezat de bună voie a lor, ca să fie fraţi nedespărţiţi, ei şi fiii lor, în veci. Şi domnia mea le-am iertat calu. De aceea am dat şi domnia mea, jupanului Fârtat clucer, cu fiii săi şi fiicele sale, să le fie ocina lor la Momoteşti, a treia parte din ocina lui Stoian şi a lui Manea, de ocină şi de ohabă, lui şi fiilor lui. Şi la ei prădalnica să nu fie ci să fie celor rămaşi. Şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele“ (24). La 25 august 1528, tot Radu de la Afumaţi îi dă lui „jupan Fârtat clucerul şi feciorilor săi câţi Dumnezeu îi va da, ca să-i fie lui ocină în Momoteşti partea lui Dragomir toată, cât se va alege. După aceea, au avut pâră jupan Fârtat clucerul înaintea domniei mele pentru acea moştenire, ce scrie mai sus pentru Suhat. Iar domnia mea am judecat cu toţi boierii domniei mele, după dreptate şi se cade domniei mele a lua, pentru că n- au rămas din Dragomir nici fecior, nici fată, ca să fie acea ocină domnească. ]
Pentru aceea, domnia mea am miluit cu acea parte de moşie din Momoteşti pe slugile domniei mele jupan Tudor portar, Jupan Ştefu Stolnic cu acea parte de moşie din Momoteşti. Iar după aceea, jupan Fârtat clucerul el a fost cumpărat de la Dragomir toată acea parte de moşie scriindu-se Jupan Tudor portar şi Pan Ştefu Stolnic; au fost luat Dragomir aspri 2000; şi un cal domniei mele.
Pentru acea, am dat domnia mea lui jupan Fârtat clucer, feciorilor lui, ca să le fie lor ocină ohabnică, nepoţilor lor, strănepoţilor de nimeni nedespărţit şi după moarte precum au dat-o şi au luat-o ei aşişdere şi după spusa domniei mele “ (24).
La 1530, Vlad înecatul îi mai dăruieşte lui „Fârtat pârcălabul cu fiii săi câţi Dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie ocina Brătăşani, partea lui Buşaga toată". La 10 iulie, acelaşi domnitor îi dăruieşte „un ostrov care este pe Olt, pentru că l-a cumpărat de la Jupâniţa Neacşa, pentru 1500 aspri şi iarăşi să fie jupanului Fârtat pârcălab în Sorbii 14 ogoare", apoi primeşte „în Măciuca, ocina câţi se va alege din partea lui Vălsan şi din partea lui Manea şi din partea lui Costea cu vad de moară". La 16 august 1532, primeşte satul Oteştii de Jos, iar la 18 septembrie 1532 primeşte un munte care se cheamă ,,Peştere“ şi „din muntele care se cheamă Tomescu”. A mai primit părţi importante în Izlaz „moştenirea lui“ la Giuleşti, Găvăneşti, Ostrovul de la Pădureni. Mai târziu, la 18 ianuarie 1548, fiul său Tudor primeşte Prundul şi C âlinetul. (25).
Interesantă această acumulare de averi de către un boier aflat „în slujbă domnească” spre care se îndreaptă lot felul de „miluiri “ ale domnitorilor vremii: Fârtat era un slujitor credincios şi cu putere de influenţă asupra ocârmuitorilor ţării, din moment ce fiecare dintre ei se grăbeşte să-i dăruiască pământuri, ale altora sau din cele cuvenite domniei.(26)
Pe lângă fiul amintit mai sus, Fârtat a mai avut şi trei fete: Stanca, Buica şi Vlădaia. El a fost căsătorit cu Vilaia, fiica lui Manea al lui Mogoş Spătarul - ctitorul mănăstirii apoi al bisericii de la Stăneşti, lângă Drăgăşani. El a îndeplinit funcţiile de clucer (1526 1529), pârcălab (1530-1533), vornic (1536-1547), înainte de 1548, ianuarie 18.
Dintre copiii lui, Tudor a murit înainte de 1568, despre Stanca nu s-au păstrat mai multe informaţii, îi schimb despre Buica se ştie că a avut o fată, Calea căsătorită cu Miroslav din Râjov (mare logofăt între 1560-1608). Aceştia doi, Calea şi Miroslav, au avut trei copii: Avram Postelnicul, Ionaşcu Postelnicul şi pe Hierica, aceasta fiind căsătorită cu Ivan Postelnicul din Văcăreşti, cel care a devenit bunicu lui Ianache Văcărescu, martirizat odată cu Brâncovenii.
Cea de-a treia fiică, Vlădaia, a fost căsătorită cu Oprea Postelnic şi ban la 1574. Acesta era nepotu marelui ban al Craiovei, vestitul Dobromir. Întrucât nu a avut copii, toată zestrea a trecut-o soţului ei, iar după moartea lui s-a călugărit, luând numele de Eufrosini monahia. Se pare că Fârtat era rudă cu Vlădaia, cei căsătorită cu Manea Perşanul, ctitorul mănăstirii Seaca Muşeteşti şi cu Dumitra, căsătorită cu Tudor din Drăgoeşti, unul dintre boierii de mare faimă ai timpului Apoi, prin Manea cel Frumos, care a avut o fiică, Maria ce s-a căsătorit cu Radu Buzea - aceştia vor fi părinţi fraţilor Buzeşti - Radu, Preda, Stroe - poate cei ma cunoscuţi cavaleri medievali din istoria românească.
Fârtat trebuie să fi fost rudă şi cu boierii din Stăneşti, cei care se trăgeau din Mogoş ban. Acesta a avut un fiu, pe Mogoş spătar, a cărui fiică, Vilaia, a fost căsătorită cu Giura mare postelnic (1526-1532). Giura era fiul lui Dumitru Pozab şi al Zarei. Ei, Vilaia şi Giura sunt unii dintre ctitorii mănăstirii Stăneşti-Lungeşti, unde i-au pictat pe Tudor şi Dumitra din Drăgoeşti. Cei doi au avut patru copii: Mogoş, Harvat, Preda şi Vilaia. Cea din urmă s-a căsătorit cu Dobromir, mare ban al Craiovei. A murit pe la 1583. De menţionat că ei sunt ctitorii bisericii Runcu-Grădinari. (27)
În legătură cu Jupâniţa Vlădaia, trebuie precizat un fapt cu importante consecinţe, chiar pe termen indepărtat: după moartea soţului ei, şi-a dăruit averea Episcopiei Râmnicului şi s-a călugărit la 29 decembrie 1590, purtând, aşa cum am arătat mai înainte numele de Eufrosina. În actul către Episcopie, specifica partea ei de moşie, „din funia lui Mogoş, fiul lui Răducan, din funia lui Stoica fiul lui Stan 3 locuri, de la popa Vasile patru talci şi de la Stoica Badea 3 falei şi de la Fârtaţi“ (28).
La 30 iunie 1599, Maria Călugăriţa dăruieşte Episcopiei, prin actul semnat de Mihai Viteazul, morile, averea şi ţiganii din Drăgăşani. Danii importante către Episcopie au făcut şi Fraţii Buzeşti din dreptul lor de la Drăgăşani. Tot ei au dăruit şi Dobruşa, cu totul, pământuri şi mănăstire (29).
De altfel, istoria Drăgăşanilor consemnează numeroase cumpărări şi vânzări de pământuri, unele fiind acaparări necinstite, care au generat procese pentru terenurile acestea prielnice cultivării viţei-de-vie. Şi în împrejurimi, locurile au stat la fel. Astfel, la 1523, aprilie, Radu de la Afumaţi dăruieşte mănăstirii Argeş ,,vinăriciul domnesc şi boieresc“ împreună cu tot satul Orleşti. Mircea Ciobanul întăreşte, la 9 august 1547, stăpânirea lui Radu peste moşia din Zlătărei, cumpărată de la cumnatul său Manea, cu 400 de aspri, în deal, să facă vie, „oricât îi va trebui”.
În 1548-1549, iunie 10, se întărea lui Vlad din Sârbi, în Zlătărei „în deal o vie şi moşie în vale“ cumpărată de la Manea din Zlătărei cu 400 aspri. În acele timpuri toate dealurile din jurul Drăgăşanilor erau plantate cu vii. Între 1603-1609, Radu Buzescu întăreşte lui Stoica din Zlătărei „via lui cea de moşie ce i-a făcut-o tată-său Tatomir”. La 1609, octombrie 27, Radu voievod întăreşte lui Stan peste moşie „şi o vie" la Dăeşti, între Bereni şi Călina: lui Drăgoi „un răzor de vie‘‘, lui Stan „o falce de loc" şi lui Ivan „o vie". În 1649, luna mai, Matei Basarab întăreşte lui popa Radu din Drăgăşani „un loc de vie-pădure în dealul Drăgăşanilor".
La 1676, aprilie 20, Duca Vodă întăreşte Episcopiei Râmnicului „tot vinăriciul domnesc de pe moşiile Sfintei Episcopii de la Satul Drăgăşani, din judeţul Vâlcea, o vadră din zece", iar „de vinăricii domneşti să aibă bună pace". Afară de vinărici, Episcopia mai încasa „otoştina", care era „o vadră din douăzeci" de la toţi cei ce aveau vii pe pământul ei. Ştefan Episcopul comunica domniei că Drăgăşanii sunt „o moşie stearpă făr de vie şi far de vecini (ţărani dependenţi)". De aceea, domnul aproba ca Episcopia să strângă vinăriciul „o vadră din zece vedre", cum luau şi alte mănăstiri. Taxa se încasa de la oricine facea vin pe acest hotar al Drăgăşanilor, „iar de vinăricii domneşti să aibă bună pace“ - adică erau scutiţi de această dare către domnie. (30).
La 16 decembrie 1691, domnitorul Constantin Brâncoveanu cedează mănăstirii Horezu vinăriciul domnesc din Creţeni, Gârdeşti, Nemoiu, Şuteşti şi Zlătărei. Acest act se reînnoieşte la 1695 aprilie 25 şi la 1714, octombrie 21, şi de către Ştefan Cantacuzio.
În 1667, s-a hotărnicit moşia Episcopie între 765 şi 872 de stânjeni. Moşia se lipeşte de Momoteşti, iar megieşii sunt daţi la margine. în acte sunt menţionate: Drumul cel mare, Fântâna lui Badea, Giura, Piscul Cerbului, Groapa Porcului şi Lacul Ţiganului. În 1677, decembrie, Episcopia cumpără de la Ion Dorobanţul din Calomfireşti moşia „Scaunul lui Tudor". La 26 martie 1676, Episcopia se judecă pentru mai multe proprietăţi, pe vremea aceea fiind episcop Gherasie.
La 21 iunie 1680, Preda feciorul lui Cemat a lăsat Episcopiei moşiile lui din Drăgăşani şi Amărăşti, pentru că intenţiona să se călugărească. Tot el, la 15 aprilie 1684, donează moşia lui din Momoteşti şi Glăvi. Altul, Matei Dumitrescu, pune gaj pe 30 de taleri moşiile lui, insă pierde şi toate rămân Episcopiei. La 27 mai 1705, Mihu Fălcoianu, fratele vornicului Gheorghe Fălcoianu, vinde lui Paisie egumenul mănăstirii Govora, o vie în dealul Drăgăşanilor, pe moşia Episcopiei Râmnicului, vânzarea având loc pentru 45 taleri. Via se afla lângă via lui Drăguşin, diaconul Flutur şi pe lângă via popii lui Pahomie de la Episcopie. Actul este scris de Mihu Fălcoianu şi autentificat prin semnătura lui Antim Ivireanul.
În 1707, martie 8, fraţii moşneni Ştefan şi Stoica din Gârdeşti au vândut egumenului Ştefan al mănăstirii Bistriţa (Vâlcea) o vie pe rod, în dealul Drăgăşanilor, „ în vârf 5 răzoare şi în poale 9” şi alta tânără, „în vârf un răzor şi în poale două ". Se mai vinde o casă şi o butie de 50 vedre, toate cu 66 taleri. Iar diiacul vinde un răzor de vie cu preţul de opt taleri şi jumătate. La 16 martie 1708, Antim Ivireanu îi dă monahului Mihail Bârsescu să lucreze o vie în dealul Drăgăşanilor. La 18 decembrie 1709, Daniil monahul dăruieşte Schitului cu hramul Sfântul Grigorie Decapolitul „trei răzoare de vie în dealul Drăgăşanilor", pe moşia Sfintei Episcopii. Teofil monahul, vinde aceluiaşi schit, cu 16 taleri, 3 răzoare de vie, tot în Drăgăşani. La 23 mai 1710, Macarie monahul și fratele lui Popa Stanciu vând mănăstirii Dintr-un Lemn şi stareţei Ştefana o vie în dealul Drăgăşanilor, două crame cu jgheab (lin) cu teasc şi cu 5 buți pentru 100 taleri. Şi mai spun că au „lăsat şi ceva de pomană ca să ne scrie numele la sfântul pomelnic”. La 23 mai 1710, popa Stoica vinde egumenului Ioan de la Horezu 10 răzoare de vie în dealul Gârdeştilor, împreună cu o cramă, linul, teascul şi 5 buţi, pentru o sută de taleri.
Şi mănăstirea Bistriţa cumpără, la 10 noiembrie 1710, de la Ion şi ai săi, o vie în dealul Gârdeştilor, 5 răzoare, cu căsoaia, o butie, linul şi teascul cu 40 de taleri. La 8 mai 1711, un Petru şi alţii vând o vie în Gârdeşti cu 200 bani.
Mănăstirea Horezu primeşte de la arhimandritul Ioan, la 25 mai 1712, 14 răzoare de vie la Gârdeşti, o cramă şi două buţi cu vin. La 18 aprilie 1714, Diicu Rudeanu fost mare logofăt, vinde mănăstirii Horezu o viişoară cu pomet cu tot în dealul Gârdeşti. Mai cumpără şi de la Popa Stoica din Voiceşti.
La 6 noiembrie 1714, se face o nouă hotărnicie a moşiilor Episcopiei, în urma multelor danii şi cumpărături (31).
Sub stăpânirea austriacă, vreme de 20 de ani, locurile acestea sunt bine exploatate. Mari cantităţi de vinuri se îndreptau spre ţările din apus, zona Drăgăşanilor devenind faimoasă pentru producţiile sale (32).
În acest timp, procesul de vânzare şi cumpărare, de acumulare a pământurilor viticole continuă: în locul lui Fârtat, cel care lua moşii peste moşii cu aproape două secole în urmă, acum altcineva îndeplineşte acest rol de „latifundiar", de „exploatator al terenurilor" - Episcopia Râmnicului. Totuşi, se mai înregistrează şi „abateri" de la regulă, aşa cum se vede şi din exemplul următor. Astfel, la 15 martie 1718, Tudor vinde lui Cârstea logofătul ,,nouă răzoare de vie în dealul Drăgăşanilor cu 66 de taleri”. Mai vinde şi 12 buţi şi „toate dichiselele ce trebuiesc”. La 4 octombrie 1721, diaconul Negoiţă vinde lui Bratu vătaful viişoara în dealul Drăgăşanilor, cu 9 taleri şi 85 bani.
Dar la 1 iunie 1724, Daniil monahul din Gârdeşti dăruieşte 4 răzoare de vie „alăturea cu via mănăstirii Bistriţa”. Radu Drăgănel din Gârdeşti, la 2 ianuarie 1725, vinde mănăstirii Dintr-un Lemn, o vie la Drăgăşani, „alăturea cu a sfintei mănăstiri''. La 25 septembrie 1725, Mihai logofătul din Voiceşti vinde lui losif Ieromonahul o vie în dealul Drăgăşanilor, împreună cu o casă, teasc şi două buţi, preţul fiind de 80 taleri. La 10 octombrie 1725, Pahomie lasă prin testament Episcopiei Râmnicului via sa de la Drăgăşani cu două buţi mari şi 6 mici, precum şi mai multe case mai mici.
În 1725, episcopul Damaschin trimitea comandantului armatelor austriece de la Sibiu două butii cu vin bun din dealul Drăgăşanilor.
La 25 iunie 1727, Stan logofătul vindea lui Dumitraşcu 9 răzoare de vie, o pivniţă cu trei butii, linul, teascul şi 22 hârdaie. Toate acestea fac 124 taleri. La 2 aprilie 1728, Isaia vinde arhimandritului Ilarion o vie în dealul Drăgăşanilor, mai multe case, o pivniţă şi „casele" de aici. Toate pentru 560 de taleri. În 1728, un anume Antonio vinde lui Gregorius Franconics o vie în Drăgăşani. În 1729, ispravnicul de plasă Mihail Roşianu alcătuieşte un recensământ (catastih) cu scop fiscal. La Drăgăşani sunt consemnaţi: 1) viiarii domnului consilier împărătesc Vlasto: Necula din Drăgăşani - bimic, Ioan Purcărea - bimic, Dobromir din Copăceni - birnic, Teodor Lăzărescu - birnic, Stoian fiul lui Urilă - birnic, Nica din Drăgăşani (frate cu Tudor Lăzărescu) - birnic, Radu Olteanu - birnic, Ion fratele lui Radu Olteanu - birnic. 2) Viiarii cinstitului consilier împărătesc Băleanu şi ei birnici: Sandu venetic, Dumitru nepotul Oprii Pârcălab - din Nemoiu, megieş, Dumitraşcu Drăgăşan, Petru Olarul, Radu Dicu, Călin Bălan, Dumitraşcul, Radu din Şerbăneşti, Andrei Pogoneanul, Stan Zămeanu 3) Viiarii consilierului împărătesc Pârşcăneanu, şi ei bimici: Matei din Voiceşti, Ştefan din Ioneşti, Vladul, Stan Udrescul din Voiceşti, Stanciu Roşea, Oancea din Runcu 4) Viiarii boiereşti şi ai altora: Andronie viiarul lui Radu Brăiloiu; Pătru viiar lui Obedeanu; Tănase viiar lui Radu Socoteanu; Preda a lui Vasilie, viiar al părintelui episcop catolic, Andronie al sfinţiei sale; Bratul viiar al păstorului mănăstirii franciscanilor din Râmnic, Ion Rotaru la fel, Ion viiar al unui Golescu.
Se mai consemnează viiarii de la Şuteşti, un Neagoe şi un Gheorghe ai logofetesei Băleanca, iar la Creţeni sunt consemnaţi viiarii Nedelea, Matei, Maican, Lazăr Bazatin, Ghinea, Pătru din Măgureni, Dumitru, Dincă.
Boierul Golescu avea şi el viiari: pe un Andrei, Mihai, Ion Bredeagă, Dragomir, Ion Dabela, Ion Sârbu, Pârvu, Badea, Bodăi.
Şi generalul Cantacuzino avea viiari pe un Pătru din Şerbăneşti şi alţii; iar Ilie Ştirbei îi avea pe Pârvu Izvoranu, Matei, Mitran, Vasile, Pârvul, Dumitru.
Episcopul catolic avea şi el partea sa, pe un Pătraşcu, Stoica şi alţii.
În 1731, austriecii au luat o parte din veniturile Episcopiei Râmnicului provenite din Drăgăşani, ceea ce i-a nemulţumit pe membrii episcopiei.
Mişcarea funciară a continuat într-un ritm alert. Astfel, la 9 ianuarie 1734 Preda, şi unul Ion din Nemoiu îi vând lui Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Voievod, o vie în dealul Drăgăşanilor. Un Ion vinde cinci răzoare şi cramă, o Tudora, văduvă vinde 2 răzoare, iar Lăudat vinde şi el trei. Aceste răzoare se învecinau cu cele ale lui Cantacuzino. În timpul ocupaţiei austriece, procesul de expropriere a locuitorilor este masiv. La 5 aprilie 1747, un Preda din Nuci, cumnat cu Vlad Diaconul, vinde lui Teodor, ispravnicul Episcopiei, o vie şi pomi cu 40 taleri. La 8 aprilie 1747, diaconul Vlad, fiul lui Barbu Bolocan din Nuci îi vinde şi el o vie aceluiaşi Teodor, împreună cu o casă, un lin şi pomii din iurul casei pentru 55 taleri.
La 7 septembrie 1749, Grigorie Ghica reduce vinăriciul mănăstirii Horezu la jumătate, reţinând pentru sine cealaltă parte. În 1752, Matei Ghica dă mănăstirii Horezu un privilegiu să ia doi bani de vadră, la fel ca pentru domnie. Şi se mai cerea birnicilor şi „plocon". Prin diferite mijloace, Episcopia ocupa proprietăţi în satul Nuci - aflat între Bereni şi Bârsanu - însumând 620 de stânjeni. Documentele menţionează pe un anume Vlad Gologan la 10 octombrie 1749, cu 20 stânjeni şi la 9 octombrie 1750 pe un Preda cu 22 stânjeni. Vânzarea mergea ieftin: un stânjen - un taler. La 8 octombrie 1768, Preda şi cumnatul său Gheorghe, ginerii lui Paisie monahul, dăruiesc zece stânjeni Episcopiei. La 21 aprilie 1777 se dă „ ,,otoştină“ din 20 vedre, o vadră Episcopiei. La 4 octombrie 1749, un Neacşul vinde Episcopiei 65 stânjeni în Bereni. La 4 august 1756, Mihai Roşianu vinde 420 de stânjeni în Bereni. Mai vând Barbu paharnicul 22 stânjeni la 19 octombrie 1757. Mihai llereanu împreună cu Stan şi Jitea 160 de stânjeni la 24 aprilie 1777.
Episcopia cumpără peste tot şi în jurul Drăgăşanilor: Şuteşti, Guşoeni, Amărăşti, Voiceşti, Zlătărei.
La 20 ianuarie 1750, un Neacş moşnean împreună cu feciorii lui Tănasie şi Ion, vând amintitului Teodor 37 stânjeni de moşie „din câmp, din apă, din păduri, din deal, cu viile", preţul fiind 38 taleri. La 21 februarie, Ion fiul lui Pârvu Drăgăşan vinde aceluiaşi Teodor 62 stânjeni de moşie la Nuci, din câmp, sălişte, deal, „cu viile", la preţul de 62 taleri. La 12 mai 1750, o Maria şi soţul ei Voicu vând Episcopiei 38 stânjeni la Nuci, cu 38 taleri. Radul, feciorul lui Andrei vinde, la 12 iulie 1750, la Nuci, din sălişte, deal, cu viile 19 stânjeni cu 19 taleri.
Prin anii 1750-1751, un Ion Marian din Râmnic vinde Episcopiei din moşia sa, partea Dumitrei Stanciului din Drăgăşani cu 35 taleri şi 73 bani. La 22 ianuarie 1751, un Constantin Condei vinde Episcopiei la Nuci, 49 stânjeni cu 49 taleri; la fel un Ilie şi un Gheorghe vând 64 stânjeni cu 64 taleri. Mai vând Matei Brătulescu - 11 stânjeni la 8 februarie 1751, un Ilie şi Gheorghe 20 stânjeni la 22 ianuarie 1751, cu 20 taleri, tot la Nuci; un negustor Matache 25 stânjeni şi un Dumitraşcu vând cu 28 taleri, la 7 iulie 1751. |
La 10 ianuarie 1754, Toma Cantacuzino, fost mare serdar, dă Episcopiei lemne dintr-o casă părăsită din via sa, iar la 14 decembrie 1755, Gheorghe şi Scarlat, feciorii lui Fălcoianu, vând Episcopiei 40 stânjeni cu 40 taleri. Mihail Roşianu, despre care am scris deja, la 4 august 1756 vinde 300 stânjeni între Călina şi Drăgăşani. In ianuarie 1758, un popa Badea de la Gârdeşti îşi dăruieşte partea sa Episcopiei. Un Malciu cumpără la 1759 zece răzoare de vie, cramă, pometul din livadă, o căsoaie, linul, două butii, o putină, un hârdău, pâlnie, postava mare pe 80 taleri. La 11 aprilie 1760, Varlaam, fost egumen la mănăstirea Govora, cumpără o viişoară în dealul Drăgăşanilor. Barbu Gănescu, stolnic, lasă prin testament ca după moartea sa viile sale din Drăgăşani să fie ale Episcopiei. La 22 octombrie 1760, un Oprea şi fratele său din Drăgăşani fac schimb de vii, cu bună înţelegere, cu Episcopia. La 21 mai 1762, Partenie, egumenul mănăstirii Tismana, lasă via sa din Drăgăşani unui copil Dumitru, să aibă grijă de mama egumenului, care era bătrână. Acelaşi Partenie, la 20 martie 1764, mai cumpără o vie vecină cu viile sale, pentru preţul de 25 taleri.
În documente mai este consemnat un anume I Malcea, care ocupa o vie părăsită la 7 iunie 1773. Erau multe vii părăsite din cauza lipsei forţei de muncă. La 1723 decembrie 24, domnitorul Mihail Şuţu dă poruncă să se dea câte 5 bani de vadră pentru vinăriciul domnesc. De vinărici beneficiau şi mănăstirile străine, cum ar fi Megaspileon din Moreea. Mari sume de bani şi numeroase privilegii aveau fanarioţii de aici, din zona Drăgăşanilor. La 13 aprilie 1794, un Radu ginerele lui Dinu Popescu şi cu Ioana mătuşa lui Dumitru Cojocarul din Drăgăşani vând 40 stânjeni moşie în Voiceşti, zălogită ceauşului Duţu Voicescu pentru 80 lei şi, având nevoie de alţi bani, îi vând aceluia moşia. La 15 mai 1797, Drăgan protopop în Piteşti vinde cu 35 taleri mănăstirii Dintr-un Lemn. Tudor şi Stanciu primesc la 8 mai 1777, nişte vii părăsite, spre a le munci în bună înţelegere. La 14 martie 1781, Radu şi fiul său Voicu împreună cu soţia sa Rada din Drăgăşani vând Episcopiei 7 răzoare de vie nişte pomi, pivniţă, linul, teascul, trei butii, 2 hârdaie, o pâlnie, toate cu 155 taleri.
La 5 octombrie 1783, fraţii Negoiţă şi Oprea Negrescu din Drăgăşani vând lui Pantelimon egumenul de la mănăstirea Sadova două răzoare de vie, cu 98 taleri. Iar Constantin Socoteanu vinde via „de la Condei“ lui Radu Râmniceanu, cu 625 taleri. În 1799, o Heida a răposatului Panait din Drăgăşani vinde lui Preda Boiangiu o vie în dealul Oltului, iar acesta o vinde în 1803 lui Zisu Papastate din Râmnic.
Vânzări de vie sunt consemnate în 1791, când un Pârvu vinde cumnatului său Dumitru din Drăgăşani, la 24 februarie, o vie cu 500 taleri. în preţ intrau şi o căsoaie, o butie, un lin, o putină. Episcopia devenise cel mai „tare“
proprietar din zonă. Pe lângă veniturile încasate din vânzarea vinului, mai dispunea şi de cele rezultate prin vânzarea la târg a produselor obţinute de oameni.
Episcopia avea târg la Râureni dar mai dorea încă unul, pentru că aduceau venituri importante. Între timp, Episcopia îşi ridicase o casă la Drăgăşani, menţionată de von Bauer la 1772. Aceasta va fi cunoscută sub numele de „mănăstirea” din Drăgăşani. Şi aici se făcuse o încercare de a se deschide un târg, mai mult, se făcuse şi o trecere peste Olt, mai în jos de cea de la Dumitreşti.
La 1 ianuarie 1791 Divanul Craiovei întăreşte Episcopiei vama târgului ce începuse să se ţină la Drăgăşani. La 29 octombrie 1791, Mihail Şuţu dă
Episcopiei dreptul de a vinde vin şi rachiu în târg, privilegiu care va fi recunoscut şi de Alexandru Moruzi. Se vede bine că Episcopia căuta să obţină dreptul de monopol asupra vânzării de băuturi în târgul de la Drăgăşani. Episcopia construieşte mai multe case şi caută oameni pentru a-i lucra pământurile. Cu toate eforturile depuse, târgul de la Drăgăşani era puternic concurat de cel de la Zlătărei, unde comunitatea românească era bine consolidată, şi care reuşise să se ţină departe de oamenii stăpânirii şi de cei ai Episcopiei. Pământurile de la Zlătărei erau mai productive, iar populaţia era mai numeroasă decât la Drăgăşani.
Târgul din Zlătărei avea loc săptămânal - duminica - iar de şase ori pe an se ţineau faimoasele bâlciuri, unde se întâlneau oameni de pretutindeni. Episcopul Filaret a cerut şi a şi obţinut mutarea tuturor negustorilor în Drăgăşani, fapt care i-a nemulţumit tare pe aceştia. Episcopul s-a adresat domnitorului fanariot Mihail Şuţu de „au scos o poruncă cu mumbaşir de le-au sfărâmat casele şi le-au strămutat în Drăgăşani, unde se află acum cu locuinţa“. Şi mai spuneau negustorii: „ne-au dat locuri unde am curăţat crângurile şi mărăcinişuri de neam făcut locuri de case şi grădini şi ne-am făcut toate cuprinsurile şi cu noi s-au destupat mori precum se acum”. Spuneau ei că sunt negustori de „cinste“. Conflictul dintre negustori şi Episcopie a durat mult timp. Nemulţumirea mai venea şi din faptul că Episcopia nu lua numai vamă sau alte taxe, ci ,,ia şi din ouă, pui de găină, zarzavaturi şi din toate legumele". Mai trebuia să facă rost tot din zăvoaiele sau pădurea Episcopiei de lemne de foc, pari şi câte altele necesare construcţiilor.
Din aceste motive, negustorii vor cere mereu la toţi domnitorii, restaurarea vechilor lor drepturi, şi libertăţi, precum şi dreptul de reîntoacere la Zlătărei. Dar toate acestea nu le-au mai primit niciodată.
La 30 aprilie 1792, se consemnează despre Constantin Bengescu din Gorj, ajuns ispravnic al judeţului Vâlcea, că îşi face o vie „de 60 stânjeni în lung şi 80 lat“ aici, la Drăgăşani.
Mitropolitul Filaret al Ţării Româneşti, fost episcop al Vâlcii între 1780-1792, „cumpără" 17 pogoane de vie în Drăgăşani, pentru ca la 1793, mai 10, să le „vândă" Episcopiei.
Mănăstirea Govora cumpără la 7 februarie 1800 de la Dumitru Negreanu, 4 răzoare de vie cu 468 bani. în preţ erau incluse şi casa şi un lin. Toate acestea se revând cu 500 taleri. Actul este scris de Dionisie Ecclesiarhul, care fusese aici în Drăgăşani.
Tot în 1800, la 6 octombrie, un Vlad Rudeanu cu fratele său Dumitru vând diaconului Grigore „5 jumătăţi de falce“.
În 1803, târgul Drăgăşanilor este cumplit jefuit de turcii lui Ibrahim: era vremea lui Pazvante (Pazvantoglu). La 8 mai 1805, fraţii Nicolae, Sandu, Florea, Pătru vând lui Tudor cizmarul din Drăgăşani o vie în dealul Oltului de 8 răzoare, „răzorul de rânduri şase şi de stânjeni treizeci şi opt lăture în deal şi în vale stânjeni cincizeci şi doi". La 15 decembrie 1806, Radu şi soţia sa Smaranda, lasă feciorilor lor Nicolae, Pătru, Ion moşie în Dăeşti (Prundeni) şi o vie în Drăgăşani. La 9 iulie 1810, Hristea armaşu preia o vie părăsită pentru a o lucra.
La 21 noiembrie 1806, este consemnată „o despărţire" adică un divorţ, de către Măriuţa soţia polcovnicului Constantin. În 18 decembrie 1812, diaconul Ştefan din Amărăşti vinde fratelui său Grigore unele vii. În timpul ocupaţiei ruseşti (1812-1821) şi a războiului cu turcii, vama de la Drăgăşani devine vamă a statului. De menţionat că pe malul opus era vama de la Dumitreşti-Olt. După terminarea războiului cu turcii şi retragerea ruşilor, târgul de la Drăgăşani se „înviorează". Administraţia fanariotă şi călugării greci aflaţi prin mănăstirile din împrejurimi sunt privite cu o oarecare reticenţă de către localnici. Astfel, la 21 iulie 1815, clăcaşii şi negustorii din Drăgăşani îi reclamau pe arendaşii care le-au stricat toate obiceiurile avute până atunci privitoare la dijma bucatelor, a fânului, a clăcii, a otoştinei etc. La 9 ianuarie 1818, Sima Postelnicul raporta Episcopiei că „pentru otoştina mă silesc în tot felul pentru că acum s-au risipit toţi în toate” şi ,,nu ştiu cum să-i găsesc“. Se introdusese noua măsură a „cotului" şi aceasta era în defavoarea celor care produceau bunurile. Sima se plângea că „nu plătesc otoştina după cotul vinăriciului“,ci vor să plătească după „măsura“ lor. Şi Galaction, episcopul Râmnicului, se plângea că oamenii nu îngăduiau să li se măsoare vasele cu vin. Sunt puse noi taxe: pentru o vadră de vin se plătea o para, iar vasele de vin sunt obligatoriu măsurate. Fiecare proprietar, oricât de mic, a fost „cotit“, adică măsurat. Au fost măsuraţi proprietarii: Iosif, Enache Pană, Serdarul Dumitru, Stolnicul Dincă Zătreanu, Vameşul Chiriac, Kir Tomas din Craiova, Mănăstirile Călui, Franciscană, Amota, Bistriţa, Govora; de asemenea, Hristea Belivacă din Craiova, Kir Ghiţă, loniţă din Râmnic, Băluţă Teişanu tot din Râmnic, Tache Zisul, Dinu Bimbirică din Râmnic, vornicul Ninciulescu, Dincă Stelian, loniţă Banduţoiu, Ghencea Hristea, Mihăilă Lupu de la Ocna, răposatul şătrar Ghiţă Vlădescu, Tuţă Conda, Slugerul Băluţă, Catinca şetrăreasa, Ştefan Deşliu şi încă mulţi alţii.
Pe tot dealul Drăgăşanilor, la Călina, Zăvideni, Giuşoeni s-au găsit 15.018 vedre de vin - la Drăgăşani; 7849 - la Călina; 5034 - la Zăvideni; 998 - la Guşoeni. Total 28.889 vedre de vin, numai pe pământul Episcopiei.
Încă de la formarea judeţelor în timpul lui Mircea cel Bătrân, neîntrerupt, Drăgăşanii au făcut parte din judeţul Vâlcea. De obicei, reşedinţa unor unităţi administrative subdivizionare se afla în localitatea ispravnicului. Aşa era şi 1723, când judeţul Vâlcea era impărţit în patru plăşi, probabil respectând tradiţia: plasa Muntelui, plasa Oltului, cea a Olteţului şi plasa Cemei.
Drăgăşanii făceau parte din plasa Oltului, a cărei reşedinţă se găsea la Roşiile, de unde era şi ispravnicul Mihail Roşianu. Alături de Drăgăşani, din această plasă mai făceau parte Bereni, Ciorăşti, Colibaşi, Creţeni, Episcopia, Furnicarii, Geambaşii, Gârdeştii, Glăvii, Gura Dobruşei (Zlătărei), Ioneşti, Mamul, Mădulari, Măgureni, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Nemoiul, Orleşti, Prădeşti (Măciuca), Pescăeşti, Prundeni, Rarii, Runcu - moşia Horezului, Scaioşii, Slăviteştii, Spârlenii, Stăneştii, Strejeştii, Surpatele, Şuteşti, Şerbăneşti, Şirineasa, Şuşani, Uşurei, Voiceşti, Zăvideni.
De treburile publice, în Drăgăşani se ocupau funcţionarii. S-a păstrat numele unui oarecare Gheorghe, apoi Preda, Iordache Fărcăşanu. În 1781, plasa Oltului se numea şi districtul Drăgăşanilor, iar la 1778 se mai numea şi Vâlcea de Jos; la 1823 se mai numea şi Oltul de Jos. (33)
Casele locuitorilor din Drăgăşani erau amplasate în zona bisericii Sfântul Ilie. În centrul de azi al oraşului se aflau clădirile Episcopiei, cea mai importantă dintre acestea fiind Casa lui Filaret. Cum este firesc, odată ce Episcopia devine proprietară în Drăgăşani, avea nevoie ș de clădiri pentru administrarea bunurilor. În 1745, mai 17, se aminteşte de metohul (casa) Episcopiei. Von Bauer, la 1778, când îi apar „Memoriile ", aminteşte că în Drăgăşani era o casă a Episcopiei, cu o curte „boierească”, un târg, vii multe şi o trecere peste Olt. Casa cu pricina fusese construită de Filaret, episcopul Râmnicului între 1780 martie şi 1792 septembrie. Se pare că Filaret ridicase mai multe clădiri aparţinând, de bună seamă, Episcopiei. În 1821, casele erau locuite de 11 călugări, fie cu treburi administrative, fie în trecere prin aşezare. La 1821, aici vor avea loc mai multe evenimente importante. Casa Episcopiei era o clădire masivă, cu ziduri groase de cetate, şi avea demisol şi parter. În demisol se intra prin partea dinspre nord. Dintr-un antreu, în partea stângă era o cameră, iar în dreapta o pivniţă mare, cu ferestre crenelate. Parterul avea ferestre mari. Uşa de la parter, aflată înspre apus, dădea în două camere. La parter se afla un antreu din care se intra în şapte încăperi. Aici a locuit şi Dionisie Ecclesiarhul în anul 1794. Am descris mai detaliat acest obiectiv pentru a înţelege mai bine luptele care au avut loc la 1821, aici, la Drăgăşani. Tot atunci, se mai aflau şi alte construcţii importante. Astfel, la Capu Dealului era o casă a faimosului haiduc Iancu Jianu, asta fiind aşezată acolo unde azi se află strada Traian. Aici s-au întâlnit, la 4 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. La 1821 se afla şi o biserică, aproximativ pe locul unde se găseşte acum catedrala (34).
După cum am văzut, locuitorii cultivau viţa-de-vie, insă nu trăiau numai din asta. Ei mai practicau şi alte meserii, printre acestea fiind consemnate mai multe: brutarii, măcelarii, băcanii. Pe la 1813 erau multe cuptoare de pâine şi prăvălii. Erau şi „doctori“, adică bărbieri. Prima ştire despre aceste meserii o avem de la 1704, când Vlad logofătul a fost bătut de moşnenii din Gârdeşti. Bătăuşii erau popa Ghica, popa Giura, şi diaconul Dumitraşcu care erau obligaţi să plătească cheltuielile făcute de cel bătut cu „bărbierii".
Drăgăşanii făceau parte din plasa Oltului, a cărei reşedinţă se găsea la Roşiile, de unde era şi ispravnicul Mihail Roşianu. Alături de Drăgăşani, din această plasă mai făceau parte Bereni, Ciorăşti, Colibaşi, Creţeni, Episcopia, Furnicarii, Geambaşii, Gârdeştii, Glăvii, Gura Dobruşei (Zlătărei), Ioneşti, Mamul, Mădulari, Măgureni, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Nemoiul, Orleşti, Prădeşti (Măciuca), Pescăeşti, Prundeni, Rarii, Runcu - moşia Horezului, Scaioşii, Slăviteştii, Spârlenii, Stăneştii, Strejeştii, Surpatele, Şuteşti, Şerbăneşti, Şirineasa, Şuşani, Uşurei, Voiceşti, Zăvideni.
De treburile publice, în Drăgăşani se ocupau funcţionarii. S-a păstrat numele unui oarecare Gheorghe, apoi Preda, Iordache Fărcăşanu. În 1781, plasa Oltului se numea şi districtul Drăgăşanilor, iar la 1778 se mai numea şi Vâlcea de Jos; la 1823 se mai numea şi Oltul de Jos. (33)
Casele locuitorilor din Drăgăşani erau amplasate în zona bisericii Sfântul Ilie. În centrul de azi al oraşului se aflau clădirile Episcopiei, cea mai importantă dintre acestea fiind Casa lui Filaret. Cum este firesc, odată ce Episcopia devine proprietară în Drăgăşani, avea nevoie ș de clădiri pentru administrarea bunurilor. În 1745, mai 17, se aminteşte de metohul (casa) Episcopiei. Von Bauer, la 1778, când îi apar „Memoriile ", aminteşte că în Drăgăşani era o casă a Episcopiei, cu o curte „boierească”, un târg, vii multe şi o trecere peste Olt. Casa cu pricina fusese construită de Filaret, episcopul Râmnicului între 1780 martie şi 1792 septembrie. Se pare că Filaret ridicase mai multe clădiri aparţinând, de bună seamă, Episcopiei. În 1821, casele erau locuite de 11 călugări, fie cu treburi administrative, fie în trecere prin aşezare. La 1821, aici vor avea loc mai multe evenimente importante. Casa Episcopiei era o clădire masivă, cu ziduri groase de cetate, şi avea demisol şi parter. În demisol se intra prin partea dinspre nord. Dintr-un antreu, în partea stângă era o cameră, iar în dreapta o pivniţă mare, cu ferestre crenelate. Parterul avea ferestre mari. Uşa de la parter, aflată înspre apus, dădea în două camere. La parter se afla un antreu din care se intra în şapte încăperi. Aici a locuit şi Dionisie Ecclesiarhul în anul 1794. Am descris mai detaliat acest obiectiv pentru a înţelege mai bine luptele care au avut loc la 1821, aici, la Drăgăşani. Tot atunci, se mai aflau şi alte construcţii importante. Astfel, la Capu Dealului era o casă a faimosului haiduc Iancu Jianu, asta fiind aşezată acolo unde azi se află strada Traian. Aici s-au întâlnit, la 4 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. La 1821 se afla şi o biserică, aproximativ pe locul unde se găseşte acum catedrala (34).
După cum am văzut, locuitorii cultivau viţa-de-vie, insă nu trăiau numai din asta. Ei mai practicau şi alte meserii, printre acestea fiind consemnate mai multe: brutarii, măcelarii, băcanii. Pe la 1813 erau multe cuptoare de pâine şi prăvălii. Erau şi „doctori“, adică bărbieri. Prima ştire despre aceste meserii o avem de la 1704, când Vlad logofătul a fost bătut de moşnenii din Gârdeşti. Bătăuşii erau popa Ghica, popa Giura, şi diaconul Dumitraşcu care erau obligaţi să plătească cheltuielile făcute de cel bătut cu „bărbierii".
În casele Episcopiei, Hagi Prodan, rănit la 1821, a primit îngrijirile necesare.
Locuitorii erau împărţiţi în trei categorii, după cum arată un document austriac de la 1729: moşnenii (megieşi), mărginaşi şi văduve şi nevolnici. La acel an erau 158 locuitori: 13 moşneni, 114 mărginaşi, 31 văduve și nevolnici (ologi, orbi, ciungi etc.). Pe vremea aceea, era pârcălab (primar) Petcu, care îl înlocuise pe Stanciu. Pârcălabul era ajutat de doi spătărei, Gligore şi Tudor. În ,,târg" mai era un Dragomir maşterul şi fiul său Pană, un Constantin pescarul, Petcu brutar, Vasile şi Dragu croitori, Dumitraşcu curelar, Alexandru şi Stan rotari, Radu cârciumar, Neagoe şi Vlad morari, Radu simigerul, patru ciobani: Drăghici, Necula, Dumitraşcu, Iacob; văcari: Simion Stoian, Radu; mai erau Marin căluşaru, un porcar Purcăreţu, Aliman Stuparul, Udrea jugănarul. În satul Bereni erau 35 mărginaşi, iar nevolnicii nu erau puşi la bir. Sunt consemnaţi doi morari, un sas (militar), un stegar.
Satul Gârdeşti avea 8 moşneni (megieşi) şi 4 bimici, un podar, brutar, doi viiari. Este amintit Pârvu I Gârdescu, fost pârcălab.
Satul Zlătărei era proprietatea lui Şerban Fărcăşanu şi avea 43 birnici şi doi nevolnici. Aici erau 55 locuitori: 1 roşu, 1 măcelar, 2 meşteri, 1 pâslar, 1 croitor, 2 boiari (bourari), 1 morar, 1 cârciumar, doi nevolnici, 1 văcar. Un document important pentru istoricul aşezării Drăgăşani este Pomelnicul bisericii satului Drăgăşani din judeţul Vâlcea, scris de Dionisie Ecclesiarhul. Sunt scrise 66 familii din Drăgăşani care au ajutat la construirea bisericii: Pan Andreicu şi soţia sa Ilinca, Pan Iarsche şi Vasilichia, şetrarul Antonie, popa Dima, vătaful Stan,| căpitan Constantin, Marin roşu, Dumitru Grecu negustor, Gheorghe Braşoveanu negustor, popa Giura, diaconul Pârvu, popa Constantin, diaconul Marin, diaconul. Drăguşin, Nicolae băcanul, Radu Cărăşilă şi feciorul său Ion logofătul, Ilie boiangiul, Ilinca Tâmpoaca, Dumitru ciauşul, Ion Creţu, Tudor Pârlitul, Negoiţă Mănescu, Marin Gherghelescu, Barbu Ungureanul, Marin ciobanul, ieromonahul Filaret, popa Radu, Tănasie cizmarul, Andrei cojocarul, Ioan Braşoveanu din Craiova (avea o prăvălie în târgul Drăgăşanilor), Preda Braşoveanul Mincul cojocarul, Stancu fiul lui Dumitri lăcătuşul, armaşul Anastasie, Dimitrie arbănaşul, Iane grecul, căpitanul Dima, jupâneasa Nedeia Malciu, Stancu Condei, Jupân Dobre băcanul, Gheorghe Huidu, Dicu mătăsarul etc. în total, erau 264 nume. În Drăgăşani se refugiaseră mulţi transilvăneni.(35)...»
(selecție introductivă)
Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot»/ Capitolul III.1
Mențiune: întrucât capitolul III al lucrării pe care o publicăm în foileton (cap. poartă același titlu cu al cărții) este unul mare, îl constituim resursă #memoriavalceana pe subcapitole, la final reunind conținuturile; aceasta facilitează și lecturarea mai ușoară (a câtorva zeci de pagini de carte/ postare).
Subcapitolul III.1 scanat, așadar, integral la această legătură.
(va urma)
_______
NOTE
1. Ana Tuşa Turdeanu - Oltenia - geografie istorică în hărţile secolului XVIII, Craiova, 1975, p. 74-75;
2. Informaţii de la M. Nica şi Gh. Popilian cercetători principali la Institutul socio-uman, „C.S. Plopşor”, Craiova;
3. Idem;
4. Idem;
_______
NOTE
1. Ana Tuşa Turdeanu - Oltenia - geografie istorică în hărţile secolului XVIII, Craiova, 1975, p. 74-75;
2. Informaţii de la M. Nica şi Gh. Popilian cercetători principali la Institutul socio-uman, „C.S. Plopşor”, Craiova;
3. Idem;
4. Idem;
5. Idem;
6. I. Ciucă, Ipoteză privind localizarea Rusidavei, în „Revista istorică“, seria nouă, tom 1, 1990, p. 897-900;
7. Bucur Mitrea, Dacia EX-X p. 385;
8. C. Preda, Monedele geto-dacilor, p. 155,162;
9. Bucur Mitrea SCIV, 1, 23, p. 137; Idem Dacia N.S. XVI, p. 363, M Butoi, „Revista muzeelor11, 4, VIII, 1976, p. 336;
9. B. Mitrea, SCIV,6,1975,p. 118;
10. Emil Persu, Două tezaure feudale descoperite în localităţile Verguleasa, judeţul Olt şi Drăgăşani, judeţul Vâlcea în „Buridava, studii şi materiale44, p. 340-389, 1973; I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie..., p. 69-72;
11. I. Daneţ, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, N. A. Constantinescu, „Dicţionar onomastic românesc44, 1964, p. 264; C. Alexandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Teodor Barbu, între legendă şi adevăr în jurnalul de Vâlcea, nr. 24;
12. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, op. cit, capitolul „Biserica din Dumitreşti, p. 69-76;
13. Sergiu Purece, Oltul - cronicar de veacuri - Piteşti, 21, nr. 9, 1988, p. 8-9;
14. A.O., 1926, p. 207;
15. DIR, B, 16, III, 275, doc. 319;
16. DIR, A, XVII, IV, p. 115, doc. 154;
17. Idem;
18. Ion Daneţ, Revelaţii toponimice...;
19. C. Alexandrescu, op. cit, p. 136;
20. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă., op. cit, capitolul „Mănăstirea Seaca-Muşeteşti, p. 91-108; I. Ionaşcu, Mănăstirea Seaca-Muşeteşti Olt, în ACMI, 1942, p. 137-154;
21.1. Ciucă, D.Ciucă, I. Ciucă, op. cit;
22. DIR, B, XVI, V, p. 479-480;
23. DRM, II, Documentul din 7 iulie 1535 (7043);
24. Idem, documentul din 12 iunie 1527; şi documentul din 25 august 1528;
25. Idem, documentele cu data respectivă;
26. D. Bălaşa, Fârtat din Drăgăşani - unul din ctitorii judeţului Vâlcea, în „Studii Vâlcene4*, IV, p. 41-49;
27.1. Ciucă, D.Ciucă, I. Ciucă, op. cit, capitolul Biserica din Murgeşti, 29-35;
28. DIR, B, XVI,V, p. 479-480;
29. DRM, B, IX, p. 480;
30. A. Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului, Buc, 1906, p. 246;
31. Pentru toate acestea: Comeliu Tamaş, Ion Constantin Vasile Monumentele arhivistice vâlcene (1392- 1811), aceiaşi, Acte documentare vâlcene (1804-1816); Izvoare documentare vâlcene (1605-1821) întocmite de Dumitru Andronie şi Ion Soare; Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia (passim); A. Mironescu, Istoria Eparhiei Râmnicului',
32. Giurescu C., Material pentru istoria Olteniei supt austrieci (voi I-III), passim Papacostea Cârstea Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă', Popescu M. BCMI, XIX, p. 100-107;
33. Pentru toate acestea, notele 31 şi 32 şi Documente privind relaţiile agrare în secolul al XVIII.lea, voi I, Ţara Românească, Buc. , 1966; Acte judiciare din Ţara Românească - 1775-1791, (1973),; Bălăşel Teodor, Documente în A.O., XVI, 89-91/1937,p. 114; Bulat T.C. Contribuţii documentare la istoria Olteniei, sec XVI-XVII- XVIII, Rm. Vâlcea 1925; Danielescu Constantin, Documente din comuna Scundu, Vâlcea în AO XVIII/1939, p. 104-106, 439-445 ; Ion Ionaşcu, Documentele moşiilor Schitului Şerbăneşti - Morunglavu din Vâlcea, în A.O. XVII, nr. 97- 100/1938 şi A.O. XX/nr. 94/107/1942; Ion Constantin Vasile - Documente din zona Drăgăşani (sec XVIII-lea) în Studii vâlcene III 1974, p. 123-128);
33. M. Răuţ, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1900; Judeţele patriei Vâlcea, Monografia, 1980; Badea I., Russenescu C., Judeţul Vâlcea, în Anuarul Episcopiei Râmnicului, RmVâlcea, 1900; Danielescu C., Monografia şcolii mixte din satul Băluţioaia, corn. Zăvideni, jud. Vâlcea, nr. 5/ 1936; Tamaş Veronica, Reformele administrative financiare ale lui Constantin Mavrocorodat, în Mehedinţi, în „Istorie şi cultură“, II, 1980, p. 73-81; Vasile Radu, Aspecte din judeţul Vâlcea privind unele consecinţe ale politicii fiscale din epoca fanariotă, vânzarea ţăranilor birnici, B/III, 1979, p. 81-87.
34. von Bauer în AO, 1924, p.306; D. Bălaşa, Localizarea „mănăstirii“Drăgăşanilor în legătură cu lupta dintre panduri şi turci de la 29 mai 1821, în Studii-Revista de istorie, 2, tom 20, 1967, p. 353-356;
35. N. Dobrescu, Oltenia sub austrieci, p. 58-60; Ionescu Al., Viticultura Drăgăşanilor şi izvoare istorice (sec XIV- XVI), Niţu N., Aspecte ale albinăritului în Oltenia, în A.O., 4/1985, p. 260-263; Ştefanescu L., O interesantă reglementare la începutul secolului al XVIII-lea privind agricultura din judeţele Argeş şi Vâlcea (1715) în Terra Nostra, p. 277-285; Ştefanescu N., Mişcări sociale în judeţul Vâlcea în secolul al XVIII-lea în Studii vâlcene/V, 1982, p.47-54; Tamaş C., Vechi sate vâlcene (sec. XIV-XVI); şi Acţiuni de rezistenţă ale ţărănimii vâlcene împotriva exploatării eclesiastice în sec al XVIII-lea,B, III, 1979, p. 68- 90.
6. I. Ciucă, Ipoteză privind localizarea Rusidavei, în „Revista istorică“, seria nouă, tom 1, 1990, p. 897-900;
7. Bucur Mitrea, Dacia EX-X p. 385;
8. C. Preda, Monedele geto-dacilor, p. 155,162;
9. Bucur Mitrea SCIV, 1, 23, p. 137; Idem Dacia N.S. XVI, p. 363, M Butoi, „Revista muzeelor11, 4, VIII, 1976, p. 336;
9. B. Mitrea, SCIV,6,1975,p. 118;
10. Emil Persu, Două tezaure feudale descoperite în localităţile Verguleasa, judeţul Olt şi Drăgăşani, judeţul Vâlcea în „Buridava, studii şi materiale44, p. 340-389, 1973; I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie..., p. 69-72;
11. I. Daneţ, Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor, N. A. Constantinescu, „Dicţionar onomastic românesc44, 1964, p. 264; C. Alexandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, Teodor Barbu, între legendă şi adevăr în jurnalul de Vâlcea, nr. 24;
12. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, op. cit, capitolul „Biserica din Dumitreşti, p. 69-76;
13. Sergiu Purece, Oltul - cronicar de veacuri - Piteşti, 21, nr. 9, 1988, p. 8-9;
14. A.O., 1926, p. 207;
15. DIR, B, 16, III, 275, doc. 319;
16. DIR, A, XVII, IV, p. 115, doc. 154;
17. Idem;
18. Ion Daneţ, Revelaţii toponimice...;
19. C. Alexandrescu, op. cit, p. 136;
20. I. Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă., op. cit, capitolul „Mănăstirea Seaca-Muşeteşti, p. 91-108; I. Ionaşcu, Mănăstirea Seaca-Muşeteşti Olt, în ACMI, 1942, p. 137-154;
21.1. Ciucă, D.Ciucă, I. Ciucă, op. cit;
22. DIR, B, XVI, V, p. 479-480;
23. DRM, II, Documentul din 7 iulie 1535 (7043);
24. Idem, documentul din 12 iunie 1527; şi documentul din 25 august 1528;
25. Idem, documentele cu data respectivă;
26. D. Bălaşa, Fârtat din Drăgăşani - unul din ctitorii judeţului Vâlcea, în „Studii Vâlcene4*, IV, p. 41-49;
27.1. Ciucă, D.Ciucă, I. Ciucă, op. cit, capitolul Biserica din Murgeşti, 29-35;
28. DIR, B, XVI,V, p. 479-480;
29. DRM, B, IX, p. 480;
30. A. Mironescu, Istoricul Eparhiei Râmnicului, Buc, 1906, p. 246;
31. Pentru toate acestea: Comeliu Tamaş, Ion Constantin Vasile Monumentele arhivistice vâlcene (1392- 1811), aceiaşi, Acte documentare vâlcene (1804-1816); Izvoare documentare vâlcene (1605-1821) întocmite de Dumitru Andronie şi Ion Soare; Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia (passim); A. Mironescu, Istoria Eparhiei Râmnicului',
32. Giurescu C., Material pentru istoria Olteniei supt austrieci (voi I-III), passim Papacostea Cârstea Şerban, Oltenia sub stăpânirea austriacă', Popescu M. BCMI, XIX, p. 100-107;
33. Pentru toate acestea, notele 31 şi 32 şi Documente privind relaţiile agrare în secolul al XVIII.lea, voi I, Ţara Românească, Buc. , 1966; Acte judiciare din Ţara Românească - 1775-1791, (1973),; Bălăşel Teodor, Documente în A.O., XVI, 89-91/1937,p. 114; Bulat T.C. Contribuţii documentare la istoria Olteniei, sec XVI-XVII- XVIII, Rm. Vâlcea 1925; Danielescu Constantin, Documente din comuna Scundu, Vâlcea în AO XVIII/1939, p. 104-106, 439-445 ; Ion Ionaşcu, Documentele moşiilor Schitului Şerbăneşti - Morunglavu din Vâlcea, în A.O. XVII, nr. 97- 100/1938 şi A.O. XX/nr. 94/107/1942; Ion Constantin Vasile - Documente din zona Drăgăşani (sec XVIII-lea) în Studii vâlcene III 1974, p. 123-128);
33. M. Răuţ, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea, Rm. Vâlcea, 1900; Judeţele patriei Vâlcea, Monografia, 1980; Badea I., Russenescu C., Judeţul Vâlcea, în Anuarul Episcopiei Râmnicului, RmVâlcea, 1900; Danielescu C., Monografia şcolii mixte din satul Băluţioaia, corn. Zăvideni, jud. Vâlcea, nr. 5/ 1936; Tamaş Veronica, Reformele administrative financiare ale lui Constantin Mavrocorodat, în Mehedinţi, în „Istorie şi cultură“, II, 1980, p. 73-81; Vasile Radu, Aspecte din judeţul Vâlcea privind unele consecinţe ale politicii fiscale din epoca fanariotă, vânzarea ţăranilor birnici, B/III, 1979, p. 81-87.
34. von Bauer în AO, 1924, p.306; D. Bălaşa, Localizarea „mănăstirii“Drăgăşanilor în legătură cu lupta dintre panduri şi turci de la 29 mai 1821, în Studii-Revista de istorie, 2, tom 20, 1967, p. 353-356;
35. N. Dobrescu, Oltenia sub austrieci, p. 58-60; Ionescu Al., Viticultura Drăgăşanilor şi izvoare istorice (sec XIV- XVI), Niţu N., Aspecte ale albinăritului în Oltenia, în A.O., 4/1985, p. 260-263; Ştefanescu L., O interesantă reglementare la începutul secolului al XVIII-lea privind agricultura din judeţele Argeş şi Vâlcea (1715) în Terra Nostra, p. 277-285; Ştefanescu N., Mişcări sociale în judeţul Vâlcea în secolul al XVIII-lea în Studii vâlcene/V, 1982, p.47-54; Tamaş C., Vechi sate vâlcene (sec. XIV-XVI); şi Acţiuni de rezistenţă ale ţărănimii vâlcene împotriva exploatării eclesiastice în sec al XVIII-lea,B, III, 1979, p. 68- 90.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu