român, care a sfîrşit ca un suprem final de madrigal.
Şoseaua urcă spre Voineasa şi Lotrul curge spre Brezoi.
Timpul singur parcă stă pe loc...
În satul Mălaia, un izvor cu apă de băut îşi dă duhul pe o ţeavă de alamă, chiar în marginea şoselei. Pe soclul de piatră al fîntînei, o lungă inscripţie comemorativă sfidează cu literele ei latine şi strîmbe eternitatea. Soldaţii unui reghiment de vînători au trecut cîndva pe aici. Vînătorii noştri sînt descendenţii legionarilor romani.
Pe şoseaua de pe marginea Lotrului trec însă tot felul de oameni. Vara mai ales, se întîmplă să treacă chiar şi cîte un bucureştean, pentru care, tot restul anului, opera lui Dumnezeu se reduce numai la opera generalului Kiseleff.
De data asta, în faţa fîntînii au stopat două automobile cu o duzină de pachete omeneşti, înfăşurate în stofe cadrilate şi mascate de ochelari cu sticle fumurii.
După glas, sînt femei şi bărbaţi fără vîrstă şi fără grija zilei de mîine.În faţa fîntînii, însă, cele două sexe nu au decît o singură mare curiozitate :
— Ce este aici?... Mormîntul unui erou?...
Pachetele omeneşti încep să se mişte, parcă la comandă, pe resorturile lor uniforme. Unul singur face excepţie. Se coboară din automobil, ia contact cu pămîntul şi răspunde :
— Aşi!... De unde?... Nu-i decît fantezia unui colonel războinic, în timp de pace.
Celelalte se mărginesc să se agite pe loc, umflîndu-şi personalitatea comună, ca o colecţie de articole de cauciuc în vitrina unei drogherii. Ochelarii cu sticle fumurii dispar ca nişte biblice frunze de viţă şi sexul pachetelor omeneşti începe să se identifice la lumina zilei, ca invitaţii unui bal mascat, după miezul nopţii.
Femeile sînt tunse. Bărbaţii sînt raşi.
Femeile ţipă în cor, ca în tragediile antice:
— Apă rece !... Daţi-mi să beau că mi-e sete !...
— Si mie !...
— Şi mie !...
— Si mie !...
Ciudat lucru !... La ţară mai ales, un izvor cu apă rece te dă totdeauna cu cîţiva ani înapoi. În mijlocul naturii, cel mai cinic orăşean pare un biet romantic întîrziat. Poezia naturii, veşnic vie, răzbună totdeauna poeziile noastre defuncte.
De pe malul Lotrului, un cîrd de gîşte intervine discret şi solemn.
— Ssssî ! Tăcere că nu se mai aude susurul apei !...
Şi gîştele aveau dreptate... Zgomotul motoarelor înăbuşea bucuria sonoră a sentimentului matern, cu care apa Lotrului purta pe braţe la vale, butucii de brad, ca pe nişte copii de ţîţă.
Femeile, însă, nu cunosc limbajul gîştelor cu care înţelepciunea poporului anonim le aseamănă şi, adeseori, le confundă chiar.
Şi femeile continuă să ţipe în cor, ca în operele vieneze.
— Apă... apă... apă...
Toată lumea vrea să bea apă. În cele două automobile însă, nu se găseşte nici un pahar. Colonelul de vînători înzestrase fîntîna numai cu literele latine şi strîmbe ale unei inscripţii inutile. Ulcica strămoşească însă fusese uitată.
*
Tînărul, care s-a postat în faţa fîntînii ca un zeu tutelar, explică celor din automobil cum se poate bea apă fără pahar. Se îndoaie cu graţia mecanică a unui profesor de gimnastică suedeză, îşi propteşte palmele pe soclul de piatră şi îşi lipeşte buzele pe şipotul fîntînii, în aşa fel, că de data asta izvorul de apă rece îşi dă duhul pe ţeava de alamă, direct în gura lui.
Femeile protestează. Bărbaţii aplaudă.
— Huo ! Huo !... Huideo !...
— Bravo Janot !... Bravo !...
— Să-ţi fie ruşine espece de mauvais sujet.
— Ave Cesar, Heliogabal !...
Gîrîitul palmipedelor nu se mai aude. Ca să evite o nouă întîlnire cu excursioniştii care merg pe Lotru în sus, gîştele s-au resemnat şi au pornit-o discret şi solemn, pe Lotru în jos.
Janot, însă, parcă nu vede şi nu aude nimic. Niciodată nu s-a simţit mai bine şi mai absent ca în compania acestor femei frumoase şi prieteni milionari. Protestele nu-l intimidează şi aplauzele nu-l măgulesc. Amîndouă îl amuză deopotrivă, îl imaterializează, îl spiritualizează... Un gest firesc nu poate fi un gest obscen...
Bea deci pînă se satură, apoi se ridică, îşi şterge buzele cu batista şi, cîteva clipe, rămîne nemişcat ca un cîine de vînătoare la pîndă.
În golul unui „0“ latin, a descoperit o nouă inscripţie, probabil tot comemorativă, dar de o dată mai recentă şi, mai ales, fără pretenţia absurdă de a sfida eternitatea.
Un creion chimic a lăsat pe soclul de piatră al fîntînii urma unei cruci, formată din următoarele litere:
A
A D A
R
I
A
M A N T U
Femeile din automobile continuă să se agite. De data asta insă, nu mai vor să bea apă. Femeilor le este sete acum de altceva. De spaţiu... Vor să pornească mai departe. Janot însă ie întîrzie plecarea. Femeile sînt totdeauna grăbite. Se aseamănă cu apele curgătoare. Gerul iernii nu le imobilizează decît suprafaţa. Pe dedesubt însă, ele continuă să curgă la fel şi veşnic la vale.
Numai că de data asta, Lotrul curge spre Brezoi şi femeile se grăbesc să urce cu şoseaua pînă la Voineasa.
— Plecăm !... Plecăm !...
— N-auzi, Janot ?... Hai că plecăm...
— Janot, nu face pe imbecilul.
Janot însă face pe Champollion. Descifrează inscripţia cu creion chimic, pentru care, bine înţeles, nu are nevoie nici de atîta ştiinţă, nici de atîta trudă. Egiptologului roman i-a fost de-ajuns o simplă aruncătură de ochi. Un nume de familie: MANTU şi două nume de botez: ADA şi ADRIAN.
Primul automobil a pornit.
*
Locul lui Janot este în al doilea automobil, lîngă şofer. Deşi om de lume, Janot are totuşi, un mare defect. Excursiile cu automobilul îl depărtează fără voie de codul manierelor elegante şi-l apropie ostentativ de femeia lîngă care se găseşte. Ca să-şi poală păstra, dar, reputaţia de om bine crescut, Janot stă totdeauna lîngă şofer.
În spatele lui, pe strapontine, stau Dodel şi Acla, iar în fund, Fioricel si Marilena.
Janot este avocat cu procese puţine, dar cu prieteni mulţi, şi, în majoritate, foarte bogaţi. Janot este animatorul existenţelor monotone. Dodel este directorul unei bănci pe acţiuni din care trei sferturi sînt proprietatea lui, Marilena este ingenua la un teatru particular, Floricel, dactilografă suprabugetară la Senat şi Ada, amanta lui Dodel şi amorul candid al lui Janot.
Al doilea automobil a plecat şi el.
*
Janot nu vrea să spună pentru ce a întîrziat. Secret profesional. Janot s-a trezit, fără să vrea, duhovnicul onorific al mai tuturor prietenilor săi. La Călimăneşti, insă, secretele mari nu se destăinuiesc decît noaptea pe lună, în Ostrov. Uzina electrică nu luminează decît faptele diverse, care nu mai sînt la ordinea zilei. Tăcerea lui Janot, însă, începe să enerveze, mai ales femeile. Dodel se mulţumeşte să-l găsească numai ridicol şi atîta tot.
O serie de ghionturi şi un precipitat de fraze scurte, dar elocvente, îi frămîntă spinarea şi urechile, ca roţile automobilului ce urcă spre Voineasa, împrăştiind pietrişul proaspăt de pe şosea.
Janot, însă, continuă să tacă pînă ce dispoziţia celor din automobil începe să se schimbe o dată cu peisajul defileului. Apa Lotrului este cînd albă ca şoseaua, cînd albastră ca cerul, cînd verde ca brazii. Numai şoseaua se încolăceşte pe sub munţi, aceiaşi, ca un guler scrobit pe sub o bărbie păroasă.
*
Adrian Mantu trecea drept cel mai echilibrat exemplar din generaţia tinerilor care promit. Fără să-i fi fost prieten propriu zis, Janot îl cunoscuse şi-l apreciase. Adevăraţii lui prieteni însă îl uitaseră. Amintirea lui nu-i mai interesa. Adrian Mantu le făcuse ofensa de a se sinucide fără să le destăinuiască motivul. Opinia publică se schimbase mai repede ca vîntul în largul mării. De data asta, toată lumea căzuse de acord că Adrian Mantu trebuie să fi fost nebun. Grotescul sinuciderii lui holbase numai cîteva sute de perechi de ochi şi clătinase pentru o clipă numai, două, trei raţiuni mai de elită. O dată cu dispariţia lui Adrian Mantu, dispăruse aproape complet şi încrederea fermă în generaţia tinerilor care promit. Generaţia nevropaţilor de după război fusese condamnată aproape în unanimitate şi în mod definitiv. Excepţie făcea un singur om, un biet avocat, care, în lipsă de alte procese mai rentabile, se încăpăţînase să pledeze singur în acest proces pierdut. Pentru Janot, sinuciderea lui Adrian Mantu, oricare ar fi fost motivul ei, caracteriza tocmai pe omul cuminte, care de teamă să nu înebunească, se hotărăşte mai bine să moară.
Şi totuşi, Adrian Mantu murise ca un adevărat nebun.
Într-o dimineaţă de iarnă, lăptăresele de ia Băneasa descoperiseră pe şoseaua Kiseleff, spînzuraţi de aceeaşi cracă a unui copac, un om şi o gîscă. Omul era Adrian Mantu; gîsca era o gîscă adevărată, nu un gîscan.
Şoseaua urcă mereu. Satul Voineasa pare o plăsmuire din basme. Cu cît te apropii de el, cu atît mai mult se depărtează parcă.
Tovarăşii lui Janot încep să se plictisească. Femeile cască. Din cînd în cînd, din automobil porneşte cîte un „Ah“ scurt şi nervos, urmat imediat de un alt „Aaa !“... prelung şi leneş ca un final de romanţă sentimentală. Şi atîta tot. Toată lumea tace. Janot singur vorbeşte cu el însuşi.
Pe acelaşi drum pe unde Janot trece acum în tovărăşia acestor femei frumoase, dintre care, întîmplător, una se numeşte Ada, Adrian Mantu trecuse şi el cîndva în compania unor femei, la fel poate. Lucru ciudat însă, pe una din ele o chema tot Ada. Adrian Mantu probabil citise şi el, împreună cu ea, inscripţia comemorativă a colonelului de vînători şi, în amintirea acestei zile mari, numele celor doi amanţi se strecurase timid în golul unui „O" latin, ca o cruce creştină într-o peşteră păgînă. Iluzia este cel mai bun şi mai ieftin medicament. Ea vindecă toate bolile şi mai ales pe cele ereditare, de care nu-i chip să scapi niciodată. Dovadă, legătura solemnă pe care, adeseaori, dragostea crede că o poate încheia cu eternitatea.
Dragostea lor insă n-a ţinut nici cît urmele unui creion chimic pe soclul de piatră al unei fîntîni. Adrian Mantu nu mai există decît în amintirea şubredă a celor cîţiva prieteni şi cunoscuţi. Cît despre Ada, nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu bănuieşte de existenţa ei, deşi numele ei se leagă încă şi azi în secret de amintirea lui Adrian Mantu.
*
Automobilele au ajuns la Voineasa.
Un pod peste Lotru, apoi o bucată de şosea mai largă, alt pod peste Lotru şi turla bisericii din deal fac semn excursioniştilor să se oprească. Şoseaua nu mai merge înainte.
În cerdacul prăvăliei domnului Turturea, se serveşte după pofta inimii păstrăvi proaspeţi, brînză de burduf, rahat, dulceaţă, ciocolată, cafea, bere, vin, ţuică şi... apă rece.
Apa Lotrului spală marginea şoselei şi penele albe ale unui cîrd dc gîşte, care privesc cu aceeaşi neîncredere pe toţi oamenii străini de sat. Se pare că toate gîştele de pe valea Lotrului au acelaşi euvînt de ordine.
În schimb, însă, domnul Turturea este mai serviabil decît patronul unui local dc noapte din Bucureşti. La un semn al său, lăutarii satului iau poziţie în faţa prăvăliei şi după Guerile de loup urmează Sous Ies ponts de Paris. În cerdac, feţele de masă flutură albe ca şi penele gîştelor ce se scaldă în Lotru. Ţuica tradiţională soseşte şi ea în „ciocanele” speciale cu gîturile lungi ca nişte eprubete pentru analiza sîngelui şi o veselie spontană se revarsă zgomotos ca uralele cu care se salută o victorie. Obiectul expediţiunii fusese atins.
Adevărata victorie, însă, o repurtase Janot singur. Afară de el, nimeni altul nu observase clipa în care Ada, palidă ca o moartă, schimbase în grabă cîteva cuvinte cu domnul Turturea.
În timpul mesei, Janot îşi face de lucru prin prăvălie şiintră în vorbă cu d-l Turturea după ce, mai întîi, îi admiră marfa şi „Calendarul partidului liberal” ţintuit în tejghea.
— Cunoşti pe doamna ?
— Cum nu? De-acum un an. A fost pe-aici cu un domn.
— Şi ce-i spuseşi adineauri?
— O întrebai de gîscă.
Janot tresare. După gîştele capitoline, o gîscă anonimă de pe valea Lotrului reclama cinstea să fie trecută şi ea printre personajele istorice.
— Care gîscă, bre omule ?
— Apoi să vă spună dumneaei, că ştie mai bine ca mine. Eu le-am vândut-o, mai mult așa, să-i fac plăcere domnului de-acum un an, că tare mai era amărît săracul !
Amintirile domnului Turturea parcă sînt nişte documente vechi, din arhivele Academiei, pe care Janot începe să le citească printre rînduri.
— Nu te. supăra, dar spune-mi şi mie, pentru ce zici că era amărît ...
— Apoi dv. nu ştiţi de ce e amărît bărbatul? Din cauza femeii. Cînd s-au aşezat la masă, ţi-era mai mare dragul să-i priveşti cum se giugiulesc... De cîte ori îi lăsam singuri, se întindeau amîndoi peste masă şi se sărutau, de parcă a lor era lumea toata. Pînă la cafea, însă, se şi stricase căruţa... Bag seama, că-şi vîrîse dracul coada.
Apoi, după o clipă.
— Dar domnul de-acum un an unde-o fi?
Janot respiră discret ca şi cum s-ar fi jenat să destăinuiască
secretul.
— La Bellu!
Domnul Turturea însă nu cunoştea nomenclatura capitalei.
— Au divorţat. Ori nu erau căsătoriţi?...
— Aşa şi-aşa !
— Nu vă spuneam eu ? Aşa e tineretul. S-aprinde repede şi
se stinge curînd.
De data asta, Janot îl aprobă cu un oftat sonor, apoi îl bate prieteneşte cu palma pe umăr şi-l întreabă pe şoptite la ureche.
— Dar cu gîsca?... Ia spune, ce-a fost ?...
Domnul Turturea se scarpină pe sub guşa nerasă şi dă din cap ca şi cum ar vrea să spună că n-a fost cine ştie ce mare lucru. Janot însă insistă.
— Cînd am văzut că începe gîlceava, m-am dat deoparte şi am tras cu urechea... Şi ce-am auzit !... Doamne ! Doamne !... Dar dv. ştiţi ce-or fi făcut cu gîsca?
— Au mîncat-o pe varză călită la Crăciun...
Domnul Turturea rîde cu poftă şi înghite în sec.
— Apoi trebuie să fi fost bună... Că le-o alesesem pe cinste.. P-a mai grasă şi mai albă... Nici nu mai am anul ăsta, aşa gîşte frumoase...
— Şi-ai vîndut-o scump ?
— Aşi... De unde ?... Le-am dat-o' mai mult aşa, că mi-a plăcut gluma care o făcuse cu coniţa... O certa că n-are minte nici cît o gîscă... Şi la plecare mi-a spus aşa: vinde-mi şi mie o gîscă, domnule Turturea, că gîştele dumitale sînt mai de treabă ca femeile de la Bucureşti... Barim cu atîta să mă aleg şi eu din excursia asta... Că gîsca, dacă-i dai să mănînce, te iubeşte mai mult decît femeia pentru care te sacrifici...
Retraşi într-un colţ al cerdacului, Janot şi Ada vorbesc încet, aproape fără să se privească. Dodel nu este gelos. Ceilalţi nu sînt curioşi.
— Adrian Mantu te-a iubit mult?
Janot nu vrea să spună pentru ce a întîrziat. Secret profesional. Janot s-a trezit, fără să vrea, duhovnicul onorific al mai tuturor prietenilor săi. La Călimăneşti, insă, secretele mari nu se destăinuiesc decît noaptea pe lună, în Ostrov. Uzina electrică nu luminează decît faptele diverse, care nu mai sînt la ordinea zilei. Tăcerea lui Janot, însă, începe să enerveze, mai ales femeile. Dodel se mulţumeşte să-l găsească numai ridicol şi atîta tot.
O serie de ghionturi şi un precipitat de fraze scurte, dar elocvente, îi frămîntă spinarea şi urechile, ca roţile automobilului ce urcă spre Voineasa, împrăştiind pietrişul proaspăt de pe şosea.
Janot, însă, continuă să tacă pînă ce dispoziţia celor din automobil începe să se schimbe o dată cu peisajul defileului. Apa Lotrului este cînd albă ca şoseaua, cînd albastră ca cerul, cînd verde ca brazii. Numai şoseaua se încolăceşte pe sub munţi, aceiaşi, ca un guler scrobit pe sub o bărbie păroasă.
*
Adrian Mantu trecea drept cel mai echilibrat exemplar din generaţia tinerilor care promit. Fără să-i fi fost prieten propriu zis, Janot îl cunoscuse şi-l apreciase. Adevăraţii lui prieteni însă îl uitaseră. Amintirea lui nu-i mai interesa. Adrian Mantu le făcuse ofensa de a se sinucide fără să le destăinuiască motivul. Opinia publică se schimbase mai repede ca vîntul în largul mării. De data asta, toată lumea căzuse de acord că Adrian Mantu trebuie să fi fost nebun. Grotescul sinuciderii lui holbase numai cîteva sute de perechi de ochi şi clătinase pentru o clipă numai, două, trei raţiuni mai de elită. O dată cu dispariţia lui Adrian Mantu, dispăruse aproape complet şi încrederea fermă în generaţia tinerilor care promit. Generaţia nevropaţilor de după război fusese condamnată aproape în unanimitate şi în mod definitiv. Excepţie făcea un singur om, un biet avocat, care, în lipsă de alte procese mai rentabile, se încăpăţînase să pledeze singur în acest proces pierdut. Pentru Janot, sinuciderea lui Adrian Mantu, oricare ar fi fost motivul ei, caracteriza tocmai pe omul cuminte, care de teamă să nu înebunească, se hotărăşte mai bine să moară.
Şi totuşi, Adrian Mantu murise ca un adevărat nebun.
Într-o dimineaţă de iarnă, lăptăresele de ia Băneasa descoperiseră pe şoseaua Kiseleff, spînzuraţi de aceeaşi cracă a unui copac, un om şi o gîscă. Omul era Adrian Mantu; gîsca era o gîscă adevărată, nu un gîscan.
Şoseaua urcă mereu. Satul Voineasa pare o plăsmuire din basme. Cu cît te apropii de el, cu atît mai mult se depărtează parcă.
Tovarăşii lui Janot încep să se plictisească. Femeile cască. Din cînd în cînd, din automobil porneşte cîte un „Ah“ scurt şi nervos, urmat imediat de un alt „Aaa !“... prelung şi leneş ca un final de romanţă sentimentală. Şi atîta tot. Toată lumea tace. Janot singur vorbeşte cu el însuşi.
Pe acelaşi drum pe unde Janot trece acum în tovărăşia acestor femei frumoase, dintre care, întîmplător, una se numeşte Ada, Adrian Mantu trecuse şi el cîndva în compania unor femei, la fel poate. Lucru ciudat însă, pe una din ele o chema tot Ada. Adrian Mantu probabil citise şi el, împreună cu ea, inscripţia comemorativă a colonelului de vînători şi, în amintirea acestei zile mari, numele celor doi amanţi se strecurase timid în golul unui „O" latin, ca o cruce creştină într-o peşteră păgînă. Iluzia este cel mai bun şi mai ieftin medicament. Ea vindecă toate bolile şi mai ales pe cele ereditare, de care nu-i chip să scapi niciodată. Dovadă, legătura solemnă pe care, adeseaori, dragostea crede că o poate încheia cu eternitatea.
Dragostea lor insă n-a ţinut nici cît urmele unui creion chimic pe soclul de piatră al unei fîntîni. Adrian Mantu nu mai există decît în amintirea şubredă a celor cîţiva prieteni şi cunoscuţi. Cît despre Ada, nimeni nu ştie nimic. Nimeni nu bănuieşte de existenţa ei, deşi numele ei se leagă încă şi azi în secret de amintirea lui Adrian Mantu.
*
Automobilele au ajuns la Voineasa.
Un pod peste Lotru, apoi o bucată de şosea mai largă, alt pod peste Lotru şi turla bisericii din deal fac semn excursioniştilor să se oprească. Şoseaua nu mai merge înainte.
În cerdacul prăvăliei domnului Turturea, se serveşte după pofta inimii păstrăvi proaspeţi, brînză de burduf, rahat, dulceaţă, ciocolată, cafea, bere, vin, ţuică şi... apă rece.
Apa Lotrului spală marginea şoselei şi penele albe ale unui cîrd dc gîşte, care privesc cu aceeaşi neîncredere pe toţi oamenii străini de sat. Se pare că toate gîştele de pe valea Lotrului au acelaşi euvînt de ordine.
În schimb, însă, domnul Turturea este mai serviabil decît patronul unui local dc noapte din Bucureşti. La un semn al său, lăutarii satului iau poziţie în faţa prăvăliei şi după Guerile de loup urmează Sous Ies ponts de Paris. În cerdac, feţele de masă flutură albe ca şi penele gîştelor ce se scaldă în Lotru. Ţuica tradiţională soseşte şi ea în „ciocanele” speciale cu gîturile lungi ca nişte eprubete pentru analiza sîngelui şi o veselie spontană se revarsă zgomotos ca uralele cu care se salută o victorie. Obiectul expediţiunii fusese atins.
Adevărata victorie, însă, o repurtase Janot singur. Afară de el, nimeni altul nu observase clipa în care Ada, palidă ca o moartă, schimbase în grabă cîteva cuvinte cu domnul Turturea.
În timpul mesei, Janot îşi face de lucru prin prăvălie şiintră în vorbă cu d-l Turturea după ce, mai întîi, îi admiră marfa şi „Calendarul partidului liberal” ţintuit în tejghea.
— Cunoşti pe doamna ?
— Cum nu? De-acum un an. A fost pe-aici cu un domn.
— Şi ce-i spuseşi adineauri?
— O întrebai de gîscă.
Janot tresare. După gîştele capitoline, o gîscă anonimă de pe valea Lotrului reclama cinstea să fie trecută şi ea printre personajele istorice.
— Care gîscă, bre omule ?
— Apoi să vă spună dumneaei, că ştie mai bine ca mine. Eu le-am vândut-o, mai mult așa, să-i fac plăcere domnului de-acum un an, că tare mai era amărît săracul !
Amintirile domnului Turturea parcă sînt nişte documente vechi, din arhivele Academiei, pe care Janot începe să le citească printre rînduri.
— Nu te. supăra, dar spune-mi şi mie, pentru ce zici că era amărît ...
— Apoi dv. nu ştiţi de ce e amărît bărbatul? Din cauza femeii. Cînd s-au aşezat la masă, ţi-era mai mare dragul să-i priveşti cum se giugiulesc... De cîte ori îi lăsam singuri, se întindeau amîndoi peste masă şi se sărutau, de parcă a lor era lumea toata. Pînă la cafea, însă, se şi stricase căruţa... Bag seama, că-şi vîrîse dracul coada.
Apoi, după o clipă.
— Dar domnul de-acum un an unde-o fi?
Janot respiră discret ca şi cum s-ar fi jenat să destăinuiască
secretul.
— La Bellu!
Domnul Turturea însă nu cunoştea nomenclatura capitalei.
— Au divorţat. Ori nu erau căsătoriţi?...
— Aşa şi-aşa !
— Nu vă spuneam eu ? Aşa e tineretul. S-aprinde repede şi
se stinge curînd.
De data asta, Janot îl aprobă cu un oftat sonor, apoi îl bate prieteneşte cu palma pe umăr şi-l întreabă pe şoptite la ureche.
— Dar cu gîsca?... Ia spune, ce-a fost ?...
Domnul Turturea se scarpină pe sub guşa nerasă şi dă din cap ca şi cum ar vrea să spună că n-a fost cine ştie ce mare lucru. Janot însă insistă.
— Cînd am văzut că începe gîlceava, m-am dat deoparte şi am tras cu urechea... Şi ce-am auzit !... Doamne ! Doamne !... Dar dv. ştiţi ce-or fi făcut cu gîsca?
— Au mîncat-o pe varză călită la Crăciun...
Domnul Turturea rîde cu poftă şi înghite în sec.
— Apoi trebuie să fi fost bună... Că le-o alesesem pe cinste.. P-a mai grasă şi mai albă... Nici nu mai am anul ăsta, aşa gîşte frumoase...
— Şi-ai vîndut-o scump ?
— Aşi... De unde ?... Le-am dat-o' mai mult aşa, că mi-a plăcut gluma care o făcuse cu coniţa... O certa că n-are minte nici cît o gîscă... Şi la plecare mi-a spus aşa: vinde-mi şi mie o gîscă, domnule Turturea, că gîştele dumitale sînt mai de treabă ca femeile de la Bucureşti... Barim cu atîta să mă aleg şi eu din excursia asta... Că gîsca, dacă-i dai să mănînce, te iubeşte mai mult decît femeia pentru care te sacrifici...
Retraşi într-un colţ al cerdacului, Janot şi Ada vorbesc încet, aproape fără să se privească. Dodel nu este gelos. Ceilalţi nu sînt curioşi.
— Adrian Mantu te-a iubit mult?
— Pe mine ?... Eşti nebun... Nici nu l-am cunoscut...
Janot însă continuă, ca şi cum Ada i-ar fi făcut destăinuiri complecte.
— Păcat ! Trebuia să-l iubeşti şi tu... Măcar atît... Să nu-l fi lăsat să se omoare... Pe tine nu te mustră conştiinţa ?... Nu-ţi dai seama că tu l-ai omorît ?...
Ada mestecă în gură răspunsul pe care îl înghite fără să poată articula un singur cuvînt. Janot l-a ghicit însă şi continuă.
— De ce nu spui adevărul? E o cinste mare să fi fost iubită de Mantu. De ce nu vrei să se ştie ce-a fost între voi ? ...De ce te fereşti ? De Dodel ? Nu-ţi fie teamă... Dodel nu te lasă.. Nu te iubeşte, dar te-a înglobat şi pe tine la capitolul profit şi pierdere... Şi, cînd nu va mai avea ce pierde, n-are să se omoare... Bancherii nu se sinucid... Adrian Mantu s-a sinucis fiindcă nu era bancher... Bancherii fug peste graniţă sau intră in puşcărie... Dodel al citelea o să fie? Ia spune, cîţi amanţi ai ruinat pînă azi ?... Probabil că Mantu n-avea destui bani... Nu-ţi putea da, atît cît iţi trebuie ţie...
Ochii Adei încep să lăcrămeze. Janot schimbă vorba.
— Ţine-ţi firea, Ada... Nu-i frumos să te vadă lumea plingînd... Gîştele nu plîng niciodată... în clipa cînd vei începe să plîngi cu adevărat, n-ai să mai fii Ada de azi... Pînă atunci însă, mai e vreme... Zece, doisprezece ani... Ai timp destul să mai faci şi pe alţii să plîngă pentru tine... Citeodată e bun şi plînsul la ceva... Vindecă... Nu mai lăsa însă pe nimeni să moară pentru tine... Dragostea trebuie să conserve speţa omenească, nu s-o distrugă... Şi să ştii lucrul ăsta de la mine... Mantu, care s-a omorît pentru tine, a fost mai cuminte ca Dodel care-ţi dă cîteva zeci de mii de lei pe lună... Dragostea femeii nu se cumpără ca un obiect de preţ... Se soarbe gratuit ca apa rece a unui izvor de munte sau ca adierea unui vînt de primăvară...
*
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Mălaia. În al doilea automobil, Janot stă tot lîngă şofer. Pe strapontine însă, de data asta, stau Marilena şi Floricel, iar în fund Dodel şi Ada, care pretinde că este bolnavă.
Soarele a dispărut în dosul munţilor. Apropierea nopţii începe să unifice, cu încetul, formele şi culorile, pe care sticla fumurie a ochelarilor le falsificase tot restul zilei. În defileu a început să se întunece. Ultimele rezerve de lumină s-au concentrat parcă pe inscripţiile comemorative de pe soclul fîntînii din satul Mălaia.
Stop.
De data asta, însă, din automobile mai coboară împreună cu Janot şi Ada. O compresă cu apă rece pe frunte nu strică. Apa de izvor goneşte durerea de cap. Adevăratul motiv, însă, este altul.
Ada nu mai poate minţi. Amintirea lui Adrian Mantu o face să tremure ca şi cum s-ar fi aruncat goală în apa Lotrului. Ada îşi dă seama în fine, că ceea ce a trăit odată în noi nu poate muri pentru totdeauna, decît o dată cu noi... Ceea ce o doare cu adevărat în clipa aceasta nu este capul, ci sufletul...
Janot îi face semn să se apropie de fîntînă.
În golul unui „0“ latin, Ada îşi citeşte parcă sentinţa de moarte. Crucea formată din numele ei şi-al amantului sinucis s-a transformat într-un rînjet obraznic de craniu omenesc. E voluptatea postumă cu care Adrian Mantu sfidează eternitatea.
Ada îşi udă batista în apă, dar n-o duce la frunte. Se apleacă spre soclul fîntînii şi freacă repede urmele creionului chimic, pînă ce golul literei latine devine o pată violetă. Rupse apoi batista în fîşii subţiri şi le aruncă în şanţul şoselei, pe care cîrdul de gîşte îl păzeşte de la distanţă.
Automobilele au pornit din nou.
În urma lor, o gîscă albă flutura în cioc o fîşie din batista Adei. E ultima salutare a surorilor care poate n-au să se mai vadă.
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Brezoi...
Ada singură urcă spre Cîmpiile Elizee...»
Sursa: Ion Minulescu/ ,,Apa, gîsca și femeia”/ în vol. ,,Cetiți-le noaptea”, Editura Porto-Franco, Galați, 1991.
Janot însă continuă, ca şi cum Ada i-ar fi făcut destăinuiri complecte.
— Păcat ! Trebuia să-l iubeşti şi tu... Măcar atît... Să nu-l fi lăsat să se omoare... Pe tine nu te mustră conştiinţa ?... Nu-ţi dai seama că tu l-ai omorît ?...
Ada mestecă în gură răspunsul pe care îl înghite fără să poată articula un singur cuvînt. Janot l-a ghicit însă şi continuă.
— De ce nu spui adevărul? E o cinste mare să fi fost iubită de Mantu. De ce nu vrei să se ştie ce-a fost între voi ? ...De ce te fereşti ? De Dodel ? Nu-ţi fie teamă... Dodel nu te lasă.. Nu te iubeşte, dar te-a înglobat şi pe tine la capitolul profit şi pierdere... Şi, cînd nu va mai avea ce pierde, n-are să se omoare... Bancherii nu se sinucid... Adrian Mantu s-a sinucis fiindcă nu era bancher... Bancherii fug peste graniţă sau intră in puşcărie... Dodel al citelea o să fie? Ia spune, cîţi amanţi ai ruinat pînă azi ?... Probabil că Mantu n-avea destui bani... Nu-ţi putea da, atît cît iţi trebuie ţie...
Ochii Adei încep să lăcrămeze. Janot schimbă vorba.
— Ţine-ţi firea, Ada... Nu-i frumos să te vadă lumea plingînd... Gîştele nu plîng niciodată... în clipa cînd vei începe să plîngi cu adevărat, n-ai să mai fii Ada de azi... Pînă atunci însă, mai e vreme... Zece, doisprezece ani... Ai timp destul să mai faci şi pe alţii să plîngă pentru tine... Citeodată e bun şi plînsul la ceva... Vindecă... Nu mai lăsa însă pe nimeni să moară pentru tine... Dragostea trebuie să conserve speţa omenească, nu s-o distrugă... Şi să ştii lucrul ăsta de la mine... Mantu, care s-a omorît pentru tine, a fost mai cuminte ca Dodel care-ţi dă cîteva zeci de mii de lei pe lună... Dragostea femeii nu se cumpără ca un obiect de preţ... Se soarbe gratuit ca apa rece a unui izvor de munte sau ca adierea unui vînt de primăvară...
*
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Mălaia. În al doilea automobil, Janot stă tot lîngă şofer. Pe strapontine însă, de data asta, stau Marilena şi Floricel, iar în fund Dodel şi Ada, care pretinde că este bolnavă.
Soarele a dispărut în dosul munţilor. Apropierea nopţii începe să unifice, cu încetul, formele şi culorile, pe care sticla fumurie a ochelarilor le falsificase tot restul zilei. În defileu a început să se întunece. Ultimele rezerve de lumină s-au concentrat parcă pe inscripţiile comemorative de pe soclul fîntînii din satul Mălaia.
Stop.
De data asta, însă, din automobile mai coboară împreună cu Janot şi Ada. O compresă cu apă rece pe frunte nu strică. Apa de izvor goneşte durerea de cap. Adevăratul motiv, însă, este altul.
Ada nu mai poate minţi. Amintirea lui Adrian Mantu o face să tremure ca şi cum s-ar fi aruncat goală în apa Lotrului. Ada îşi dă seama în fine, că ceea ce a trăit odată în noi nu poate muri pentru totdeauna, decît o dată cu noi... Ceea ce o doare cu adevărat în clipa aceasta nu este capul, ci sufletul...
Janot îi face semn să se apropie de fîntînă.
În golul unui „0“ latin, Ada îşi citeşte parcă sentinţa de moarte. Crucea formată din numele ei şi-al amantului sinucis s-a transformat într-un rînjet obraznic de craniu omenesc. E voluptatea postumă cu care Adrian Mantu sfidează eternitatea.
Ada îşi udă batista în apă, dar n-o duce la frunte. Se apleacă spre soclul fîntînii şi freacă repede urmele creionului chimic, pînă ce golul literei latine devine o pată violetă. Rupse apoi batista în fîşii subţiri şi le aruncă în şanţul şoselei, pe care cîrdul de gîşte îl păzeşte de la distanţă.
Automobilele au pornit din nou.
În urma lor, o gîscă albă flutura în cioc o fîşie din batista Adei. E ultima salutare a surorilor care poate n-au să se mai vadă.
Şoseaua şi Lotrul coboară împreună spre Brezoi...
Ada singură urcă spre Cîmpiile Elizee...»
Sursa: Ion Minulescu/ ,,Apa, gîsca și femeia”/ în vol. ,,Cetiți-le noaptea”, Editura Porto-Franco, Galați, 1991.
Imaginile din colaj una câte una cu mai multe informații în conexiune, la această legătură.
&&&
Notă asupra ediţiei
Ediţia cuprinde o parte din proza insolită şi fantastică a lui Ion Minulescu, şi anume cea din volumele Măşti de bronz şi lampioane de porţelan şi Cetiţi-le noaptea, primul apărut in anul 1920, iar al doilea zece ani mai tirziu.
Principalul considerent care ne-a determinat să reţinem aceste proze într-un singur corpus a fost, pe lingă valoarea lor artistică evidentă şi înrudirea de gen, posibilitatea oferită cititorului de a urmări evoluţia scrisului minulescian de la naraţiunea poetico-simbolistă de tip impresionist spre una de factură obiectivă, realistă, analitică, ce-i va fi specifică în epoca maturităţii creatoare.
Reproducem textele după ediţiile princeps. În transcriere am aplicat normele ortografice în vigoare, respectînd însă particularităţile scrisului lui Ion Minulescu (ca de ex. forma verbală a ceti sau substantivul pecetie).
Am renunţat în schimb la unele forme inestetice ale genitivului singular feminin (de ex. serei, voluptăţei) sau la forme grafice învechite (precum yacht, quart etc).
Ediţia cuprinde o parte din proza insolită şi fantastică a lui Ion Minulescu, şi anume cea din volumele Măşti de bronz şi lampioane de porţelan şi Cetiţi-le noaptea, primul apărut in anul 1920, iar al doilea zece ani mai tirziu.
Principalul considerent care ne-a determinat să reţinem aceste proze într-un singur corpus a fost, pe lingă valoarea lor artistică evidentă şi înrudirea de gen, posibilitatea oferită cititorului de a urmări evoluţia scrisului minulescian de la naraţiunea poetico-simbolistă de tip impresionist spre una de factură obiectivă, realistă, analitică, ce-i va fi specifică în epoca maturităţii creatoare.
Reproducem textele după ediţiile princeps. În transcriere am aplicat normele ortografice în vigoare, respectînd însă particularităţile scrisului lui Ion Minulescu (ca de ex. forma verbală a ceti sau substantivul pecetie).
Am renunţat în schimb la unele forme inestetice ale genitivului singular feminin (de ex. serei, voluptăţei) sau la forme grafice învechite (precum yacht, quart etc).
Simona Cioculescu
____________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #literatura #proza #IonMinulescu #DimitrieAnghel #ValeaLotrului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu