Considerații despre literatura erbraică veche, de Mădălina Bărbulescu/ #memoriavalceana/ #bvaav

CONSIDERAȚII DESPRE LITERATURA EBRAICĂ VECHE

Scrisă în limbile ebraică și armeană, vechea literatură ebraică cultă este cuprinsă aproape în exclusivitate în Vechiul Testament, Talmudul de mai târziu fiind o culegere de comentarii a legilor civile și religioase. În schimb, scrierile cuprinse în Noul Testament au fost redactate în limba greacă, nepăstrând caracterul ebraic autentic, așa cum acesta apare în Vechiul Testament. De asemenea, acestea nu reflectă viața socială ebraică, însă sunt net dominate de o intenționalitate pur religioasă. 

Privită dintr-o perspectivă științifică, literatura ebraică prezintă numeroase, variate și înalte valori literare. Epica ebraică a fost scrisă preponderent sub influența literaturii babiloniene și după secolul VI î. Hr. (secolul captivității babiloniene a evreilor). Contribuția originală  a evreilor în acest sector este redusă, și din cauză că dogmatismul religios ebraic a înăbușit creația de legende, proces legat de naivele explicații animiste, forma cea mai primitivă a epicii. Totuși, indiferent de influențe, aceste povestiri au o varietate de teme și de atmosferă. Epicul cu caracter realist (Povestea lui Iosif) stă alături de aventura fantastică (Cartea lui Iosua); fanatismul și setea de răzbunare (Estera), alături de tonul elegiac din Cartea lui Tobit; grațiosul din Cartea Ruth, alături de umorul ușor picant din Istoria Suzanei. Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor, bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim despre notația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită în cadrul literaturii antice. 

Cele mai vechi mărturii ale liricii ebraice (a căror vechime urcă dincolo de secolul al XII-lea î. Hr.) le găsim în scurtele fragmente, precum Cântecul izvorului („Numerii”, XXI, 17-19) sau Cântarea Deborei („Judecătorii” V). Notații precise din viața de muncă a diferitelor profesiuni sunt presărate în numeroase opere literare ebraice. Însă locul primordial în lirică este deținut de Psalmii și Cântarea Cântărilor. 

Din cei 150 de psalmi, se pare că îi aparțin regelui David cel mult jumătate. Operă a mai multor poeți anonimi, Psalmii au fost compuși începând cu secolul X și până după captivitatea babiloniană. Caracterul lor este foarte variat: imnuri, elegii, rugăciuni, epitalamuri, litanii, ode, cântece patriotice, politice sau erotice. Aceștia sunt adevărate culmi de lirism de o rară intensitate sentimentală, cu metafore extrem de plastice, vii, sugestive, pitorești sau suave. 

Poemul intitulat Cântarea Cântărilor a constituit vreme îndelungată marea problemă a literaturii ebraice. Dintre diferitele interpretări ce i s-au dat, cea teologică (potrivit căreia ar fi vorba de o alegorie religioasă, iubirea dintre mire și mireasă reprezentând dragostea lui Iehova pentru Israel sau a lui Hristos pentru biserică) pare naivă. S-a stabilit că „Cea mai frumoasă dintre cântări” (cu titlul său exact tradus) este un ansamblu de cântece erotice nupțiale, similare celor care și astăzi există în Siria, cele șapte capitole în care este împărțit ansamblul corespunzând zilelor din săptămâna nunții, numită în ținutul Hauran „săptămâna regelui”, mirele fiind sărbătorit atunci ca un rege. Poemul are (redactat în forma sa definitivă în ultimele secole ale erei vechi) o formă de ditiramb dionisiac, formă de altfel originară din această lume a Orientului Apropiat. Influența egipteană este marcată în denumirile de „frate” și „soră” pe care și le dau îndrăgostiții („incestul regal” este întâlnit curent, dar exclusiv la familia faraonică). 

Pe de altă parte, exaltarea iubirii și scena de idilă câmpenească apropie Cântarea Cântărilor de idilele lui Teocrit. Scrierile ebraice, care au fost considerate ca scrieri didactice, sunt în realitate meditații, de o gândire profundă, exprimată în imagini realiste și într-o realizată formă literară: Cartea lui Iov și Eclesiastul. 

Dar sectorul cel mai original, cu accente vibrante de revoltă, sectorul cel mai plin de bogate sensuri sociale din literatura ebraică este literatura profeților. Revoltându-se împotriva abuzurilor, luxului, actelor de violență, cămătăriei, nedreptății practicate de aristocrație, profeții reflectă în scrierile lor elemente social-politice caracteristice pentru Palestina, începând din secolul al VIII-lea î. Hr., și dau expresie suferințelor celor oprimați. De aceea, literatura profeților se ridică prin elocvența sa la înalte culmi de proză de valoare universală.

Paradigmatic, literatura ebraică veche se configurează ca un spațiu de sinteză între tradiție, dialog intercultural și expresie proprie, în care dimensiunea religioasă structurează decisiv forma și conținutul creației. Deși marcată de contactul cu marile culturi ale Orientului Apropiat, ea își afirmă identitatea prin forța discursului simbolic, prin densitatea afectivă și prin capacitatea de a transforma experiența colectivă într-o construcție literară de puternică intensitate.

Diversitatea genurilor, de la epicul variat și lirica de o profundă vibrație interioară, până la meditația sapiențială și discursul profetic, relevă o literatură complexă, în care reflecția asupra existenței, a suferinței și a raportului cu divinitatea devine centrală. În mod particular, lirica psalmică și Cântarea Cântărilor ilustrează tensiunea dintre concret și simbolic, dintre experiența umană și deschiderea către transcendent, chiar și atunci când lectura lor rămâne ancorată în planul imediat al afectivității.

Prin urmare, originalitatea literaturii ebraice nu decelează exclusiv din inovația formală, ci mai ales din capacitatea de a integra dimensiunea socială, etică și spirituală într-un discurs coerent, profund și durabil. Această convergență explică locul său privilegiat în patrimoniul literaturii universale și relevanța sa constantă în interpretările moderne.

Foto introductivă: Cântarea Cântărilor, ulei pe pânză de Gustave Moreau - sursa.
Foto alăturată: Prima pagină a Cântării Cântărilor în ebraică, în Cartea de rugăciune ilustrată și scrisă pe pergament, cunoscută ca Mahzor Rothschild din Florența, 1490. Biblioteca Seminarului Teologic Evreiesc din New York. Miniatura arată un menestrel cântând, acompaniat de lăută, în fața regelui Solomon - idem sursa

Mădălina Bărbulescu

Surse bibliografice: 

1. Drimba, Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. 1, București, Editura SAECULUM I.O., 1997.

2. Kraus, Hans-Joachim. Istoria literaturii Vechiului Testament. București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2005.

___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #literatura #poezie #MadalinaBarbulescu #poeti #poems #poetry #literaturăebraică