Ion Al. Popescu & Barbu Ollănescu-Orendi/ Olăneștii / un neam de boieri olteni

#BoieriiOlanesti în #memoriavalceana

,,nu ştiu să vă spun cine sau ce a fost mai întâi: râuleţul, aşezarea sau un Olănescu...” (Barbu Ollănescu-Orendi, coautor)

lucrarea pe care o promovăm astăzi sintentizează evoluția/ parcursul a 16 generații dintr-o genealogie autohtonă ,,de top”, din nefericire, azi - la un pas de a se desprinde definitiv de cultura/ originea strămoșilor ei...

CUVÂNT-ÎNAINTE

Obârşia boierilor Olăneşti se regăseşte, după documente şi legende, undeva nu departe de malurile Oltului, mai exact în mica localitate care şi astăzi poartă numele de Băile Olăneşti, localitate aşezată chiar pe râuleţul Olăneşti.

Nu ştiu să vă spun cine sau ce a fost mai întâi Olăneşti: râu­leţul, aşezarea sau un Olănescu prin personajul regăsit în docu­mente sau în legende.

Dacă se iau în considerare documentele existente, primii boieri Olăneşti au apărut cam pe la mijlocul secolului al XV-lea prin existenţa unui Goran.

Dacă se mai aruncă un ochi şi peste legende - care legende, vrând-nevrând, au întotdeauna un sâmbure de adevăr -, dacă deci se apleacă urechea şi asupra legendelor care au circulat şi mai circulă şi astăzi pe pământul Băilor Olăneşti, prima apariţie prin preajma locului, în persoana unui luptător, a unui război­nic, purtând numele de Olai, Olan, Olah sau Olea, s-ar fi petrecut cam pe la mijlocul secolului al XlII-lea.

În orice caz, Olăneştii, familie mare, numeroasă, prolifică, deţinători fiind de mari şi multe întinderi de pământ, de păduri, de case, iniţial pe toată întinderea judeţului Vâlcea, iar mai târ­ziu extinzându-se pe amândouă malurile Oltului şi în afara jude­ţului, Olăneştii ctitori de mai mult de 13 biserici răspândite şi acestea pe tot pământul care le aparţinea, Olăneştii, atât prin ceea ce stăpâneau, cât şi prin locul lor în societatea judeţului Vâlcea şi mai târziu în societatea Bucureştilor, capitala României, Olăneştii, alegând unii cariera militară, alţii cariera politică, alţii ocupând înalte funcţii administrative, alţii îndreptându-se către biserică, au jucat un mare rol şi au avut o mare contribuţie la viaţa de toate zilele, atât a comunităţii locale, cât şi a întregului judeţ, iar mai târziu, adică pe la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, chiar şi a întregii ţări româneşti.

Legaţi şi prin căsătorii de familii prestigioase, Olăneştii devin parte integrantă din ce a avut România mai important în viaţa socială, administrativă, politică şi culturală.

#baronilocali în #memoriavalceana și #bvaav

în timpuri când de familia Craioveștilor (,,deținători” ai Băniei* oltene) depindea ocuparea/ menținerea domniei țării, răzvrătirea lui Albu cel Mare (puternic feudal vâlcean, pretendent la tron) s-a terminat dezastruos: voievodul (Vlad Țepeș) „[...] l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui”...

(cumul de resurse în conexiune)

«Veacul al XV-lea s-a remarcat prin fapte însemnate în plan politic, prin luptele şi biruinţele câştigate împotriva turcilor. Hrisoavele din această perioadă se referă la întărirea unor proprietăţi în a Vâlcea, de multe ori acestea reprezentând danii acordate de domnitori ctitoriilor lor. În această perioadă, se constată ascensiunea familiei boierilor Craioveşti, care deţineau Bănia Craiovei. Forţa economică i-a creat familiei un statut de autonomie politică atât de largă, încât domnii aflaţi în scaun nu se puteau menţine fară alianţa cu ei. În cronicile vremii, sunt descrişi ca ,,bărbaţi vârtoşi cu pumnii grei şi glas puternic, deprinşi să poruncească”, dar şi ca apărători de ţară, ctitori de lăcaşuri sfinte, şi promotori ai culturii şi protectori ai artelor.

Judeţul şi cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra administraţiei locale. Această magistratură era eligibilă, în fiecare an, de obşte, atât pentru magistraţii orăşeneşti, municipali, cât şi pentru judeţ, cu dreptul de a fi realeşi; alegerea trebuia confirmată anual şi nominal de către domnitorul Ţării Româneşti. Aleşii obştii, judeţului şi pârgarii aveau multiple atribuţii - administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi şi de aceea, împreună cu pârcalabii, erau consideraţi dregători domneşti. Putem să spunem că pârcălabul (germ. Burggraf) era un fel de conducător al judeţului (căpitan de judeţ/ vornic), autoritatea sa oprindu-se acolo unde începea târgul.

Pârcălabul avea ca sarcină principală încasarea vămii, prin impunerea de taxe pe cei care îşi valorificau produsele agroalimentare în târg. Una din funcţiile principale ale judeţului şi a celor 12 pârgari era aceea de autentificare a documentelor notariale, lucru menţionat în diferite acte.

Vâlcea/ transportul public din 1933

cum decurgea concesionarea prin licitație a traseelor de autobuz și/ sau automobil satele cu stații de oprire

> în context, despre mărcile auto ale vremii și în special despre: 1. ,,revoluționarea” atitudinii ,,patronatului” față de ,,clasa muncitoare” din România interbelică și 2. începuturile ,,comportamentului consumerist” și la noi (mașinile Ford au fost printre primele produse ale capitalismului american importate în România, în 1911); atât pct. 1 și pct. 2. i le datorăm lui Henry Ford...

«MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI AL COMUNICAŢILOR

Se aduce la cunoştinţa amatorilor, că pentru concesionarea exploatării unui serviciu public de vehicule cu tracţiune mecanică, continuu şi regulat, în sensul art. 6 din caietul de sarcini-tip, pentru transporturi de pasageri şi bagaje pe traseele specificate mai jos se va tine licitaţie publică în ziua şi ora arătată mai jos:

1. în ziua de 26 August 1933, ora 11, pentru Zătreni – Oltețu - Grădiştea – Tereja - Valea Stejarului - Ganea – Sineşti - Slăveşti – Oiseştl - Berbeşti – Roşioara – Turceşti – Mateeşti - Milostea cu ramificaţiile a) Olteţu-Văleni; b) Dela drum jud. Pârâienii-de-Mijloc, în lungime totală de 50 km.

Durata concesiunii va fi de 4 ani. (Judeţul Vâlcea).

2. Zătreni-Biserica-Butanu-Manicea -Staromiru-Tăuretşi-Ciobăbăneşti-Lăcusteni-Beneşti-Bălceşti, în lungime totală de 23 km. Durata concesiunii va fi de 4 ani. (jud. Vâlcea).

3. Craiova-Simnicul de Jos - Isvoru - Dutuleşti – Goeşti – Adâncata Popeasa-Negoeşti – Melineşti – Mierea – Birnici – Cruşetelu – Ciorani - Căprenii de Mijloc - Căprenii de Sus – Călugăru -Golumbeni - Pegeni- Hurezani de Sus, cu ramificaţiile: a) Dela drum jud. No. 1 Stoina; b) Melineşti – Amărăşti – Fărcaşu – Mofleşti – Vladimir – Dănculeşti – Pârvuleşti - Hălăngeşti – Rădineşti - Obârşia, în lungime totală de 98 km.

Durata concesiunii va fi de 4 ani. (jud. Dolj).

4. Bălceşti-Oltetu – Otetelişu – Pietroasa - Bătăşanu – Drăganu - Măciuca – Zăvoeni – Stăneşti – Cermegeşti – Roeşti – Dăeşti – Șirineasa - Halta Slăviteşti – Olteni - Gara Băbeni - Gara Govora-Stupărei-Bârseşti - VaIea Răi-R.-Vâlcea, cu ramificaţiile: a) Româneşti – Roşiile – Nenciuleşti - Crăpăturile – Tetoiu – Giuleşti – Fărtăteşti – Lădeşti - Roeşti; b) Roeşti – Lădeşti - Lăpuşata – Copăceni - Stroeşti; c) Dăeşti – Popeşti – Cârstăneşti – Oteşani - Măldărăştii de Sus, în lungime totală de 183 km.

Durata concesiuni va fi de 4 ani. (Jud. Vâlcea).

#ZiarulOrizont/ #memoriavalceana a pozelor

imaginile sunt din decembrie 1970 și ilustrează preponderent/ promovează (propagandistic) activități industriale/ economice, dar și educaționale/ culturale

aproape toate fotografiile au apărut pe prima pagină a oficiosului local - ,,Organ al Comitetului Județean Vâlcea al PCR și al Consiliului Popular Județean” - una sau mai multe poze în fiecare zi din ultima lună a anului; fostul săptămânal tocmai se transformase în cotidian, apărea și sâmbăta/ duminica în patru pagini format A2; uneori nu se tipărea edița de luni

> explicațiile sunt cele în original (la unele, identificarea ,,legendei” poate fi puțin mai dificilă (dar există pe undeva), nici calitatea tiparului nu permite rezoluție mai bună...

Pentru mai tinerii noștri cititori și pentru noii abonați, reluăm mai jos un ,,scurt tablou sinoptic al oraşului la începutul etapei comuniste”. Aceasta, în special pentru că la momentul realizării fotografiilor alăturate se cam încheiase trecerea de la ,,Arcadia pierdută” (,,orașul cultural”) la Râmnicul ,,industrial/ socialist”:

«În 1948, din punct de vedere administrativ, oraşul avea în 1948 o suprafaţă de circa 2.400 ha şi cuprindea următoarele obiective importante: Prefectura judeţului, Catedrala Râmnicului Noului Severin, 8 biserici ortodoxe, o biserică catolică, o biserică protestantă, o sinagogă, Palatul Justiţiei (Tribunalul cu două secţii), Judecătoria de ocol; palatele poştei, finanţelor şi primăriei; un liceu, un seminar, şcoli normale, şcoli secundare, de comerţ, primare, de arte şi meserii.

Alimentarea cu apă se realiza din trei surse: 1) captările Pietrari-Vlădeşti; 2) staţia de pompare Hydros din Zăvoi; 3) dealul Malului. Debitul total era de circa 1.500 mc în 24 de ore, cantitatea fiind insuficientă pentru necesităţile oraşului. Igiena urbei lăsa de dorit, căci toate gunoaiele erau aruncate direct în râul Râmnic (în prezent, râul se numeşte Olăneşti şi este una din sursele de alimentare cu apă ale oraşului).

Economia oraşului cuprindea o serie de târguri (pe 29 iunie - de Sf. Petru şi 14 octombrie - de Vinerea Mare), un târg săptămânal (marţea), fabrici de încălţăminte, tăbăcărie şi tâmplărie, ateliere de cherestea, un spital şi două sanatorii. Avea două pieţe: piaţa cu hala de alimente, în centrul oraşului şi piaţa din strada Traian (în „Ţigănie”). Existau şi trei bănci: Banca Românească, Banca Naţională şi Banca Zăvoiul.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. VIII

(urmare)

Bejanie 

După turneul victorios al „Mascotei", la sfîrşitul lunii martie 1944, teatrul „Alhambra" revine în Capitală.

În ziua de 4 aprilie, berzele ucigaşe aruncă asupra Bucu­reştilor ploaie de bombe; mii de vieţi, îndeosebi în cartierele din jurul Gării de Nord, sînt răpuse din pricina războiului în care împinsese ţara dictatura fascistă.

Două bombe cad în apropierea casei unde locuieşte Maria, iar în grădina lui taică-său din Livada cu Duzi pică o altă bombă, făcând ravagii. Ai casei scapă ca prin minune.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, în trăsurica lui Ion birjarul duşi ca vîntul de Bayadera, cîntăreaţa şi soţul ei — încărcaţi numai cu două geamantane — pornesc spre Bolintinul din Vale, comună la 20 km de Capitală, dincolo de apa Ciorogîrlei, la doi paşi de albia largă a Argeşului.

Bolintinul din Vale e o aşezare ţărănească de cîmp, în mijlocul căreia străjuiesc grădina şi casa poetului Dimitrie Bolintineanu. În parcul cu alei înguste, ipotopite de umbra copacilor bătrâni, odihnesc rămăşiţele pămînteşti ale inspira­tului nostru poet liric.

Sosesc în sat către amiază şi-şi găsesc găzduire la un sătean, unde se refugiaseră şi prieteni de-ai lor cu soţiile.

Dornică de aer şi lună plină, Maria îşi rostuieşte locuinţa într-un coşar înţesat cu fin din fundul ogrăzii. Acolo îşi sta­bileşte — cum scrie un gazetar al vremii — cartierul general.

Vrednică, asemenea lui taică-său şi maică-si, Maria se aşează serios de gospodărit, spală vasele, spală rufele într-o albie în mijlocul curţii, hrăneşte găinile şi păzeşte — ca în „Mascota“ — curcile, le îngrijeşte cuibarele, recoltînd zilnic ouăle proaspete.

Cînd îşi întinde rufele pe frînghia de uscat, fredonează cîntece ţărăneşti şi cuplete, de se strîng pe la garduri bolintinenii şi bolintinencele de toate vîrstele s-o asculte şi s-o aplaude, înălţînd mîinile peste uluci.

Prezenţa cîntăreţei schimbă climatul sufletesc al satului.

Împreună cu H. Nicolaide, care îşi alesese tot Bolintinul din Vale ca loc de refugiu, organizează două spectacole în sala cea mare a şcolii primare.

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. VII_2 text

(urmare ,,cap. VII_1 text”) 

Despărțirea de Gioconda 

Paralel cu activitatea desfăşurată în cade drul pretextelor muzicale de la Teatrul Gioconda „Gioconda” , Maria cînta în fiecare seară după spectacol la restaurantul „Parcul Aro“ (de pe Calea Dorobanţilor colţ cu str. Şcoala Floreasca). 

Ca peste tot unde răsună cîntecul românesc zis de ea, sala şi grădina orîşmei sint arhipline.

Cîntecul Măriei adună laolaltă, în climatul contagioasei desfătări melodice, o clientelă, în rândurile căreia se remarcă cele mai felurite categorii: lucrători din fabrici, funcţionari, scriitori, diplomaţi etc. Toţi se simt cuprinşi de încîntarea, creată de frumuseţea folclorului nostru.

„Giocondita“, spectacol „salvat" — cum susţin cronicarii — de Maria Tănase, n-are însă noroc pînă la capăt.

Cîntăreaţa se îmbolnăveşte şi nu mai poate să apară pe scenă.

Rândurile spectatorilor se răresc şi la teatru şi în acelaşi timp se răreşte şi clientela la crîşma din Dorobanţi.

Văduvite de asistenţă, scaunele goale din sala „Giocondei" şi mesele fără consumatori iscă tristeţea copleşitoare, descura- jantă a „pustiului".

Nu sînt veseli decît „crocodilii", care nu-şi mai simt inima amară ; veninului pizmuirii îi secase sursa.

George loan Lahovari/ Conferință în A.G. a Societăţii Geografice Române/ 1891

Vâlcea sf. de sec. XIX

excepțională ,,conferență” de geografie istorică susținută de George Ioan Lahovary/ ,,adunarea generală a Societăţii Geografice Române/ sé(a)ra de 4/16 martie 1891)”; G.I.I. a fost secretarul S.G.R. încă de la înființarea ei de către Carol I

> «Quantum mutatus ab illo! putem d̦ice cu poetul atic; ce deosebire intre atunci şi acum, intre eri şi astăd̦i!»*

>> prezentările au fost publicate în foileton de revista «Familia»**

(completare resurse anterioare #memoriavalceana)

«O l t u l/ Conferenţă ţinută in adunarea generală a Societăţii Geografice Române, in séra de 4/16 martie 1891. (Urmare.)

Rîmnic. Acum intrăm in oraşul Rîmnicul-Vâlcii, care zidit sub pólele unui deal numit «Capella» se intinde in amfiteatru până in marginea Oltului. Rîmnicu este unul din cele mai vechi oraşe ale României; in vremea romanilor, aici era o vamă internă séu provincială a imperiului roman. (1) Sub imperiul bulgaro-român pe la finele vécului al 13-lea, s’ar fi zidit aici de o colonie bulgară o capelă catolică, de unde póte şi numele dealului care dominézá oraşul. Acéstá capelă a fost mai târziu transformată in monastire de călugări al ordinului Franciscanilor şi esistă şi astăzi sub denumirea poporală de bărăţie, având şi o şcolă micstă pentru copiii catolici. 

Episcopia. — Pe la anul 1355 s’a mutat aici scaunul mitropoliei din Severin şi s’a numit archiepiscopia Rîmnicului noului Severin, precum Constantinopoli s’a numit Roma cea nouă, după despărţirea celor doue biserici. Episcopia a fost mai târziu (circa 1500) reintemeiată de Radul cel Mare, după îndemnul mitropolitului Nifon. În timpul din urmă, după focul dela 1847, episcopia a fost rezidită din temeile sub domnia lui Vodă Stirbey.

Rîmnicu-Vâlcii este un oraş episcopal şi ca atare are o mulţime de biserici, schituri, metochuri atât in oraş, cât şi in imediata lui vecinătate.

Biserici. — Astfel avem in Rîmnic chiar biserica Prapadómna, séu mai bine d̦isă Prepodobna Paraschiva (2), zidită de Mihai-Vitézul in anul 1596; biserica Maica Domnului, fundată de Mircea-Basarab in anul 1388, biserica Toţi Sfinţii, întemeiată de Proin episcopul Rîmnicului şi in urmă devenit mitropolitul Grigore in anul 1726 şi altele. (3)

Pamfil Șeicaru/ ,,O bătălie în curs”/ ,,Curentul” 18 decembrie 1938

editorialul lui Pamfil Șeicaru, în continuare de actualitate: propagandă naționalistă/ suveranistă, dar și adevăruri foarte dureroase despre națiunea română...

în context, două știri din același ziar de duminică, 18 dec. 1938, - una internă, alta de politică externă...

<<Nimeni nu mai poate, fără o vădită rea credinţă, să nu pri­ceapă linia de direcţie, discipli­nele politice ale acestui guvern de restaurare naţională, de rein­tegrare în plinătatea drepturilor lui a oropsitului element româ­nesc.

Toate aspectele problemii sunt din plin atacate, fără să se simtă nici un fel de ezitare, — cu acea lucida şi calmă hotărîre a unei chibzuite voinţe de realizare. N’a fost uitată niciuna din măsurile menite să asigure o totală între­buinţare a elementului românesc în orice fel de activitate. La tot pasul se va simţi prezenţa unei neînduplecări a legii de prote­guire a muncii naţionale. Acolo unde printr’un fel de ofensatoare tradiţie se fixa designarea exclu­sivă a elementului străin în pri­mele posturi, nu se vor mai pu­tea promova decât românii. Şi măsurile se vor înmulţi; un păenjeniş protecţionist va acoperi toate zonele de activitate econo­mică, spre a împiedica făţarnica înconjurare a legilor şi perpe­tuarea unui sistem ce rânduia elementul românesc exclusiv în funcţii subalterne.

Noi am mai spus-o: nimeni nu poate să activeze decât în cadrul celei mal severe discipline de gândire naţionalistă: şi intransi­gentul paznic al păstrării acestei discipline este Însuşi Regele ţării.

Eliza-Iulia Matei/ Rudarii din Copăceni-Vâlcea și situația lor socio-profesională

caracteristicile culturale ale conaționalilor noștri meșteri (unii incl. în prezent) în cioplitul albiilor, troacelor, blidelor, lingurilor, caucelor s.a.m.d...

«...țiganii din Copăceni nu ştiu ţigăneşte şi, ca şi rudarii, vorbesc doar limba română. Rudarii nu folosesc niciodată perfectul simplu ci numai pe cel compus şi fac deseori uz de interjecţia zău!, ca să fie crezuţi pentru ceea ce spun, aşa cum ungurul pune mâna la inimă şi zice becsületszavamra! (1)

Rudarii de la noi folosesc, în discuţiile dintre ei, unele cuvinte care par a proveni din ţigăneşte: baricel – porc; busnea – capră; casturi – lemne; ciricliu – porumb; curcadiu – curcan; gad – haină; giucău – câine; gonaci – iepure; grajmin – cal; gurume – vaci; iţalău – ţuică, rachiu; marovie – pâine; masie – carne; melia – mălai; mol – vin; papie – găină; pirie – oală; pur – ceapă; şag – varză etc.

Observând felul cum se îmbracă, remarcăm că rudarii din satul nostru nu au un port specific, ci au straie la fel ca românii. Dacă nu ar fi atât de tuciurii la faţă, cu greu i-ar deosebi cineva de români.

În ceea ce priveşte căsătoria, rudarii sunt conservatori. Ca şi în trecut, ei se căsătoresc doar cu parteneri din etnia lor. Cei mai mulți bărbaţi ţin mai multe neveste, cu care trăiesc în concubinaj, lăsându-le cu o puzderie de copii. Rar se întâmplă o căsătorie între rudari şi ţigani sau români. Iar când nu găsesc partener în localitate, îl află în satele învecinate.

În vremurile îndepărtate, locuinţa rudarilor era bordeiul. Prea puţini, cu unele posibilităţi materiale, şi-au ridicat câte o căsuţă, în majoritatea cazurilor cu o cameră.

Un bordei se construia din lemn. Se săpa o groapă dreptunghiulară de dimensiunea a două cămăruţe şi pe laturile mari se băteau câte trei pari de stejar pe mijlocul cărora se punea câte un lemn cioplit. La capete se bătea câte un par mai lung pe care se aşeza alt lemn cioplit şi apoi, de o parte şi de alta a gropii aşezau nişte manele de stejar cu un capăt în pământ, una lângă alta şi cu capetele de sus rezemate de lemnul în vârful parilor aşa cum se întâlnesc degetele de la mâini aşezând oblic palmele. Acele manele se cheamă martaci şi peste ele se puneau crăci, ferigă şi pământ pentru a nu pătrunde apa şi frigul în bordei.

Marian Pătrașcu & Nicolae Daneș/ Monografia comunei Câineni/ Vâlcea - 588 p. în PDF

Monografia comunei Câineni/ Vâlcea, autori Marian Pătrașcu și Nicolae Daneș, lucrare amplă (588 p., 150 ilustrații) apărută în print la Editura Fortuna/ Râmnicu Vâlcea, în 2008.

Un inginer și un profesor temeinic pregătiți în profesiile lor și cu dragoste pentru localitatea natală și-au unit inteligențele și eforturile și, iată, (aproape) tot ceea ce ține de trecutul și prezentul cunoscutei localități din Nordul Vâlcii ajunge la îndemâna oricui din această lume.

Câineni/ Vâlcea - așezare mai apropiată de Sibiu decât de reședința județului căreia îi aparține d.p.d.v. administrativ - a fost dintotdeauna poartă de trecere/ zonă de interferență/ localitate de vamă și trecătoare (păzită inclusiv militar), între Oltenia și Transilvania.

„Localitatea Câineni era cunoscută în vremea lui Mircea cel Bătrân sub numele de Genune, iar în vremea stăpânirii romane, sub numele de Pons Vetus, adică „Podul Vechi” (Puntea Veche), toponim ce indică în mod cât se poate de limpede faptul că romanii au găsit aici o aşezare omenească întemeiată, evident, de strămoşii geto-daci.” (...)

Felix Sima despre ,,Poveștile Rîmnicului”, de Sorin Oane

«FELIX SIMA DESPRE "POVEȘTILE RÎMNICULUI" ("E dificil să scrii o cronică pe măsura unei asemenea cărți").

PRIN LUMEA VĂZUTELOR ȘI A NEVĂZUTELOR. O CARTE CA UN POEM DE DRAGOSTE: "POVEȘTILE RÎMNICULUI" DE SORIN OANE

A parcurge cartea profesorului dr. Sorin Oane este ca și când ai fi însoțit de un ghid prin toate locurile Vâlcii, un ghid bonom, un ghid amabil, dezinvolt, calm, cu gândire critică, ce păstrează același ton jovial, de gazdă bună, pe tot parcursul întâlnirii cu el. Cartea nu putea fi scrisă decât într-un timp destul de îndelungat, deoarece a necesitat deosebit de multe lecturi, după cum se vede și după cele exact 1001 de note aflate la subsolul paginilor cuprinzând autori și opere, studii din reviste de specialitate!

Lumea încă nu s-a obișnuit cu textele lui Eugen Negrici și ale lui Lucian Boia care „demitizează” totul... Poate de aceea, captiv sub cupola de aur a minunatelor legende ce i-au fascinat copilăria, adultul de azi acceptă cu greu argumentul științific, fundament pe care Sorin Oane își construiește lucrarea.

Calvarul peliculei ,,Antim Ivireanul”/ revista "Lumina lumii” nr. 32-33/ 2025 (și ediția - integral în pdf)

epopeea cinematografică georgiană pare să împărtăşească, în România ultimului sfert de veac, destinul pământean al sfântului martir fără moaşte...

- Comunicare la Colocviul anual al Centmlui de Studii Medievale şi Premoderne al Fundaţiei Culturale ”Sf. Antim Ivireanul” din Rm. Vâlcea, 22-23 septembrie 2024. pentru revista "Lumina lumii” nr. 32-33 -

Despre filmul "Antim Ivireanul" (“Antimoz Iverieli”, Gruzia Film, 2001) am vorbit cu diverse ocazii. Superproducţia istorică de 3 ore şi jumătate, regizată de Ghiuli Ciohonelidze după un scenariu de Vaja Gigaşvili, cu regizorul în rolul principal, pare să împărtăşească într-un anumit sens destinul postum a sfântului martir fără moaşte, căruia îi este dedicat: "trupul" său rămâne inaccesibil.. Cu toate acestea, filmul şi-a cîştigat pe deplin locul binemeritat în istoria filmului georgian şi a celui creştin-ortodox.

Sunt întrebată adesea de soarta acestui filmul. De ziua când acesta va ajunge oficial în România. Mai ales în septembrie, în preajma sărbătoririi Sfântului cărturar ivirean, cinefilii creştini mă întâmpină, în fiecare an, cu aceeaşi evlavioasă întrebare. Iar eu le recit aceeaşi tristă poveste. Şi distanţa dintre ei şi filmul râvnit creşte, fatalmente, de la an la an.

Pelicula a intrat în legenda citadină românească după o unică proiecţie-surprinzâ la Cinemateca Română pe 27 octombrie 2002, cu ocazia sărbătoririi organizate de mănăstirea Sf. Antim din Bucureşti a zece ani de la canonizarea de către B.O.R., a ierarhului martir. Deşi ambalată într-un eveniment cultural- bisericesc de înalt nivel, sub auspiciile ambasadei georgiene şi ale reprezentanţilor celor două Biserici ortodoxe-surori, în prezenţa vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, a regizorului şi a echipei realizatoare a filmului, proiecţia nu a deşteptat interesul distribuitorilor de film ori al televiziuni lor din România. Şi ecourile în presă au fost minime, reduse, practic, la presa confesională (articolul meu din Ziarul Lumina, dezvoltat ulterior în alte publicaţii creştine) - o tară cauzată nu de calitatea filmului, ci de promovarea cvasi-nulă a evenimentului premierei. (De cîte ori nu auzim la influencerii ortodocşi, inclusiv clerici, că "Biserica - inclusiv în acţiunile ei culturale, extraliturgice - nu trebuie să îşi facă publicitate”?..)

,,Colectivizarea” în comuna Roești/ Vâlcea

«„Satul însuşi-vorbind de satul civilizat, trebuie să-şi cunoască trecutul, să se cunoască pe sine, ca, prin conştiinţa de sine şi de destinulsău, să-şi înţeleagă şi mai bine şi nevoile de present şi posibilităţile de viitor, în acţiunea de viitor şi în acţiunea sa de proprie ridicare, să păşească sigur, cu încredere şi curaj, ambiţionându-se a câştiga timpul pierdut...”

Ion Mihalache

PERIOADA 1946--1990

Începutul perioadei socialiste, din anul 1946 şi până la jumătatea anilor ’60, s-a caracterizat prin mari frământări sociale în satele comunei Roeşti, ca de altfel în toate aşezările rurale ale judeţului şi României.

A fost începutul minării gospodăriei ţărăneşti tradiţionale, al desfiinţării unei forme de proprietate care dăinuia de secole: proprietatea în devălmăşie a pădurilor şi păşunilor, obştea de moşneni.

După modelul sovietic, mulţi locuitori au început să fie urmăriţi şi anchetaţi de organele de securitate, în special foştii legionari şi ,,aşa numiţii chiaburi”. Era suficient un denunţ anonim pentru ca un om să fie anchetat ca duşman al noii orânduiri. Foarte mulţi locuitori au fost anchetaţi pentru faptul că nu au răspuns la ideile ,,noii stăpâniri”, noii orânduiri. (1)

Primele măsuri de constrâgere au început să se vadă după anul 1948, când s-a început campania de confiscare a armelor (din timpul războiului şi nepredate) deţinute de locuitorii satelor şi apoi, prin anii 1952—1955, confiscarea aurului deţinut (confiscare forţată), inclusiv cu abuzuri din partea autorităţilor statului, fapt semnalat de numeroşi locuitori din aceste sate.

Colectivizarea satelor vâlcene a început la un an după ce Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în Plenara din 3-5 martie 1949, să pornească lupta pentru înfăptuirea ,,societăţii socialiste ” şi distrugerea ,,chiaburilor”.

Monografia comunei Roești/ Vâlcea

...multe lucruri sunt puse pentru prima oară pe hârtie şi sper din tot sufletul ca toate cele spuse să se constituie într-un prilej de aducere aminte despre moşii şi strămoşii noştri, unii ştiuţi doar din poze, care ne veghează din cimitirele satelor comunei sau de pe meleaguri îndepărtate, unde au murit pentru hotarelor neamului românesc.»

***

«Fiecare așezare omenească are propria ei istorie. Satele comunei Roești nu fac excepție. Istoria lor cuprinde un șir lung de evenimente, întâmplări, strădanii și eforturi ale oamenilor care au trăit și trudit pe aceste meleaguri, care au știut să înfrunte, cu bărbăție și eroism, de-a lungul veacurilor, urgiile care s-au abătut asupra lor, uneori chiar cu jertfa supremă, atunci când hotarele țării și când munca lor erau puse în pericol.

Oamenii care au trăit pe aceste meleaguri ,, ne sunt părinți, bunici, moși și strămoși ,,, care n-au transmis, din generație în generație, tradiții și obiceiuri, au știut să cânte bucuriile și să înfrunte necazurile, să ne învețe să vorbim și să comunicăm în graiul nostru stăbun, au clădit frumos și trainic temelia viitorului.

Au contribuit, prin aceasta, la cultivarea mândriei de a aparține comunităților respective oriunde s-ar afla, în țară sau prin lume.

Urgisita Moldovă dintre Prut și Nistru...

 în resursa video: ,,eliberarea Basarabiei de către Stalin” - conține referiri incl. la actele de canibalism provocate de ,,foametea organizată” în '46-'47 (cu nimic diferită de mai cunoscuta Holodomor/ Foametea ucraineană / 1932-1933)

> în resursa text - o foarte scurtă istorie a străvechiului teritoriu locuit de români + o sinteză (de asemenea f. succintă) a actualelor atuuri/ resurse geografice/ economice ale Republicii Moldova:

 Antichitate și epoca romană

Teritoriul actualei Republici Moldova a fost locuit din cele mai vechi timpuri de triburi geto-dace.

În sec. I î. Hr. – I d. Hr., o parte din aceste teritorii a fost influențată de civilizația romană, mai ales în sud și vest.

După retragerea romanilor (271 d. Hr.), zona a fost invadată de diverse popoare migratoare: goți, huni, avari, slavi etc.

 Evul Mediu – Formarea statului moldovenesc

În 1359, se constituie Țara Moldovei ca stat medieval independent, cuprinzând teritorii de la Carpați până la Nistru și, temporar, chiar dincolo de acesta.

Cetatea Tighina, Soroca și alte cetăți importante din est sunt construite în această perioadă.

În sec. XV, sub domnia lui Ștefan cel Mare (1457–1504), Moldova atinge apogeul puterii politice și teritoriale.

 Perioada dominației otomane (1538–1812)

Moldova devine stat vasal al Imperiului Otoman, păstrându-și o anumită autonomie internă.

Zona dintre Prut și Nistru (Basarabia de mai târziu) face parte integrantă din Moldova.

 1812 – Anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist

În urma Păcii de la București (1812), Rusia anexează teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, numit ulterior Basarabia.

Urmează o perioadă de rusificare intensă și pierdere a identității românești a regiunii.

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului - Antim Ivireanul, „soldatul" patriarhului Dositei

Antim Ivireanul, „soldatul" patriarhului Dositei. Antim (n.1660-m.1716) a fost un „soldat" al patriarhului Ierusalimului, Dositei II Nottara (1669-1707). Acesta din urmă a fost cel mai mare apărător al ortodoxiei acelor timpuri, într-un moment în care ortodoxia era atacată din toate părţile, de către turcii islamici, de către habsburgii catolici, dar şi de către religiile protestante (luteranism, calvinism, unitarianism) venite dinspre Ardeal. în Ţara Românească, Dositei a venit de 11 ori (de 9 ori în calitatea de patriarh), aşa că ajunsese să patroneze în mod real viaţa religioasă a ţării. (369)

În 1680, Dositei înfiinţează o tipografie la Mănăstirea „Cetăţuia" din laşi, care tipărea cărţi cu caractere greceşti pentru ortodocşii aflaţi sub stăpînirea otomană, dar şi cărţi polemice anticatolice. Tipografia grecească de aici a împlinit o mare ambiţie a patriarhului, care însuşi declara: ,,iar în anul 1680, fiind în iaşi şi văzînd pe moldoveni că au tipografie, iar grecii nu, muream de necaz”. Patriarhul avea nevoie însă şi de tipografi harnici şi poligloţi. Aşa l-a găsit Dositei pe Antim. Acesta era orginar din Iviria / Georgia. Răpit de turci la 16 ani, a fost vîndut ca sclav la Istanbul, unde a învăţat meşteşugul imprimeriei şi limbile turcă, greacă şi arabă. (370) A fost eliberat de Dositei, care l-a călugărit şi l-a adus tipograf la Mănăstirea „Cetăţuia" (1686). Aici, Antim a învăţat şi limba româna, iar ulterior a învăţat şi slavona.

În 1690, Antim este adus de Constantin Brîncoveanu în Ţara Românească şi i se încredinţează tipografia domnească. După 1696 devine egumen la Mănăstirea Snagov, unde a mutat şi tipografia ţării. în toată activitatea lui a tipărit 63 de cărţi, dintre care 21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Rîmnic şi 18 la Tîrgovişte. Dintre acestea, 30 au fost în greceşte, 22 în româneşte, una în slavonă, nouă bilingve (şase slavo-române, două greco-arabe, una greco-română) şi una în slavo-greco-română. (371) Antim a promovat limba română cu precauţie, pentru a nu intra în conflict cu Dositei, care încerca acum o „grecizare" a bisericii din Valahia. A tipărit însă în limba română cartea de rugăciuni, „Molitvenicul”, iar ucenicul său, Mihai Iştfanovici, a tipărit la Alba lulia o „Bucoavnă”, primul abecedar în limba română din istoria noastră.

În 16 martie 1705, Antim era numit episcop de Rîmnic. Va sta în funcţie pînă în 22 februarie 1708. Numirea sa nu a fost bine primită de către clericii români, care se cam săturaseră ,,de atîta dragoste arătată arhiereilor şi călugărilor străini, care copleşiseră biserica şi acaparaseră pînă şi curtea tări”. (372) Scopul misiunii lui Antim era clar: sprijinirea românilor din Transilvania, agresaţi de prozelitismul catolic habsburgic, prin tipărirea cărţilor de cult ortodoxe. Prima carte tipărită de el la Rîmnic a fost „Tomul bucuriei” (1705), o carte (în limba greacă) a lui Dositei, cuprinzînd texte critice la adresa greco-catolicismului. (373) Era a treia carte a trilogiei patriarhului, care mai cuprindea: „Tomul împăcării” (laşi, 1694) şi „Tomul dragostei” (laşi, 1698). Scopul principal al acestor tomuri a fost acela de a promova unitatea în cadrul Bisericii Ortodoxe (adică rezolvarea disputelor şi schismelor din cadrul ortodoxismului), precum şi de a reafirma învăţăturile ortodoxe în faţa provocărilor teologice ale vremii.

Ajuns mitropolit (1708), Antim a devenit şi „exarh al plaiurilor", adică avea jurisdicţie canonică şi asupra bisericilor ortodoxe din Transilvania. Şi-a continuat deci misiunea, dar de la un nivel mai înalt. Antim a plecat din Rîmnic şi cu tipografie sa, mutînd-o la Tîrgovişte. A făcut asta din două motive. Primul este că tipografia asta îi servea luptei contra catolicilor. Exista însă şi un motiv mai personal, Antim îl dispreţuia pe Damaschin, urmaşul său în scaunul episcopal al Rîmnicului. Dar, ca să fim sinceri, dispreţul era reciproc. Antim fusese promovat mitropolit de către Brîncoveanu, trecîndu-se peste pregătirea, meritele şi mai ales peste vechimea pe care Damaschin o avea ca episcop al Buzăului. (374) Cert este că, după Antim, activitatea tipografică de la Rîmnic a încetat.

Nicolae lorga spune că Antim Ivireanul n-a regretat niciodată tragedia Brîncovenilor. Se străduise din toate puterile să apropie cît mai mult Ţara Românească de Rusia, căci credea că ea este singura forţa capabilă să surpe împărăţia otomană. Expectativa Brîncoveanului din 1711 (cu prilejul războiului ruso-turc) a fost considerată de el ca o trădare a cauzei creştinătăţii. Dar, în 1716, leremia III, patriarhul de la Constantinopol, l- a caterisit. Antim era învinuit că ar fi complotat împotriva sultanului (de fapt, complotase împotriva lui Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din istoria Ţării Româneşti, ,,omul sultanului" Ahmed III). A fost surghiunit la Mănăstirea ,,Sf. Ecaterina" de pe Muntele Sinai, dar a fost asasinat de către soldaţii turci care-l escortau către locul exilului.

#SorinOane în #PovestileRamnicului 2025.

_________
369 loan Dură, Patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-1707) şi ierarhii Rîmnicului, Ilarion şi Antim Ivireanul, în „Istorii bisericeşti. Studii şi articole", Editura Magic Prinţ, Oneşti, 2019, p. 387-389.

370 Alexandru Piru, Literatura română veche, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, p.273.

371 Ion Marian Croitoru, Sfîntul Antim Ivireanul-apărător al legii strămoşeşti, Editura Praxis a Episcopiei Rîmnicului, 2019, p. 13. Vezi şi loan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul - episcop al Râmnicului, în „Analele Râmnicului", nr. 1, Râmnicu Vâlcea, 2023, p. 55.

372 Athanasie Mironescu, op.cit, p. 90.

373 loan Dură, op.cit., p. 400.

374 Virgil Molin, Tiparniţa de la Rîmnic în timpul episcopului Ioanichie, în .Mitropolia Olteniei", nr. 3- 4.1963 (XV), p. 190-191.

______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AntimIvireanul #ArhiepiscopiaRâmnicului #episcopiiRamnicului #manastire #Ortodoxia #BOR #monahism #monah #calugar #credinta #BisericaOrtodoxaRomana