Aici se aflau adunați vreo 30 de săteni, din care aproape un
sfert erau femei, stând la mese vociferând agitați, fiecare având pahare și
sticle cu băuturile preferate, de diferite tării. Toți strigau, gesticulau, dar
nu asculta nimeni pe nimeni, deseori auzindu-se, prin norii fumului de țigări,
înjurături simple sau alcătuite din mai multe cuvinte legate, din care nu
lipseau: nașterea, soția, mama, sfinții, morții...
Singurul care fierbea, dar nu izbucnea, era cârciumarul care
scria consumațiile pe caietul ferfelițat, fiind supărat că, până la acea oră de
la miezul zilei, nu încasase niciun ban, iar până la venirea pensiilor,
ajutoarelor sociale și alocațiilor copiilor mai erau vreo două săptămâni.
Intrând în cârciumă, fermierul, nebăgat de nimeni în seamă,
strigă de două ori să se facă liniște. Văzând că nu este ascultat, trase un
scaun, se urcă pe el, bătu de câteva ori din palme, fluieră cu două degete ca
să se mai domolească zarva și strigă la cei din încăpere:
− Măi dragilor, măi fraților! Ascultați-mă o clipă! Caut
vreo 15 persoane, femei și bărbați, la cules de vie, plătesc bine la sfârșitul
zilei! Am de lucru o săptămână!
− Lasă-ne, patroane, în pace, nu ne mai deranja că suntem destul de cătrăniți! - îi strigă unul burtos cu cămașa deschisă până la buric.
− De muncă ne arde nouă acum? - țipă și o femeie după ce
goli berea din sticlă.
− Măi fraților, măi oamenilor! Ajutați-mă! Că acum e
momentul, apoi se strică vremea, încep ploile și mucegăiesc strugurii pe araci!
– îi imploră viticultorul. Plătesc bine, un milion la zi!
− Poți să ne dai și două, că nu ne interesează! Avem beleaua noastră mult mai grea! - replică lehamite un tânăr care butona telefonul, trimițând SMS-uri la prieteni.
− Matale ai nevoie de noi 7-8 zile și apoi ce facem? -
completă un altul cu plete și cu barba împletită în două codițe.
− Dau și mâncare de două ori pe zi, cazare la fermă, baie,
televizor!
− Nu ne trebuie, domʹle! Du-te matale la penitenciar și
vorbește să-ți trimită niște deținuți sau la cazarmă, că și așa soldații n-au
nimic de făcut!
− Ce se-ntâmplă cu dumneavoastră? Că altă dată ne-am
înțeles! – strigă nedumerit fermierul.
− Domnuʹ Gică, noi n-avem nimic cu dumneata, zise unul între
două vârste, care fusese în Spania la lucru și venise după trei luni pentru că
patronul nu le lăsa timp suficient pentru țigări și cafea. Ai fost mereu corect
cu noi! Primarul e nenorocirea noastră! Ne-a tăiat ajutoarele sociale: de
lemne, de copii mulți, de murături, subvenții de localitate izolată, pentru
medicamente, sprijin bănesc la inundații, secetă, zăpadă, cadouri de Paști și
de Crăciun, de ziua comunei, rechizite la copii, ajutoare cu haine și alimente
venite din străinătate. Ne-a spus că pentru a le primi din nou trebuie ca 7
zile pe lună să muncim pentru comună, că vrea să facă un dispensar și să
betoneze toate șanțurile. Păi ce, noi suntem proștii lui? Să ne bage la muncă
forțată, cum făceau unii pe vremuri când trimiteau oamenii în lagăre?
− Să vedeți ce obraznic a fost cu noi! Ne-a spus că sunt
scutiți de muncă numai cei care au certificate medicale, argumentă altul cu
chiștocul în colțul gurii și pe cap cu fes pe care scria King.
− De unde s-aducem noi certificate, că trebuie să plătim la
doctor ca să ne găsească vreo boală, ținu să explice o femeie cu blugi
supraelastici și cu bluză transparentă întinsă pe bust. Norocul nostru mai e că
au mărit acum alocațiile la copii, eu am patru și iau peste cinci milioane
lunar, că ce m-aș face fără acești bani? Că și așa, jumătate îi bea bărbatul,
vai de capul meu!
− Cred că face el vreo hoție, că statul dă banii pentru noi,
ăștia amărâți, dar îi bagă el în buzunar, mai zise cel care fusese în Spania.
− Trebuie să îi facem reclamație, tună alt cetățean de vreo
doi metri, știți că eu am făcut pușcărie pe nevinovate și am cunoștințe
juridice! Îl reclamăm la DNA pentru abuz în serviciu și cerem să-l dea și afară
din funcție că în mod terorist ne pune viața și sănătatea în pericol!
− Băi lungane, ar fi mai bine să-l acuzăm de genocid ca pe
Ceaușescu, că vrea să ne distrugă ca specie, interveni cu voce rară și apăsată
cârciumarul.
Fermierul întrebă:
− Păi dumneata cu ce ești afectat? Că ai o afacere personală
și nu te poți plânge că nu trăiești bine! zise, coborând apoi de pe scaun.
− Cum puteți vorbi așa, domnule Gică?! Eu sunt cel mai
plesnit în soartă. Cui mai fac eu vânzare, dacă bieții oameni nu mai au bani?
De unde mai încasez eu vânzările făcute pe caiet de luni de zile? Falimentul mă
mănâncă!
Deodată, în încăpere se prăbuși o liniște înspăimântătoare
și la toți se rotea în cutia capului ca o tiribombă cuvântul: Faliment!
Faliment! Intră cârciuma în faliment!»
Sursa: Ion Micuț/ Revolta din cârciumă/ -întâmplări și poezii aproximativ umoristice - volumul «În carcera libertății», Editura Proșcoala Râmnicu Vâlcea 2022. Citește volumul integral
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu