În deceniile care au urmat înființării, la 1359, a Mitropoliei Ungrovlahiei, au fost ridicate primele mănăstiri cu o organizație canonică în Țara Românească. Ele au apărut, de obicei, pe urmele vechilor lăcașuri din epoca precedentă, în partea de piemont, de la nord-vest, a statului muntean, adică acolo unde fuseseră întemeiate voievodatele din 12471 . Împrejurarea că atât organizația de stat propriu-zisă, cât și cea bisericească s-au dezvoltat într-o zonă geografică unică, dovedește că înființarea în secolul al XIV-lea a marilor mănăstiri a avut mai ales cauze interne, fiind consecința unui anumit grad de dezvoltare a statului feudal, reprezentând partea cea mai veche și mai bine apărată a Țării Românești.
Așa se explică de ce primele mănăstiri importante din Țara Românească au apărut în nordul Olteniei, care forma cea mai mare parte a acestei zone.
Paul de Alep (2) relatează despre mănăstirea Bistrița, Tismana și alte mănăstiri din nordul Olteniei, semnalând atent mijloacele pe care le pot folosi călugării în apărarea lor și condițiile generale de siguranță în care se desfășoară aici viața oamenilor (3).
Relatările despre aceste locuri, ale arhidiaconului arab,
amintesc de cele cuprinse într-un act din 1748, prin care o jupâneasă din
Craiova, soția lui Drăghici Brătășanul, dăruiește o moșie unui schit din nordul
județului Vâlcea: ea arată că a înzestrat lăcașul nu numai pentru că este sărac
și lipsit de parohie, dar și fiindcă se află „în partea muntelui, să-l avem de
mângâiere la vremi de primejdii, fiind partea pământului acestuia cu vremuri
tulburate pururea” (4).
Mănăstirea Bistrița este zidită între anii 1492-1494 de
Barbu Craiovescu, banul Craiovei, cu frații săi: Pârvu vornicul, Danciu armașul
și Radu postelnicul.
În anul 1509 a fost distrusă din temelie de către Mihnea
Vodă, care a luptat împotriva Craioveștilor, fiind refăcută tot de boierii
Craiovești în timpul domniei lui Neagoe Basarab. De-a lungul timpului, Bistrița
a fost renovată de mai multe ori, iar în anul 1810 a fost afectată de cutremur
(5).
În anul 1860, Alexandru Odobescu a descoperit comoara de
cărți păstrată la mănăstirea Bistrița, printre care se afla și psaltirea
sârbească a lui Branko Mladenovici (1346).
Comoara de la Bistrița, care este de o reală valoare
artistică și culturală, număra 48 de manuscrise slave, 21 românești, sute de
cărți ieșite din tiparnițele țării și altele, în limba greacă, venite din
Veneția.
Din biblioteca Bistriței se cuvine să fie menționate câteva
dintre lucrările care i-au dat atâta strălucire în trecut: Cartea lui Branko
Mladenovici, scrisă în 1346, „prima carte străină aflată pe pământ românesc,
având cea mai veche dată certă”6 ; Manuscrisul lui Marcea (1519), „pe care îl
putem socoti ca unul dintre cele mai frumoase scrieri aparținând Olteniei”7 ;
Tipăriturile lui Macarie, Varlaam și Ioasaf, text slavon cu traducere
românească de Udriște Năsturel (1646); Viața patriarhului Nifon (1691); Isopie
sau fabulele lui Isop înțeleptul (1721); Ceaslov tipărit de mitropolitul
Kievului, Petru Movilă (1643); Psaltirea slavonă și românească a lui Coresi
(1549).
De remarcat că, în loc să continue arta caligrafică a lui
Nicodim din cadrul centrului de cultură de la Tismana, Bistrița se situează pe
linia culturală începută de Gavril Uric, vestitul caligraf de la Neamț, din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
Tot acolo s-au găsit de Alexandru Odobescu cele nouă
tipărituri ale lui Macarie: 7 exemplare din Liturghierul de la 1508 și 2
exemplare din Evanghelia de la 1512, fapt pentru care putem afirma că prima
tipografie a Țării Românești nu putea fi în alt loc decât la Mănăstirea
Bistrița.
Un Evangheliar s-a aflat aici ca exemplar comun, și un
altul, tipărit în mod excepțional pe pergament, având toate vignetele și
inițialele, precum și frontispiciile executate de mână, și nu grafic, fiind
realizat cu o desăvârșită măiestrie artistică. Acest exemplar, aflat astăzi la
Muzeul de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Minovici”, este cea mai frumoasă
tipăritură a vechii culturi.
Biblioteca Bistriței este una dintre cele mai însemnate pe
care le-a avut țara noastră în trecut, demonstrând că aici a fost un puternic
centru de iradiere culturală. S-au mai aflat acolo: Varlaam și Ioasaf, text
slavon cu traducere românească de Udriște Năsturel (1646), Isopia (1721),
Ceaslovul lui Petru Movilă (1643), Pravila bisericească etc.
n manuscrisul „Mănăstirea Bistrița și schiturile ei”,
Alexandru Odobescu nota următoarele: „Pomelnicul cel mare ce se găsește astăzi
la mănăstirea Bistrița, foarte rău păstrat, nu este chiar cel vechi
ctitoricesc; de ne este iertat a da credință deplinei lui asemuiri cu al
Bolniței de la aceeași mănăstire, am zice că și dânsul, ca cel de la Bolniță, e
transcris de pe altul mai vechi, la anul 1752, în a doua domnie a lui Grigorie
al II-lea Ghica Voevod” (8).
Grigore Tocilescu considera același pomelnic ca datând de la
începutul secolului al XIX-lea (9).
În sfârșit, menționăm că la o inventariere recentă a
manuscrisului cu pricina a fost lipită o etichetă cu inscripția: «Pomelnicul
mănăstirii Bistrița. Anul 1810».
Pomelnicul Bistriței, păstrat în biserica mare a mănăstirii,
se prezintă sub forma unui manuscris cu 94 de file (dintre care cele două liminare
sunt numerotate și sunt contemporane cu legătura), legat în piele la sfârșitul
secolului trecut. Pe cotor este trecut cu litere latine: «Pomelnicul monastirii
Bistrița». Legătura este ulterioară descrierii lui Odobescu, căci altfel nu ar
fi precizat: «foarte rău păstrat».
n afară de o introducere și un «Cuvânt înainte al
pomelnicului acestuia», în acesta inițial erau trecuți numai domnitorii,
arhiereii țării, egumenii mănăstirii și ctitorii (Craioveștii, întemeietorii
mănăstirii și Brâncovenii, ctitori la sfârșitul secolului al XVII-lea).
Ulterior, pomelnicul a fost completat până pe la mijlocul secolului al XIX-lea
cu numele diverșilor donatori sau binefăcători ai mănăstirii.
Cea mai mare parte a pomelnicului este opera monahului
Pahomie de la mănăstirea Bistrița, a fost scris în totalitate cu cerneală
rădăcinie într-o limbă chirilică imitând-o pe cea de tipar, literele fiind
înclinate ușor spre dreapta. Titlurile, inițialele, unele nume și câte o
mențiune istorică apar în chinovar.
Centrul de la Bistrița a beneficiat în existența sa de
numeroase componente mănăstirești mai mici, adăugând astfel ceva în plus
marelui complex central. Aceste danii au existat și în funcție de situația
demografică a țării, ca urmare, se găsesc puține cazuri în secolul al XVI-lea,
datorită luptelor dese pentru ocuparea tronului din secolul respectiv. Și
totuși, din această vreme se poate menționa dania din 23 mai 1568, prin care
Petru Vodă cel Tânăr dă o carte mănăstirii Bistrița „ca să-i fie metoh dumnezeiasca
biserică din locul care se cheamă Crucișoara, care este aproape lângă satul
Potel. Și a fost acea dumnezeiască biserică pe ocina sfintei mănăstiri mai sus
zise, clădită de Dumitru Baba, încă din zilele răposatului părinte al domniei
mele Mircea Voevod” (10). Este vorba aici de o localitate din întinsele
proprietăți pe care le posedau Craioveștii, în Oltenia de Jos, mai precis în
ținutul de baltă al Romanaților. Mai târziu și mai ales către sfârșitul
secolului al XVII-lea daniile se înmulțesc.
Schiturile și metocurile Bistriței se aflau pe o mare arie
de teren din țară, pornind din preajma mănăstirii matcă și ajungând până la
București, chiar la extrema răsăriteană a țării, în ținutul Râmnicului Sărat.
De unele dintre acestea s-au ocupat învățați ca Alexandru Odobescu, Virgil
Drăghiceanu și alții.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, ca și înaintașul său
Matei Basarab, au ajutat ctitoria Banoveților de la Bistrița, iar Pârscovenii, înrudiți
cu marii ctitori, prin fiica lui Preda Brâncoveanu, Anița, nu au uitat să aibă
grijă de aceasta.
Prima donație din secolul al XVII-lea este aceea din 9
ianuarie 1684 pe care o face Teodor ieromonah de la biserica din Prund (cu
hramul Sf. Nicolae, Vlădica) din București, prin care închină Bistriței o
chilie de piatră în rândul chiliilor bisericii. Dania este întărită de
mitropolit, precum și de episcopii de Râmnic și de Buzău. Între martori
figurează și Constantin Brâncoveanu, viitorul domnitor și căpitanul Constantin
Filipescu. Închinarea se făcea cu garanții (11).
Curând, la 15 martie 1687, Fiera vătaful și cu soția sa
Constantina, închină schitul lor de la Ocna, mănăstirii Bistrița, fixând și
averile lui. Deosebit de important este și numărul mare al martorilor, printre
care se remarcă și Constantin Brâncoveanu, pe atunci logofăt.
În anul 1690, Bistrița mai avea un schit – Scăunelul – în
apropiere de mănăstire, întemeiat de Paisie arhimandritul. Negoiță logofătul și
Marta monahia, copiii lui Neagoe căpitanul dau acestui schit partea lor de
moșie din Osica (Romanați) la 8 februarie 1690. Ceva mai târziu, același schit
primește o vie la Pietrari, în județul Vâlcea.
Mănăstirea Bistrița a avut un schit și la Băbeni (Vâlcea),
mulțumită dărniciei lui Gheoca logofăt Slăvitescu. Acesta hotăra prin diata sa
din anul 1692 că „de nu-mi va da Dumnezeu coconi, afară din zestrea soției mele
și din rumânii ce voi avea, ce s-ar afla veri moșii, veri mori, veri țigani,
veri vii, au măcar veri ce, tot ce am lăsat și închinat sfintei mănăstiri
Bistrița, să le țină în bună pace. Iar de mi-ar dărui Dumnezeu coconi, tot nu
am lăsat sfintei mănăstiri în deșert, ci am dat toată partea mea de moșie din
Băbeni și să mi se îngroape oasele mele, acolo în mănăstire” (12).
Unul dintre schiturile cele mai însemnate ale mănăstirii
Bistrița este cel de la Mănăilești. Acesta a fost fondat de Pahonie călugărul,
fratele lui Preda Pîrscoveanul.
Monahul Dionisie, care în mirenie se numea Dumitrașcu
Pleșoianu, dăruiește Bistriței biserica de la Pleșoi-Romanați și o sută de
bani, la 25 octombrie 1744.
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bistrița primește o
danie din partea Ilincăi Dobrosloveanca, constând într-o moșie pe care ea
ridicase o biserică din piatră. Dania poartă data iunie 1781.
Studierea cu atenție a acestor acte de donație va demonstra
statutul aparte ale acestor schituri, cărora le dădea o oarecare libertate de
mișcare. Cele două acte domnești ne arată clar că aceste componente ale
mănăstirii matcă aveau averi proprii, administrație și un centru cultural de
excepție.
Centrul cultural de la Bistrița a trimis timp de 100 de ani
cărți românești în tot Ardealul, contribuind din plin la păstrarea unei culturi
românești populare. Nicolae Iorga află, în 1905, nu mai puțin de 308 cărți
râmnicene în Ardeal, cel mai răspândit fiind Penticostarul din 1743.
Tipăriturile ieșite din mâna tipografilor pricepuți de la
Bistrița au rezistat timpului, deoarece toate elementele componente ale unei
cărți sunt de primă calitate. Hârtia era trainică, albă, păstrându-și culoarea
frumoasă și astăzi, iar litera este curată, aleasă și măruntă.
Legătura cărții este perfectă și rezistentă, făcând ca
tipăritura să dăinuiască peste secole. Hârtia provine atât din Veneția, cât și
din țară, de la Sibiu, de unde o cerea Chezarie, negustorului ardelean.
După 1800 centrul cultural de la Bistrița decade. În schimb,
apare la orizont ca centru pentru toată Oltenia, orașul Craiova.
Ajungând la sfârșitul acestui succint istoric, făcut fără
pretenția de a epuiza toate sursele istorice, se impune totuși o concluzie.
Ceea ce domină peste veacuri în creația literară a Olteniei sunt două elemente:
unul în spiritualitatea claselor culte, care a creat elementul de permanență a
spiritului oltean, și strădaniile cărturarilor, prin traducerea Alexandriei,
Cartea de istorie universală tradusă la Râmnicu Vâlcea de călugărul Moxa,
precum și cronica scrisă de Dionisie Eclesiarhul.
Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea/
Din istoria cărții vâlcene. Centrul de la Bistrița/
Revista Buridava/ Studii și materiale/ editor Muzeul Județean ,,Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea nr. XVI 2023.
__________
BIBLIOGRAFIE
Bălașa 1943 – Pr. Dumitru Bălașa, Mănăstirea Bistrița, în
„Revista de istorie bisericească”, an. I (1943), nr. 3, p. 151-157.
Costin 1958 – Miron Costin, Opere, ediție critică de P. P.
Panaitescu, București, 1958.
DIR 1968 – Documente pentru Istoria Românilor, secolul XVI
(1551- 1570), vol. III, București, 1968.
Drăghiceanu 1912 – Virgil Drăghiceanu, Istoria cărții
vâlcene, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, V (1912), p. 130-134.
Iorga 1929 – Nicolae Iorga, Istoria românilor și a
civilizației lor, București, 1929.
Marinoiu 1981 – Costea Marinoiu, Istoria cărții vâlcene
(sec. XVII - sec. XVIII), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1981.
Odobescu 1968 – Alexandru Odobescu, Mănăstirea Bistrița și schiturile
ei (ms. 4555), în ,,Documentae Romaniae
Historicae B. Țara Românească” (1752-1753), vol. IV, 1968, p. 211.
Paul de Alep 1900 – Paul de Alep, Călătoriile patriarhului
Macarie de Antiohia în Țările Române, traducere E. Cioran, București, 1900.
Theodorescu 1970 – B. Theodorescu, Schiță pentru o istorie a
culturii în Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8/1970, p. 867-871.
Tocilescu 1887 – Gr. G. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri,
schituri și biserici din țară, Tipografia Academiei Române, București, 1887.
_____________
1 Costin 1958, p. 386.
2 Paul de Alep a fost un arab creştin originar din Siria,
arhidiacon în Antiohia, care la însoţit pe patriarhul Macarie în călătoriile
sale în Țările Române şi Rusia, acesta a scris o carte în limba arabă ce
cuprinde date istorice preţioase, referitoare atât la țara noastră cât şi la
poporul român. Cartea a fost tradusă în limba română de Emil Cioran şi a apărut
prima dată la Bucureşti în 1900.
3 Mănăstirea Bistrița, renumită în acest ținut, se află
situată într-o vale singuratică, cu un singur drum, „într-o poziție
asemănătoare cu cea a mănăstirii Cozia, întocmai ca o fortăreață”, în Paul de
Alep 1900, p. 177.
4 Iorga 1929, p. 19
5 Marinoiu 1981, p. 21.
6 Theodorescu 1970, p. 869.
7 Theodorescu 1970, p. 869.
8 Odobescu 1968, p. 211.
9 Tocilescu 1887, p. 50.
10 DIR 1968, p. 266
11 Drăghiceanu 1912, p. 132.
12 Bălașa 1943, p. 152.
fra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu