La metodele de administrație al căror exemplu îl afla în domnia lui Nicolae-Vodă — desființări de dăjdii prea grele, ca pogonăritul și țigănăritul, sau aranjamente cu fiscul, numite rupte sau rumtori, pentru a putea percepe o sumă globală în patru termene sau șferturi — el adaugă astfel și exemplele ce le putea culege din Oltenia vecină, care trecuse dela 1718 sub administrația austriacă. Mai fericit în această privință decât Grigore Ghica, al cărui sfârșit rămâne legat de răpirea Bucovinei pentru un veac și jumătate, i-a fost dat, în a treia sa domnie munteană, să vadă realipindu-se Țării Românești cele cinci județe dela dreapta Oltului, pierdute prin pacea dela Passarovitz și redobândite prin acea dela Belgrad din 1739. În acest interval de 21 de ani, care printr-o ciudată potrivire, anticipează cu două secole asupra intervalului dintre cele două războaie mondiale ale vremii noastre, birocrația habsburgică nu avuse timpul să introducă schimbări prea radicale. Totuși nu se poate tăgădui o mai bună catagrafie a impozitelor și a contibuabililor, păstrându-se din vechile zeciuieli numai oieritul și dijmăritul, și prevăzându-se o sumă hotărîtă de trei sau patru florini de cap de familie, și mai ales in troducerea unei ierarhii administrative stabile, cu vornici pentru fiecare județ și ispravnici la ordinele lor. Boierii și clerul ceruseră scutirea de biruri, asemenea Ordinelor privilegiate din alte părți ale Monarhiei, dar n-o obținuseră decât în parte 32.
Din toate aceste tradiții și influențe
deosebite, rezultă așezământul lui Constantin-Vodă, elaborat după pacea dela
Belgrad, probabil în vederea reluării sub cârmuirea sa a județelor oltenești. E
doar o întâmplare că traducerea în limba franceză și publicarea în Mercure de
France au mai întârziat doi ani. Actul, așa cum ni l-a păstrat această
versiune, interesează mai puțin laturea socială care ne preocupă aci, decât
acele cari i-au urmat câțiva ani mai târziu. El se înfățișează însă ca o
introducere necesară la realizarea unui plan mai general, inițiat de altfel
prin hrisoavele anterioare din 7 Noemvrie 1733 și Martie 1734 în Moldova 33 34
. Prima fază a reformelor are însă un caracter bine definit și se mărginește la
măsuri administrative și fiscale. Însăși enumerarea dregătoriilor care
însoțește textul «Constituției» întărește acest înțeles 34.
Cele 13 articole sau «ponturi» ale
Așezământului din 1740 cuprind măsuri complexe, menite să satisfacă în același
timp clasele stăpânitoare care alcătuiau atunci reazemul principal al Domniei,
și obștea plătitoare a birului, prin unele ușurări și o mai bună repartiție a
sarcinilor. Mănăstirile, clerul și boierii dregători, cu fiii și descendenții
lor au fost scutiți de dări; ei căpătau astfel asimilarea mult dorită cu
Stările priviegiate din Austria, Ungaria și Polonia. Boierii în funcție urmau
să fie retribuiți cu o leafă anume hotărîtă, cei neîntrebuințați în însărcinări
administrative trebuind să îndeplinească servicii de judecată a diferitelor
pricini, înaintate divanului domnesc. Dări supărăcioase și pentru cei mici, ca
văcăritul și pogonăritul, care stânjeneau creșterea vitelor și îngri jireaviilor,
au fost desființate. De altfel, grija principală era și aci de a împiedeca
dispariția materiei impozabile, prin scăderi înregistrate în producțiunea
zootehnică și viticolă. Strângătorii de dări — boieri zlotași și zapcii — erau
puși sub controlul unor comisari plătiți de visterie, care aveau căderea de a
interveni în toate cazurile de asuprire sau nedreptate fiscală. Iar
strângătorilor de biruri le era oprit să mai încarce satele și târgurile cu
presupusele lor cheltueli, fiind de asemenea retribuiți de visterie 35. După un
termen împrumutat din Moldova, «mazilii», coborîtorii fără dregătorii ai
boiernașilor sau dregători mici, au fost despărțiți de «neamuri», descendenții
marilor dregători. Aceștia din urmă se bucurau de privilegiul scutirii
complete, mazilii erau scutiți doar de unele dări. Boierii în funcțiune,
neamurile și mazilii alcătuiau astfel cele trei trepte ale Stării nobiliare,
ierarhie de inspirație evident apuseană, legată de slujbele ocupate, iar nu de
proprietatea funciară. Celelalte categorii de mici proprietari, scutiți
odinioară pentru rosturile lor ostășești, cum erau curtenii în Moldova și roșii
în Muntenia, au reintrat în massa generală a platnicilor de bir, ne mai fiind
nevoie de serviciul militar 36. Pentru acești contribuabili de rând, s-a
adoptat sistemul austriac al dării globale pe unități fiscale: «liude» și
«cisle», cu plata în șferturi prevăzute din trei în trei luni. «Într-un cuvânt,
rezumă această primă reformă fiscală Ion C. Filitti, scutirea de dări a
boierilor, în înțeles însă numai de dregători, și a urmașilor lor; desființarea
oricăror alte privilegii fiscale. Ceea ce fiscul pierdea de o parte trebuia să
se compenseze din altă parte» 37. Acest sistem, aplicat cu mici variațiuni în
ambele Principate, întregit cu unele dispozițiuni, cum era în Muntenia
epitropia instituită asupra averilor mănăstirești, îngăduia o percepere mai
regulată a dărilor, cu oarecare garanții împotriva abuzului, și urmărea să
câștige Domniei sprijinul Stărilor privilegiate, constituite în corpuri
organizate și mărginite ca număr. Ca o trăsătură caracteristică a acestei
organizări, regăsim și aci sentimentul de neîncredere față se străini, căruia
Domnitorul, cu toate că era Fanariot, trebuia să-i facă unele concesiuni. Așa
se lămurește înlocuirea călugărilor greci, la biserici, prin preoți de mir,
deoarece cum scria cronica artibuită lui Enache Kogălniceanu: «Grecii, când
tămâiază în biserică pe muieri, stau câte un minut înaintea fieștecării
muieri... puind gând rău în capul lor asupra acelor muieri» 38. De asemenea, Domnitorul
însuși putea scrie vel căpitanului de Soroca «să nu ne mai scrii grecește, ci
românește să ne scrii!».
De altă parte, Domnitorul se străduia să
înlăture cauza principală a neregulilor și a opresiunii, adică intervenția
directă a Turcilor. Astfel se păstrează în condica lui din Moldova următoarea
mustrare către ispravnicul de Suceava: «pentru supărările ce fac Turcii
oamenilor, și-i bat, și banii ce-au dat oamenilor pe poame și pe altele își
plinesc dela dânșii îndoit și întreit, și la porunca noastră nu să supun și ne
arăți că n-ai ce să le faci, că fac ce le este voe, și nu poți să-i oprești —
aceasta iaste blăstămăția ta: pentru ce să nu aperi pe oameni, și pentru ce
să-i lași în voe lor, să facă ce le iaste voe? Sau, dacă nu poți tu și nu ești
harnic de slujba aceasta, ca să aperi pe lăcuitori, să știm, să punem pe altul,
carele va putea să le stea împotriva lor și să apere pe oameni. Ne arăți că
sunt în Bosance vre-o 7-8 Adalăi, și pe aiurile, și numele lor nu le scrii.
Pentru ce să nu-i scrii anume: ce Turci sânt și de unde sânt, și ce fel de
răutăți și supărări au făcut. Că iată și ceauș împărătesc am adus, cu care să
le putem veni de hacul lor... Din vreme că noi în tot chipul sărim ca să
răsuflăm și să odihnim pe lăcuitori» 39.
Aceste energice declarații nu erau vorbe
goale. Știm de altă parte că sub domniile din Muntenia și din Moldova ale lui
Constantin Mavrocordat, au fost scoși din țările noastre negustorii turci de
vite și creditorii lacomi ai boierilor și țăranilor, care erau Lazii din
Trapezunt, instalați împotriva oricărui obiceiu în principalele orașe și
dându-se la camătă și prădăciuni' de tot felul 40. Îndepărtarea acestor
lipitori, la care contribuia prietenul Domnitorului, pașa de Babadag, Aii Hakim
Oglu cu oamenii săi, trebuia să aducă o ușurare nenorociților datornici și să
îngădue locuitorilor să «răsufle». Dar abia se isprăvise o «năpastă» și altele
se iveau, așa că sistemul statornicit pentru încasarea birului nu se putea
menținea. Cronicarul loan Canta învinovățește pe însuși Constantin Vodă de a fi
ajuns să ceară și douăzeci de «șferturi» într-un an! 41. Rămânea cu deosebire o
problemă nedeslegată: acea a sătenilor mutați fără voie sau fugiți dincolo de
hotarul Principatelor. Din punct de vedere fiscal și economic, ea reprezenta o
adevărată hemoragie, care putea istovi la un moment dat toată capacitatea țării
de-a face față cerințelor împărătești. Această gravă primejdie, mai mult încă
decât orice alte considerațiuni, trebuia să îndrepte întreaga atenție a
Domnitorului, dela Stările privilegiate a căror situație o întărise, la oamenii
de rând ce trebuiau păstrați la locurile și cislele lor. Intrăm astfel în faza
a doua a reformelor, în care precumpănește caracterul social.
Succesiune însăși a hrisoavelor arată
legătura lor cu aceste nevoi. Cel dintâi, din 1 Martie 1746, în Țara
Românească, ca urmare a hatișerifului dela Constantinopol «ce cu multă milă au
arătat și au poruncit că-i este voia, pohta și porunca să se adune cei înstrăinați»,
pune în fața Adunării clerului și boierilor o problemă de conștiință a Domnitorului.
Se hotărîse anume, ca primă de încurajare pentru întoacerea pribegilor, să li
se ierte șase luni de dăjdii «pentru ca să-și poată face sălaș și ceale pentru
chivemisirea vieții... Iar după aceasta nartul dăjdiilor să se știe pe an de om
câte talere cinci la patru ciferturi, iar mai mult nu; și ori pe ce moșie se
vor așeza să fie neopriți. Numai stăpânului celui cu moșia să-i lucreze pe an
câte șase zile, și dijmă dela toate semănăturile lor să dea» 42. Aceste
condiții destul de ușoare, dacă le asemuim regimului muncilor agricole din
Ardeal, erau însă aplicabile oamenilor în dependință, rumânilor, ajunși cu
trecerea vremii sub un fel de robie la care ar fi trebuit să cază din nou, după
întoarcerea lor în țară, de s-ar fi restabilit fără modificare vechile
legături? Dacă se lua hotărîrea ca ei să fie din nou supuși vechii robii, care
de fapt însemna zile de clacă la voia stăpânului, nu erau oare să fie opriți
de-a se întoarce în «patrie»? 43. Dacă încredințându-se chemării domnești, se
întorceau, ca atunci de abia să afle că sunt iarăși robi? Nu însemna aceasta un
mare păcat, pe care Vodă nu-l putea lua cu ușurință asupra sa?
Fiind o chestiune de conștiință și un
examen creștinesc, era logic ca Biserica să-și spună cuvântul; aceasta era
probabil și în ordinea desbaterilor, așa cum fusese mai dinainte întocmită,
spre a da mai multă greutate hotărîrii finale. Fapt este că cel dintâi din
Adunare «Sfinția Sa Părintele Mitropolit au răspuns cu mare glas, că cu cale
este acei rumâni care vor fi înstrăinați de pământul acesta, ori ai cui ar fi,
vrând să fie pământul lor, să fie slobozi de românie, și să nu se mai numească
rumâni». Vorbind în sprijinul acestei păreri și episcopul Râmnicului, și după
el «toată obștea boierilor» s-a formulat următoarea încheiere: «ca veri cari
den români, ori mănăstirești ori boerești vor fi fost înstrăinați de pământul
acesta, aceia vrând să se întoarcă la pământul patriei lor să se așeze unde le
va fi voia și de românie să fie slobozi și iertați, ne mai având nicio supărare
de către stăpânii lor. Și încă să aibă a veni cine va vrea la divan, ca să-și
ia den divan carte osebită de slobozenia sa pe acest așezământ» 44.
Cum observă cu drept cuvânt Ilie Minea,
prin această iscusită îndrumare a discuției, care ducea în mod logic la
hotărîrea luată, Voivodul întinsese o adevărată cursă stăpânilor de moșii,
deoarece îi obliga fără putință de împotrivire la desființarea totală a
româniei: «țăranii români după această dată n-aveau decât să fugă, pentru ca
apoi chemați în țară să devie țărani liberi, fiindcă hotărîrea amintită nu
prevedea niciun termen» 45. În mod fatal trebuia să urmeze și al doilea act, de
desființare a româniei fără deosebire de categorii, fie că oamenii legați de ea
pribegiseră sau nu de pe moșiile pe care lucrau. Acesta a fost prilejul unei
nouă Adunări mai numeroase, la care au luat parte cele mai de seamă fețe
bisericești și fruntea boierimii, la 5 August a aceluiași an. De rândul acesta
hrisovul n-a mai cuprins procesul-verbal al discuției, ci se așează dela
început pe temeiul sfânt al cuvântului Evangheliei, pe creștineasca datorie de a
ajuta pe aproapele și de a izbăvi sufletele de păcatul robiei. De sigur
asemenea motivări, de o înaltă ținută etică, nu trebue să ne facă să pierdem
din vedere scopul practic care se urmărea. Cu vreo patru veacuri mai de vreme,
în Franța, charta de desrobire a regelui Ludovic Semețul începea de asemenea cu
o prea frumoasă declarație: «Comme selon le droit de nature chacun doit naistre
franc... considerants que nostre Royaume est et est nomrne le Royaume des
Francs», pentru a se putea răscumpăra șerbia personală de pe domeniile regale.
Dar un ordin dat trei zile după acest document solemn, din 3 Iulie 1315, cerea
comisarilor regali să impună la o taxă extraordinară pe acei care nu s-ar răscumpăra
din șerbie. Actul de desrobire era în acest caz și un expedient fiscal 46.
Și hrisovul nostru dela 1746 are o lature
financiară, pe lângă considerentele de morală și etică bisericească; ea e
cuprinsă chiar în încheiere: «așa am găsit cu cale... ca ori la cine den neamul
boeresc sau la mănăstiri vor fi rumâni cu moșiile lor; moșiile să rămâe la
stăpânirea noastră, să le stăpânim cum și până acum. Dar cât pentru capetele
rumânilor fără de moșie care dintre noi va vrea din bunăvoința lui ca să-i
iarte pentru a sa pomenire bine va face; iar de nu va vrea să facă această
facere de bine sufletului său, să aibă a face acei rumâni cum vor putea, și să
dea bani de fiește ce cap câte taleri zeace, și să se răscumpere, și cu voe de
va fi stăpânului său, și fără de voe. Ei să facă bani și să dea la stăpânul
său, și nevrând să-i priimească, va veni de va face jalbă la divan» 47.
E drept însă că în acest caz, răscumpărarea
nu mai e în folosul fiscului, ci constitue o compesanție pentru stăpânul
moșiei, deși trebue să recunoaștem că redactarea însăși a hotărîrii punea
într-o situație morală mai grea, pe acei care n-ar fi consimțit de bună voie și
fără plată la desrobire. Oricât s-ar considera partea ce trebue totdeauna
lăsată formei și figurilor de stil, și s-ar avea în vedere dedesubturile
fiscale ale acestei măsuri, ea apare ca o concesiune necesară păturii de jos a
muncitorilor agricoli, însuflețită de un spirit generos, pe care nu-l întâlnim
la acea dată în multe țări. S-au adăugat de altfel la hrisovul domnesc
întăririle date de Patriarhii ortodocși, Partenie al Ierusalimului și Matei al
Alexandriei, spre a spori și mai mult autoritatea hotărîrii 48.
Tot astfel se poate considera și
desființarea «veciniei» din Moldova, trei ani mai târziu. Și acolo cauza
fundamentală e aceeași: trebuia oprită fuga de bir. Dar la aceasta se adăugau
nenumăratele gâlcevi sau procese, dintre stăpânii de moșii și țărani, în lipsa
unui criteriu bine stabilit, care să recunoască drepturile unora și
îndatoririle celorlalți, în perioada turbure în care Moldova fusese de atâtea
ori teatru de război, și în vecinătatea Poloniei unde legăturile șerbiei se
întăreau, pe măsură ce creșteau rosturile nobilimii în cârmuirea statului,
situația vecinilor se înrăutățise, până a se confunda în unele cazuri cu acea a
robilor, scoși în orice timp la orice fel de muncă. Oamenii aveau însă
conștiință de dreptul lor și nu încetau cu jalbele la divan, pe când boierimea
puternică și numeroasă apăra obiceiul consfințit de trecerea vremii. În acel
conflict Voevodul, înțelegând interesul public, luase partea sătenilor: «și
strângându-se vecinătatea de pretutindeni la domn cu o mare obrăznicie,
înseamnă cronicarul contimporan, căci îi făcuse Constantin Vodă, de nu băgau pe
nimeni în seamă, viind și boierimea de pe afară cei ce aveau vecini...» 49. Împrejurarea
a rămas în amintirea acelor cari l-au cunoscut, căci același cronicar,
oglindind amărăciunea tagmei boierești, scrie cu privire la Domnitor: «ușele
divanului era deschise și multă vorbă cu prostimea avea, cât atâta le dedese
obraz, cât putea nime din boieri ca să zică măcar cât de puțin lucru vre-unui
țăran că îndată sărea la Vodă și pentru un lucru de nimica a unui țăran cât de
prost, făcea pe boier mare mascara și-l închidea» 50.
Totuși această stare de tensiune nu se
putea prelungi și se impunea rezolvirea totală a problemei 51. După precedentul
Țării Românești a fost convocată deci la Iași, în mănăstirea Trei Ierarhi, la 6
Aprilie 1749 (st. v.), Joi a doua săptămână după Paști, la scosul Sfintelor
moaște, o Adunare mai numeroasă decât acea din Muntenia, și mai completă în alcătuirea
ei, deoarece hrisovul amintește pe lângă partea bisericească și boierească «și
altă obște» 52. S-a făcut cu acest prilej «sobor de întrebăciune» asupra
acestor necontenite gâlcevi și pricini, și s-a ajuns la o definiție care de
fapt desființa vecinia, deoarece asimila în totul vecinul și îndatoririle sale
cu acele ale cultivatorilor liberi stabiliți pe moșii 53. Se stabilea astfel că
vecinii nu sunt robi, «fiindcă numai țiganii au acea robie, carii cu femeile și
cu copiii lor slujesc pe toate zilele stăpânilor săi. Iară vecinii numai partea
bărbătească slujesc, scoțând la lucru numai un om dintr-o casă, măcar câți
feciori va avea omul asemine slujesc ca și lăturașii; iară partea femeiască nu
slujește; nici au acea supunere ca robii, că vecin va să zică sătean megiaș
fără de moșie» 54. Se oprea prin urmare vânzarea sau împărțirea lor în
moștenire sau după foi de zestre, cum se făcuse în trecut. Ei nu erau volnici
să se mute, «mergeau cu moșia» 55 dar erau datori proprietarului nou, în caz de
vânzare, «slujba obișnuită», care însă nu trebuia să treacă de «24 de zile de
om într-un an, ori la ce lucru se va pune», și dijma de pe produsele lor.
Boierii urmau să primească un număr de scutelnici, drept compensație. Cu
această hotărîre a Obșteștii Adunări, întărită la 1 Iunie de Domnitor, se
încheia un lung proces de ceartă între stăpânii moșiilor și sătenii așezați pe
ele. E destul să comparăm aceste condiții cu acele din Ardeal, ca să ne dăm
seama de pasul făcut din îndemnul acelui, care impusese și răscumpărarea
rumânilor din Principatul vecin. Astfel, printr-un ciudat fenomen de
reversiune, presiunea fiscală care determinase în secolul al XVI-lea și al
XVII-lea legarea omului de glie și sporul nelimitat de sarcini, ca odinioară la
sfârșitul lumei antice prin asprele legiuri ale colonatului, ajungea acum prin
însuși excesul ei, și spre a opri dispariția elementului contribuabil, la
inițiative de desrobire și de ușurare. Nu numai în Franța deci, s-a dovedit
adevărată definiția lui Marc Bloch, că «mizeria a fost uneori generatoare a
libertății» 56.
Ceea ce sporește însă interesul reformelor,
care poate ar fi avut mai mult răsunet, dacă domnia lui Constantin Mavrocordat
s-ar fi prelungit (ea s-a încheiat de fapt în Moldova la 31 August a aceluiași
an, 1749, iar scurtele sale treceri pe scaunul Țării Românești sau al Moldovei
în cele două decenii următoare, nu i-au mai îngăduit să desvolte programul
său), este data la care s-au produs: ea precedează aprope toate măsurile de
acest gen pe care «secolul Luminilor» le-a introdus în diferitele țări ale
Europei. S-a luat mai de mult obiceiul, după unii autori contemporani nu
întotdeauna favorabili, nici măcar obiectivi 57, să nu se dea inițiativelor lui
Constantin Mavrocordat decât o în semnătate redusă. Chiar într-o lucrare
recentă, de altfel valoroasă, în care epoca lui Tudor Vladimirescu e precedată
de o lungă introducere asupra regimului fanariot, reforma acestui Domnitor nu
află prea mare prețuire: «Constantin Mavrocordat, ni se spune, a desrobit pe
rumâni în 1746 și pe vecini în 1749, dându-le voie să se răscumpere cu zece
taleri de cap (ceea ce e adevărat numai pentru rumâni). El a suprimat apoi scutirea
de dări către Stat de care se bucurau unele sate boerești. Dar obligația pentru
țăranii desrobiți și pentru satele boerești supuse la dajdie de a presta claca
și a da zeciuiala din produsul delniței lor se menține. Emanciparea țăranilor
prin Reforma lui Constantin Mavrocordat nu trebuie deci înțeleasă în sensul de
abolire a drepturilor feudale, pe care i l-a dat Kogălniceanu, ci în acela
literar de desrobire. Ei nu mai puteau fi tratați ca robii țigani, vânduți și
împărțiți ca o marfă, mutați dintr-un loc într-altul și luați cu femeile și
copiii lor la slujbele domestice — ca țiganii. Reforma lui Mavrocordat acordă
țăranilor libertatea lor personală, dar menține servitutea reală» 58.
De sigur, astfel privită, chestiunea pare
redusă la proporții modeste. Dar perspectiva se schimbă, când o considerăm în
lumina evoluției generale a desrobirii țăranilor din Europa. Problema a fost
pusă și soluționată în fapt mult mai de vreme în țările din Apus, unde
prefacerile economice dela sfârșitul Evului Mediu au determinat un proces
natural de înlăturare a servitutii, prin răscumpărare. Șerbia personală a
dispărut din Franța mult înainte de Revoluție, mai puțin prin efectul
Ordonanțelor regale, care am văzut că ascundeau uneori și interese fiscale,
decât prin jocul natural al cererii și ofertei brațelor de muncă, după
pustiirile războiului de o sută de ani și progresele tehnicei agricole din
timpurile moderne. În Anglia de asemenea, după turburările agrare dela 1381,
desființarea șerbiei personale a fost realizată fără alte sguduiri 59. Unde
întâlnim măsuri colective, ca pe teritoriul unora din comunele Italiei de
Mijloc și de Nord — Florența, Bologna, Assisi, Vercelli sau mai târziu în
Piemont și Savoia — ele se întemeiază fie pe cuvântul Scripturii, așa cum a
făcut și Obșteasca Adunare dela 1746, fie pe ideea de libertate a omului
într-un regim de republică populară 60. E de altfel ca racteristic că în
comunele italiene ca și în orașele germane, așezarea țăranului neliber
înlăuntrul cetății îi dă libertatea, după principiul că «aerul orașului îl face
liber» (Stadthift macht frei). În Cantonul Ziirich s-a ridicat dela 1525 șerbia
personală, tot din motive religioase 61.
Dar în tot centrul și Răsăritul Europei,
evoluția a fost deosebită și împrejurările politice și economice au înăsprit
din potrivă legăturile cari apăsau asupra țărănimii, în timp ce ele slăbeau,
sau se desființau chiar, în Apus. Desrobirea a fost aci mult mai târzie. Când
în 1620, regele Cristian al IV-lea al Danemarcei ia inițiativa desrobirii pe
domeniile sale, dieta nobiliară refuză să-i urmeze pilda 62. În veacul al
XVIII-lea, singurele inițiative cari precedează pe acea a domnitorului fanariot
în țările noastre, sunt în anul 1719; atunci, de o parte ducele Leopold al
Lorenei desființează șerbia personală, fără răscumpărare pe domeniile sale, și
cu un preț foarte moderat pe acele ale seniorilor, iar de alta regele Friederic
Wilhelm I al Prusiei hotărește suprimarea ei pe propriile sale moșii, fără însă
a ajunge la rezultate deosebite 63. În toate celelalte țări ale Europei
Centrale și răsăritene, desrobirea — cea personală, necum de servituți feudale,
dijme și clăci, în general — e mai târzie decât în principatele române. Șerbia
personală (Leibeigenschaft) a fost desființată de losif al II-lea tocmai la
1781, după ce urbariile Măriei Tereza îi ușurează sarcinile. În Rusia Țarilor,
tendința era dimpotrivă la întărirea legăturilor de dependință: în 1738 ele se
întind în Ucraina. «Dela 1764, proprietarii folosesc dreptul de a cere pe
vechii lor iobagi, cari fuseseră liberați din serviciul armatei. Ei profită de
faptul că pot alcătui la fiecare recensământ oficial, lista șerbilor lor. Cum
dela 1764, guvernul acordă acestor liste o valoare legală, fără control
prealabil, e de-ajuns ca proprietarul să înscrie pe un om liber, pentru a-l
face iobagul său» 64. «Sufletele» se vindeau cu moșia și se împărțeau cu ea,
dar și deosebit pentru servicii domestice. În «Gazeta din Moscova» se mai putea
ceti la 1801 următorul anunț: «De vânzare, trei vizitii bine dresați și de o
frumoasă corpolență, și două fete, una de 18 și cealaltă de 15 ani, amândouă de
bună aparență și iscusite la lucrul de mână. În aceeași casă, de vânzare doi
coafori: unul de 21 ani știe să cetească, să scrie și să cânte dintr-un
instrument de muzică» 65. Era regimul Țiganilor din țările noastre. Va trebui
să vie la 1857 după războiul Crimeei, hotărîrea liberatoare a lui Alexandru al
II-lea, pentru ca desrobirea să devină lege la 1861. În Prusia, după alte
inițiative ale lui Frideric al II-lea, oarecum contemporane cu cele
mavrocordătești, chestiunea țărănească va trebui să aștepte reformele lui
Stein, la începutul veacului al XlX-lea. Șerbia personală s-a des ființat în
unele state din Germania în timpul perioadei napoleoniene și a fost reintrodusă
în 1815 66. De-abia la 1848 s-a desăvârșit desrobirea în monarhia habsburgică. În
Apus se acordă o deosebită însemnătate reformei realizate în Savoia de Carol
Emanuel al IlI-lea, după alte încercări mai vechi, care precedează Revoluția
franceză; dar decretul său de desrobire prin răscumpărare e din 1762 67. Se
prea poate ca Voivodul român, foarte atent la tot ce se petrecea aiurea, să fi
avut cunoștință la 1746 de reformele încercate în Lorena și în Prusia, cu un
sfert de veac mai de vreme 68, deși nu avem nicio dovadă precisă despre
influența acestor exemple asupra acțiunii sale. Mai de grabă putem crede într-o
înrâurire a spiritului vremii, prin bogatele lui lecturi și contactul cu
străinii întâlniți la Constantinopol, sau în trecere prin Principate și primiți
cu mare alaiu la Curtea domnească. Faptul care rămâne însă, și se cuvine să fie
subliniat, nu e numai prioritatea relativă a acestor reforme sociale din țările
românești, rămase necunoscute manualelor clasice de istorie economică a Europei
în epoca modernă: este durata lor. Dispozițiunile de ordin fiscal, hotărîte cu
cele mai bune intenții, nu s-au putut menține; lăcomia turcească le-a dat
repede peste cap, și reformatorul însuși nu le-a mai respectat în ultimele sale
domnii. Dar îndoita desrobire din Țara Românească și din Moldova a rămas, iar
cuvintele de rumân și vecin au ieșit din limba vorbită. A existat de atunci o
singură mare problemă țărănească, care desigur nu putuse fi rezolvită prin
cărțile Obșteștilor Adunări dela București și Iași de acum două sute de ani,
după cum n-a fost multă vreme, nici în atâtea alte țări ale continentului
nostru. Dar începutul a fost făcut, principiul libertății personale consfințit
prin îndoita autoritate a Bisericii și a Statului, și calea astfel deschisă
spre marile reforme cari, în veacul al XlX-lea și în primele decenii ale
secolului nostru, vor duce la bun sfârșit nu numai desrobirea dar și împroprietărirea
țărănimii românești. Cu acest înțeles, Constantin Mavrocordat a putut fi
denumit cel dintâi «țărănist» 69, și poate nu este exclus, dacă opera sa va
avea odată întregul răsunet pe care credem că îl merită, ca și alte formațiuni
politice să-l revendice printre ascendenții lor. Dar în această concurență
eventuală a posterității, Domnitorul dela 1746 nu mai are niciun fel de
răspundere…”
Sursă selecție: Biblioteca digitală a publicațiilor culturale/ Gheorghe I. Brătianu/
Adunările de stări în Europa și în țările române în Evul Mediu/ subcapitolul II
- ,,Reformele lui Constantin Mavrocordat; rostul lor administrativ și social”
Capturile de ecran din colaj una câte una cu sursele lor și informații conexe, la această legătură.
_______
29 I. Minea, «Reforma» Iui Constantin Vodă
Mavrocordat, Iași 1927.
30 V. în special Despre reforma fiscală a
lui Constantin Vodă Mavrocordat, în Analele Statistice și Economice, No.
5-6,1928 precum și Proprietatea solului în Principatele române până la 1864,
București 1935, p. 213 și urm.; trebue menționată și expunerea lui Al. A. C.
Sturdza, L ’Europe Orientale etle râie historique des Maurocordato, cap. VII și
VIII, pp. 167-221.
31 1. Minea, op. cit., p. 60.
32 Cf. lorga, Gesch. des Rumănischen
Volkes, II, p. 155.
33 I. C. Filitti, Despre reforma fiscală,
p. 3 a extrasului.
34 V. Anexe III.
35 I. Minea, op. cit., p. 61 și urm.
36 IC. Filitti, op. cif.,p. 14. Cf. de
același Administrația centrală a României în Enciclopedia României, 1, p. 276
și Viața politică a Țării Românești și a Moldovei, ibid., pp. 810-811.
37 I. C. Filitti, op. cit., p. 14.
38 Letopisețe2, III, p 203.
38 Condica lui Constantin Mavrocordat,
ibid., p. 281, No. 535.
40 Cf. M. M. Alexandrescu-Dersca, A
proposd’un firmarn du sultan Mustața III. Balcania, VII, 2, 1944, pp. 367-69.
41 lorga, Gesch. des Rumanischen Volkes,
II, p. 167. Știm însă că la 1744 a impus șase sferturi în Muntenia. I. Minea,
op. cit.,p. 116.
42 Magazinul istoric, II, p. 281.
43 Cuvântul e chiar în hrisovul dela 1
Martie 1746.
44 Magazinul istoric, II, p. 282.
45 I. Minea, op. cit., p. 119.
46 Cf. H. See, Esquisse d ’une histoire
dconomique et sociale de la France, Paris 1929, p. 50.
47 Magazinul Ist., II, p. 285.
48 V. Anexe, IX șiX.
49 Cronica atribuită lui Enachi
Kogălniceanu, Letopisețe 2, III, p. 214, Cf. I. Minea, op. cit., p. 128.
50 Letopisețe, ibid., p. 203.
51 încercări parțiale în așezămintele din
1742 și 1743 «pentru oamenii.ee șăd pe moșiile mănăstirești». Cf. R. Rosetti,
Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova, p. 316 și urm.
52 Magazinul Ist., II, p. 289.
53 I. C. Filitti, Proprietatea solului în
Principatele Române, pp. 222-223.
54 Magazinul Ist., II, p. 290.
55 R. Rosetti, Pământul, sătenii și
stăpânii în Moldova, p. 324.
56 M. Bloch, Les caracteres originaux de
l’histoire rurale franțaise, Paris 1931,p. 114.
57 Cf. I. Minea, op. cit., p. 4 și urm.:
mai ales cartea generalului rus De Bauer, Mămoires historiques et găographiques
sur Ia Valachie.
58 A. Oțetea, Tudor Vladimirescu și
mișcarea eteristă în țările românești, Balcania, IV, 1941, p. 34.
59 Cf. P. Vaccari, La affrancazioni
collettive dei servi della gleba, Milano 1939, pp. 9-10.
60 Ibid., p. 23. Cf. p. 47, Statutul din
Bologna din 1257: qoud omnes habitantes et qui deinceps habitabunt in civitate
Bononie vel districtu pro liberis et ingenuis habeantur et teneantur...
61 H.Sieveking, Wirtschaftsgeschichte,
Berlin 1935, p. 137.
62 J. Pirenne, Les grands courants de
l’histoire universelle, II, p. 625.
63 Sieveking, p. 138; H .S ee, Esquisse
d'une histoire du rdgime agraire en Europe aux XVHI-e et XlX-e siicles, Paris
1921 ,pp. 189-190. V. și I.C. Filitti, Proprietatea solului în Principatele
Române, p. 215, n. 1.
64 M. Kizevetter în Histoire de Russie, II,
p. 505.
65 H. S6e, op. cit.,p. 184, după D.
Mackenzie Wallace, Russia (trad. franc. Bellanger, I,p. 149).
66 H. Sieveking, op. cit., p. 137: Hanovra
și Hesa. 67 H. Săe, ibid., p. 193.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu