«...țiganii din Copăceni nu ştiu ţigăneşte şi, ca şi rudarii, vorbesc doar limba română. Rudarii nu folosesc niciodată perfectul simplu ci numai pe cel compus şi fac deseori uz de interjecţia zău!, ca să fie crezuţi pentru ceea ce spun, aşa cum ungurul pune mâna la inimă şi zice becsületszavamra! (1)
Rudarii de la noi folosesc, în discuţiile dintre ei, unele cuvinte care par a proveni din ţigăneşte: baricel – porc; busnea – capră; casturi – lemne; ciricliu – porumb; curcadiu – curcan; gad – haină; giucău – câine; gonaci – iepure; grajmin – cal; gurume – vaci; iţalău – ţuică, rachiu; marovie – pâine; masie – carne; melia – mălai; mol – vin; papie – găină; pirie – oală; pur – ceapă; şag – varză etc.
Observând felul cum se îmbracă, remarcăm că rudarii din satul nostru nu au un port specific, ci au straie la fel ca românii. Dacă nu ar fi atât de tuciurii la faţă, cu greu i-ar deosebi cineva de români.
În ceea ce priveşte căsătoria, rudarii sunt conservatori. Ca şi în trecut, ei se căsătoresc doar cu parteneri din etnia lor. Cei mai mulți bărbaţi ţin mai multe neveste, cu care trăiesc în concubinaj, lăsându-le cu o puzderie de copii. Rar se întâmplă o căsătorie între rudari şi ţigani sau români. Iar când nu găsesc partener în localitate, îl află în satele învecinate.
În vremurile îndepărtate, locuinţa rudarilor era bordeiul. Prea puţini, cu unele posibilităţi materiale, şi-au ridicat câte o căsuţă, în majoritatea cazurilor cu o cameră.
Un bordei se construia din lemn. Se săpa o groapă dreptunghiulară de dimensiunea a două cămăruţe şi pe laturile mari se băteau câte trei pari de stejar pe mijlocul cărora se punea câte un lemn cioplit. La capete se bătea câte un par mai lung pe care se aşeza alt lemn cioplit şi apoi, de o parte şi de alta a gropii aşezau nişte manele de stejar cu un capăt în pământ, una lângă alta şi cu capetele de sus rezemate de lemnul în vârful parilor aşa cum se întâlnesc degetele de la mâini aşezând oblic palmele. Acele manele se cheamă martaci şi peste ele se puneau crăci, ferigă şi pământ pentru a nu pătrunde apa şi frigul în bordei.
La intrare era o uşă prin care se pătrundea înăuntru. Bordeiul avea două camere cu pământ pe jos. Una era ogeac (2) , servind pentru fierberea apei şi pregătirea mâncării la focul de pe vatră, iar cealaltă, care avea sobă oarbă (3) pentru încălzit, era folosită pentru stat ziua şi pentru dormit. Iluminatul se făcea de la flacăra focului şi de la o lampă cu gaz, iar ziua de la nişte ferestre cât palma. O masă rotundă şi scundă de lemn, cu nişte scăunele tot din lemn, un loc pentru puţinele străchini, linguri de lemn, cuţite, oale de pământ, tuci de mămăligă, căpisterea (4) pentru turtă, nişte paturi care constau în patru pari bătuţi în pământ, cu câteva scânduri aşezate pe ei, pe care se aşterneau cergi (5) de cânepă, câteva haine făcute în casă din lână şi cânepă, o vadră (6) cu apă în colţul camerei, puţinele scule pentru prelucrarea lemnului, doi-trei giucăi (câini) afară – erau toată averea unui rudar la bordei. În ultimii ani, rudarii nu mai locuiesc în bordeie, şi-au construit case la şosea, unde beneficiază de asfalt şi lumină electrică, unii dintre ei au case foarte mari şi încăpătoare, doar puţini au mai rămas în Valea lui Bucur.
Rudarii noştri au aceleaşi obiceiuri şi tradiţii de peste an ca românii. Numai la Înălţarea Domnului, anumite familii organizează gurbanul. Acest obicei constă dintr-o masă făcută, în ziua de Înălţare, de anumite familii de rudari care au pe cineva bolnav în casă, rugându-se pentru însănătoşirea lui.
La gurban sunt invitaţi rudari şi unii români, cu condiţia să fie neprihăniţi cu o săptămână înainte şi trei zile după, deci să fie curaţi din punct de vedere al relaţiilor sexuale. În dimineaţa acelei zile, se taie un miel alb, fără nici o pată pe lână, cu corniţe. I se ia pielea, se scot măruntaiele care se spală, se toacă mărunt, se introduc în miel care se coase în lung cu o nuia de fag. Mielul se introduce într-o frigare de lemn ce-l străpunge în lung şi care se roteşte pe două crăcăni ale unor pari bătuţi în pământ, sub care arde focul, până se frige. Tot acolo se face cujba, o instalaţie din trei pari de lemn aşezaţi oblic pe pământ, care se întâlnesc la capătul de sus şi de care se leagă un lanţ care susţine tuciul cu mălai pentru mămăligă, care fierbe la căldura focului de sub pari. Se aduc două mese mici şi rotunde, care se aşază pe frunze de fag la marginea pădurii, o troacă alături, în care se pun bucatele. Mesenii nu stau la masă pe scaune, ci jos, pe frunza de fag. Alături de mese, este săpată o groapă unde se vor pune şi acoperi cu pământ resturile de la mâncare.
După ce mielul este fript, se aduc 5 azime (7) care se rup în bucăţi, din care două se introduc în miel şi celelalte trei se pun pe mese şi în troacă cu carnea de miel şi cu bucăţi de mămăligă, care nu se taie, ci se rup, făcându-se porţii. Înainte de a se aşeza la masă, un bătrân pune mâna la piept în semn de rugăciune. În timp ce mesenii stau nemişcaţi în picioare, el rosteşte pentru cel bolnav: „Voi, sfintelor, bunelor, coconiţelor, aduceţi-vă aminte de ... (numele bolnavului), luaţi-i durerea din picioare, din mâini şi din tot corpul lui, că el vă poartă trei ani la rând un berbece gras şi cu o bute de vin şi un cuptor de pâine. Amin”. După aceasta, se aşază la masă, se bea vin de buturugă, nu se dă noroc, cel care are sticla în mână rosteşte de trei ori: „De-au urat ăi bătrâni să fie deplin!” la care mesenii răspund: „Amin!”, apoi încep a mânca, aşezându-se la cele două mese: cei din familia rudarului care a făcut gurbanul cu invitaţii, iar copiii mănâncă din trochiţa de alături, aşezaţi pe jos pe frunze. După încheierea mesei, toţi se spală pe mâini şi se şterg cu frunze de fag, apoi gazdele îngroapă resturile de mâncare.
Rudarii sunt nelipsiţi de la pomenile de peste an: de Paşte, de Vinerea Mare (14 octombrie), la parastase, la pomenile de înmormântare, la slobozirea (- 8 -) fântânilor. Vin cu nişte trăişti sprijinite pe un băţ pe spinare, beau, mănâncă şi adună resturile în oalele din traistă, chiar amestecând mâncărurile. Uneori, la anumite sărbători ce se lasă cu mese, merg şi în comunele vecine la pomeni.
La Copăceni, rudarii s-au ocupat (şi încă se mai ocupă şi azi, unii) cu prelucratul lemnului, făcând din acesta diferite obiecte de uz gospodăresc. În cadrul acestei îndeletniciri, unii sunt specializaţi în cioplitul albiilor, troacelor, blidelor şi pivelor. O bună parte dintre ei, printre care şi femeile şi copiii, fac fuse, furci de tors şi linguri de lemn pentru mestecat în oale şi mâncat. Alţii confecţionau în trecut cauce şi vedre pentru apă. O familie – soţ şi soţie – împleteşte coşuri din lemn de alun, iar câţiva bărbaţi confecţionau roţi de car, care, sănii şi pluguri de lemn.
Albierii sau covătarii fac albii pentru spălatul rufelor, nălbitul pânzei de in şi de cânepă, pentru baie (spălatul în albie), căpisteri, molde – nişte vase de lemn pentru scurgerea mustului, când strugurii se zdrobeau cu picioarele desculţe, în alt vas, troace, nişte albii mai mici pentru pusul cerealelor, al cărnii de porc, spălatul şi legănatul copilului mic. Când cineva voia să-şi verse năduful pe o persoană îi zicea: „Fire-ai al dracului cu troaca în care te-a scăldat (sau legănat)”. Nu de puţine ori, copiii uitaţi de părinţi în troacă pe prispa casei rămâneau fără mânuţe şi picioruşe pe care le mâncau porcii din curte, dacă, în cel mai nefericit caz, nu erau devoraţi cu totul.
Albiile şi troacele se fac din lemn de plută şi salcie, tăindu-se capacul la lungime cât se doreşte să fie acestea, apoi se sparge în două, după care se ciopleşte cu securea rudărească şi cu tesla se adânceşte, iar cu cuţitoaia se netezeşte pe părţile laterale.
Jgheaburile pentru mâncarea porcilor şi apa păsărilor se fac tot de către rudari din lemn de stejar, tot cu aceleaşi unelte, iar blidele pentru pisat usturoi şi pivele pentru zdrobitul bolovanilor de sare şi al altor produse sunt făcute din lemn de păr.
Pentru băutul apei, rudarii confecţionau cauce, nişte linguri mari de lemn cu coadă întoarsă pentru a fi agăţate, din lemn de fag, frasin, jugastru ş. a. Apa era adusă de la fântână cu o vadră purtată pe creştetul capului, neţinută cu mâna, de către femei care puneau pe cap, sub vadră, un oblaic (10) . Vadra, adusă de obicei de la o mare distanţă, era pusă pe prispa casei sau într-un loc al camerei, de unde toţi ai casei beau apă cu caucul.
Rudarii mai confecţionau şi găleţi pentru scos apă din fântâni. Acestea, spre deosebire de vedre, care erau făcute din lemn uşor, erau tot din doage prinse între nişte cercuri de fier, dar din stejar, ca să reziste mai mult şi erau legate cu un cârlig de lumânarea (11) de la fântână ce atârna de cumpăna (12) acesteia.
Din lemnul de plop, tei, frasin etc., rudarii confecţionau fuse şi furci de tors cânepă, in, lână. După ce lemnului i se dă fusului forma primară, rudarul se foloseşte de un strung, improvizat de el, pentru a-l finisa. Acesta este o bucată de lemn scobită la mijloc ce se sprijină pe doi pari bătuţi în pământ şi bifurcaţi la partea superioară, pe care stau rezemate cele două capete ale lemnului. Fusul este prins la capete în scobitura „strungului” şi se mişcă sferoidal, cu ajutorul unei sfori înfăşurate după fus şi mişcată cu un mâner de lemn (arcuş), acţionat cu mâna stângă a rudarului, în timp ce cu dreapta se ţine gruica (13) , ce-i dă forma definitivă fusului.
Furca de tors, ascuţită la cele două capete, lungă de cca 1 m şi pe care şi-o pune în brâu femeia, după ce leagă caierul la capătul de sus, se face tot din lemn de esenţă moale şi tot la strung. Furcile şi fusele sunt frumos ornamentate din loc în loc cu zeamă de cârmâz (14) , prin trasarea unor dungi circulare şi a altora drepte.
Lingurarii lucrează din lemnul de esenţă moale (salcie, plop, tei, frasin, jugastru, paltin, prun, cireş) linguri pentru mâncat din vasele de bucătărie şi pentru amestecat mâncarea în oale. Rudarii despică lemnul în bucăţi de mărimea lingurii, folosind o scoabă pentru a-i da forma adâncită la un cap şi cuţitul pentru cioplitul cozii. O şlefuiesc cu un ciob de sticlă sau cu un os de animal. Lingurile folosite pentru amestecatul mâncării sunt mai mari şi de ele gospodinele au nevoie când se găteşte pentru pomeni şi pentru nunţi („lingura a mare”).
Din lemn de esenţă moale, în special din plop, rudarii confecţionează şi mosoare, nişte obiecte cilindrice, găurite în lungime, cu nişte dungi la margini, ce servesc la depănarea firelor necesare la războiul de ţesut.
După ce fac câte un set de asemenea obiecte, rudarii pornesc cu ele să le vândă. Fusele, lingurile şi mosoarele le pun în nişte trăişti agăţate pe un băţ în spinare, iar albiile şi troacele le duc legate de spate, spunând că merg cu „marfă”. Le vând prin sat, în târguri şi pieţe, chiar şi în comunele vecine, pe bani şi pe produse alimentare. Sosiţi în ograda omului, nu pleacă „goi”, cerşind tot ce ştiu că are acesta de-ale gurii. În ultimul timp, fuse, mosoare şi furci nu se mai fac, pentru că femeile de la ţară nu mai torc. Doar lingurile, troacele şi albiile mai au căutare.
Coşurile sunt împletite de rudari (ce se cheamă coşari) din nuiele de alun. Taie acest lemn din pădure, îl călesc în foc, udându-l şi trecându-l prin flacăra focului de câteva ori şi îl despică fâşii cu un dispozitiv fixat pe un lemn. Apoi cioplesc aceste fâşii din care unele sunt mai late şi mai groase, numite şine, care servesc la scheletul coşului, iar altele sunt mai subţiri şi mai înguste, cu care se împleteşte coşul. Toartele se fac dintr-o nuia de alun pentru coşurile rotunde şi are formă de semicerc, iar la cele dreptunghiulare se face dintr-o şină mai groasă, sub formă de arc de cerc. Plecaţi cu ele prin sat să le vândă, rudarii obţin trei plinuri al fiecărui coş cu porumbi ştiuleţi (drugi se spune în părţile locului).
O mică parte dintre bărbaţii rudari, doar vreo câţiva, ca şi unii români, s-au ocupat cu construcţia carelor cu tracţiune animală, a săniilor şi a plugurilor de lemn. Cu decenii în urmă, pe la noi se spunea că cine n-are car cu boi se aseamănă cu un om fără mâini şi picioare, pentru că nu-şi putea asigura cele necesare traiului pentru familie, dacă nu avea car.
Carul este un vehicul tras de boi, vaci sau bivoli, cu care se făceau transporturile cerealelor din câmp, a fânului, a fructelor, a diferitelor poveri. Tot cu ajutorul carului, oamenii cărau pietriş din râu pe şosea („făceau şuşà”), marfa la cooperativa sătească de la oraş, morţii la groapă. Dar ce nu se ducea cu carul?!
Un car (i se mai spunea şi căruţ) era construit, în cea mai mare parte, din lemn de esenţă moale ca să fie uşor. El are următoarele elemente:
1) Patru roţi, din care două din faţă sunt puţin mai mici ca cele din spate. Roata are o căpăţână din lemn de ulm, cu găuri dreptunghiulare de jur-împrejur la mijloc unde se introduce capătul mai gros al spiţelor. Lângă acestea este strânsă cu un fier circular de ambele părţi, ca şi la capete numite bucele. În interior, unde este găurită ca să se învârte pe osie are un cerc de fier numit bucşă, pentru a se evita eroziunea cu osia. În căpăţână sunt introduse 10-12 spiţe de salcâm, cioplite rotund la capătul unde intră în obezi şi aşezate la distanţe egale ca fiecare obadă să aibă câte două spiţe.
Obezile sunt nişte bucăţi din lemn de fag, cioplite în patru părţi, au formă de arc de cerc şi se introduc în capătul subţire al spiţelor prin nişte găuri circulare date în el. Între două obezi este distanţă de un deget la capetele lor, astfel încât, atunci când se strică una, să poată fi înlocuită cu uşurinţă. Roata (căpăţâna roţii) se aşază pe un dispozitiv numit bedreag pentru a i se bate spiţele şi a-i pune obezile.
Bedreagul este un lemn de stejar care se sprijină pe nişte pari bătuţi în pământ şi se termină la un cap cu două braţe pe care există montat un lemn rotund în care se introduce căpăţâna osiei, ce se roteşte pe el. Când se bat spiţele şi obezile zicem că roata „se obădează”, după care „se încalţă”, i se pune câte o pantă de fier pe fiecare obadă sau un cerc întreg, prins cu nişte cuie făcute de ţigan (fierar), din loc în loc. Roţile au 5-6 obezi, în funcţie de numărul spiţelor.
O dată construite, roţile se aşează pe două osii de fag, cioplite pe două părţi, iar la capete, cam la 1 m distanţă au formă rotundă ca să se poată roti cele patru roţi ale carului. Ele au pe partea de jos un fier sub formă de semicerc, pentru a nu se roade lemnul lor, numit bleau.
Roţile sunt nişte piese foarte importante ale carului, de aceea cei care construiau asemenea vehicule s-au numit rotari, nu căruţaşi.
2) „Caroseria” (dricul/ zdricul) carului. Pe osia din faţă se aşază un lemn cioplit, terminat cu două braţe în spate sub formă de U, numit furcă, de care se leagă proţapul carului, cu un cui de fier aşezat orizontal şi prevăzut la cap cu piuliţă. Peste furcă se mai pune un lemn cioplit în patru muchii, aşezat pe osie, numit gresie, peste care se pune un altul tot de aceleaşi dimensiuni, numit vârtej, pe care se fixează loitrele carului. Toate acestea, împreună cu blana carului, o scândură lată ce uneşte osia din spate cu cea din faţă şi cu inima carului, un lemn cioplit care pe osia din spate are două braţe, se prind pe osia dinainte cu un cui de fier, ele fiind scobite ca să se aşeze în şa fel ca să dea posibilitate carului să vireze la dreapta sau la stânga, când este nevoie. Pe cele două braţe ale inimii carului de pe osia din spate, care sunt prinse de aceasta cu două cuie de lemn fixe numite cosoaie, este aşezat un lemn, numit scaun, pe care se fixează loitrele carului.
Loitrele sunt două scăriţe de lemn, unite din loc în loc cu câte o şipcă pusă în scobituri, care se aşază oblic pe vârtej şi pe scaunul din spate, în partea de sus spaţiul între ele fiind mai larg. Pentru a avea stabilitate, loitrele sunt prinse în dreptul fiecărei roţi cu câte o leucă, un lemn de ulm cu o scobitură în partea de sus, unde se introduce o za de fier numită runc prinsă de loitră, iar jos, tot cu un fier, leucile se prind de capul osiei, având un cui de fier ca să nu iasă. La fiecare extermitate a roţii, pe osie este un cerc de fier numit străgălie, ca o şaibă (ca să nu roadă osia şi leuca şi roata). Toate acestea alcătuiesc dricul carului („zdricul”), care are în faţă şi în spate câte un şuşlete, nişte scânduri aşezate pe două şipci semicirculare la extermităţi, prinse cu câte un lanţ de loitre, iar jos sunt băgate la blana carului. Mai sunt două răscoale de ulm, nişte lemne cioplite frumos, introduse în capul loitrelor pentru a menţine dricul şi două fundoaie, unul în faţă, altul în spate, ca să nu cadă conţinutul din car.
Ele sunt făcute tot din nişte scândurele prinse cu câte o şipcă la capete, mai înguste în partea de jos şi mai late sus, aşa cum e dricul. Tot ca să nu cadă conţinutul din car peste loitre în interior, sunt puse două scoarţe, făcute tot din nişte scânduri subţiri, lungi cât loitrele, prinse pe câte un laţ la capete. Ca să fie încărcat la capacitatea maximă, carul este prevăzut pe partea exterioară, din loitre în sus, sprijinite de 4 ţepi, cu două scorţâle, construite ca şi scoarţele, dar din nişte scânduri mai groase.
Înaintea şuşletului din faţă, prinsă cu un cui de proţap şi cu două laţuri de capătul osiei este lamba carului, folosind la urcarea prin faţă, iar în mijloc este alta, legată cu câte un lanţ de capetele osiei din spate şi de loitre. Lamba este o bucată de scândură frumos cioplită, din lemn de stejar. Carul, de la un şuşlete la altul, are o lungime de 3-3,5 m.
3)Proţapul şi jugul boilor sunt alte componente indispensabile ale carului. Proţapul este un lemn de ulm, frasin sau altă esenţă moale, lung cât să aibă loc boii de la lamba din faţă până la jug. La partea dinspre car, are două urechi prin care se introduce limba de la furca ce e fixată pe osia din faţă, prin care penetrează un cui de fier orizontal, prevăzut la un cap cu piuliţă, iar la partea dinspre boi are japiţă, un fier sau un lemn cioplit care permite, fiind ca un U, să fie introdusă ceafa jugului acolo.
Jugul este alcătuit dintr-un lemn de frasin, ulm sau jugastru, numit ceafă (pentru că stă pe ceafa boilor) şi din partea de jos numită poliţă. Ceafa şi poliţa sunt unite la o distanţă cât să încapă gâtul boului, la capete, cu două jigle, nişte scânduri frumos cioplite, din lemn tare şi prinse cu cuie de lemn la cele două capete, în ceafă şi în poliţă. Jugul se prinde de proţap cu un cui numit ciocâlteu. Boul introduce ceafa lângă jiglă, iar ca să fie „închis”, se pune un cui de fier sau de lemn numit resteu, care străbate ceafa şi jigla. Când boilor le punem jugul după cap, zicem că-i „înjugăm” şi zicem „ia-l ici!”, iar când lasă jugul, îi „dejugăm” şi zicem „lasă-l!”. Ca să fie înjugaţi şi dirijaţi încotro să meargă, boii se leagă de coarne cu o frânghie sau lanţ şi, ca să-i pornim, ne adresăm „hăis!”, la oprire „ho!”.
Pentru a îndrepta carul la dreapta sau a depăşi ceva strigăm la boi „cea!”, adresându-ne cu numele pe care-l poartă de obicei fiecare bou. Zicem că atunci carul se „ocârceşte”, şi nu cu mare greutate, datorită proţapului şi pieselor de pe prima osie. Boii se aşază la jug cum au fost învăţaţi, unul de „cea” şi altul de „hăis”, dacă-i schimbăm nu trag, se împing unul într-altul de rup jugul sau chiar proţapul.
Osiile carului se ungeau cu păcură, care era ţinută într-un vas de lemn numit doniţă. Păcura se cumpăra de la păcurarii care treceau cu ea în butoaiele din căruţă pe şosea.
Carul era echipat cu accesoriile sale, în funcţie de povara ce se transporta pe el. La lemne, la fân nu se puneau scoarţele iar când se mergea pe drum , la vale , de făceau câte o cale cu var (17) ori cu pere şi mere de vânzare, chirigiii (18) puneau deasupra carului câte un coviltir (19) .
O altă îndeletnicire a unor rudari şi oameni din sat era confecţionarea plugurilor de lemn. Plugul este o unealtă agricolă cu care oamenii de la ţară îşi ară ogoarele pentru a le însămânţa. La început, a fost plugul de lemn compus din: un lemn numit grindei, pe care se montează un cuţit de fier, apoi trupiţa formată din călcâi, sapă şi cormana care răstoarnă brazda. La extermitatea grindeiului, sunt două coarne („coarnele plugului”), nişte lemne curbate cioplite frumos, care se montează pe grindeiul plugului, ca să ţină plugarul de ele când ară, de unde dirijează boii şi plugul. Grindeiul este aşezat cu capul din faţă pe un dispozitiv ce se află pe osia de lemn, pe care se învârt cele două rotile, de unde se manevrează cât de mare se dă brazda de la plug.
Rotilele sunt tot de lemn, se construiesc ca şi cele de car, dar sunt mult mai mici ca acestea, iar cea din dreapta este mai mare pentru că ea va merge pe şanţul arăturii. De osia de la rotile se leagă nişte lanţuri numite cârcee, de care se agaţă tânjala cu un lanţ scurt care la celălalt cap e prinsă de jugul boilor cu ciocâlteul.
Tânjala este un proţap mai subţire, care se foloseşte şi la prinsul de jug, când se nădeşte, adică se mai pune o pereche de boi la car sau la plug, dacă cei care sunt înjugaţi se arată neputincioşi să ducă singuri povara.
Sania de lemn este un vehicul cu tracţiune animală, folosit în trecut pentru transportul lemnelor din pădure, al bălegarului pe terenurile agricole, al sacilor la moară, al morţilor la groapă. Este compusă din două tălpi – tălpile saniei, cioplite pe 4 părţi, din lemn de fag, peste care se puneau două oplene prinse în cuie de lemn de formă paralelipipedică, prin scobire în ele şi în tălpile saniei. Oplenele erau din lemn de ulm, având o lungime de aproximativ 1-1,5 m. În faţă, sania avea tălpile aduse în sus, de care se legau urechile proţapului printr-un cui de fier la fiecare talpă, prevăzut cu piuliţă. Sania se folosea în trecut şi pentru transportul aracilor la vie, pe care-i făceau sătenii noştri din spărtură de lemn de stejar şi de salcâm şi-i duceau spre vânzare pe bani şi pe bucate în comunele cu vestitele podgorii din jurul oraşului care şi-a luat numele de la preafrumoasa crâşmăriţă Draga Șanii.
De remarcat că, în ultimul timp, au dispărut meseriaşii care confecţionau care şi sănii. Au dispărut şi boii de povară, locul lor l-au luat caii care trag la căruţele confecţionate din fier şi cu roţi de cauciuc, iar pentru transporturile mai grele se folosesc „caii-putere” de la maşini şi tractoare.
Transformările profunde care au avut loc în ţara noastră în ultimul timp au adus modificări şi în viaţa rudarilor. Furci şi fuse nu se mai confecţionează, pentru că femeile nu mai ţes la război, apă nu se mai bea cu caucul din vadră de lemn. Doar albii, troace şi linguri de lemn mai fac puţinii rudari mai în vârstă care mai sunt în Valea lui Bucur. Tineretul practică alte munci. Unii au plecat la lucru în străinătate, alţii au lucrat pe şantiere şi au pensii, mulţi muncesc cu ziua prin sat şi trăiesc din puţinele ajutoare de la stat şi din alocaţiile copiilor. Cu învăţătura, rudarii nu se omoară, abia dacă au reuşit să termine 8 clase o parte din ei, prea puţini au absolvit o şcoală profesională sau un liceu, pe vremea când acesta se făcea cu mai multă uşurinţă...»
(selecție)
&&&
Sursa: Eliza-Iulia Matei/ «Rudarii din Copăceni-Vâlcea și situația lor socio-profesională», în revista Studii vâlcene / Serie nouă / nr. IV (XI) / 2008.
Eliza este colega noastră bibliotecară la Biblioteca Publică Locală Copăceni. 
Colajul –din returnările Google/ Imagini la interogația «bordeie rudari».
Imaginile anexe – aceeași sursă cu a textului - una câte una la această legătură.
______________
1. Becsületszavamra (magh. „Pe cuvânt de cinste, de onoare”.
2. Ogeac, ogeacuri, s. n. (reg.): vatră de la care porneşte un coş larg, folosită la ţară pentru fierberea apei, mâncării etc.
3. Sobă oarbă / oarbe, s. f.: sobă care are gura într-o cameră şi se prelungeşte şi în cealaltă, unde încălzeşte.
4. Căpistare, căpisteri, s. f.: trochiţă de lemn în care se frământă turta şi pâinea la ţară.
5. Cergă, cergi, s. f.: ţesătură de cânepă pentru aşternut pe pat.
6. Vadră, vedre, s. f.: vas mic, din lemn, pentru apă de băut.
7. Azimă, azime, s. f.: pâine subţire, nedospită, coaptă pe plita sobei.
8. A slobozi (o fântână) vb. IV, tranz.: a sfinţi o fântână nou construită, la care sătenii pomemesc morţii şi viii şi fac pomană.
9. A nălbi, vb. IV, tranz.: acţiune prin care pânza de in şi cânepă era bătută cu o lopăţică de lemn într-o albie cu apă, după ce era scoasă din leşie.
10. Oblaic, oblaice, s. n. (reg.): cârpă înfăşurată circular, pusă sub vadră, pe capul femeilor.
11. Lumânare, lumânări, s. f.: lemnul prins, cu capătul de sus, de cumpăna fântânii, iar la capătul de jos ţinând găleata pentru apă.
12. Cumpănă, cumpene, s. f.: lemnul pus pe o furcă la fântână, având greutăţi la capătul exterior, iar la celălalt capăt se leagă lumânarea fântânii.
13. Gruică, gruici, s. f.: instrument metalic de strunjit fuse şi furci.
14. Cârmâz, s. m.: plantă erbacee, cu flori mici alb-roz, cu fructe în formă de bobiţe roşii sau negre, folosite drept colorant.
15. Pe drum – expresie care defineşte plecarea oamenilor din zonă cu produse de vânzare.
16. La vale – în comunele din sud, spre Dunăre.
17. Cale cu var – vânzarea unui car cu var.
18. Chirigiu, chirigii, s.m.: cei care mergeau cu carul să vândă var şi alte produse.
19. Coviltir, coviltire, s.n.: acoperiş la car, construit din nuiele curbate, pe care se pun cergi, pentru a proteja de ploaie.
_______
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu