«„Satul însuşi-vorbind de satul civilizat, trebuie să-şi cunoască trecutul, să se cunoască pe sine, ca, prin conştiinţa de sine şi de destinulsău, să-şi înţeleagă şi mai bine şi nevoile de present şi posibilităţile de viitor, în acţiunea de viitor şi în acţiunea sa de proprie ridicare, să păşească sigur, cu încredere şi curaj, ambiţionându-se a câştiga timpul pierdut...”
Ion Mihalache
PERIOADA 1946--1990
Începutul perioadei socialiste, din anul 1946 şi până la jumătatea anilor ’60, s-a caracterizat prin mari frământări sociale în satele comunei Roeşti, ca de altfel în toate aşezările rurale ale judeţului şi României.
A fost începutul minării gospodăriei ţărăneşti tradiţionale, al desfiinţării unei forme de proprietate care dăinuia de secole: proprietatea în devălmăşie a pădurilor şi păşunilor, obştea de moşneni.
După modelul sovietic, mulţi locuitori au început să fie urmăriţi şi anchetaţi de organele de securitate, în special foştii legionari şi ,,aşa numiţii chiaburi”. Era suficient un denunţ anonim pentru ca un om să fie anchetat ca duşman al noii orânduiri. Foarte mulţi locuitori au fost anchetaţi pentru faptul că nu au răspuns la ideile ,,noii stăpâniri”, noii orânduiri. (1)
Primele măsuri de constrâgere au început să se vadă după anul 1948, când s-a început campania de confiscare a armelor (din timpul războiului şi nepredate) deţinute de locuitorii satelor şi apoi, prin anii 1952—1955, confiscarea aurului deţinut (confiscare forţată), inclusiv cu abuzuri din partea autorităţilor statului, fapt semnalat de numeroşi locuitori din aceste sate.
Colectivizarea satelor vâlcene a început la un an după ce Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în Plenara din 3-5 martie 1949, să pornească lupta pentru înfăptuirea ,,societăţii socialiste ” şi distrugerea ,,chiaburilor”.La început, colectivizarea a fost declarată voluntară. În cele mai multe locuri, însă, ea a fost impusă cu forţa, unei ţărănimi îndârjite şi îndărătnice, faţă de măsurile de constrângere, ceea ce a determinat reacţiile prompte ale puterii.
Anul începutului colectivizării agriculturii vâlcene este 1950. Pentru coordonarea procesului, la nivelul Comitetului judeţean de partid, s-a înfiinţat o Secţie agrară, în frunte cu Barbu Marin.
Prin Legea 251 din 15 iulie 1947 (completată şi nuanţată de alte acte normative ulterioare), s-a introdus sistemul ,,cotelor obligatorii”, acestea reprezentând un impozit în natură asupra produselor agricole obţinute de gospodăriile ţărăneşti.
Acest sistem urmărea trei obiective:
-- politic (se lovea în chiabur, ,,duşmanul de clasă” de la sate);
-- economic (statul obţinea, practic gratuit, o mare cantitate de produse agricole);
-- social, putea fi asigurată aprovizionarea muncitorilor şi a populaţiei de la oraşe cu alimente, la preţuri mici, o modalitate de a păstra salariile acestora la niveluri cât mai joase.
În 1959, au fost create toate condiţiile pentru organizarea şi înfiinţarea „întovărăşirilor„ şi apoi a G.A.C. -urilor, de pe teritoriul comunei Roeşti, care însă vor deveni funcţionale abia în anul următor. Obligativitatea „întovărăşirilor” a dat naştere la o nouă formă de rezistenţă a ţărănimii şi anume, formalismul. (2)
În afară de propagandă (realizată prin organizaţiile de partid, agitatori, presă etc) şi de coerciţie, un alt mijloc pentru realizarea colectivizării a fost sistemul cotelor şi impozitelor, care avea drept scop final, să aducă treptat pe ţărani la situaţia de a se înscrie ,,benevol” - prin „liber consimţământ”, în gospodăriile agricole colective. Se aveau în vedere, pe de o parte ,, favorizarea fiscală a ţăranilor săraci, iar pe de alta ,,stabilirea unui impozit progresiv pe venituri” - care să slăbească economic chiaburimea.
Între 1960 şi 1962, la finalizarea colectivizarii, locuitorii din satele comunei Roeşti şi-au pierdut ,,pământurile şi animalele de jug”, fiind nevoiţi să se înscrie, să formeze şi să înfiinţeze asociaţii colective în fiecare sat.
Din nefericire, s-au produs grave abuzuri la adresa multor cetăţeni aşa-zişi ,,chiaburi”, care au suportat practic, atacuri premeditate ale celor înrolaţi pentru înfăpuirea ,,întovărăşirilor şi colectivizării”, prin formarea de echipe ,,specializate şi instruite în mod special”.
Mărturiile culese de-a lungul anilor, precum şi observaţiile personale arată diversitatea mijloacelor represive la care au recurautorităţile comuniste pentru a intensifica ritmul colectivizării în satele comunei Roeşti după anul 1959.
În această confruntare inegală dintre săteni şi autorităţile comuniste, mai precis un joc sinistru de-a şoarecele şi pisica, activiştii de partid locali au ştiut bine lecţia perfidă a procedeelor prin care G.A.C.-ul să-şi întindă tentaculele asupra terenurilor agricole ale sătenilor din satele comunei Roeşti.
Pentru ca înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective să nu fie un şoc în lumea satului, puterea bolşevică începe pregătirea ţăranilor cu o etapă de acomodare, în fapt, apariţia „întovărăşirilor”.
În aceste forme asociative de muncă a pământului sătenii îşi păstrau proprietatea asupra loturilor, animalelor de tracţiune şi uneltelelor, dar terenurile agricole se lucrau în comun urmând ca recolta să fie împărţită între membrii întovărăşirilor.
În concepţia liderilor comunişti, întovărăşirea trebuia să se dezvolte continuu astfel încât finalul să nu fie decât unul singur: trecerea la forma superioară de cooperaţie care nu era altceva decât G.A.C.- ul.
Pentru a-i constrânge pe săteni să adere la întovărăşire, dacă un ţăran avea pământ în zona asociaţiei i se lua pământul şi primea în schimb altă suprafaţă aflată la mare distanţă de sat şi de calitate mai slabă, deoarece se considera că întovărăşirea (nu) trebuie să aibă terenurile agricole dispersate. Practic obiectivul puterii locale era obişnuirea sătenilor cu munca în comun.
„Oamenii au intrat în colectivă din cauză că erau forţaţi de Sfatul Popular. Decât să primească pământ prin alte locuri şi să nu aibă recoltă, mai bine intra omul în tovărăşie că loturile şi sculele îi rămâneau tot lui dacă ieşea afară.”
Fiind susţinuţi de autorităţi, cei din tovărăşie erau avantajaţi deoarece dispuneau de pământul cel mai bun precum şi de unelte agricole performante. Acomodarea cu tipul asociativ de muncă se face pentru scurt timp, deoarece la numai un an tovărăşia îşi pierde importanţa datorită apariţiei Gospodăriei Agricole Colective. Primii colectivişti au fost în general ţărani săraci şi mijlocaşi şi majoritatea au aderat la G.A.C. din convingere şi din dorinţa de a duce o viaţă mai bună.
Pentru o mai mare rapiditate de desfăşurare a procesului de colectivizare activiştii de partid au îmbinat de-a dreptul diabolic teroarea economică cu cea psihică. În ciuda ataşamentului fanatic faţă de proprietate al majorităţii sătenilor, aceştia cedau atunci când presiunile erau îndreptate împotriva celorlalţi membri ai familiei.
Ţinta predilectă a autorităţilor comuniste erau copiii de ţărani necolectivizaţi ce doreau să-şi facă un viitor prin şcoală.
Din echipele de colectivizare făceau parte un instructor de la raion, reprezentanţi ai administraţiei locale (primarul, secretarul primăriei), miliţienii din comună şi doi-trei lucrători din Securitate. Se adăugau ,,numeroşi săteni, de obicei cu un nivel slab de cultură, bine îndoctrinaţi, convertiţi sub diferite forme la acţiunile de intimidare a sătenilor mai înstăriţi”.
Ţăranii care refuzau să semneze cererea de adeziune la G.A.C. erau reţinuţi de miliţieni şi bătuţi în sediul Sfatului Popular Roeşti sau la Miliţie. Foarte mulţi cetăţeni au fost chemaţi în repetate rânduri, în perioada 1959-1960 la Primărie şi la sediul Miliţiei pentru a semna cererea de adeziune la G.A.C.
Presiunile au culminat în anuii 1960 şi 1961 cu atacarea locuinţelor şi luarea cu forţa a atelajelor şi a animalelor de tracţiune de la numeroşi locuitori care nu doreau să se înscrie în colectiv. Potrivit colectorului şi a numeroşi martori din acea perioadă, percheziţiile şi colectările s-au făcut astfel: ,,Au luat absolut tot, până la ultimul bob şi nu au voit să lase nici măcar sămânţa necesară pentru viitoarele însămânţări.... ,,Percheziţiile se făceau cercetând fiecare colţ al casei, inclusiv saltelele, toate încăperile, în sobe şi chiar în aşternuturi, fiindcă ştiam că se obişnuieşte să se ascundă chiar şi în aceste locuri“.
Ulterior, au a fost înscrisi pe lista chiaburilor şi le-au fost luate cu forţa utilajele agricole, de reprezentanţii G.A.C. şi obligaţi să predea cote şi impozite mărite.
Trebuie să precizăm că, satele comunei Roeşti au fost colectivizate datorită suprafeţelor arabile din lunca Cernişoarei şi Cernei Vâlcene. La nord de comuna Roeşti, pe valea Cernişoarei, nu s-au mai creat întovărăşiri sau gospodării colective, comuna Armăşeşti (azi Cernişoara) care a rămas necolectivizată.
Pentru comuna Roeşti şi în special pentru satul Cueni, redăm, pe baza unor documente certe, modul cum s-a ,,realizat” Gospodăria Agricolă Colectivă.
Foarte mulţi locuitori din satele comunei Roeşti, în special cei mai înstăriţi, au fost declaraţi „chiaburi ”. Au fost vizaţi, în special dascălii satelor, foştii primari şi foştii slujbaşi ai comunei, locuitori cu mai mult pământ, cu utilaje agricole sau cu diverse utilaje mecanizate (batoze, motoare pentru tăiat lemn, cei ce deţineau mori de măcinat cereale, cei cu mai multe animale de tracţiune).
Pentru a înţelege mai bine evenimentele ce au avut loc în perioada 1945—1960, în satele din zona aflată în studiu, am să relatez unele aspecte pe care le-a trăit familia noastră (tatăl nostru, Victor Burican, născut în anul 1910).
În anul 1936, acesta, a achiziţionat împreună cu fratele său vitreg, Ilie Cotoarbă (economist în Regiunea Cluj), o batoză, cu motor pe benzină, destul de puternică şi modernă la vremea aceea şi pe care a folosit-o pentru familia sa, sau unde era necesară.
Imediat după război, regimul ,,democrat-popular ”, recent instaurat, a considerat că datorită veniturilor realizate şi a pământului deţinut, acesta trebuie încadrat, ca mulţi alţi locuitori din aceste sate, la faimoasa rubrica ,,chiaburi”, fiind obligat să presteze muncă gratuită cu batoza la numeroase campanii agricole în comuna Roeşti şi în comunele învecinate.
În vara anului 1952, nemaiputând suporta financiar cheltuielile cu batoza, se hotărăşte „să o strice intenţionat”, pentru a scăpa de aceste necazuri. ,,Stăpânirea” a interpretat gestul său ,,ca sabotaj la adresa regimului democrat-popular”, fiind imediat arestat şi dus la Primăria Roeşti- Sediul Miliţiei.
Profitând de neatenţia miliţiei şi ajutat de un prieten din Primărie, a evadat şi a fugit în Negraia, la socrul său, mergând pe jos până la halta Slăviteşti, noaptea prin păduri, ajungând a doua zi la Brezoi şi apoi la Voineasa, în Munţii Lotrului, la un prieten, din perioada cât a luptat pe frontul de est. A stat acolo, la prietenul său aproape un an, lucrând cu el la exploaterea lemnului şi câştigând bani pentru familia sa.
A fost judecat în lipsă şi condamnat la doi ani pentru ,,sabotaj la adresa regimului popular”. După moartea lui Stalin, în anul 1953, pedeapsa sa a fost suspendată şi a putut să revină la familia sa. A fost, ,,în permanenţă în atenţia organelor de stat”, mulţi ani după aceea. Ca el, au fost foarte mulţi cetăţeni din toate satele comunei Roeşti, care erau consideraţi chiaburi.
Beneficiind de un document pe care l-am obţinut de la secretarul Primăriei Roeşti, Emil-Nicolae Bărbulescu, voi reda situaţia cetăţenului Coman Marin din Roeşti-Băjenari, care a fost arestat în 13 septembrie 1952 pentru ,,uneltire contra orânduirii sociale” şi încarcerat la Penitenciarul Jilava-Bucureşti. A fost eliberat în martie 1953 (după moartea lui Stalin).
Un alt exemplu, este cel al preotului Ilie Grigore, născut la 13 martie 1916 în Roeşti, Vâlcea, a fost închis în perioada 1959 - 1960, pentru ,,uneltire contra orânduirii sociale”.
Potrivit preotului Grigorie Ciucă, la cimitirul din Ciocâltei este înmormântat deţinutul politic Tache Ionescu, decedat în închisoarea comunistă Jilava.
Pentru satul Cueni, pe baza unor documente certe şi anexate, cel mai elocvent exemplu, este ,,chiaburul ” Aurel Oltenceanu, cunoscut şi sub numele de Rică Brânzan.
În perioada 1950—1958, acesta a fost arestat de nenumărate ori, intentându-i-se mai multe procese şi închis pe perioade de 4-6 luni, cu acuzaţia de ,,sabotaj la adresa regimului popular, pentru motive ce nu corespundeau realităţii, însă activistul de partid inventa tot felul de indicaţii ,,ale marilor specialişti în agricultură”, doar să-i poată face un dosar penal.
Sediul gospodăriei colective cu numele „Calea Belşugului” a devenit în anul 1960, casa ,,chiaburului” Aurel Oltenceanu, zis Rică Brânzan.
În luna august 1958, Aurel Oltenceanu a fost, din nou, arestat şi anchetat, luni de zile la securitatea din Piteşti, iar în luna ianuarie 1959 a fost judecat de Tribunalul Militar Craiova şi, prin sentinţa nr. 20/1959 pronunţată în dosarul nr. 767/1958, a fost condamnat la 10 (zece) ani închisoare, 5 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii.
Infracţiunea pentru comiterea căreia i s-a aplicat condamnarea menţionatăa fost ,,uneltire contra ordinii sociale”, fapta care, potrivit celor consemnate în cuprinsul sentinţei amintite, a constat în aceea că:
,,....a desfăşurat activitate contrarevoluţionară în rândul consătenilor cu care venea în contact, în scopul de a crea neîncredere privind trăinicia regimului democrat-popular, sperând în răsturnarea acestui regim şi reinstalarea orânduirii capitaliste în ţara noastră... ”.
,,a făcut propaganda şi a îndemnat pe ţărani să nu se înscrie în întovărăşirile agricole sau în G.A.C. afirmând că nu este bine în G. A. C. şi că ţaranii colectivişti o duc rău sub regimul democrat popular....”;
,, .afirmând că actualul regim nu este bun şi că, în curând vor veni americanii şi că atunci vor termina cu comuniştii....”.
De reţinut sunt două împrejurări esenţiale şi semnificative:
-- procesul lui Aurel Oltenceanu (Rică Brânzan), fusese stabilit, iniţial, la 17 noiembrie 1958, dată la care toţi martorii nu şi-au mai menţinut declaraţiile de la ancheta făcută de Securitate, iar, ca urmare, aceştia au fost ,,consideraţi martori mincinoşi şi reţinuţi (arestaţi), la dispoziţia Procuraturii Militare Piteşti”
-- în pofida tratamentului la care a fost supus, Aurel Oltenceanu nu a recunoscut nimic, respingând toate acuzaţiile ce i s-au făcut, aşa cum se consemnează şi în cuprinsul sentinţei de condamnare. Facem precizarea că martorii care au ,,ajutat la construirea ” acestui dosar au fost locuitori ai satului Cueni: Sandu Ioan, Maria Gheorghe, Enache Florea, Maria D. Gheorghe şi Enache I. Ion.
Ceea ce nu se cunoaşte, reprezentând, totodată, un fapt fără precedent, este că anterior Revoluţiei din 22 decembrie 1989, mai exact, în anul 1984, Procurorul General al României a introdus „recurs extraordinar” la Tribunalul Suprem, în favoarea condamnatului Oltenceanu Aurel, la solicitarea judecătorului Octavian Fieroiu, nepotul lui Aurel Oltenceanu, care după Revoluţia din 1989, a devenit senator în Parlamentul României.
Ca urmare, hotărârile judecătoreşti de condamnare (de la prima instanţă şi de la recurs) au fost casate (desfiinţate), retrimiţându-se dosarul la Direcţia Procuraturilor Militare din Procuratura Generală, ,,pentru completarea urmăririi penale”.
După refacerea anchetei, Procuratura Generală a R.S. România a decis: ,,scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 249 alin. 1, comb. cu art. 11 pct. 1 lit. B rap. La art. 10 lit. a cod. Procedură penală, deoarece nu s-a dovedit că acesta a săvârşit faptele imputate”.
Deci, fără precedent pentru perioada antedecembristă, însăşi justiţia statului socialist, care-l condamnase pe Oltenceanu Aurel la 10 ani de închisoare şi confiscare totală a averii, a recunoscut şi a confirmat că acesta nu săvârşise nicio infracţiune şi, implicit, a executat pedepsele aplicate, în pofida faptului că nu a fost vinovat de comiterea niciuneia din faptele imputate.»
După refacerea anchetei, Procuratura Generală a R.S. România a decis: ,,scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 249 alin. 1, comb. cu art. 11 pct. 1 lit. B rap. La art. 10 lit. a cod. Procedură penală, deoarece nu s-a dovedit că acesta a săvârşit faptele imputate”.
Deci, fără precedent pentru perioada antedecembristă, însăşi justiţia statului socialist, care-l condamnase pe Oltenceanu Aurel la 10 ani de închisoare şi confiscare totală a averii, a recunoscut şi a confirmat că acesta nu săvârşise nicio infracţiune şi, implicit, a executat pedepsele aplicate, în pofida faptului că nu a fost vinovat de comiterea niciuneia din faptele imputate.»
Sursa: Monografia comunei Roești/ județul Vâlcea Autori - familia de profesori Gheorghe Burican, Ștefania Burican și Bogdan-Alexandru Burican - legătura (de) la care monografia poate fi lecturată în online/ descărcată.
__________
1. D.J.V.A.N., ,, Fond Comitetul judeţean P.C.R. Vâlcea", dos. 22/1947, f. 364.
2. Constantin Petre, ,, Colectivizarea agriculturii. De la raţiunea economică
la miza politică (3-5 martie 1949)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu