reformele din urmă cu 100 ani nu au presupus în niciun caz, bunăoară, concedierea de bibliotecari*...
artizanul transformărilor, #IonelBrătianu, a fost fiul cel mare al lui I.C. Brătianu şi al vâlcencei Pia Pleşoianu; cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă una de istorie... cu toate lipsurile și neajunsurile de după război și Marea Unire (și acuzațiile - de ex. ale lui Nicolae Iorga, că ,,Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”, „Coroana ajunsese vasală Brătienilor...” ș.a.m.d.,) tânărul Regat al României reîntregite a cunoscut atunci cea mai rapidă și profundă transformare (poate) din întreaga Istorie a românilor... reformele profunde din urmă cu un veac au cuprins toate instituțiile/ sectoarele de activitate...Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai, întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor” [37]. Cu toate aceste contestări, Partidul Naţional Liberal decide să îşi urmeze programul de guvernare, care menţiona închinarea tuturor puterilor pentru consolidarea unităţii naţionale [38]. Astfel, la doar patru zile de la instalarea cabinetului, este emis decretul-regal de dizolvare a Corpurilor legiuitoare, în vederea declanşării alegerilor pentru Adunarea Naţională Constituantă.
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, a avut loc ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari [39]. Încoronarea a semnificat momentul în care Ferdinand I devenea regele tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”. Evenimentul a fost într-o mică măsură umbrit de luptele de pe scena politică, căci Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au refuzat să participe la festivităţi, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de partid” [40]. Nicolae Iorga a acceptat să participe „din devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona” [41]. Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.
Partidul Naţional Liberal se consolidează prin absorbţia Partidului Ţărănesc din Basarabia (gruparea Inculeţ) şi Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (gruparea Nistor) pe 21 ianuarie 1923, formându-se astfel o suficient de puternică majoritate pentru a fi înaintat spre dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituţii. „Balcanismul” politicii româneşti a fost ilustrat cel mai bine în timpul dezbaterilor ce au avut loc. Liderii opoziţiei aduceau argumente neserioase pentru a împiedica adoptarea legii fundamentale [42]. Totodată, pentru a crea mai mult „pitoresc”, la unele întruniri se prezentau şobolani morţi reprezentând pe Ionel şi Vintilă Brătianu, avertizându-i pe cei doi guvernanţi de soarta pe care îi va aştepta dacă vor provoca poporul. Faţă de atitudinea agresivă a opoziţiei, Brătianu adopta o ţinută suverană, socotind că era inutil să intre într-o polemică care i-ar fi risipit timpul şi energia. În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei, regele a promulgat noua Constituţie a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari [43]. Dotarea ţării cu o lege fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a devenit una dintre problemele fundamentale ale statului român. Dar, organizarea constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la putere, la începutul anului 1922. După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea Deputaţilor [44], iar la 27 martie în Senat [45], fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul Oficial” la 29 martie 1923 [46] ca operă liberală. În litera sa, noua Constituţie păstra o bună parte din articolele celei din 1866, dar aducea unele prevederi care se raliau noii realităţi româneşti de după Marea Unire şi Primul Război Mondial. Legea fundamentală românească era una dintre cele mai avansate din Europa acelor vremuri, dar în aplicarea ei s-au înregistrat ulterior numeroase inconsecvenţe şi abateri [47].
Reformele pentru modernizarea statului român
Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat spectaculoasă, ale cărei efecte s-au resimţit şi în prima parte a guvernării ţărăniste, până la declanşarea „marii recesiuni” globale din 1929. Totodată, articolul 19 din Constituţie menţiona că zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii guvernamentale care a vizat încurajarea promovarea şi apărarea industriei naţionale [48]. Iniţiatorul acestor politici a fost Vintilă Brătianu. El a promovat o serie de acte legislative precum legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor de stat economice ale statului (7 iunie 1924) , legea energiei (4 iulie 1924), dar cea mai importantă măsură a fost adoptarea legii minelor (4 iulie 1924) [49]. Aceasta prevedea articole speciale prin care se favorizau capitalul, munca şi iniţiativa românească şi se puneau piedici în calea pătrunderii de capital străin: 50 plus 1% din capitalul societăţilor să fie deţinut de cetăţeni români. Europa s-a arătat reticentă faţă de adoptarea acestei măsuri acuzând protecţionismul brătienist, dar poziţia prim-ministrului român a fost de neclintit [50].
Cele mai multe măsuri din guvernarea Brătianu au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice: legea pentru organizarea armatei (24 iunie 1924), legea pentru organizarea şi exproprierea căilor ferate, legea privind repaosul duminical şi sărbătorile legale [51], legea pentru învăţământul primar din 26 iunie 1924 (caracter „unitar, obligatoriu şi gratuit”, durata fiind de 7 ani) [52], legea organizării judecătoreşti (25 iunie 1925), prin care judecătorii deveneau inamovibili, legea pentru înfiinţarea Patriarhiei României (25 februarie 1925), legea privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române (4 mai 1925). Pentru unificarea administrativă a tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative [53]. Această măsură stabilea împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune.
Pe 27 martie 1926 este promulgată legea electorală a „primei majorităţi” [54]. Principala modificare se referea la centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul ce întrunea cel puţin 40% din totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât, gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară. Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale grupărilor minoritare. O altă măsură importantă a fost „legea Mârzescu”, care cuprindea măsuri de combatere a unor infracţiuni contra liniştii publice [55]. Acest act legislativ a constituit temeiul juridic al măsurii de scoatere în ilegalitate a Partidului Comunist Român, până la lovitura de palat din 23 august 1944. În calitate de şef al guvernului, Ionel Brătianu s-a implicat în promovarea politicii externe a României. Diplomaţia românească avea la bază preocuparea pentru asigurarea independenţei, suveranităţii naţionale, apărarea păcii şi a status quo-ului teritorial [56].
Un moment important pentru ameninţarea dominaţiei politice a liberalilor s-a consumat în iunie 1924, când Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc au ajuns la un acord de colaborare în vederea unei viitoare fuziuni pe baza unui program comun [57]. Mai mult, pentru a demonstra că partidul său încă „trăieşte”, Averescu organiza mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea ţinută pe 3 iunie 1924, la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de Ionel Brătianu. Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. În schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Alexandru Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că "lupta noastră şi-a atins scopul", cerându-le să se întoarcă la casele lor [58]. De fapt, Ionel Brătianu a acţionat imediat pentru sprijinirea lui Averescu pentru a constitui o contrapondere la ameninţarea naţional-ţărănistă. Fruntaşul liberal se baza pe influenţa pe care a avea asupra lui Averescu, ceea ce îi conferea avantajul de a guverna şi de pe băncile opoziţiei...»
Sursă selecție: EnciclopediaRomâniei.ro - integral la această legătură.
______________
34 ↑ Mărturii contimporane, p.428 (relatarea lui M. C. Vlădescu)
35 ↑ M. Theodorian-Carada, Efimeridele. Însemnări şi amintiri, Roman, 1937, p.5
36 ↑ Ioan Lupaş, Regele Ferdinand, Cluj, 1929, p.20
37↑ Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, p.262
38 ↑ Programul Partidului Naţional Liberal din ianuarie 1922 în „Universul” din 26 ianuarie 1926
39 ↑ Ion Gorun, Încoronarea primului rege al României întregite la Alba Iulia şi Bucureşti, f.a.
40 ↑ „Aurora”, II, nr.274 din 23 septembrie 1922
41 ↑ Un interviu cu Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc”, XVII, nr.232 din 14 octombrie 1922
42 ↑ Declaraţia Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc cu prilejul adoptării Constituţiei României în Dezbaterile Adunării Deputaţilor, nr. 61, şedinţa din 29 martie 1923, p. 1772.
43 ↑ Constituţia din 1923 în „Monitorul oficial” din 29 martie 1923
44 ↑ „D.A.D.”, nr.56, şedinţa din 26 martie 1923, p.1604
45 ↑ „D.S.”, nr.52 şedinţa din 27 martie 1923, p.828
46 ↑ „Monitorul Oficial”, nr.282 din 29 martie 1929
47 ↑ Ştefan Zeletin despre Constituţia din 1923 în Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, pp. 96-97
48 ↑ Vintilă Brătianu despre Economia naţională a României mari în Democraţia din 4-5 mai 1919
49 ↑ Legea minelor din 4 iulie 1924 în „Monitorul oficial” din 4 iulie 1924
50 ↑ Trusturile petroliere internaţionale şi legea minelor din 1924 în Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 215-216
51 ↑ vezi Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale din iunie 1925 în C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XI-XII, pp. 983-987
52 ↑ Legea învăţământului primar al statului şi învăţământului normal-primar în „Monitorul Oficial” din 26 iunie 1924
53 ↑ Legea pentru unificare administrativă în „Monitorul Oficial” din 14 iunie 1925
54 ↑ „Monitorul Oficial”, nr.71 din 27 martie 1926
55 ↑ vezi Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice în „Monitorul oficial” din 19 decembrie 1924
56 ↑ Politica externă a României: deziderate, oameni, reuşite în V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea păcii europene. Alianţele sale politico-diplomatice şi militare, prefaţă în Frederic C. Nanu, Politica externă a României. 1919-1933, Traducere de Liliana Roşca şi Emanuela Ungureanu, Iaşi, Institutul European, 1993, pp. 19-20
57 ↑ Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României. Întemeierea şi activitatea Partidului Ţărănesc (1918 - 1926), Bucureşti, Editura Litera, 1975, pp.121-135
58 ↑ Alexandru Averescu, Situaţia politică azi, Bucureşti, f.a., p.22, la Biblioteca Academiei, Arhiva Averescu, mss 21, f.7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu