N-am obiceiul să
scriu prefețe la volumele gata pentru tipar, de fapt, pentru volumele pe care
autorii se pregătesc să le editeze, dar am comis câteva excepții. Și nu
neapărat pentru personalități, ci pentru cărți care demonstrează valoarea
căpătată de „condeiul” autorului, progresul realizat în serviciul acestei
specii pe care unii o consideră o bagatelă, publicându-și maculatura între
coperți simandicoase, nu de puține ori lăudată. (epigramele aferente capturilor)
Volumul de față demonstrează însă că juristul Ion Micuț și-a perfecționat condeiul, dar nu cel cu care semna condamnările la „camera de odihnă și creație”, ci pe cel care depistează fapte și aspecte pe care le prezintă cititorului spre luare aminte pentru ca acesta să dea verdictul
