Sorin Oane în vol. ,,Poveștile Rîmnicului”: ,,Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere...” și ,,0 tranziţie interesantă: Anton Pann promovează şi muzica psaltică «românizată» şi... manelele”

«Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere

Despre muzica bisericească la Rîmnic, adică despre Şcoala de psaltichie, Şcoala de cîntăreţi şi despre Seminarul teologic

Mult timp, muzica bisericească de la noi a fost psaltică, adică a fost doar omofonă (adică a exclus cîntarea pe mai multe voci), spre deosebire de muzica bisericească occidentală care era corală. Şi asta pînă spre mijlocul secolului XIX. Modernizarea muzicală care a apărut atunci a privit însă doar partea de text, care trebuia să fie tradus în româneşte. Dar să o luăm cu începutul.

Pentru o bună pregătire a psalţilor, din punct de vedere teoretic şi practic, au apărut şcolile de muzică bisericească. Cea din cadrul Episcopiei Rîmnicului a fost deschisă în 1825 (era a doua din Oltenia, după cea de la Craiova, deschisă în 1819). Dar aceste şcoli au fost desfiinţate în 1864, odată cu reforma învăţămîntului realizată de Cuza. Între 1864- 1894, muzica bisericească cunoaşte o perioadă de criză, cîntarea bisericească fiind uitată: „biserica nu mai vibra din tot sufletul şi de multe ori stătea goală, fără credincioși”. (768) Puţinii cîntăreţi care mai rămăseseră erau recrutaţi din rîndul elevilor seminarişti... ,,mai slabi la învăţătură”.

Dar, în 1894, la presiunile episcopului Romanului, Melchisedec, reapar „Şcolile de cîntăreţi", care vor funcţiona pe lîngă fiecare episcopie. La Rîmnic asta se întîmplă chiar în 1894, datorită stăruinţei lui Athanasie Mironescu, pe atunci profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1887-1897), dar viitor episcop al Rîmnicului şi viitor mitropolit al României. Şcoala a funcţionat în clădirea Episcopiei Rîmnicului pînă în 1925, cînd se mută la Mănăstirea Cozia, sub conducerea arhimandritului Efrem Enăcescu. Funcţionează aici pînă în 1933, cînd este mutată la Craiova. În 1935 revine la Rîmnicu Vîlcea, ca după doi ani se apuce iarăşi drumul spre Mănăstirea Cozia... ,,după care tînjea”. (769)Şcoala de muzică psaltică deschisă de Nifon în 1825 a pregătit însă terenul pentru înfiinţarea Seminarului Teologic din Rîmnicu Vîlcea (1837), care va reprezenta „o adevărată pepinieră pentru viitori profesori, psalţi şi muzicieni, în a doua jumătate a sec. al XiX-lea şi în prima jumătate a sec. al XX-lea. Seminarul a fost o şcoală de prestigiu, care beneficia de un corp profesoral cu autoritate şi prestanţă, marea majoritate a profesorilor fiind licenţiaţi (unii cu dublă licenţă) în teologie, litere, filosofie, drept, ştiinţe etc., unii cu doctorate în ţară sau în străinătate. Cu asemenea dascăli, Seminarul vîlcean a fost, între cele două războaie mondiale, o şcoală de elită, care a dat ştiinţei, culturii şi artei româneşti personalităţi precum Mircea Buciu, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu, Victor Giuleanu, Gheorghe Bazavan, Nicolae Nicolaeseu, Marin Brînaru, Ion Popescu-Cilieni, Constantin Drăguşin, înnobilând lista celorlalte nume celebre, din promoţiile mai vechi ale Seminarului: George Breazul, Nicolae Oancea, Teodor Bălăşel, Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa.” (770)


0 tranziţie interesantă: Anton Pann promovează şi muzica psaltică „românizată” şi... manelele

• Şcoala de psaltichie. De „şcoală de psaltichie”, deschisă de Episcopia Rîmnicului în 1825, îşi leagă numele Anton Pann (1796-1854), care a fost invitat aici pentru a fi dascăl. Cum a început munca asta? În 1819, mitropolitul ţării devine Dionisie Lupu, om luminat care iniţiază o adevărată campanie de „autohtonizare” a vieţii ecleziastice. Astfel, în 1820, la numai 23 de ani, Pann a fost numit de Dionisie în comisia pentru traducerea cîntărilor bisericeşti din greceşte în româneşte. La Rîmnic, el trebuia să facă acelaşi lucru pe care îl începuse la Bucureşti. Ăsta era motivul invitaţiei pe care i-o făcuse episcopul Neofit, care îl aprecia pe muzician (l-a sprijinit financiar şi la tipărirea cărţilor sale de cîntări, după 1840). Pann a fost profesor aici între 1825-1828. După alte opinii, Pann ar fi fost transferat aici... disciplinar, din pricina divorţului de Zamfira Agurezean (prima lui soţie), o tînără din Bucureşti, care după cum ne spune chiar Anton Pann: „Chiar în ziua cununiei/ A fugit şi m-a lăsat” (deşi căsătoria s-a destrămat după 7 ani!). Divorţul s-a pronunţat în 1826.

Se spune foarte frumos că, după Bucureşti, „Râmnicut a fost al doilea oraş de statorniciri a lui Anton Pann. (771) Totuşi, Rîmnicul nu are cum să-l revendice pe Anton Pann. Din cei 58 de ani trăiţi, Pann a stat în Rîmnic doar circa 8 ani (1825-1828,1834-1837,1839-1860, 1868). Şi a stat cu chirie, nu a avut o proprietate aici. 

Scopul muncii sale, din anii şederii sale la Rîmnic, a fost „românizarea muzicii noastre bisericeşti”. Aici însă, Pann a avut un colaborator de mare calibru, pe maica Platonida, stareţa de la Mănăstirea „Dintr-un lemn". Cine a fost ea?

• Cîteva cuvinte despre Platonida. Platonida a fost o mare personalitate a vieţii religioase vîlcene din acea vreme. La Mănăstirea „Dintr-un lemn", ea a stăreţit între anii 1808-1866, timp în care mănăstirea a fost profund restaurată. Platonida este menţionată încă din 1806, cînd Dionisie Eclesiarhul a scris pomelnicul mănăstirii, căci din cei 76 de taleri care au trebuit plătiţi autorului, 20 de taleri i-a dat ea. La începutul secolului XIX mănăstirea ajunsese în paragină. De aceea, la 15 octombrie 1815, marele ban Grigore Brîncoveanu (1767-1832) - cel care, puţin înaintea zaverei din 1821, va refuza tronul Ţării Româneşti - văzînd „atîta scădere şi dărăpănare” a Mănăstirii „Dintr-un lemn" (dar şi a Mănăstirii „Surpatele"), a cerut domnitorului loan Gheorghe Caragea (1812-1818) să rînduiască epitropi la aceste două mănăstiri, care să se ocupe de buna lor chivernisire. Au fost numiţi arhimandritul Ghermanos Hurezeanu (pentru Mănăstirea „Dintr-un lemn") şi biv vel pitarul Nică Vlădescu (pentru Mănăstirea ,,Surpatele"). În scurt timp, mănăstirile şi-au revenit spectaculos. În anul 1837, în timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834-1842), Hrisant Penetis, egumenul Mănăstirii Hurezi, fiind numit şi epitrop al Mănăstirii ,,Dintr-un Lemn", a iniţiat împreună cu stareţa Platonida ample lucrări de construcţii şi de restaurare. Iar la îndemnul Platonidei, zugravul Gheorghe Gherontie - cel mai celebru iconar vîlcean - a pictat pentru biserica de zid a mănăstirii trei icoane împărăteşti şi alte 36 mai mici pentru tîmpla bisericii.

Pe lîngă mănăstirea sa de metanie, Platonida s-a îngrijit şi de Mănăstirea ,,Surpatele", vechi metoc al ei. Între 1831-1839, aici a stăreţit sora Platonidei, maica Elisabeta. Dar în septembrie 1839, maica Elisabeta a fost ucisă de tîlhari, iar locaşul a suferit mai multe stricăciuni. în această situaţie dramatică a intervenit energic Platonida, care a făcut reparaţii serioase la Mănăstirea .Surpatele". (772) NB. Odată cu trecerea la cele veşnice a cuvioasei Platonida, numărul vieţuitoarelor de la ,,Dintr-un lemn" va începe să scadă. Secularizarea averilor mănăstireşti (1863) va aduce declinul mănăstirii.


• Povestea de dragoste dintre Anton Pann şi Anica. Cum a fost povestea de dragoste a lui Anton Pann cu Anica, nepoata Platonidei şi a Elisabetei? lată cum. Pann mai cîştiga nişte bani fiind şi cîntăreţ la Biserica ,,Buna Vestire", în acelaşi timp, el predînd muzică şi maicilor de la mănăstirile „Dintr-un Lemn" şi „Surpatele". Lecţiile aveau loc la Rîmnicu Vîlcea. Doar că, în 1828, nepoata Platonidei, Anica (16 ani) şi Anton Pann (32 de ani) trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Spre disperarea stareţelor Platonida şi Elisabeta, în 1828, Anica a fugit cu iubitul ei ta Braşov, unde cei doi tineri s-au căsătorit la biserica românească din Schei. După un timp, cei doi s-au stabilit în Bucureşti, unde Pann a desfăşurat o activitate de profesor de muzică şi de tipograf, avînd atelierul său propriu. Dar relaţia lor se răceşte. Cei doi revin la Rîmnic, în 1835. Pann munceşte de dimineaţa pînă seara, iar Anica îşi găseşte consolare în braţele lui Alecu Milcoveanu, ajutorul lui Pann. După divorţul de Anton Pann, Anica şi Alecu au stat puţin timp împreună, căci cei doi se despart în 1837. Apoi ea va rămîne singură. Va muri la vîrsta de 70 de ani.

În 1837, Anton Pann s-a întors ta Bucureşti. Revine la Rîmnic în 1839, pentru puţin timp însă. Revoluţia din 1848 îl găseşte însă tot la Rîmnic. Comisarul de propagandă Dumitru Zăgănescu îl menţionează în raportul său către guvernul ţării, din 30 iulie 1848.

• Anton Pann, promotor al manelelor. Dar Pann consideră că nu numai muzica bisericească este o slăvire a lui Dumnezeu, ci orice muzică bună. Ăsta este motivul pentru care, astăzi, el este acreditat şi ca un promotor al manelelor, al muzicii de mahala, al folclorului cu influenţe orientale. (773) Să fi fost de vină pentru asta şi „gena” lui ţigănească, tatăl său fiind căldărarul bulgar Pantoleon Petrov ? Comunitatea ţigănească îl revenidică acum, ca pe unul dintre cei mai importanţi muzicieni ai lor.

Anton Pann a fost şi un interpret iscusit la cobză, lăută, chitară şi pianoforte, cîntînd în diverse momente, alături de tinerii boieri. Dintre culegerile şi creaţiile sale muzicale se numără compoziţii orientale, romanţe şi cîntece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei’, „Inima mi-e plină”,„Mugur, mugurel”, „Pînă cînd nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la llinca”, „Unde-auz cucul cîntînd’ sau „Sub poale de codru verde”. Tudor Vianu i-a reproşat lipsa unei „conştiinţe lirice superioare” şi faptul că, în special în Spitalul amorului, „scriitorul sacrifică adesea poezia pe altarul trivialului cintecde lume al epocif”. La rîndul său, George Călinescu vorbea despre „vulgaritatea şi erotica lamentoasă" a cîntecelor din Spitalul amorului, dînd şi cîteva exemple, precum: „Of, of, of şi aoleu, /Arde suflețelul meu” sau ,,Oi să mor de oh şi vai!/ Şi dumneata ştire n-ai” sau „Of, of, of şi hop, hop, hop! // Of, ce foc! şi ce potop!”. În prima jumătate a secolului XIX, obiceiurile orientale aveau monopol pe aproape întreaga viaţa rîmniceană. Boierimea stătea turceşte pe divanuri sorbind din filigeanele de cafea şi trăgea din fumul parfumat de tutun al narghilelelor. Pentru această lume va nota Anton Pann vestitele sale „cîntece de lume". Era vorba însă de un Rîmnic fanariot, o urbe a contrastelor - sat şi oraş, mizerie şi lux, arhitectură primitivă şi case în stil constantinopolitan. Locuitorii erau deprinşi de mult timp cu viaţa orientală, cea plină de lene şi poezie. Cîntecele de lume erau bine primite, la mese, la nunţi sau la petreceri, şi, prin urmare, breasla lăutarilor cîştigase o mare însemnătate. Scripcarii şi cobzarii boiereşti se întreceau, care de care, a compune melodii mai diverse.

Unii istorici spun că Pann a venit la Rîmnic pentru tîrgul de la Rîureni, de unde „se aproviziona" cu cîntece pentru opera sa muzicală, lăutărească sau scriitoricească. Legăturile lui Anton Pann cu folclorul vîlcean sînt trainice. Numeroase cîntece, care mai tîrziu vor intra în arhiva de folclor a ţării, sînt culese de scriitor în perioada şederii la Rîmnic: „Cîntec ce-i zic al Jianulu”, „Cîntec ce-izic al Tunsului”, ,,Trece leica pe Colnic” etc. În 1854, Pann vine pentru ultima oară la bîlciul de la Rîureni. Aici se îmbolnăveşte de tifos, ajunge cu mare greutate la Bucureşti, unde moare la 2 noiembrie.(774). Pe mormîntul său de la Biserica „Lucaci" este un autoepitaf: „Aici s-a mutat cu jale/ În cel din urmă an,/ Cel ce în cărţile sale/ Se subt-scrie Anton Pann”. (775)

NB. Ultima soţie a lui Anton Pann (a treia), Ecaterina, - cu care se căsătorise în 1840, mai tînără cu 26 de ani decît soţul său - se recăsătoreşte nu peste mult timp cu Oprea Demetrescu (1831-1919)776 - numele său apare şi ca Dumitrescu -, ucenicul preferat al lui Anton Pann. Între 1876-1887, Demetrescu va funcţiona ca tipograf şi profesor de muzică la seminarul din Rîmncu Vîlcea.777 Aici va trăi şi după pensionare (în 1890) şi va muri tot aici, fiind înmormîntat la Cimitirul „Sf. loan". (778) »

Sursă selecție inclusiv pentru imagini (prelucrate cu AI): #SorinOane în vol. #PovestileRamnicului: ,,Muzica, de la cea psaltică la cea de petrecere...” și ,,0 tranziţie interesantă: Anton Pann promovează şi muzica psaltică «românizată» şi... manelele”.

Pozele din colaj una câte una cu descrierile în original, la această legătură.

____________

768 Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei, Rîmnicului şi Severinului, Craiova, 1941, p. 48-49.

769 Idem.

770 Gheorghe Deaconu, Ion Dumitrescu. Râmnicul - cea dintâi academie a viitorului muzician, în „Curierul de Râmnic”, din 30 iulie 2020, online

771 Victor Şapcă, Activitatea muzicală a lui Anton Pann în Oltenia, în „Mitropolia Olteniei", nr. 1-6 (ianuarie-aprilie) 2017, p. 116. 

772 Ion Rizea, Cuvioasa Platonida de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, în ,,ziarullumina.ro" din 12 octombrie 2014, online. 

773 Andrei Oişteanu, Ţara Meşterului Manele, în „Saitul George Pruteanu” din 23 ianuarie 2006, online.
774 Costea Marinoiu, Reîntoarcerea ta tradiţii, în „Povestea vorbei", 27 septembrie 2007, ediţie online.
775 Aurel lordache, Anton Pann şi epigrama, în „Orizont", nr.15, 26 mai 1968, p. 8.
776 Nicolae Ţurcanu, Aspecte din practica muzicală vâlceană la jumătatea secolului XX-lea, în „Studii vâlcene”, nr. XI, Râmnicu Vâlcea, 2008, p. 516. La Constantin Mateescu, Drumurile tui Anton Pann, Demetrescu apare ca Dumitrescu. Cei mai mulţi istorici folosesc varianta Demetrescu.
777 Dumitru Curechianu, Trifon Rogociu, op. cit., p. 399.
778 Ion Gavrilă, Profesorul Oprea Dumitrescu - opera muzicală, în „Studii vâlcene", nr. XVI, Râmnicu Vâlcea, p. 282-283.

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #PovestileRamnicului