editorialul lui Pamfil Șeicaru, în continuare de actualitate: propagandă naționalistă/ suveranistă, dar și adevăruri foarte dureroase despre națiunea română...
în context, două știri din același ziar de duminică, 18 dec. 1938, - una internă, alta de politică externă...
Toate aspectele problemii sunt din plin atacate, fără să se simtă nici un fel de ezitare, — cu acea lucida şi calmă hotărîre a unei chibzuite voinţe de realizare. N’a fost uitată niciuna din măsurile menite să asigure o totală întrebuinţare a elementului românesc în orice fel de activitate. La tot pasul se va simţi prezenţa unei neînduplecări a legii de proteguire a muncii naţionale. Acolo unde printr’un fel de ofensatoare tradiţie se fixa designarea exclusivă a elementului străin în primele posturi, nu se vor mai putea promova decât românii. Şi măsurile se vor înmulţi; un păenjeniş protecţionist va acoperi toate zonele de activitate economică, spre a împiedica făţarnica înconjurare a legilor şi perpetuarea unui sistem ce rânduia elementul românesc exclusiv în funcţii subalterne.
Începe să se facă lumină în toate conştiinţele. Începe să-şi facă drum o nouă concepţie a Statului ca instrument de afirmare spirituală şi materială a unui grup etnic. Statul român nu poate fi decât vehiculul de promovare istorică a grupului etnic românesc. Iată dece toate aceste legiuiri de valorificare a muncii româneşti nu sunt decât forme de a transpune în domeniul activităţii, mijloace de a coborî în ordinea realităţilor principiile ce formează substanţa ideologică a noului Stat.
Dar oricât ne-am regăsi o parte din recolta activităţii noastre în această izbândire totală a naţionalismului, devenit doctrina politică a Statului român, nu putem să nu formulăm şi temerile noastre.
Da !... O spunem răspicat : temerile noastre de zădărnicire posibilă a fecundităţii promovării privilegiate a elementului românesc.
În toate întreprinderile, vor fi repuşi la locurile lor Românii. Norme vor stabili, sub aspra pedeapsă a legii, proporţionalitatea elementului românesc în raport cu ceace reprezintă şi numeric, şi economic, şi politic, şi istoric în Stat. Dar tocmai aceste fireşti, — am spune chiar prea mult întârziate privilegii, cuvenite elementului românesc, ca fondator al Statului, vor trebui să primească şi echivalentul de tresărire a elanului de muncă.
Proprietatea unei ţări este în funcţie de buna ei rânduială şi de hărnicia cetăţenilor. Deci întreaga viaţă economică, transfigurată printr’o repunere în drepturi a elementului românesc, va trebui să se resimtă printr-un plus de activitate, nu printr’un eventual minus provocat do acea lăsare pe tânjeală, de acele beteşuguri ale spiritului birocrat, ce au produs atâtea grave lipsuri în administraţia Statului.
Se fac locuri libere pentru valorificarea muncii româneşti, nu pentru corcolirea unor contingente de nevolnici. Cu leneşii nu se valorifică o Naţiune: şi tocmai legile de ocrotire şi aplicare să fie egal de neîndurate şi faţă de căscăunzii pierderii de vreme.
Naţie cu privilegii în Stat nu înseamnă naţie cu drepturi în lene — ci naţie cu obligaţii. Așa cum ai obligaţia — tu, ca român. — să-ţi aperi ţara în timp de război, fără si eziţi chiar in faţa supremului sacrificiu, — eşti obligat în timp de pace să-ţi încordezi puterile muncitoare spre a da ţării o cât mai mare prosperitate.
O întreagă operă de limpezire a conştiinţelor, o întreagă operă de sguduire a unor somnolenţe va trebui întreprinsă, spre a da principiilor naţionaliste (devenite doctrina politică a Statului român) o fecundă prezenţă în viaţa socială.
Există o păcătoasă înclinare — şi nu-i căutăm nici originile, nici explicaţiile: ceeace s'a numit cu un termen puţin cam vulgar „chiul". Să nu-ţi faci datoria, să ai iscusinţa de a parodia munca, de a înşela aparenţele, de-a te strecura cu o cât mai redusă îndeplinire a datoriilor tale. Să te simţi fericit cind ai putut trece o zi lucrătoare fără să faci nimic: dela chiulul şcolar şi până la chiulul omului matur, să se poată regăsi constantul dispreţ pentru muncă, acea plăcere nesfârşită de a nu face nimic — iată ce poate distruge o naţie, o ţară.
Cel care îşi face drum în viaţă nu a făcut altceva decât să-şi dubleze orele de muncă, reducând orele de odihnă: exact la fel se petrece şi cu ascensiunea istorică a unor neamuri şi cu decăderea altor popoare, ispitite de sporirea orelor de odihnă şi împuţinarea orelor de muncă.
Dacă vrem să biruim, dacă vrem ca doctrina naţionalistă a Statului să-şi aibă o înviorătoare prezenţă în activitatea românească, se impun unele desmeticiri ale celor ce-şi inchipue că s’ar putea înlocui valorificarea muncii româneşti cu valorificarea Ienii româneşti.
În același timp se impun şi unele adaptări ale pregătirii şcolare la noile chemări ale energiei româneşti, destinate să ocupe locurile din care vor fi eliminaţi străinii.
Bătălia nu am căştigat-o încă; bătălia o vom câştiga-o când fiecare român va avea o altă preţuire a muncii.
De aici necesitatea organizării şcoalei, adaptând-o la noile destinări ale muncii româneşti. Şcoala de ,,meserii’’ să fie şcoală de meşteşugari, nu liceu zis industrial, adică oficială mărturisire a unei situaţii inferioare a celui ce a izbutit să dea mâinilor lui îndemânare meşteşugită şi inspiraţie de artă. O desvoltare industrială implică şi o selectare a lucrătorilor calificaţi — maeştri iniţiaţi în toate tainele materiei şi neîntrecuţi medici ai maşinelor.
În loc ca tot învăţământul tehnic să fie legat de industriile existente, în loc ca fiecare şcoală de meserii să prepare lucrători calificaţi pentru anumite ramuri industriale, — noi avem un învăţământ profesional ale cărui tendinţe funcţionăreşti au fost mărturisite atunci când şcolilor de meserii li s’a dat titlul pompos: „licee industriale". Este marea ispravă a unei nesocotiri năuce a nevoilor naţionale; este divorţul dintre învăţământul oficial şi realităţile româneşti.
Da, — se rectifică o nătângă prejudecată: meşteşugul este situat mai prejos in stima oficială decât un biet nevoiaş zgirie-hârtie dintr'un obscur birou administrativ. Va trebui să reacţionăm împotriva acestei grave erori a trecutului, ce ne-a costat cucerirea economică de către străini a tuturor meşteşugurilor ce odinioară aparţineau Românilor.
La fel, în comerţ.
Şcolile de comerţ sunt organizate spre a furniza doar funcţionari de birouri, şi aceştia insuficient pregătiţi pentru activitatea practică. Când angajezi un absolvent al unei şcoale de comerţ, rămâne surprins când îl întrebi dacă cunoaşte bine maşina de scris.
Dar orientarea în activitatea biroului?
Dar nula iniţiativă comercială? Or, această dogmă a primatului muncii româneşti va trebui să aibă ca o imediată replică organizarea muncii, creia- rea unei alte preţuiri a muncii.
Nu vom fi stăpâni pe toate sectoarele activităţii economice, fără o reală voinţă de muncă a fiecăruia.
Statul poate înlesni deschiderea de spaţii cât mai largi afirmării voinţei noastre muncitoare; dar va trebui să afirmăm această voinţă, — Statul neputănd să suplinească prin legi deficitul muncii Românilor.
Doctrina chiulului va trebui să fie urmărită şi sancţionată, ca un act de trădare săvârşit impotriva Patriei.
Mistica chiulului ameninţă victoriile posibile ale ideologici naţionaliste integrată în structura politică a Statului. Locurile vor fi pentru Români —negreşit; dar aceste locuri cer nu figuranţi puturoşi, ci neostenite vrednicii muncitoare.
Pamfil Şeicaru
XOXOXOXOOXOXOXOX >>
Sursa: cotidianul ,,Curentul”, ANUL XI No. 3909/ Duminică 18 Decembrie 1938, p. 1 cu continuare în p. 2.
Capturile de ecran din colaj au în descrieri mai multe informații conexe/ surse/ linkuri - la această legătură.
____________
#istorielocala #Valcea #Educație #istorielocalavalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #Valcea #istorielocalavalcea #judetulvalcea #nevedemlabiblioteca #ziare #ziar #ziareromânești #ziarevechi #gazete #gazetarie #istoriapresei #PamfilSeicaru #dictatura #propaganda #CarolII #jurnalism #suveranism #patriotism
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu