(urmare carte în foileton)
Bătălia de la 7 iunie a fost hotărâtoare. Cine învingea acela stăpânea pe mai departe aceste teritorii. Dacă învingeau eteriştii, alta ar fi fost soarta nu numai a românilor, dar şi a Balcanilor. Turcii au fost mai buni. Au trimis aici, la Drăgăşani, cele mai bune trupe pe care le aveau atunci timp. Ştiau că o bătălie hotărâtoare determină şi viitorul lor. Aşadar ar fi un nonsens să credem că turcii au învins, aşa, din întâmplare. Comandanţii lor au calculat corect şansele de reuşită, în nici o altă parte din zonă nu puteau fi victorioşi, decât aici la Drăgăşani. Aici existau cele opt drumuri pe unde se puteau retrage; aici erau mănăstirile cu toate proviziile de care aveau nevoie şi o populaţie ostilă eteriştilor şi călugărilor greci.Tactica şi strategia folosite de comandanţii oştilor turceşti a fost cum nu se poate mai potrivită. Au simulat retragerea pedestraşilor, s-au ascuns cu trupele de cavalerie cele mai bune în pădurea de la Şerbăneşti şi Ştefaneşti, pe care într-un moment hotărâtor le-au amncat în luptă; au simulat panica şi au lăsat intacte în viile din apropiere toate vasele pline cu vin. Aşadar eteriştii şi corpul pandurilor sosiţi pe câmpul de luptă au căzut în capcana întinsă de turci cu complicitatea populaţiei din zonă.
După cum am văzut au fost mai multe lupte, majoritatea câştigate de către turci. Fuga armatelor eteriste nu a fost întâmplătoare. Au aruncat vina pe amăuţi, dar ei nu se puteau compara, ca pregătire, cu armata turcă. Surpriza a fost de proporţii. Efectul psihologic, aici, pe câmpul de la Drăgăşani, şi-a spus pe deplin cuvântul.
„Prinţul A. Ipsilanti, trimiţând curierul cu ordinul menţionat mai sus la căp. Iordache, pe care îl credea la Drăgăşani, a rămas liniştit şi nu a ştiut nimic din ceea ce se petrecea numai la 20 verste de el. Înainte de a se lumina de ziuă, la 7 iunie, curierul special s-a întors şi i-a adus primul vestea despre înfrângerea totală la Drăgăşani a întregii armate. El n-a putut să-i dea nici un fel de amănunt despre această întâmplare nenorocită, ci spunea numai că «toţi au pierit». Această ştire a surprins și uimit pe prinţ. Macedonschi, care petrecuse noaptea împreună cu el, l-a îndemnat să ia îndată cu el pe oamenii care erau aici, să meargă întru întâmpin celor înfrânţi, să-i adune, să-i oprească şi să facă ce-i vor dicta împrejurările.
Dar abia au făcut ei câteva verste în direcția Drăgăşanilor, că au şi început să întâlnească cete de arnăuţi fugind, ca şi când erau urmăriţi de aproape inamic. P[rinţul] A. Ipsilanti a reuşit să oprească pe primii şi să-i întoarcă cu el, dar n-a putut afla nimic amănunţit despre lupta de la Drăgăşani. Înaintând încă puţin, au văzut în stânga, prin tufişuri, o mulțime de oameni, constând din circa 2000 de arnăuţi, care fugeau în galop înapoi. Apropiindu-se [călare] de prinţul A. Ipsilanti, el a căutat în toate chipurile să-i înduplece şi să-i oprească, dar ei cu toţii, pătrunşi de groază, exagerau pericolul şi vorbeau despre un număr enorm de turci. Atunci prinţul a voit să uzeze de autoritatea sa de şef, dar acum era îi prea târziu. Conduita lui de neiertat timp de câteva luni l-a lipsit de orice drept. Pe lângă incapacitatea sa, el nu era iubit de oaste; cea mai mare putere şi virtute a unui şef este aceea care, mai des decât considerentele savante, hotărăşte în favoarea lui până și greșelile făcute de el. El şi Macedonschi au început să ameninţe şi să ordone eteriştilor să se întoarcă, și întreaga mulţime a răspuns aproape într-un glas, cu mare îndrăzneală şi cu ameninţări, că «nu i-au angajat să slujească, că nimeni nu-i pentru aceasta şi că nu au nici un fel de obligaţii», continuăndu-şi drumul şi atrăgând după ea numai pe aceia pe care p[rinţul] reuşise să-i intoarcă din drum, ci şi o mare parte din convoiul lor.” (1)
Şi un alt cronicar confirmă momentul de derută al eteriştilor (unele informații se reiau, dar apar și altele noi - n. V.S.):
„Trimiţăndu-şi curierul cu ordinul menţionat sus la căpitanul Iordache, pe care îl credea la Drăgăşani, prinţul Ipsilanti a rămas liniştit şi nu ştia absolut nimic din cele ce se petreceau atât aproape de el. În dimineaţa de 7 iunie, cu vreo trei ore înaintea zorilor, s-a întors curierul trimis la Iordache şi i-a adus prinţului ştirea despre cele petrecute la Drăgăşani. El nu a putut să-i dea nici un fel de amănunte relativ la acest eveniment nenorocit, deoarece părăsise localitatea în momentul când turcii au pătruns în careu, ci spunea doar că au pierit cu toții. Această veste l-a surprins şi l-a uimit pe prinţ. Macedonschi, care a petrecut noaptea împreună cu el, l-a asigurat că nu este cu putinţă ca totul să fie ut, căci în orice caz i s-ar fi dat de ştire, şi în cele urmă l-a convins ca fără întârziere, luând pe toţi oamenii care se aflau acolo cu el, să plece în întâpinarea oastei înfrânte, s-o adune şi să facă ceea vor dicta împrejurările.
Dar abia prinţul şi Macedonschi au plecat din locul unde şi-au petrecut noaptea spre Dragășani, că au şi început să întâlnească cete de arnăuţi fugind ca şi când ar fi urmăriţi de aproape de duşmani. Pe primii dintre aceştia prinţul a reuşit să-i oprească și să-i facă să se întoarcă cu el, dar nu a putut afla amănunţit despre lupta de la Drăgăşani. Mergând ceva mai departe, au observat în stânga, prin tufișuri, o ceată alcătuită din circa 2000 de arnăuţi, care veneau în galop îndărăt. Apropiindu-se de ei, p[rinţul] a căutat prin toate mijloacele să-i îndemne şi să-i oprească. Aceştia toţi însă, cuprinşi de o mare panică, exagerau pericolul şi vorbeau despre un număr de turci. Aici prinţul a vrut să facă uz de autoritatea de şef, dar timpul trecuse: comportarea lui de neiertat timp de câteva luni îl lipsea de acest drept. El și Macedonschi au început să-i ameninţe şi să le ordone într-un ton poruncitor să se întoarcă; atunci întreaga mulţime a răspuns aproape într-un singur glas, cu mare îndrăzneală şi cu ameninţări, că «nu ne-am angajat să servim; nimeni nu ne plăteşte pentru aceasta şi n-avem nici un fel de obligaţii». Ceata de arnăuţi şi-a continuat apoi drumul, atrăgând cu numai pe aceia pe care prinţul reuşise să-i întoarcă din cale, ci şi o mare parte din escorta sa.
După aceasta s-au ivit iarăşi din toate părțile diferite unităţi de arnăuţi, care galopau înapoi, iar escorta prinţului, în care rămăsese abia câteva sute de ulani şi cazaci sub comanda polonului Garnovski a început să se împuţineze văzând cu ochii. Nimeni putea să explice prinţului cauza acestei retrageri atât de dezordonate şi toţi se grăbeau s-o ia la sănătoasa unul înaintea altuia. Prinţul nu a putut afla de la nimeni nici despre soarta fraţilor săi, nici despre Iordache etc. În acel moment Caravia beat, înconiurat de câţiva oameni, a trecut la o mică distanţă de prinţ, fără să-l observe; el striga că totul pierdut. Atunci aproape întreaga escortă a părăsit pe prinţ alăturându-se celor care fugeau. Dezordinea era atât de mare, încât, dacă turcii ar fi detaşat numai câțiva oameni să urmărească pe fugari, întreg cartierul general, părăsit cu totul, ar fi căzut inevitabil mâinile lor. Ei datorează aceasta şi înaintării încete a lui chehaia bei, care ar fi putut să ocupe malul stâng Oltului, în timp ce eteriştii erau la Drăgăşani, şi să treacă la Râmnic — în acest caz, nimeni n-ar fi putut scăpa.
Oprindu-se nehotărât şi cu totul dezorientat, prințul nu ştia ce să facă. Atunci Macedonschi i-a pus să rămână pe loc puţină vreme, iar el cu cei 14 oameni ai săi, a plecat în galop înainte, pentru a afla despre toate mai amănunţit şi a-şi da seama de numărul turcilor care urmăreau pe eterişti. Întâlnind pe prinţii Nicolae şi Gheorghe Ipsilanti şi spunându-le că fratele lor Alexandru îi aşteaptă neliniştit în drum, s-a grăbit şi mai tare spre Drăgăşani. Dar care-i fu mirarea, când nu numai că pe drum nu a întâlnit nici turc, ci o linişte perfectă domnea şi pe câmpia de la Drăgăşani, ca şi când nu s-ar fi petrecut acolo niciodată nimic.
Întâlnindu-se cu fraţii săi, prinţul Alexandru aflat despre trista întâmplare de pe câmpia Drăgăşanilor. Nici ei nu au putut însă să-i spună dacă îi mai mai urmăreau s-au nu, şi nu ştiau ce s-a întâmplat cu căpitanul Iordache.
În această situaţie, prinţului Alexandru Ipsilanti nu-i rămânea altceva de făcut decât să-i urmeze pe fugari la Râmnic, unde s-a oprit pentru câteva ore şi unde a ajuns din urmă numeroşi arnăuţi, pe care a căutat să-i convingă să se strângă la un loc, dar tot fără nici un succes.“ (2).
Aproape de Bucşani s-a încercat oprirea fugarilor:
„Marţi de dimineaţa, atunci când au dorit, fugind de obşte de la războiu, şi turcii îl luaseră în goană, dar Macedonschi, scoţând sabia, se trudi în zadar a face ostaşilor curaj de a sta în foc, căci unii din ostaşii fugari au dat şi pistoale asupra lui Machedonschi. Şi, văzând aceasta prinţul Ipsilanti, au poruncit lui Machedonschi a da loc urgiei.” (3).
Retragerea dezordonată a eteriştilor de la Drăgăşani după „prăpădenia“ batalionului sacru este de neînţeles pentru mulţi comentatori şi cronicari. Şi în fragmentul următor putem constata că neorânduiala şi panica au făcut ca fuga eteriştilor să fie un motiv de uimire pentru toţi care îşi mai păstrau cât de puţin sânge rece:
„După aceasta, s-au arătat iarăşi în depărtare din toate părţile unităţi de arnăuţi venind în goană mare înapoi, şi convoiul p.[rinţului], în care rămăseseră acum numai câteva sute de ulani şi cazaci sub comanda unui polon Garnowski, a început să se micşoreze vizibil. Nimeni nu putea să explice cauza acestei retrageri dezordonate, fiecare se grăbea să întreacă în fugă pe ceilalţi. P[rinţul] n-a putut afla nimic de la nimeni despre soarta fraţilor săi, despre căp. Iordache şi despre alţii. În acel moment Caravia, beat, înconjurat de câţiva oameni, a trecut repede la o mică distanţă de prinţ, fără să-l observe. El striga că «totul este pierdut». Atunci, aproape întregul convoi a părăsit pe prinţul A. Ipsilanti şi s-a alăturat celor care fugeau. Dezordinea era atât de mare, încât, dacă turcii ar fi trimis numai câţiva oameni să urmărească pe fugari, întregul cartier general, total părăsit, ar fi căzut inevitabil în mâinile lor. Eteriştii îşi datorează salvarea înaintării încete a lui Chehaia bei care putea să ocupe malul stâng al Oltului (în timpul când eteriştii erau încă la Drăgăşani) şi trecând la Râmnic, să nu lase pe nimeni să-i scape.
Oprindu-se nehotărât şi cu totul uluit, prinţul nu ştia ce să facă. Macedonschi a plecat înainte cu cei 14 oameni ai săi, ca să afle despre toate mai amănunţit şi să observe efectivul turcilor care urmăreau pe eterişti. întâlnind pe prinţii Nicolae şi Gheorghe Ipsilanti, el le-a spus că fratele lor îi aşteaptă neliniştit în drum, iar el a plecat mai departe.
Sosind fraţii prinţului A. Ipsilanti, acesta a aflat trista întâmplare în amănunţime. Dar nici ei nu i-au putut spune dacă îi urmăresc sau nu turcii şi nu ştiau ce s-a făcut cu căp. Iordache.
În asemenea situaţie, prinţului A. Ipsilanti nu-i rămânea altceva de făcut decât să urmeze pe cei ce fugeau. La Râmnic, unde s-a oprit pentru câteva ore şi unde a ajuns pe numeroşi arnăuţi, a căutat să-i îndemne să se adune, dar şi de data aceasta fără nici un succes “(4).
Nelipsitul Chiriac Popescu relatează şi el evenimentele care au urmat bătăliei celei mari de la Drăgăşani, adăugând şi alte amănunte privitoare la fuga eteriştilor spre Râmnic:
„Acestea aflând Ipsilanti, care se afla trei ceasuri departe de la Drăgăşani spre Râmnic, a voit a întoarce pe cei cari fugiau şi a-i opri a sta în războiu cu ceilalţi, cari sosise atunci împreună cu Ipsilanti spre ajutorul mavroforilor; dar în zădar se trudia Ipsilanti în aceasta, căci oastea spăimântată anevoie poate cineva a o sili de a mai sta în războiu, atunci când ea nu mai caută alt decât scăparea.
Şi, văzând această urgie, prinţul Ipsilante şi-au luat trupul său care scăpase din războiu şi s'au întors îndărăt la Râmnic, fără a voi de-a sta mai mult în războiu cu vrăjmaşii, pierzând şi lucruri şi toată muniţia, care toată căzuse în mânele vrăjmaşilor. Ba nici la Râmnic n'au vrut a sta, unde s'au întâlnit cu Hagi-Prodan şi cu Machedonschi, precum şi cu scriitorul acestei istorii, zicând Ipsilante că nu mai are poftă a sta în războiu cu Turcii, căci Sava a fost necredincios şi trădător şi s'a închinat Turcilor împreună cu Ghenciu, delibaşa Mihai şi dimpreună cu cei mai voinici ostaşi ai Eteriei, cum şi ceilalţi comandiri ai tuturor trupurilor Ţării-Româneşti nu s'au purtat cum se cădea. Şi că toată zehereaua rămâne în mâinile duşmanilor, din pricina acestor trădători. Şi în sfârşit că Arnăuţii n'au poftă de a sta la războiu, «cum am priceput eu (zise Ipsilante), fiindcă cer lefi, şi, alte asemenea pricini punând înainte, se abat de mirosul ierbii de puşcă». De aceea are de gând a trage cu totul mâna de a mai fi comandir unui astfel de trup nesupus.
Şi de acolea au plecat cu trupul Cazacilor şi al olanilor, în număr de vreo 400 de călăreţi, şi cu cele două tunuri rămase la mănăstirea Coziei, unde s'a adunat toată oastea, care era şi risipită prin păduri, întrebând pe prinţul ce o să facă şi cu ce să se hrănească. Dară el li-a răspuns că, fiindcă ei au fugit din războiu din Drăgăşani, fără a deşerta măcar un pistol asupra vrăjmaşilor, ducă-se unde vor vrea de a găsi de mâncare, căci dânsul nici leafă are a li da, nici demâncare. Şi, stăruind acolea o noapte, s 'au tras spre Câineni, şi de acolea au intrat în Ardeal prin Sibiu supt nume de neguţător, dimpreună cu doi fraţi ai lui şi trei ofiţeri ai lui, adecă cu Lasani, Orfanis şi Gaziopol. Şi aşa s-a risipit acest trup de oaste. Unii din ofiţerii lui au trecut Oltul şi s'au tras către Moldova, cum şi căpitan Iordachi, Farmachi şi alţii; şi alţii au apucat drumul la Tismana peste Olt, precum Hagi-Prodan şi Machedonschi s'au dus a se împreuna cu pandurii de pe acolea, şi alţi mulţi din mavrofori, cari scăpaseră din războiul Drăgăşanilor. Şi alţii mai toţi au intrat în Ardeal, şi unii din ei s'au tras la Basarabia, şi alţii către Ţara Grecească prin Triest nesuferiţi fiind în Ardeal de Stăpânire.
Acei Turci din bătălia Drăgăşanilor, după ce s'au văzut pe sine scăpaţi şi cu atâtea jafuri încărcaţi, luând sub stăpânirea lor pre robiţi împreună cu jafurile lor, s'au tras a doua zi la Craiova împreună cu răniţii lor, bănuind ca nu cumva să se adune tot trupul lui Ipsilante şi îi va izbi iarăşi a doua oară, fiind vrăjmaşi mai puţini, mai mici la număr decât risipitul trup al lui Ipsilante, căci au pierit şi din ei la războiul Drăgăşanilor vre-o 500 şi poate şi alţii aţâţi s'au rănit. Se vede că s'au speriat de a stărui acolea, fiindcă, aflând câţiva panduri de la Tismana că s'au risipit ordia pandurilor, după patru zile au trecut prin locul bătăliei Drăgăşanilor, şi au găsit trupurile omorâţilor, fără a vedea vre-un vrăjmaş, şi mai vârtos, încărcându-se toţi cu arme destule, ce găsise pe drumul lor, au venit la noi la schitul anume Cornachi.” (5)
Revenind la Liprandi, cronicarul rus care a urmărit evenimentele în desfăşurarea lor şi, mai mult, a obţinut şi alte informaţii din tabăra turcească după ce s-a încheiat zavera şi a putut sta de vorbă cu paşalele turceşti. Într-un fel, Liprandi are un punct de vedere destul de obiectiv cu privire la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească la 1821 şi despre Eterie:
„În ce fel să explicăm această întâmplare, cum să o numim? Cum să calificăm întreaga comportare a p[rinţului] A. Ipsilanti şi mai ales în acest caz din urmă? Cunoscând caracterul tuturor comandanţilor de sub ordinele sale, invidioşi din fire, conduşi de intrigă şi lăcomie, a trebuit el oare să trimită chiar de la început aproape întreaga sa armată împotriva inamicului, iar el să rămână la o distanţă de 15 verste, fără să dea dispoziţii precise şi fără să se gândească la urmări? Numai prezenţa lui în mijlocul oştirii şi prezenţa lui în permanenţă în fruntea ei, ar fi putut să mai păstreze întrucâtva măcar o umbră de disciplină. Aceasta pentru motivul că, după felul acestor oameni, numai acela capătă dreptul nelimitat de stăpânire asupra lor care este mai viteaz decât ei. În schimb, cea mai mică sfiiciune faţă de ei din partea şefului, distruge totul. Diferiţi comandanţi pe care ei îi învinuieşte se justifică, şi aceasta cu oarecare temei, spunând că «noi ţi-am urmat exemplul» (6).
În ce chip se poate explica acest episod? Cum îl putem numi? Cum putem califica întreaga atitudine a prinţului A. Ipsilanti şi mai ales în acest ultim caz. Cunoscând însuşirile tuturor comandanţilor pe care-i avea sub ordinele sale, cunoscând caracterul lor invidios din fire şi animat de spiritul de intrigă, el îşi trimite pentru prima oară aproape întreaga armată împotriva duşmanului, personal rămânând la o depărtare de 15 verste de ea, fără a se îngriji a da ordine juste şi fără a se gândi la urmări. Nu trebuia el oare să se gândească — potrivit genului de război pe care îl întreprinsese — totdeauna înainte, să dea dispoziţii la faţa locului? Căci numai prezenţa sa în mijlocul trupelor ar fi putut, oarecum, să menţină cel puţin o umbră de disciplină. Diferiţii comandanţi, pe care el îi acuză se justifică cu oarecare temei, spunând că «noi toţi ţi-am urmat exemplul.»” (7).
Unul dintre naratori, Ducas, a cărui atitudine în favoarea eteriştilor este uşor de înţeles, relatează şi el retragerea eteriştilor către Râmnic:
„După luptă, restul armatei se îndreaptă spre cartierul generalismului, căruia îi aduce la cunoştinţă cele întâmplate. Bunului şef în loc să-i pară rău de nimicirea tragică a nenorociţilor ierolohiţi şi să condamne la moarte pe iubitul său Caravia care era vinovat de această nimicire, dă ordin ca oastea să se retragă imediat la Râmnic. Niciodată duşmanul nu spera să obţină o astfel de nimicire, când el fusese oprit mai multe zile numai de detaşamentul pandurilor şi nu avusese curajul să-i atace, ci stătea întărit în regiunea Drăgăşani, de teama acestora. Oastea, potrivit ordinului dat, porneşte în timpul nopţii spre Râmnic, unde ajunge a doua zi. Aci oastea se odihneşte, însă cu mare frică, şi porneşte apoi la mănăstirea Cozia, unde petrecu două zile.” (8)
Bătălia de la Drăgăşani soldată cu măcelărirea batalionului sacru este prezentată în aceleaşi culori sumbre de către cei mai mulţi povestitori. Iese în evidenţă uimirea acestora şi a celor care au trăit acele evenimente în faţa dezordinii şi lipsei complete de unitate şi comunicare între „trupurile“ armatei eteriste. Grecii au fost înfrânţi cu multă uşurinţă de către turci nu numai pentru că nu erau instruiţi în treburile războiului, ci şi pentru că toate căpeteniile erau individualităţi dominate de orgoliu şi de dorinţa de a ieşi în prim-plan. După cum spunea Macedonschi, se purtau împotriva oamenilor înarmaţi şi antrenaţi în luptă - turcii - ca şi împotriva celor lipsiţi de apărare - ţăranii români, pe care îi jefuiseră, prădând ţara de toate bogăţiile:
„Turcii s-au mulţumit cu această victorie şi au îndrăznit, nici în acea seară, nici a doua zi, să urmărească pe eterişti. A treia zi aflând însă că cea mai mare parte a unei coloane de care cu bagaje se află pe malul stâng al Oltului şi crezând că este coloana de care cu bagajele eteriştilor, au atacat-o; ei au jefuit însă pe nişte bieţi locuitori, care plecau cu averea lor spre graniţele Austriei, omorând fără cruţare pe toţi.
Eteriştii, sârbii şi bulgarii împreună cu pandurii uniţi într-un trup de 4500 şi pedestrimea şi călărimea sub comanda lui Hagi-Prodan şi Macedonschi, zece zile de venirea la Drăgăşani a trupului lui Ipsilanti; goneşte un trup de turci de 3000 aleşi, ţinând bătălia douăzeci şi patru de ceasuri cu turcii pe câmp la Drăgăşani şi prinţul Ipsilanti cu un trup de 25.000 ostaşi şi cu comandirii cei mai de seamă fugi din războiu tot acelor turci fără a sta la foc, tot în acea posiţie unde s-au bătut cei mai sus trei comandiri ai noştri, adecă Hagi Prodan, Machedonschi şi Alexandru". Bătălia a fost pierdută pentru că erau „fumuria comandirilor a trupului lui Ipsilant, ca să ia numai ei bravura toţi singuri, fără a se împărtăşi şi ceilalţi comandiri acelui trup de oaste a lui Ipsilanti, cari era supt deosebita comandă cu numirea a sârbilor-bulgari: de aceia şi-au luat răsplătirea fiecare comandir acelui trup de ostaşi, ai lui Ipsilanti‘‘(9). Redăm în continuare o relatare in extenso aparţinând lui Chiriac Popescu, care cunoştea şi „comandirii“ şi faptele acestora, mişcările armatei eteriste şi intrigile pe care le ţeseau căpeteniile greceşti pentru a se distinge de ceilalţi.
„Aşadar, venind la Râmnic Ipsilante, trist şi mâhnit, au zis lui Macedonschi ca să trimiţă câţiva din trupul nostru mai cu pricepere la mănăstirea Cozia şi la schitul Cornachi, pe poalele munţilor, pe drumul Câinenilor, ca să vază de este posiţie a se opri acolea şi să bage de samă de se află acolea la schit pe muchia drumului o posiţie de baterie, care făcuse Nemţii în zilele lui Iosiv, împăratul Austriei, când se bătea cu Turcii la 1788, şi anume cu şanţuri bune a bateriilor lor, de a se putea opri Ipsilante cu restul oştirilor care încă avea prin prejurul lor, sau ba. Deci s'au găsit de cuviinţă a merge cu câţiva călăreţi, cari făcusem noi de bună voia noastră, de vre-o 70 inşi călări, cu suliţe şi cu mundire de mavrofori, cu deosebire la guler alb şi semn la căciula lui cu cruce, în spinare cu coroană, cu numirea hravnie bulgarschi polcu.
Aşadar am plecat eu cu câţiva Cazaci ai noştri de la Râmnic pe drumul Coziei, şi, apropiindu-mă la Cozia în pădure, am dat peste un unchiaş la un copac răzimat, sărac, căruia îi pierise vederea de bătrân, dar auzul îi era zdravăn, care m'a întrebat trecând călare pe lângă dânsul: cine sunt eu care trec călare? Şi am răspuns că sunt ostaş. Şi mai m'a întrebat din care trup sunt? l-am răspuns: din trupul lui Tudor. L-am întrebat şi eu, dar dânsul cine era? El a dat răspuns că este şi dânsul un pandur neputincios şi sărac. Adăugând dânsul, zise: adevărat este că s'a prăpădit Tudor? Şi i-am zis: da. Şi au zis: Să ştii, fătul mieu, că fără Tudor nu veţi rămânea în ţara de astăzi încolo nici şapte zile, căci numai el cunoştea duhul pandurilor şi putea a li ţinea cârma lor, dar, de este dânsul adevărat pierit, vor fugi toţii pandurii pă la casele lor, şi voi fără pandurii noştri nu puteţi stârni în ţară, ci vă veţi risipi pe la alte ţări străine. Aceasta, veţi vedea foarte curând. Şi mai întrebă: Acu' unde se află prinţul Ipsilante? I-am zis: în Râmnic. Şi, văzându-l acolea în pădure, am mers la Cozia, şi de acolea am apucat drumul Câinenilor în sus, şi la amiazăzi am conăcit la schitul Cornachi de preste Lotru, unde am găsit schitul părăsit de Bulgari, şi după zisa prinţului m'am urcat pe malul care era la poalele munţilor acolea, şi am găsit locul bateriilor Nemţilor, care abia se cunoştea că a fost odată baterie, care nu se părea întocmai că e locul acela, cum se vedea locul Troadei unde au fost odată cetatea.
Şi pe loc ne-am întors înapoi a da de ştire prinţului că nu e vre-o nădejde a stărui acolea, nici posiţie a se împotrivi cineva vrăjmaşilor, măcar că posiţia locului este adevărat, cam pe muchea dealului şi în dreapta drumului, râpă mare de mulţi stânjeni în vale până da de Olt, tot d'a dreptul ca zid de piatră, şi din partea stângă a drumului în sus un deal înalt de multe mii de stânjeni în sus drept, iar ca un zid de piatră, şi drumul numai de cal şi urca, începând de la râul Lotrului, până la schit, cam ca la un ceas. Dar cu toate acestea la un trup armat de vrăjmaşi nu poate cineva a stăpâni acea posiţie fără tunuri şi muniţii din destul.
Aşa dar la coborârea noastră prin această cale înapoi am întâlnit pre prinţul jos la marginea râului Lotru, cu tot tacâmul lui venind către noi. Unde şi am dat de ştire pentru cât am putut descoperii la numitul schit Cornachi şi la bateriile acestei posiţi. Apoi am mers după prinţul împreună cu trupul nostru, care îl convoia (escorta) pe dânsul şi care era supt comanda lui Hagi-Prodan — Machedonschi, credincios al prinţului Ipsilante, înserând la schit. Apoi la revărsatul zorilor făcu o economie politicească, adecă chip i-a venit o scrisoare de la comandirul oştirilor noastre, care se află în Sibiiu, că îi trimitea Austria spre ajutor şase regimente de husari cu tunuri din destul şi muniţii, a fi supt comanda lui Ipsilante, de a bate pre Turci. Care stratagemă era numai ca să adormiteze oştirile care se ţineau şir după dânsul, mai mult de 7.000, cerând de la dânsul lefile şi că altminterea va fi în primejdie de a pierde şi viaţa lui din partea lor, căci unii din căpitani chiar din trupul său simţise (că era un căpitan Stere şi alţi asemenea Greci şi Arnăuţi) că dânsul umbla să dosească cu cusur supţire în Austria şi să scape de dânşii. A doua zi au plecat dânsul (Ipsilanti) spre Câineni cu olanii lui, ca la vre-o 400 ostaşi, şi cu doi fraţi ai lui, şi noi am rămas acolea la Cornachi în schit, cu trupul nostru de rămăşiţă al pandurilor, căci mei mai mulţi din ei au fugit pe la casele lor, aproape (tind de acelea lăcaşurile lor, împreună cu căpitanul lor.
Şi după amiaza mi-au zis Hagi-Prodan şi Machedonschi ca să mă duc cu câţiva din Cazacii noştri la Câineni şi de acolea la graniţa Transilvaniei, la Turnu-Roşu, să cercetez de are voie a întră dânsul şi Machedonschi în Transilvania cu trupul lor, care mai rămăsese, sau ba. Deci am mers la Câineni, unde am găsit pe prinţul Ipsilanti cu o mulţime de ostaşi, ce se adunase acolea şi cerea de la dânsul cu străjnicie toţi lefile lor, căci alminteri n'are voie a se mişca nicio palmă de loc de acolea mai înainte, până nu va plăti lor lefile, şi că de ce îi lasă acum, şi dânsul umblă a fugi? Dar dânsul le-au dat spre răspuns că, de ştia că au să se poarte ei cu dânsul aşa cum s'au purtat, adecă de a nu sta unde se cădea a sta şi ase bate vrăjmaşii acolea la faţa locului, dânsul nu se înşela a ieşi de la Rusia afară, să-şi piarză cinstea care dobândise în Rusia, cu a lui cinstită slujbă militărească, unde şi mâna au pierdut în război Moscovei, cu astfel de oameni de nimic şi fără caract bărbătesc. Şi după aceasta sosi la dânsul un căprar austriecesc cu o ştafetă de la comandirul austriace chemând pe dânsul până la Vadul Răului la graniţă, se întâlni cu dânsul.
Eu am plecat la graniţa de mai sus pomenit înaintea lui cu trupul nostru ce aveam pe lângă mine şi după câteva minute au plecat şi Ipsilanti după mine. Şi au sosit dimpreună cu noi şi cu fraţii lui la graniţă, la Vadul Râului, unde era şir de soldaţi de două reghimenturi cuprinsă toată acea parte de loc căt drumul nostru, cu puştile pline şi cu tunurile aşezate pe malul munţilor, către noi îndreptate, şi umplute şi gat de foc, de vor cuteza ai noştri. Unde se adunase un număr însemnat, toţi bine înarmaţi, [de am voi] năvăli, de a trece peste graniţă, fără voie (adecă Rîul Vadului), să deşarte puştile şi tunurile asupra năvăliri noastre. Deci, după ce au sosit prinţul Ipsilanti acole cu amândoi fraţii lui, cu aghiotantele lui, Orfano, şi cu Haţopol (dascălul mavroforilor), care scăpase din mâinile Turcilor cu meşteşugul săriturilor lui meşteşugoase, cu puşca în mână din mijlocul cavaleriei vrăjmaşilor, şi, primindu-l pe Ipsilanti cu fraţii lui şi cu cei de mai sus numiţii nearmaţi o caretă cu patru telegari suri, care venise de la Sibiiu, l-a dus la acea cetate.
Dar eu am cercetat pe maiorul care se afla acolea cu toată ofiţerimea Austriei, de poate întra Hagi-Prodan şi Machedonschi şi ceilalţi căpitani ai trupului nostru, şi am priimit spre răspuns că măcar care poate întra desarmat în graniţa Transilvaniei, afară de Hagi-Prodan şi Machedonschi, cum şi căpitani Iordachi, Farmachi, Caravia, Cristari doctorul, căci au venit poruncă de la Curtea Vienei a nu se primi în Transilvania. Aşadar, întorcându-mă înapoi la schit de la graniţă, unde este opt ceasuri cale, am dat de ştire lui Hagi-Prodan şi Machedonschi aceia ce am aflat de la comanda Nemţilor pentru dânşii, şi a doua zi au apucat drumul pe munte spre Tismana, şi amândoi, împreună cu Alexandru, cu trupul de panduri care se strânsese acolea, după catastrofa războiului după urmă, al Drăgăşanilor. Şi eu am plecat cu Cazacii noştri, apucând drumul îndărăt spre Câineni, de unde după trei zile am intrat în lazaret opt sute de inşi nearmaţi, punând armele jos la Râul Vadului, în primiirea comenzii Nemţilor, unde am făcut între munţi, într'o vale largă şi la fundul ei pe lângă un râu bun, colibe acoperite cu şindrile mari, care se aflase acolea din norocire în stive (grămezi) mari, cu voia gheneralului al Nemţilor.
Apoi după două zile a dat Dumnezeu o piatră mai mare decât oul de gâscă, plouând necontenit vre-o patru zile şi nopţi, şi, după isprăvirea lazeretului nostru, am mers la Sibiiu, şi de acolea m 'am despărţit de trupul nostru şi am mers la Braşov, iar ceilalţi din convoiu nostru unii au apucat drumul Triestului, şi alţii drumul Basarabiei. Apoi după vre-o trei săptămâni au venit Turcii la Câineni în hotarul Transilvaniei şi au cerut de la Nemţi pe Ipsilante ca să-l dea lor, după porunca Porţii Otomaniceşti. Iar Nemţii li-au spre răspuns că dânsul n 'au întrat în Ţara Nemţească şi că pe acolea au întrat băjenarii, fel de fel de neamuri de neguţători, adecă Nemţi, Muscali, Sârbi, Bulgari, Români, Greci, fără arme, dar armat ostaş nimeni n'a întrat, nici au avut voie de la Curtea vienesă a slobozi, măcar care neam va fi armat.
Apoi am aflat că pe Ipsilante împreună cu fraţii lui l-au trimes stăpânirea austriacă la Mungaciu, cetate în Ungaria, de acolea la Moravia, în cetatea Marienştat, supt pază“. (10).
După înfrângerea eteriştilor de la Piscul Călinii (azi islazul din acea localitate), Ipsilanti şi Iordache plănuiesc să organizeze o rezistenţă la Râureni, unde de fapt se strâng fugarii. Ipsilanti „în zadar căuta să îndemne pe albanezi să atace din nou pe turci “ (11), pentru că aceştia refuzau să mai lupte. Între timp la Râureni sosesc şi turcii care ,,și-au ridicat în 31 a lunii (stil nou, n.n.) tabăra la Râureni“ (12). Tot aici vine şi altă coloană turcească de la Târgu Jiu, care „curăţă“ terenul pe linia Horezu-Râureni de resturile fugarilor (13). Între timp spaima eteriştilor creşte tot mai mult şi hotărăsc să se retragă la Râmnicu Vâlcea iar de acolo la Cozia. Această retragere a fost făcută prin luptă, susţinută de Diamandi cu soldaţii săi. La Călimăneşti are loc iarăşi o confruntare: „pe data de 2 se dă o luptă între corpurile turceşti şi arnăuţii serdarului Diamandi- lupta se dă la Călimăneşti. Diamandi a fost înfrânt, urmărit până la ţigănie, iar corpurile lui de armată împrăştiate în munţi.” (14).
În cele din urmă el a plecat la mănăstirea Cozia, unde a sosit în ziua de 8. El credea că va întâlni aici pe căpitanul Iordache şi că va mai face încă un efort, dar era prea târziu, totul fusese pierdut şi încă iremediabil pierdut. Dezordinea era atât de mare şi frica atât de răspândită, încât nu-i era cu putinţă nici să se gândească să-şi adune cel puţin o mică parte de oaste, deoarece toţi îl socoteau (şi cu bună dreptate) vinovat de toată nenorocirea. În acest timp a sosit la mănăstirea Cozia şi căpitanul Iordache, care asemenea pierduse speranţa de a restabili ordinea. El a sfătuit pe prinţ să se grăbească să treacă pe teritoriul Austriei, iar el va merge în Moldova, de va căuta să se unească cu prinţul Cantacuzino, iar dacă şi acolo totul este pierdut, va intra într-una n carantinele din Basarabia.
A doua zi a sosit şi Macedonschi care a adus la cunoştinţă prinţului că la Drăgăşani nu mai era nimeni. Aici prinţul a rugat pe Macedonschi să meargă la Turnul-Roşu şi să ceară austriecilor să nu primească pe arnăuţii fugari. Aceştia însă s-au îndreptat în mare parte spre alte puncte de frontieră, această măsură este de neînţeles deoarece [se pune întrebarea]: de ce prinţul nu voia atunci ca aceştia să scape şi ei, ca şi el, care trimesese deja pe boierul [Constantin] Herescu la graniţa Austriei să obţină pentru el trei paşapoarte pe numele unor negustori, ceea ce acesta şi făcuse.
În cele patru zile cât prinţul Ipsilanti a stat la mănăstirea Cozia, în această mănăstire se adunaseră vreo 600 de oameni de tot felul de adunătură, ceilalţi împrăştiindu-se prin împrejurimi şi prin păduri.
Prinţul se temea (şi poate pe bună dreptate) că oamenii, adunându-se la mănăstire, să nu-i facă ceva deoarece toţi strigau împotriva lui şi îndrăzneala ajunsese până acolo încât au luat cu forţa din bucătărie, de la bucătar, prânzul pregătit pentru el, deși căpitanul Iordache căuta prin orice mijloace să potolească agitaţia lor tot mai puternică împotriva prinţului.
Acesta nu se credea încă în afară de pericol şi de aceea, pentru a-şi camufla fuga, a răspândit deodată zvonul că Austria a declarat război turcilor şi că trupele lor intraseră acum în Câineni. A poruncit să se sune clopotele, să se tragă din arme și pistoale, căutând să pară vesel. Oamenii din statul său major se sărutau cu toţii şi se felicitau unii cu alţii. Noaptea însă, pe neaşteptate, prinţul cu toţi din jurul său a ieşit pe ascuns din mănăstire şi s-au îndreptat spre Turnu-Roşu.
Macedonschi, ducându-se pe furiş la pandurii săi, a întâlnit pe prinţ la jumătatea drumului, la schitul Cornetu, cu fraţii săi, Colocotroni şi cu alţii din apropierea sa, cam vreo 40 de oameni. Aceştia aproape toţi erau pe jos, în starea cea mai rea de istovire, deoarece arnăuţii şi oamenii lor au dispărut dintr-odată cu toţi caii şi echipaj noaptea, la prima etapă după plecarea lor de la Cozia. La 14 iunie prinţul a intrat în Austria la Turnu-Roșu. Acolo şi-a scris el ultima sa proclamaţie către oştire în care, între altele, acoperă pe vecie de ruşine pe Duca, Sava, Caravia, Mânu, Scufo ... Dar aceştia puteau oare să-i răspundă: «noi ţi-am slujit aşa, după cum ne-ai comandat tu».
Îndată ce s-a răspândit vestea despre fuga prinţului de la Cozia, lucrurile au luat un nou aspect toţi s-au îmbulzit pe acest drum pentru a ajunge cât mai repede la frontiera Austriei. Arnăuţii călări atacau şi jefuiau pe arnăuţii care erau pe jos şi mai slabi. Ploile neîncetate, care căzuseră înainte de aceas câteva zile în şir, au făcut să crească apele Oltul aşa încât acesta le-a tăiat în multe locuri drumul. Pe lângă aceasta, pârâul Uria, ieşind din maluri, a inundat o întindere destul de mare de pământ, astfel că toţi s-au aruncat grăbiţi în apă şi căutând să scape de un pericol mai mult imaginar şi îndepărtat, s-au expus de-a dreptul unui pericol real, pierind un mare număr dintre ei, mai ales dintre pedeştri.
Creşterea apelor Oltului a fost în mare parte cauza pentru care turcii nu au putut urmări mai repede pe eterişti. Căci altfel, dată fiind dezordinea care domnea în rândurile eteriştilor, n-ar fi putut scăpa probabil nimeni dintre ei. Acesta a fost sfârşitul lamentabil pe care l-a avut principala armată a eteriştilor în Ţara Românească.
Să urmărim acum ce s-a întâmplat cu unele unităţi răzleţe ale acestei armate...
De la Slatina au plecat toţi spre mănăstirea Cozia, unde serdarul Iamandi [Giuvara] se închisese cu 60 de oameni. El se apăra împotriva unei părţi din armata turcească de la Vidin. Silihtarul a convins pe Iamandi să se predea, promiţându-i libertatea, dând ca exemplu situaţia actuală a lui bimbaşa Sava şi aceasta «cu atât mai mult spunea el — cu cât, fiind la început în oastea lui Tudor, el n-a ridicat arma împotriva turcilor şi totdeauna a fost o slugă credincioasă a sultanului». Toate aceste asigurări l-au ademenit pe Iamandi şi el s-a predat silihtarului. Această împrejurare era cât pe ce să producă vărsare de sânge între trupele silihtarului şi cele aparţinând armatei de la Vidin, care voiau ca Iamandi să le fie dat lor. Soarta nenorocită a lui Iamandi fusese însă hotărâtă. Punându-l în fiare, silihtarul la trimis la Constantinopol, unde a fost spânzurat; iar cei şasezeci de oameni, care erau cu el, au fost măcelăriţi pe loc.
Sosind la Râmnic, deodată silihtarul veni în toiul nopţii cu 200 oameni în lagărul lui bimbaşa Sava, sub pretextul că, patrulând prin împrejurimi, a venit în vizită la el. Lanţul de avangardă l-a oprit şi îndată toţi arnăuţii au fost gata şi au încălecat. Atunci silihtarul, lăsând o mare parte din escorta sa aici, s-a apropiat numai cu 50 oameni de cartierul general al lui Bimbaşa Sava şi l-a dojenit pentru neîncredere, apoi după obişnuitele trataţii, s-a întors înapoi. Între timp, căpitanul Ivancea şi alţi câţiva au tras cu urechea la ceea ce spuneau turcii, care nu se aşteptau să găsească pe arnăuţi pregătiţi, precum şi la alte cuvinte, care le-au inspirat o îndoială întemeiată cu privire la intenţiile turcilor. Toate acestea au fost transmise îndată lui bimbaşa Sava, care a fost rugat iarăşi stăruitor să se gândească la salvarea lui şi a detaşamentului său, dar era prea târziu. Ei se îndepărtaseră acum de graniţă, unde fuseseră lăsaţi peste o mie de turci, printre care ar fi trebuit de data aceasta să străbată în defileuri, iar cu aceştia împreună, turcii erau de patru ori mai numeroşi. De aceea Sava nici nu se mai putea gândi la fugă şi el a respins toate sfaturile ce i se dădeau în acest sens şi râzând le-a spus: «voi toţi sunteţi nişte babe» — expresia sa preferată. (15).
În cele din urmă a plecat la mănăstirea Cozia, unde a sosit în ziua de 8. El credea că va întâlni aici pe căp. Iordache şi va face un ultim efort. Era însă prea târziu, totul era pierdut şi aceasta în mod irevocabil, dezordinea era atât de mare şi spaima atât de răspândită încât nu era cu putinţă să se găsească măcar să strângă o mică parte deoarece toţi îl credeau (şi pe drept cuvânt) pe el în persoană vinovat de întreaga lor nenorocire. În acest timp a sosit la mănăstirea Cozia şi căp. Iordache. Pierzând şi el speranţa de a restabili o oarecare ordine, a sfătui pe p[rinţ] să se grăbească să treacă în Austria, iar el va merge în Moldova, unde va căuta să se alăture p[rinţului] Gh. C. .., sau, dacă şi acolo totul este pierdut, va intra într-una din carantinele din Basarabia.
A doua zi a sosit şi Macedonschi, care despărţindu-se de prinţ, nu numai că n-a întâlnit nici un turc care să fi urmărit pe eterişti, ci a observat pe câmpia de la Drăgăşani o linişte adâncă, ca şi când acolo nu se întâmplase niciodată nimic. Atunci prinţul A. Ipsilanti a rugat pe Macedonschi să meargă la Turnu-Roşu şi să roage pe austrieci să nu primească pe arnăuţii care fugeau; aceştia sau îndreptat însă, în cea mai mare parte spre alte puncte de frontieră. Această măsură este de neconceput, deoarece ne întrebăm, de ce nu voia el ca aceşti oameni să se salveze, la fel ca şi dânsul, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât prinţul, pierzăndu-şi speranţa de a-şi reface situaţia, trimisese acum pe boierul Herescu la frontiera Austriei ca să obţină pentru el trei paşapoarte pe numele unor negustori, misiune care a fost îndeplinită de acesta.
În interval de patru zile, cât prinţul Ipsilanti şi alţi tovarăşi ai săi au stat la mănăstirea Cozia, s-au strâns în această mănăstire aproximativ 600 de oameni de felurită adunătură; alţi se aflau împrăştiaţi prin pădurile dimprejur. Prinţul se temea ca oamenii aceştia să nu-i facă vreun rău, pentru că toţi strigau împotriva lui şi impertinenţa lor ajunsese până acolo încât de două ori au luat cu sila din bucătărie pregătit pentru el; şi cu toate că căp. Iordache căuta să înăbuşe agitaţia lor, tot mai puternică, împotriva
prinţului, acesta nu se socotea încă în afară de pericol. De aceea, pentru a-şi ascunde fuga ce la Câineni; el a dat poruncă să se tragă clopotele, și să se tragă din puşti şi pistoale, căutând să pară vesel şi felicitându-se reciproc unii pe alţii. Deodată însă, noaptea, prinţul a ieşit pe ascuns din mănăstire şi cu toţi cei din jurul lui a pornit spre Turnu Roşu.
(...)
Deşi încarcă textul lucrării şi pare obositor redăm în continuare un lung fragment, în care autorul caracterizează starea eteriştilor după catastrofala înfrângere de la Drăgăşani. Sunt reliefate caractere despre care, altfel, nu am şti prea multe.
„Bunul generalisim spune aici căpitanului Iordache intenţia sa adevărată anume că vrea să intre în Austria şi îl roagă să ia cu el pe toţi acei, pe care crede periculoşi pentru excelenţa sa, şi să numească în diferite posturi pe unii din ofiţeri. Îndată, de comun acord, ei dau ordin căpitanului Diamandi să plece mănăstirea Bistriţa, lui Mihaloglu la o altă mănăstire din cele cinci judeţe, căpitanului Anastasie la Ocna iar altora în alte părţi. Căpitanul Iordache, după termină toate acestea, îşi ia rămas bun de generalisim şi pleacă cu oastea sa spre Argeş, un avea să se sfătuiască cu Farmache, care urma să vină acolo. După plecarea căpitanului Iordache, generalisimul temându-se să nu fie ucis, întocmeşte îndată o scrisoare după obiceiul lui, ca venind din partea generalului comandant al Sibiului, prin care era înştiinţat că Austria a declarat război Porţii fiindcă armata acestuia va porni în acea zi, este nevoit ca excelenţa sa, fiind un generalisim cunoscut, să plece la hotare să discute cele necesare. Deci cu multă bucurie cheamă pe ofiţerii şi soldaţii săi, care se aflau la mănăstire; citeşte în prezenţa tuturor scrisoarea dă ordin ca toată lumea să lase armele şi să plece biserică să mulţumească lui Dumnezeu că a binevoit să determine întreaga Europă să declare război tiranului. După ce se oficie la biserică un te-deum pentru veşti mincinoase, excelenţa sa anunţă că a doua zi va pleca la graniţă, iar armata să rămână acolo, până la un nou ordin. Ofiţerii, cari în momentul acela s-au deşteptat, îi spun să încete cu astfel de vorbe şi că este cazul să-i îndrumeze în mod sincer în cele ce au de făcut: «Noi ştim bine că excelenţa ta ne părăseşte și intri pe pământul austriac; dar îţi închipui că nu te vom împiedica, îţi jurăm că nu ne vom înjosi să înfăptuim această nelegiuire. Este nevoie însă să ne spui, ca un conducător ce ne-ai fost, ce drum să apucăm.» Atunci Ipsilanti le spune că el va trimite în Austria numai pe cei doi fraţi ai lui, şi el va rămâne cu ei. Apoi căpitanul Anastasie îi spune că este necesar să se pună în siguranţă şi excelenţa sa, iar oastea va găsi drumul să plece a se uni cu căpitanul Iordache, iar vremea şi situaţia le vor arăta ce au de făcut în viitor. Văzând generalisimul că Anastasie este cel mai credincios dintre toţi, îi spune să ia drumul spre Câineni, ca avangardă, şi să cerceteze bine toate trecătorile de acolo, ca nu cumva să fie o cursă a căpitanului Prodan şi a lui Macedonschi împotriva excelenţei sale. Zis şi făcut. Îndată căpitanul Anastasie îl înştiinţează pe generalisim să-şi urmeze fără frică drumul său. Ajungând la Câineni, la o depărtare de o jumătate de oră de hotarele Austriei, îşi aşează tabăra acolo, având cu el pe căpitanii Orfanos, Kolocotronis, Anastasie, pe maiorul Caravia, popa Sârbu, Honţoglu și pe mai multe căpetenii mai mici. Acolo Ipsilanti se odihneşte trei zile, până când izbuteşte să intre. În cele trei zile, cât a stat aci, trimitea în fiecare zi diferite plutoane la Câmpulung, unde avea să aştepte pe excelența sa, să plece împreună prin munţi în Moldova. După ce însă i-a venit aprobarea să intre, atunci luând imediat pe credinciosul său ministru Lisanis, pe Orfanos şi pe cei doi fraţi ai săi intră pe teritoriul austriac părăsind acolo oastea şi vreo o sută de ierolohiţi. El promite că va trimite peste un ceas pe Orfanos să-i ia în primire şi le cere să fie gata să-l urmeze. Ierolohiţii şi încă câţiva soldaţi de la diferite căpetenii, câţi au socotit că nu sunt vrednici să urmeze pe comandantul lor, au plecat spre hotare, dar ajungând acolo, nemţii neomenoşi au refuzat categoric să le permită trecerea; scopul ticălos al bunilor noştri nemţi se împlini, ei permiteau trecerea acelora în urma depunerii unor sume de bani, dar nu ca soldaţi, ci negustori. Nenorociţii ierolohiţi trecură în Austria, fără să aibă nici pâinea zilnică, fiindcă bunul noştri generalisim nici măcar faţă de aceştia nu s-a arătat generos să-i ajute băneşte, pe unii lăsându-i goi, iar pe alţii vai! fără încălţăminte, spre batjocura vestitului neam al grecilor. Bunul comandant după ce intră în Austria scoase la lumină proclamaţia sa din 8 iunie, în care condamnă în genere pe toţi soldaţii ca laşi şi arată că simte mereu ruşine că le-a fost comandant, că trădările şi înşelăciunile lor l-au obligat să se despartă de ei şi să piardă momentul când spera să moară glorios sau să învingă pe duşman. Condamnă asemenea pe căminarul Sava ca trădător, proclamă dezertori pe maiorul Ducas, pe căpitanul Vasile Barlas, pe fanarioţii Gheorghe Manos, fostul său casier şef, şi pe Grigorie Şuţo şi pe cancelarul său N. Scufos şi degradează pe maiorul Caravia.“ (18)
La 8 iunie 1821 la Râmnicu - Vâlcea Ipsil; adresează o proclamaţie către ostaşii săi prin carc califică drept laşi şi fricoşi, după bătălia de Drăgăşani.
La 6 iunie 1821
„Ostaşilor! nu mai profanez acest sfânt cinstit nume prin voi! Laşilor, fricoşilor, turme de norod! Înşelăciunile şi vicleniile voastre mă silesc mă despart de voi. De acum înainte orice legătură între mine şi voi se taie: numai adânc în sufletul meu voi purta ruşinea că v-am comandat. Aţi călcat jurămintele voastre, aţi trădat şi pe Dumnezeu și patria, m-aţi trădat şi pe mine în momentul în care speram sau să birui sau să mor glorios împreună cu voi. Mă despart de voi. Aşadar alergaţi la turci, singurii demni de sentimentele voastre; ieşiţi din păduri, coborâţi de pe munţi, aziluri ale laşităţii voastre şi alergaţi la turci. Sărutaţi mâinile lor din care pică sacrul sânge al căpeteniilor noastre religioase care au fost măcelărite în chip neomenos, al patriarhilor, al arhiereilor şi al altor fraţi nevinovaţi de ai voştri. Da, alergaţi de cumpăraţi sclavia cu viaţa voastră cu cinstea femeilor ori a copiilor voştri. Voi, umbre ale adevăraţilor elini din batalionul sacru, câţi, fiind trădaţi, aţi căzut jertfe pentru fericirea patriei voastre, primiţi prin mine mulţumirile celor de un neam cu voi. Puţin timp şi se vor ridica coloane care vor perpetua numele voastre. Cu caractere înflăcărate sunt săpate în fibrele inimii mele numele acelor câţi mi-au arătat credinţă şi sinceritate până la sfârşit. Memoria lor va fi pururea băutura răcoritoare a sufletului meu.
Predau la ura umanităţii, la judecata legilor şi Iu blestemul concetăţenilor pe trădătorul şi pe sperjurul căminar Sava, pe dezertorii şi iniţiatorii dezertării obşteşti şi fugii pe Constantin Duca, Vasile Pala, Gheorghe Nanu fanariot, Grigore Şuţu fanariotul şi pe desfrânatul Nicolae Scufo; Şterg şi pe Vasile Caravia din rândul soldaţilor mei pentru nesupunerea sa şi pentru necuviincioasa purtare a lui“. (19)
Ipsilanti suferea sincer din cauza grozavei înfrângeri suferite, fară ca măcar armata lui să lupte de-adevăratelea împotriva turcilor, însă din cuvântul lui pe care îl redăm mai jos nu reiese că ar fi înţeles rolul său în această înfrângere.
Cuvântul lui Ipsilant.
„Ostaşilor! Dar ce zic? Blăstăm şi batjocură! Nu voiu mânji niciodată acest frumos şi glorios nume, adresăndu-mă către voi, cari sunteţi nişte cirezi de o nebărbată şi nevrednică gloată de adunături, care trebuie să fiţi numiţi cu acest nume adecă: fricoşi, dobitoace, leneşi şi tot ceia ce se poate numi mai prost. Vânzările şi împerecherile dintre voi, pe care le-aţi lucrat necontenit, mă sileşte ca să vă las.
Toată legătura ce s'a ţinut între voi şi mine dintr'acest minut se desleagă. Sufăr singur în adâncul sufletului mieu batjocura pentru că am vrut să vă comandez pre voi, cari aţi călcat jurământul şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea patriei voastre şi înaintea căpeteniilor voastre, arătându-vă vânzători. Voi înşivă m'aţi lipsit de slavă. Dorind să caz eroiceşte în luptă, eu însă mă depărtez de lângă voi. Voi dar duceţi-vă, alergaţi către Turcii carii se află vrednici prieteni ai socotinţei voastre. Lăsaţi codrii şi munţii şi vă legaţi cu tiranii voştri, apucaţi-i de mâini care sunt încă pline de fumul sângelui vostru, vai! şi încă de sângele Patriarhului vostru şi de mulţime de mii de jertfe din naţia voastră. Răscumpăraţi-vă robia cu tot ce aveţi mai scump al vieţii voastre, adecă cu cinstea femeilor şi a copiilor voştri.
Dar voi, ostaşilor ai batalionului sacru, pentru că v'aţi arătat mai vrednici în suferirile voastre, primiţi mulţămirea, prin gura mea, a naţiei voastre.
Către tine însă, călcătorule de jurământ şi vânzătorule Sava şi către voi, fugarilor, mişeilor şi nevrednici de nume omenesc Constantine Duca, Vasilie Caravia, Vasilie Berla, Favlovie (sic), Scufi, Gheorghe Mânu, Grigore Şuţu şi toţi ceilalţi Fanarioţi, carii v'aţi arătat vânzători şi risipitori de spaimă oştirilor de supt voi, vă leapăd în despreţuirea oamenilor, în dreapta lui Dumnezeu răzbunare şi în blâstămul neamului vostru.”
După acest cuvânt, la 16 iunie a hotărât să intre în Transilvania, însă fără de arme şi fără cel mai mic semn ostăşesc. Dar, temându-se de Arnăuţii ceia re-l înconjura' şi cari se afla foarte desperaţi pentru că-şi pierdea cuibul din Ţara-Romănească, de şi se afla încărcaţi de prăzi şi de jafuri dintr'însa, au scris căpeteniilor pandurilor ce se afla la Câineni, rugând să iasă înainte la poştia Pripoarele. Aici, adresăndu-se către căpetenia ce conducea pe panduri, l-a rugat zicând ca să-i puie din trupa de panduri cât se va putea mai puţini avangardă şi mai mulţi ariergardă; pandurii pe dată l-au şi încunjurat, depărtând pe Arnăuţi după lângă dânsul, şi aşa l-au dus în siguranţă până la Râul-Vadului, unde l-au şi lăsat.
Acolo însă fără de nădejde i-au ieşit înainte bimbaşa Anastasie Arghirocastrit, care, cu armele în mână şi în putere de silă, au cerut să-i plătească leafa lui şi Arnăuţilor de supt dânsul. Ipsilant, văzându-se lipsit supt nevoie, pentru că acolo îl lăsase pandurii, au fost silit de s 'au împrumutat de la cei ce era' împreună cu dânsul, şi s'au numărat galbeni împărăteşti cinci sute, it aşa au putut scăpa din mâinile acestuia. Şi îndată au trecut de ceia parte de rău, care e hotarul între România şi Austria, însoţit fiind de frate-său Nicolae şi frate-său Gheorghe Ipsilanţi, cu Orfano, cu Garnovschi, Cavaleropol şi cu alţi trei, patru prieteni ai săi. Ipsilant a mijlocit la carantină ca să îngăduie şi intrarea Grecilor din batalionul sacru, iar pe Arnăuţi să-i poprească cu totul de a intra după săvârşirea termenului carantinei. Câte trei Ipsilanţi s'au ridicat din carantină, din împărătesc ordin, şi i-au dus în cetatea Muncaciu din Ungaria, unde s'au şi închis.“ (20).
Între timp aceia dintre eterişti care dăduseră mâna cu turcii încercau să întoarcă lucrurile în favoarea lor, chiar vânzându-i turcilor pe foştii lor tovarăşi de arme.
„Sava se plimba cu Turcii prin toate judeţele României. Trecând Oltul pe la Râmnic, auzi că Ipsilant după bătaia de la Drăgăşani se trăsese în mănăstirea Coziei. Şi vrând să visitese şi acea mănăstire, ca să vadă ce Greci şi Arnăuţi vor mai rămas pe acolo, după ieşirea lui Ipsilant, a găsit-o fortificată de iznoavă de un Mataragi-başa şi Serdarul Iamandi, carii şedeau închişi cu două tunuri lăsate de Ipsilant la fuga lui şi cu şease sute de Arnăuţi bine înarmaţi. La apropierea acestora, Mataragi-başa a sărit noaptea peste zidurile mănăstirii şi a fugit. Iar Serdarul Iamandi au fost încunjurat de Sava şi de Turcii ce erau cu dânsul. Insă acea mănăstire este tare şi după cum o fortificase, trebuia neapărat să urmeze o însemnată pierdere de oameni din partea acelora ce o încunjura, până să poată răzbi într'însă. Sava au alergat la vicleşug, şi în două zile au înduplecat pe pomenitul Iamandi de au aruncat armele şi au venit singur căzând la picioarele Silictarului şi cerând milă şi apărare pentru viaţa lui. Silictar i-au făgăduit şi, poate că şi-ar fi şi ţinut făgăduiala, dar Sava din contră, s'au opus, zicând că cu asemenea faptă calcă cuvântul său de credinţă ce au dat lui Chehaia-beiu. Şi aşa, luând pe Iamandi şi pe cei şease sute de Arnăuţi, carii lepădaseră armele şi băgându-i în lanţuri, i-au trimes în Bucureşti, cu cele două tunuri şi cu steagurile lor, înconjuraţi de arnăuţi de ai săi, amestecaţi cu Turci. Chehaia-beiu i-au trimis la Paşa de la Silistra, care i-a trimes la Constantinopol, unde s-au omorât prin sabie şi prin ştreang. (21).
„Asemenea şi Serdarul Iamandi Giuvara, ce, la venirea oştilor în Craiova, se înhăitase cu o ceată de Arnăuţi în pădure şi, intrând cu toţii în mănăstirea Coziei, sta acolo închişi, corespondăndu-se cu Hagi-Prodan şi cu Machedonschi şi polcovnicul Ivanciu, ce din adunarea Slugerului Teodor se făcuseră un trup dimpreună cu câţiva oameni, şi se ’nchiseră în mănăstirea Tismana. Care sta acolo, privind la lucrarea săvârşirii acestei urmări, şi, după multe preumblări ce au făcut Căminarul Sava cu ai săi, dimpreună cu orânduitul bimbaşa prin plaiurile judeţelor de munte, din judeţele de sus prinzând mulţi din apostaţi de-i trimitea la slăvitul Chehaia-beiu, arătând slujbă, pe cari îndată îi pornia cu pază la Silistra!” (22).
Arnăuţii ce se împrăştiară de mavrofori şi cete dintre ale adunării, împletecindu-se prin păduri şi munţii Ţerii-Romăneşti, ajunseseră la mare desnădăjduire, încât cei mai mulţi cu iarbă ca dobitoacele se hrăniau, până da peste dânşii cetele turceşti şi pe unii îi jertfia, cum îi prindea, iar alţii, cu fuga mântuindu-se, da năvală în lazaret, unde luându- li-se armele, îi ducea ca pe nişte oi în Braşov, şi de acolo pe unii îi alegea de-i făcea cătane sau husari, şi pe alţii, ce nu erau destoinici, îi trimetea cu pază la Basarabia.
Vrednic de jale era halul acesta, pentru că-i vedeai cu vine rupte şi sfâşiate de desimea pădurilor, desculţi, nemâncaţi şi neodihniţi, cu spaima zugrăvită în faţa lor şi cu un cuvânt, ca vai de dânşii. (23).
Serdarul Diamandi (Iamandi), cu bună ştiinţă s-a sacrificat, pentru a înlesni fuga lui Ipsilanti. Documentele consemnează „n-a mai putut
să se refugieze în munţi şi a fost împrejurat de turci la mănăstirea Cozia. Diamandi s-a apărat toată ziua de 3 şi spre seară, prin intermediul lui Gentsch Aga, căpitanul lui bimbaşa a procedat la un fel de capitulare predând turcilor mănăstirea şi trecând împreună cu arnăuţii lui în serviciile turcilor. (24).
Valiul de Silistra, Mehmed Selim paşa, raporta că „urmează să trimită la Poarta fericirii căpetenia numită Serdarul Iamandi, împreună cu o sută treizeci şi opt de limbi, douăzeci şi şase perechi de urechi, patru căpățăni, două tunuri şi două care cu muniţii “. (25)
O dată trecut şi acest obstacol, turcii au continuat urmărirea resturilor armatei eteriste până la Râul-Vadului. Iată ce scrie Kirichieb, în raportul său:
Aşa că, blestemul lui Tudor s-a prins de ei şi de familiile lor.
Sursa: Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul III, subcap. 7
Imaginile ilustrative (colajul) privitoare la aspectul general al luptătorilor din ,,corpurile” de oaste care s-au confruntat în urmă cu două secole pe teritoriul Vâlcii au în descrieri sursele cu linkuri către mai multe informații - la această legătură
„Noi ţi-am slujit aşa după cum ne-ai comandat tu” - i-au reproșat lui A. Ipsilanti căpeteniile Statului său major; ,,generalisimul” și-a pierdut complet autoritatea în fața unei armate numeroase, însă complet derutată/ îngrozită; s-a ajuns în situația ca proprii oameni să-i ia cu forța prânzul pregătit de bucătar și nu a putut trece în Transilvania fără să-i plătească, împrumutându-se, pe cei mai insistenți dintre mercenari: ,,bimbaşa Anastasie Arghirocastrit, care, cu armele în mână şi în putere de silă, au cerut să-i plătească leafa lui şi Arnăuţilor de supt dânsul”; arnăuții călări au ajuns să își jefuiască proprii camarazi pedeștri, mai slabi sau răniți, în condiții de ploi, grindină și revărsarea Oltului
> dincolo incapacitatea organizatorică a comandanților lor, grecii au pierdut războiul pentru că ,,se purtau împotriva oamenilor înarmaţi şi antrenaţi în luptă - turcii - ca şi împotriva celor lipsiţi de apărare - ţăranii români, pe care îi jefuiseră...”
– documente inedite/ completare resurse anterioare #memoriavalceana –
Bătălia de la 7 iunie a fost hotărâtoare. Cine învingea acela stăpânea pe mai departe aceste teritorii. Dacă învingeau eteriştii, alta ar fi fost soarta nu numai a românilor, dar şi a Balcanilor. Turcii au fost mai buni. Au trimis aici, la Drăgăşani, cele mai bune trupe pe care le aveau atunci timp. Ştiau că o bătălie hotărâtoare determină şi viitorul lor. Aşadar ar fi un nonsens să credem că turcii au învins, aşa, din întâmplare. Comandanţii lor au calculat corect şansele de reuşită, în nici o altă parte din zonă nu puteau fi victorioşi, decât aici la Drăgăşani. Aici existau cele opt drumuri pe unde se puteau retrage; aici erau mănăstirile cu toate proviziile de care aveau nevoie şi o populaţie ostilă eteriştilor şi călugărilor greci.Tactica şi strategia folosite de comandanţii oştilor turceşti a fost cum nu se poate mai potrivită. Au simulat retragerea pedestraşilor, s-au ascuns cu trupele de cavalerie cele mai bune în pădurea de la Şerbăneşti şi Ştefaneşti, pe care într-un moment hotărâtor le-au amncat în luptă; au simulat panica şi au lăsat intacte în viile din apropiere toate vasele pline cu vin. Aşadar eteriştii şi corpul pandurilor sosiţi pe câmpul de luptă au căzut în capcana întinsă de turci cu complicitatea populaţiei din zonă.
După cum am văzut au fost mai multe lupte, majoritatea câştigate de către turci. Fuga armatelor eteriste nu a fost întâmplătoare. Au aruncat vina pe amăuţi, dar ei nu se puteau compara, ca pregătire, cu armata turcă. Surpriza a fost de proporţii. Efectul psihologic, aici, pe câmpul de la Drăgăşani, şi-a spus pe deplin cuvântul.
„Prinţul A. Ipsilanti, trimiţând curierul cu ordinul menţionat mai sus la căp. Iordache, pe care îl credea la Drăgăşani, a rămas liniştit şi nu a ştiut nimic din ceea ce se petrecea numai la 20 verste de el. Înainte de a se lumina de ziuă, la 7 iunie, curierul special s-a întors şi i-a adus primul vestea despre înfrângerea totală la Drăgăşani a întregii armate. El n-a putut să-i dea nici un fel de amănunt despre această întâmplare nenorocită, ci spunea numai că «toţi au pierit». Această ştire a surprins și uimit pe prinţ. Macedonschi, care petrecuse noaptea împreună cu el, l-a îndemnat să ia îndată cu el pe oamenii care erau aici, să meargă întru întâmpin celor înfrânţi, să-i adune, să-i oprească şi să facă ce-i vor dicta împrejurările.
Dar abia au făcut ei câteva verste în direcția Drăgăşanilor, că au şi început să întâlnească cete de arnăuţi fugind, ca şi când erau urmăriţi de aproape inamic. P[rinţul] A. Ipsilanti a reuşit să oprească pe primii şi să-i întoarcă cu el, dar n-a putut afla nimic amănunţit despre lupta de la Drăgăşani. Înaintând încă puţin, au văzut în stânga, prin tufişuri, o mulțime de oameni, constând din circa 2000 de arnăuţi, care fugeau în galop înapoi. Apropiindu-se [călare] de prinţul A. Ipsilanti, el a căutat în toate chipurile să-i înduplece şi să-i oprească, dar ei cu toţii, pătrunşi de groază, exagerau pericolul şi vorbeau despre un număr enorm de turci. Atunci prinţul a voit să uzeze de autoritatea sa de şef, dar acum era îi prea târziu. Conduita lui de neiertat timp de câteva luni l-a lipsit de orice drept. Pe lângă incapacitatea sa, el nu era iubit de oaste; cea mai mare putere şi virtute a unui şef este aceea care, mai des decât considerentele savante, hotărăşte în favoarea lui până și greșelile făcute de el. El şi Macedonschi au început să ameninţe şi să ordone eteriştilor să se întoarcă, și întreaga mulţime a răspuns aproape într-un glas, cu mare îndrăzneală şi cu ameninţări, că «nu i-au angajat să slujească, că nimeni nu-i pentru aceasta şi că nu au nici un fel de obligaţii», continuăndu-şi drumul şi atrăgând după ea numai pe aceia pe care p[rinţul] reuşise să-i intoarcă din drum, ci şi o mare parte din convoiul lor.” (1)
Şi un alt cronicar confirmă momentul de derută al eteriştilor (unele informații se reiau, dar apar și altele noi - n. V.S.):
„Trimiţăndu-şi curierul cu ordinul menţionat sus la căpitanul Iordache, pe care îl credea la Drăgăşani, prinţul Ipsilanti a rămas liniştit şi nu ştia absolut nimic din cele ce se petreceau atât aproape de el. În dimineaţa de 7 iunie, cu vreo trei ore înaintea zorilor, s-a întors curierul trimis la Iordache şi i-a adus prinţului ştirea despre cele petrecute la Drăgăşani. El nu a putut să-i dea nici un fel de amănunte relativ la acest eveniment nenorocit, deoarece părăsise localitatea în momentul când turcii au pătruns în careu, ci spunea doar că au pierit cu toții. Această veste l-a surprins şi l-a uimit pe prinţ. Macedonschi, care a petrecut noaptea împreună cu el, l-a asigurat că nu este cu putinţă ca totul să fie ut, căci în orice caz i s-ar fi dat de ştire, şi în cele urmă l-a convins ca fără întârziere, luând pe toţi oamenii care se aflau acolo cu el, să plece în întâpinarea oastei înfrânte, s-o adune şi să facă ceea vor dicta împrejurările.
Dar abia prinţul şi Macedonschi au plecat din locul unde şi-au petrecut noaptea spre Dragășani, că au şi început să întâlnească cete de arnăuţi fugind ca şi când ar fi urmăriţi de aproape de duşmani. Pe primii dintre aceştia prinţul a reuşit să-i oprească și să-i facă să se întoarcă cu el, dar nu a putut afla amănunţit despre lupta de la Drăgăşani. Mergând ceva mai departe, au observat în stânga, prin tufișuri, o ceată alcătuită din circa 2000 de arnăuţi, care veneau în galop îndărăt. Apropiindu-se de ei, p[rinţul] a căutat prin toate mijloacele să-i îndemne şi să-i oprească. Aceştia toţi însă, cuprinşi de o mare panică, exagerau pericolul şi vorbeau despre un număr de turci. Aici prinţul a vrut să facă uz de autoritatea de şef, dar timpul trecuse: comportarea lui de neiertat timp de câteva luni îl lipsea de acest drept. El și Macedonschi au început să-i ameninţe şi să le ordone într-un ton poruncitor să se întoarcă; atunci întreaga mulţime a răspuns aproape într-un singur glas, cu mare îndrăzneală şi cu ameninţări, că «nu ne-am angajat să servim; nimeni nu ne plăteşte pentru aceasta şi n-avem nici un fel de obligaţii». Ceata de arnăuţi şi-a continuat apoi drumul, atrăgând cu numai pe aceia pe care prinţul reuşise să-i întoarcă din cale, ci şi o mare parte din escorta sa.
După aceasta s-au ivit iarăşi din toate părțile diferite unităţi de arnăuţi, care galopau înapoi, iar escorta prinţului, în care rămăsese abia câteva sute de ulani şi cazaci sub comanda polonului Garnovski a început să se împuţineze văzând cu ochii. Nimeni putea să explice prinţului cauza acestei retrageri atât de dezordonate şi toţi se grăbeau s-o ia la sănătoasa unul înaintea altuia. Prinţul nu a putut afla de la nimeni nici despre soarta fraţilor săi, nici despre Iordache etc. În acel moment Caravia beat, înconiurat de câţiva oameni, a trecut la o mică distanţă de prinţ, fără să-l observe; el striga că totul pierdut. Atunci aproape întreaga escortă a părăsit pe prinţ alăturându-se celor care fugeau. Dezordinea era atât de mare, încât, dacă turcii ar fi detaşat numai câțiva oameni să urmărească pe fugari, întreg cartierul general, părăsit cu totul, ar fi căzut inevitabil mâinile lor. Ei datorează aceasta şi înaintării încete a lui chehaia bei, care ar fi putut să ocupe malul stâng Oltului, în timp ce eteriştii erau la Drăgăşani, şi să treacă la Râmnic — în acest caz, nimeni n-ar fi putut scăpa.
Oprindu-se nehotărât şi cu totul dezorientat, prințul nu ştia ce să facă. Atunci Macedonschi i-a pus să rămână pe loc puţină vreme, iar el cu cei 14 oameni ai săi, a plecat în galop înainte, pentru a afla despre toate mai amănunţit şi a-şi da seama de numărul turcilor care urmăreau pe eterişti. Întâlnind pe prinţii Nicolae şi Gheorghe Ipsilanti şi spunându-le că fratele lor Alexandru îi aşteaptă neliniştit în drum, s-a grăbit şi mai tare spre Drăgăşani. Dar care-i fu mirarea, când nu numai că pe drum nu a întâlnit nici turc, ci o linişte perfectă domnea şi pe câmpia de la Drăgăşani, ca şi când nu s-ar fi petrecut acolo niciodată nimic.
Întâlnindu-se cu fraţii săi, prinţul Alexandru aflat despre trista întâmplare de pe câmpia Drăgăşanilor. Nici ei nu au putut însă să-i spună dacă îi mai mai urmăreau s-au nu, şi nu ştiau ce s-a întâmplat cu căpitanul Iordache.
În această situaţie, prinţului Alexandru Ipsilanti nu-i rămânea altceva de făcut decât să-i urmeze pe fugari la Râmnic, unde s-a oprit pentru câteva ore şi unde a ajuns din urmă numeroşi arnăuţi, pe care a căutat să-i convingă să se strângă la un loc, dar tot fără nici un succes.“ (2).
Aproape de Bucşani s-a încercat oprirea fugarilor:
„Marţi de dimineaţa, atunci când au dorit, fugind de obşte de la războiu, şi turcii îl luaseră în goană, dar Macedonschi, scoţând sabia, se trudi în zadar a face ostaşilor curaj de a sta în foc, căci unii din ostaşii fugari au dat şi pistoale asupra lui Machedonschi. Şi, văzând aceasta prinţul Ipsilanti, au poruncit lui Machedonschi a da loc urgiei.” (3).
Retragerea dezordonată a eteriştilor de la Drăgăşani după „prăpădenia“ batalionului sacru este de neînţeles pentru mulţi comentatori şi cronicari. Şi în fragmentul următor putem constata că neorânduiala şi panica au făcut ca fuga eteriştilor să fie un motiv de uimire pentru toţi care îşi mai păstrau cât de puţin sânge rece:
„După aceasta, s-au arătat iarăşi în depărtare din toate părţile unităţi de arnăuţi venind în goană mare înapoi, şi convoiul p.[rinţului], în care rămăseseră acum numai câteva sute de ulani şi cazaci sub comanda unui polon Garnowski, a început să se micşoreze vizibil. Nimeni nu putea să explice cauza acestei retrageri dezordonate, fiecare se grăbea să întreacă în fugă pe ceilalţi. P[rinţul] n-a putut afla nimic de la nimeni despre soarta fraţilor săi, despre căp. Iordache şi despre alţii. În acel moment Caravia, beat, înconjurat de câţiva oameni, a trecut repede la o mică distanţă de prinţ, fără să-l observe. El striga că «totul este pierdut». Atunci, aproape întregul convoi a părăsit pe prinţul A. Ipsilanti şi s-a alăturat celor care fugeau. Dezordinea era atât de mare, încât, dacă turcii ar fi trimis numai câţiva oameni să urmărească pe fugari, întregul cartier general, total părăsit, ar fi căzut inevitabil în mâinile lor. Eteriştii îşi datorează salvarea înaintării încete a lui Chehaia bei care putea să ocupe malul stâng al Oltului (în timpul când eteriştii erau încă la Drăgăşani) şi trecând la Râmnic, să nu lase pe nimeni să-i scape.
Oprindu-se nehotărât şi cu totul uluit, prinţul nu ştia ce să facă. Macedonschi a plecat înainte cu cei 14 oameni ai săi, ca să afle despre toate mai amănunţit şi să observe efectivul turcilor care urmăreau pe eterişti. întâlnind pe prinţii Nicolae şi Gheorghe Ipsilanti, el le-a spus că fratele lor îi aşteaptă neliniştit în drum, iar el a plecat mai departe.
Sosind fraţii prinţului A. Ipsilanti, acesta a aflat trista întâmplare în amănunţime. Dar nici ei nu i-au putut spune dacă îi urmăresc sau nu turcii şi nu ştiau ce s-a făcut cu căp. Iordache.
În asemenea situaţie, prinţului A. Ipsilanti nu-i rămânea altceva de făcut decât să urmeze pe cei ce fugeau. La Râmnic, unde s-a oprit pentru câteva ore şi unde a ajuns pe numeroşi arnăuţi, a căutat să-i îndemne să se adune, dar şi de data aceasta fără nici un succes “(4).
Nelipsitul Chiriac Popescu relatează şi el evenimentele care au urmat bătăliei celei mari de la Drăgăşani, adăugând şi alte amănunte privitoare la fuga eteriştilor spre Râmnic:
„Acestea aflând Ipsilanti, care se afla trei ceasuri departe de la Drăgăşani spre Râmnic, a voit a întoarce pe cei cari fugiau şi a-i opri a sta în războiu cu ceilalţi, cari sosise atunci împreună cu Ipsilanti spre ajutorul mavroforilor; dar în zădar se trudia Ipsilanti în aceasta, căci oastea spăimântată anevoie poate cineva a o sili de a mai sta în războiu, atunci când ea nu mai caută alt decât scăparea.
Şi, văzând această urgie, prinţul Ipsilante şi-au luat trupul său care scăpase din războiu şi s'au întors îndărăt la Râmnic, fără a voi de-a sta mai mult în războiu cu vrăjmaşii, pierzând şi lucruri şi toată muniţia, care toată căzuse în mânele vrăjmaşilor. Ba nici la Râmnic n'au vrut a sta, unde s'au întâlnit cu Hagi-Prodan şi cu Machedonschi, precum şi cu scriitorul acestei istorii, zicând Ipsilante că nu mai are poftă a sta în războiu cu Turcii, căci Sava a fost necredincios şi trădător şi s'a închinat Turcilor împreună cu Ghenciu, delibaşa Mihai şi dimpreună cu cei mai voinici ostaşi ai Eteriei, cum şi ceilalţi comandiri ai tuturor trupurilor Ţării-Româneşti nu s'au purtat cum se cădea. Şi că toată zehereaua rămâne în mâinile duşmanilor, din pricina acestor trădători. Şi în sfârşit că Arnăuţii n'au poftă de a sta la războiu, «cum am priceput eu (zise Ipsilante), fiindcă cer lefi, şi, alte asemenea pricini punând înainte, se abat de mirosul ierbii de puşcă». De aceea are de gând a trage cu totul mâna de a mai fi comandir unui astfel de trup nesupus.
Şi de acolea au plecat cu trupul Cazacilor şi al olanilor, în număr de vreo 400 de călăreţi, şi cu cele două tunuri rămase la mănăstirea Coziei, unde s'a adunat toată oastea, care era şi risipită prin păduri, întrebând pe prinţul ce o să facă şi cu ce să se hrănească. Dară el li-a răspuns că, fiindcă ei au fugit din războiu din Drăgăşani, fără a deşerta măcar un pistol asupra vrăjmaşilor, ducă-se unde vor vrea de a găsi de mâncare, căci dânsul nici leafă are a li da, nici demâncare. Şi, stăruind acolea o noapte, s 'au tras spre Câineni, şi de acolea au intrat în Ardeal prin Sibiu supt nume de neguţător, dimpreună cu doi fraţi ai lui şi trei ofiţeri ai lui, adecă cu Lasani, Orfanis şi Gaziopol. Şi aşa s-a risipit acest trup de oaste. Unii din ofiţerii lui au trecut Oltul şi s'au tras către Moldova, cum şi căpitan Iordachi, Farmachi şi alţii; şi alţii au apucat drumul la Tismana peste Olt, precum Hagi-Prodan şi Machedonschi s'au dus a se împreuna cu pandurii de pe acolea, şi alţi mulţi din mavrofori, cari scăpaseră din războiul Drăgăşanilor. Şi alţii mai toţi au intrat în Ardeal, şi unii din ei s'au tras la Basarabia, şi alţii către Ţara Grecească prin Triest nesuferiţi fiind în Ardeal de Stăpânire.
Acei Turci din bătălia Drăgăşanilor, după ce s'au văzut pe sine scăpaţi şi cu atâtea jafuri încărcaţi, luând sub stăpânirea lor pre robiţi împreună cu jafurile lor, s'au tras a doua zi la Craiova împreună cu răniţii lor, bănuind ca nu cumva să se adune tot trupul lui Ipsilante şi îi va izbi iarăşi a doua oară, fiind vrăjmaşi mai puţini, mai mici la număr decât risipitul trup al lui Ipsilante, căci au pierit şi din ei la războiul Drăgăşanilor vre-o 500 şi poate şi alţii aţâţi s'au rănit. Se vede că s'au speriat de a stărui acolea, fiindcă, aflând câţiva panduri de la Tismana că s'au risipit ordia pandurilor, după patru zile au trecut prin locul bătăliei Drăgăşanilor, şi au găsit trupurile omorâţilor, fără a vedea vre-un vrăjmaş, şi mai vârtos, încărcându-se toţi cu arme destule, ce găsise pe drumul lor, au venit la noi la schitul anume Cornachi.” (5)
Revenind la Liprandi, cronicarul rus care a urmărit evenimentele în desfăşurarea lor şi, mai mult, a obţinut şi alte informaţii din tabăra turcească după ce s-a încheiat zavera şi a putut sta de vorbă cu paşalele turceşti. Într-un fel, Liprandi are un punct de vedere destul de obiectiv cu privire la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească la 1821 şi despre Eterie:
„În ce fel să explicăm această întâmplare, cum să o numim? Cum să calificăm întreaga comportare a p[rinţului] A. Ipsilanti şi mai ales în acest caz din urmă? Cunoscând caracterul tuturor comandanţilor de sub ordinele sale, invidioşi din fire, conduşi de intrigă şi lăcomie, a trebuit el oare să trimită chiar de la început aproape întreaga sa armată împotriva inamicului, iar el să rămână la o distanţă de 15 verste, fără să dea dispoziţii precise şi fără să se gândească la urmări? Numai prezenţa lui în mijlocul oştirii şi prezenţa lui în permanenţă în fruntea ei, ar fi putut să mai păstreze întrucâtva măcar o umbră de disciplină. Aceasta pentru motivul că, după felul acestor oameni, numai acela capătă dreptul nelimitat de stăpânire asupra lor care este mai viteaz decât ei. În schimb, cea mai mică sfiiciune faţă de ei din partea şefului, distruge totul. Diferiţi comandanţi pe care ei îi învinuieşte se justifică, şi aceasta cu oarecare temei, spunând că «noi ţi-am urmat exemplul» (6).
În ce chip se poate explica acest episod? Cum îl putem numi? Cum putem califica întreaga atitudine a prinţului A. Ipsilanti şi mai ales în acest ultim caz. Cunoscând însuşirile tuturor comandanţilor pe care-i avea sub ordinele sale, cunoscând caracterul lor invidios din fire şi animat de spiritul de intrigă, el îşi trimite pentru prima oară aproape întreaga armată împotriva duşmanului, personal rămânând la o depărtare de 15 verste de ea, fără a se îngriji a da ordine juste şi fără a se gândi la urmări. Nu trebuia el oare să se gândească — potrivit genului de război pe care îl întreprinsese — totdeauna înainte, să dea dispoziţii la faţa locului? Căci numai prezenţa sa în mijlocul trupelor ar fi putut, oarecum, să menţină cel puţin o umbră de disciplină. Diferiţii comandanţi, pe care el îi acuză se justifică cu oarecare temei, spunând că «noi toţi ţi-am urmat exemplul.»” (7).
Unul dintre naratori, Ducas, a cărui atitudine în favoarea eteriştilor este uşor de înţeles, relatează şi el retragerea eteriştilor către Râmnic:
„După luptă, restul armatei se îndreaptă spre cartierul generalismului, căruia îi aduce la cunoştinţă cele întâmplate. Bunului şef în loc să-i pară rău de nimicirea tragică a nenorociţilor ierolohiţi şi să condamne la moarte pe iubitul său Caravia care era vinovat de această nimicire, dă ordin ca oastea să se retragă imediat la Râmnic. Niciodată duşmanul nu spera să obţină o astfel de nimicire, când el fusese oprit mai multe zile numai de detaşamentul pandurilor şi nu avusese curajul să-i atace, ci stătea întărit în regiunea Drăgăşani, de teama acestora. Oastea, potrivit ordinului dat, porneşte în timpul nopţii spre Râmnic, unde ajunge a doua zi. Aci oastea se odihneşte, însă cu mare frică, şi porneşte apoi la mănăstirea Cozia, unde petrecu două zile.” (8)
Bătălia de la Drăgăşani soldată cu măcelărirea batalionului sacru este prezentată în aceleaşi culori sumbre de către cei mai mulţi povestitori. Iese în evidenţă uimirea acestora şi a celor care au trăit acele evenimente în faţa dezordinii şi lipsei complete de unitate şi comunicare între „trupurile“ armatei eteriste. Grecii au fost înfrânţi cu multă uşurinţă de către turci nu numai pentru că nu erau instruiţi în treburile războiului, ci şi pentru că toate căpeteniile erau individualităţi dominate de orgoliu şi de dorinţa de a ieşi în prim-plan. După cum spunea Macedonschi, se purtau împotriva oamenilor înarmaţi şi antrenaţi în luptă - turcii - ca şi împotriva celor lipsiţi de apărare - ţăranii români, pe care îi jefuiseră, prădând ţara de toate bogăţiile:
„Turcii s-au mulţumit cu această victorie şi au îndrăznit, nici în acea seară, nici a doua zi, să urmărească pe eterişti. A treia zi aflând însă că cea mai mare parte a unei coloane de care cu bagaje se află pe malul stâng al Oltului şi crezând că este coloana de care cu bagajele eteriştilor, au atacat-o; ei au jefuit însă pe nişte bieţi locuitori, care plecau cu averea lor spre graniţele Austriei, omorând fără cruţare pe toţi.
Eteriştii, sârbii şi bulgarii împreună cu pandurii uniţi într-un trup de 4500 şi pedestrimea şi călărimea sub comanda lui Hagi-Prodan şi Macedonschi, zece zile de venirea la Drăgăşani a trupului lui Ipsilanti; goneşte un trup de turci de 3000 aleşi, ţinând bătălia douăzeci şi patru de ceasuri cu turcii pe câmp la Drăgăşani şi prinţul Ipsilanti cu un trup de 25.000 ostaşi şi cu comandirii cei mai de seamă fugi din războiu tot acelor turci fără a sta la foc, tot în acea posiţie unde s-au bătut cei mai sus trei comandiri ai noştri, adecă Hagi Prodan, Machedonschi şi Alexandru". Bătălia a fost pierdută pentru că erau „fumuria comandirilor a trupului lui Ipsilant, ca să ia numai ei bravura toţi singuri, fără a se împărtăşi şi ceilalţi comandiri acelui trup de oaste a lui Ipsilanti, cari era supt deosebita comandă cu numirea a sârbilor-bulgari: de aceia şi-au luat răsplătirea fiecare comandir acelui trup de ostaşi, ai lui Ipsilanti‘‘(9). Redăm în continuare o relatare in extenso aparţinând lui Chiriac Popescu, care cunoştea şi „comandirii“ şi faptele acestora, mişcările armatei eteriste şi intrigile pe care le ţeseau căpeteniile greceşti pentru a se distinge de ceilalţi.
„Aşadar, venind la Râmnic Ipsilante, trist şi mâhnit, au zis lui Macedonschi ca să trimiţă câţiva din trupul nostru mai cu pricepere la mănăstirea Cozia şi la schitul Cornachi, pe poalele munţilor, pe drumul Câinenilor, ca să vază de este posiţie a se opri acolea şi să bage de samă de se află acolea la schit pe muchia drumului o posiţie de baterie, care făcuse Nemţii în zilele lui Iosiv, împăratul Austriei, când se bătea cu Turcii la 1788, şi anume cu şanţuri bune a bateriilor lor, de a se putea opri Ipsilante cu restul oştirilor care încă avea prin prejurul lor, sau ba. Deci s'au găsit de cuviinţă a merge cu câţiva călăreţi, cari făcusem noi de bună voia noastră, de vre-o 70 inşi călări, cu suliţe şi cu mundire de mavrofori, cu deosebire la guler alb şi semn la căciula lui cu cruce, în spinare cu coroană, cu numirea hravnie bulgarschi polcu.
Aşadar am plecat eu cu câţiva Cazaci ai noştri de la Râmnic pe drumul Coziei, şi, apropiindu-mă la Cozia în pădure, am dat peste un unchiaş la un copac răzimat, sărac, căruia îi pierise vederea de bătrân, dar auzul îi era zdravăn, care m'a întrebat trecând călare pe lângă dânsul: cine sunt eu care trec călare? Şi am răspuns că sunt ostaş. Şi mai m'a întrebat din care trup sunt? l-am răspuns: din trupul lui Tudor. L-am întrebat şi eu, dar dânsul cine era? El a dat răspuns că este şi dânsul un pandur neputincios şi sărac. Adăugând dânsul, zise: adevărat este că s'a prăpădit Tudor? Şi i-am zis: da. Şi au zis: Să ştii, fătul mieu, că fără Tudor nu veţi rămânea în ţara de astăzi încolo nici şapte zile, căci numai el cunoştea duhul pandurilor şi putea a li ţinea cârma lor, dar, de este dânsul adevărat pierit, vor fugi toţii pandurii pă la casele lor, şi voi fără pandurii noştri nu puteţi stârni în ţară, ci vă veţi risipi pe la alte ţări străine. Aceasta, veţi vedea foarte curând. Şi mai întrebă: Acu' unde se află prinţul Ipsilante? I-am zis: în Râmnic. Şi, văzându-l acolea în pădure, am mers la Cozia, şi de acolea am apucat drumul Câinenilor în sus, şi la amiazăzi am conăcit la schitul Cornachi de preste Lotru, unde am găsit schitul părăsit de Bulgari, şi după zisa prinţului m'am urcat pe malul care era la poalele munţilor acolea, şi am găsit locul bateriilor Nemţilor, care abia se cunoştea că a fost odată baterie, care nu se părea întocmai că e locul acela, cum se vedea locul Troadei unde au fost odată cetatea.
Şi pe loc ne-am întors înapoi a da de ştire prinţului că nu e vre-o nădejde a stărui acolea, nici posiţie a se împotrivi cineva vrăjmaşilor, măcar că posiţia locului este adevărat, cam pe muchea dealului şi în dreapta drumului, râpă mare de mulţi stânjeni în vale până da de Olt, tot d'a dreptul ca zid de piatră, şi din partea stângă a drumului în sus un deal înalt de multe mii de stânjeni în sus drept, iar ca un zid de piatră, şi drumul numai de cal şi urca, începând de la râul Lotrului, până la schit, cam ca la un ceas. Dar cu toate acestea la un trup armat de vrăjmaşi nu poate cineva a stăpâni acea posiţie fără tunuri şi muniţii din destul.
Aşa dar la coborârea noastră prin această cale înapoi am întâlnit pre prinţul jos la marginea râului Lotru, cu tot tacâmul lui venind către noi. Unde şi am dat de ştire pentru cât am putut descoperii la numitul schit Cornachi şi la bateriile acestei posiţi. Apoi am mers după prinţul împreună cu trupul nostru, care îl convoia (escorta) pe dânsul şi care era supt comanda lui Hagi-Prodan — Machedonschi, credincios al prinţului Ipsilante, înserând la schit. Apoi la revărsatul zorilor făcu o economie politicească, adecă chip i-a venit o scrisoare de la comandirul oştirilor noastre, care se află în Sibiiu, că îi trimitea Austria spre ajutor şase regimente de husari cu tunuri din destul şi muniţii, a fi supt comanda lui Ipsilante, de a bate pre Turci. Care stratagemă era numai ca să adormiteze oştirile care se ţineau şir după dânsul, mai mult de 7.000, cerând de la dânsul lefile şi că altminterea va fi în primejdie de a pierde şi viaţa lui din partea lor, căci unii din căpitani chiar din trupul său simţise (că era un căpitan Stere şi alţi asemenea Greci şi Arnăuţi) că dânsul umbla să dosească cu cusur supţire în Austria şi să scape de dânşii. A doua zi au plecat dânsul (Ipsilanti) spre Câineni cu olanii lui, ca la vre-o 400 ostaşi, şi cu doi fraţi ai lui, şi noi am rămas acolea la Cornachi în schit, cu trupul nostru de rămăşiţă al pandurilor, căci mei mai mulţi din ei au fugit pe la casele lor, aproape (tind de acelea lăcaşurile lor, împreună cu căpitanul lor.
Şi după amiaza mi-au zis Hagi-Prodan şi Machedonschi ca să mă duc cu câţiva din Cazacii noştri la Câineni şi de acolea la graniţa Transilvaniei, la Turnu-Roşu, să cercetez de are voie a întră dânsul şi Machedonschi în Transilvania cu trupul lor, care mai rămăsese, sau ba. Deci am mers la Câineni, unde am găsit pe prinţul Ipsilanti cu o mulţime de ostaşi, ce se adunase acolea şi cerea de la dânsul cu străjnicie toţi lefile lor, căci alminteri n'are voie a se mişca nicio palmă de loc de acolea mai înainte, până nu va plăti lor lefile, şi că de ce îi lasă acum, şi dânsul umblă a fugi? Dar dânsul le-au dat spre răspuns că, de ştia că au să se poarte ei cu dânsul aşa cum s'au purtat, adecă de a nu sta unde se cădea a sta şi ase bate vrăjmaşii acolea la faţa locului, dânsul nu se înşela a ieşi de la Rusia afară, să-şi piarză cinstea care dobândise în Rusia, cu a lui cinstită slujbă militărească, unde şi mâna au pierdut în război Moscovei, cu astfel de oameni de nimic şi fără caract bărbătesc. Şi după aceasta sosi la dânsul un căprar austriecesc cu o ştafetă de la comandirul austriace chemând pe dânsul până la Vadul Răului la graniţă, se întâlni cu dânsul.
Eu am plecat la graniţa de mai sus pomenit înaintea lui cu trupul nostru ce aveam pe lângă mine şi după câteva minute au plecat şi Ipsilanti după mine. Şi au sosit dimpreună cu noi şi cu fraţii lui la graniţă, la Vadul Râului, unde era şir de soldaţi de două reghimenturi cuprinsă toată acea parte de loc căt drumul nostru, cu puştile pline şi cu tunurile aşezate pe malul munţilor, către noi îndreptate, şi umplute şi gat de foc, de vor cuteza ai noştri. Unde se adunase un număr însemnat, toţi bine înarmaţi, [de am voi] năvăli, de a trece peste graniţă, fără voie (adecă Rîul Vadului), să deşarte puştile şi tunurile asupra năvăliri noastre. Deci, după ce au sosit prinţul Ipsilanti acole cu amândoi fraţii lui, cu aghiotantele lui, Orfano, şi cu Haţopol (dascălul mavroforilor), care scăpase din mâinile Turcilor cu meşteşugul săriturilor lui meşteşugoase, cu puşca în mână din mijlocul cavaleriei vrăjmaşilor, şi, primindu-l pe Ipsilanti cu fraţii lui şi cu cei de mai sus numiţii nearmaţi o caretă cu patru telegari suri, care venise de la Sibiiu, l-a dus la acea cetate.
Dar eu am cercetat pe maiorul care se afla acolea cu toată ofiţerimea Austriei, de poate întra Hagi-Prodan şi Machedonschi şi ceilalţi căpitani ai trupului nostru, şi am priimit spre răspuns că măcar care poate întra desarmat în graniţa Transilvaniei, afară de Hagi-Prodan şi Machedonschi, cum şi căpitani Iordachi, Farmachi, Caravia, Cristari doctorul, căci au venit poruncă de la Curtea Vienei a nu se primi în Transilvania. Aşadar, întorcându-mă înapoi la schit de la graniţă, unde este opt ceasuri cale, am dat de ştire lui Hagi-Prodan şi Machedonschi aceia ce am aflat de la comanda Nemţilor pentru dânşii, şi a doua zi au apucat drumul pe munte spre Tismana, şi amândoi, împreună cu Alexandru, cu trupul de panduri care se strânsese acolea, după catastrofa războiului după urmă, al Drăgăşanilor. Şi eu am plecat cu Cazacii noştri, apucând drumul îndărăt spre Câineni, de unde după trei zile am intrat în lazaret opt sute de inşi nearmaţi, punând armele jos la Râul Vadului, în primiirea comenzii Nemţilor, unde am făcut între munţi, într'o vale largă şi la fundul ei pe lângă un râu bun, colibe acoperite cu şindrile mari, care se aflase acolea din norocire în stive (grămezi) mari, cu voia gheneralului al Nemţilor.
Apoi după două zile a dat Dumnezeu o piatră mai mare decât oul de gâscă, plouând necontenit vre-o patru zile şi nopţi, şi, după isprăvirea lazeretului nostru, am mers la Sibiiu, şi de acolea m 'am despărţit de trupul nostru şi am mers la Braşov, iar ceilalţi din convoiu nostru unii au apucat drumul Triestului, şi alţii drumul Basarabiei. Apoi după vre-o trei săptămâni au venit Turcii la Câineni în hotarul Transilvaniei şi au cerut de la Nemţi pe Ipsilante ca să-l dea lor, după porunca Porţii Otomaniceşti. Iar Nemţii li-au spre răspuns că dânsul n 'au întrat în Ţara Nemţească şi că pe acolea au întrat băjenarii, fel de fel de neamuri de neguţători, adecă Nemţi, Muscali, Sârbi, Bulgari, Români, Greci, fără arme, dar armat ostaş nimeni n'a întrat, nici au avut voie de la Curtea vienesă a slobozi, măcar care neam va fi armat.
Apoi am aflat că pe Ipsilante împreună cu fraţii lui l-au trimes stăpânirea austriacă la Mungaciu, cetate în Ungaria, de acolea la Moravia, în cetatea Marienştat, supt pază“. (10).
După înfrângerea eteriştilor de la Piscul Călinii (azi islazul din acea localitate), Ipsilanti şi Iordache plănuiesc să organizeze o rezistenţă la Râureni, unde de fapt se strâng fugarii. Ipsilanti „în zadar căuta să îndemne pe albanezi să atace din nou pe turci “ (11), pentru că aceştia refuzau să mai lupte. Între timp la Râureni sosesc şi turcii care ,,și-au ridicat în 31 a lunii (stil nou, n.n.) tabăra la Râureni“ (12). Tot aici vine şi altă coloană turcească de la Târgu Jiu, care „curăţă“ terenul pe linia Horezu-Râureni de resturile fugarilor (13). Între timp spaima eteriştilor creşte tot mai mult şi hotărăsc să se retragă la Râmnicu Vâlcea iar de acolo la Cozia. Această retragere a fost făcută prin luptă, susţinută de Diamandi cu soldaţii săi. La Călimăneşti are loc iarăşi o confruntare: „pe data de 2 se dă o luptă între corpurile turceşti şi arnăuţii serdarului Diamandi- lupta se dă la Călimăneşti. Diamandi a fost înfrânt, urmărit până la ţigănie, iar corpurile lui de armată împrăştiate în munţi.” (14).
În cele din urmă el a plecat la mănăstirea Cozia, unde a sosit în ziua de 8. El credea că va întâlni aici pe căpitanul Iordache şi că va mai face încă un efort, dar era prea târziu, totul fusese pierdut şi încă iremediabil pierdut. Dezordinea era atât de mare şi frica atât de răspândită, încât nu-i era cu putinţă nici să se gândească să-şi adune cel puţin o mică parte de oaste, deoarece toţi îl socoteau (şi cu bună dreptate) vinovat de toată nenorocirea. În acest timp a sosit la mănăstirea Cozia şi căpitanul Iordache, care asemenea pierduse speranţa de a restabili ordinea. El a sfătuit pe prinţ să se grăbească să treacă pe teritoriul Austriei, iar el va merge în Moldova, de va căuta să se unească cu prinţul Cantacuzino, iar dacă şi acolo totul este pierdut, va intra într-una n carantinele din Basarabia.
A doua zi a sosit şi Macedonschi care a adus la cunoştinţă prinţului că la Drăgăşani nu mai era nimeni. Aici prinţul a rugat pe Macedonschi să meargă la Turnul-Roşu şi să ceară austriecilor să nu primească pe arnăuţii fugari. Aceştia însă s-au îndreptat în mare parte spre alte puncte de frontieră, această măsură este de neînţeles deoarece [se pune întrebarea]: de ce prinţul nu voia atunci ca aceştia să scape şi ei, ca şi el, care trimesese deja pe boierul [Constantin] Herescu la graniţa Austriei să obţină pentru el trei paşapoarte pe numele unor negustori, ceea ce acesta şi făcuse.
În cele patru zile cât prinţul Ipsilanti a stat la mănăstirea Cozia, în această mănăstire se adunaseră vreo 600 de oameni de tot felul de adunătură, ceilalţi împrăştiindu-se prin împrejurimi şi prin păduri.
Prinţul se temea (şi poate pe bună dreptate) că oamenii, adunându-se la mănăstire, să nu-i facă ceva deoarece toţi strigau împotriva lui şi îndrăzneala ajunsese până acolo încât au luat cu forţa din bucătărie, de la bucătar, prânzul pregătit pentru el, deși căpitanul Iordache căuta prin orice mijloace să potolească agitaţia lor tot mai puternică împotriva prinţului.
Acesta nu se credea încă în afară de pericol şi de aceea, pentru a-şi camufla fuga, a răspândit deodată zvonul că Austria a declarat război turcilor şi că trupele lor intraseră acum în Câineni. A poruncit să se sune clopotele, să se tragă din arme și pistoale, căutând să pară vesel. Oamenii din statul său major se sărutau cu toţii şi se felicitau unii cu alţii. Noaptea însă, pe neaşteptate, prinţul cu toţi din jurul său a ieşit pe ascuns din mănăstire şi s-au îndreptat spre Turnu-Roşu.
Macedonschi, ducându-se pe furiş la pandurii săi, a întâlnit pe prinţ la jumătatea drumului, la schitul Cornetu, cu fraţii săi, Colocotroni şi cu alţii din apropierea sa, cam vreo 40 de oameni. Aceştia aproape toţi erau pe jos, în starea cea mai rea de istovire, deoarece arnăuţii şi oamenii lor au dispărut dintr-odată cu toţi caii şi echipaj noaptea, la prima etapă după plecarea lor de la Cozia. La 14 iunie prinţul a intrat în Austria la Turnu-Roșu. Acolo şi-a scris el ultima sa proclamaţie către oştire în care, între altele, acoperă pe vecie de ruşine pe Duca, Sava, Caravia, Mânu, Scufo ... Dar aceştia puteau oare să-i răspundă: «noi ţi-am slujit aşa, după cum ne-ai comandat tu».
Îndată ce s-a răspândit vestea despre fuga prinţului de la Cozia, lucrurile au luat un nou aspect toţi s-au îmbulzit pe acest drum pentru a ajunge cât mai repede la frontiera Austriei. Arnăuţii călări atacau şi jefuiau pe arnăuţii care erau pe jos şi mai slabi. Ploile neîncetate, care căzuseră înainte de aceas câteva zile în şir, au făcut să crească apele Oltul aşa încât acesta le-a tăiat în multe locuri drumul. Pe lângă aceasta, pârâul Uria, ieşind din maluri, a inundat o întindere destul de mare de pământ, astfel că toţi s-au aruncat grăbiţi în apă şi căutând să scape de un pericol mai mult imaginar şi îndepărtat, s-au expus de-a dreptul unui pericol real, pierind un mare număr dintre ei, mai ales dintre pedeştri.
Creşterea apelor Oltului a fost în mare parte cauza pentru care turcii nu au putut urmări mai repede pe eterişti. Căci altfel, dată fiind dezordinea care domnea în rândurile eteriştilor, n-ar fi putut scăpa probabil nimeni dintre ei. Acesta a fost sfârşitul lamentabil pe care l-a avut principala armată a eteriştilor în Ţara Românească.
Să urmărim acum ce s-a întâmplat cu unele unităţi răzleţe ale acestei armate...
De la Slatina au plecat toţi spre mănăstirea Cozia, unde serdarul Iamandi [Giuvara] se închisese cu 60 de oameni. El se apăra împotriva unei părţi din armata turcească de la Vidin. Silihtarul a convins pe Iamandi să se predea, promiţându-i libertatea, dând ca exemplu situaţia actuală a lui bimbaşa Sava şi aceasta «cu atât mai mult spunea el — cu cât, fiind la început în oastea lui Tudor, el n-a ridicat arma împotriva turcilor şi totdeauna a fost o slugă credincioasă a sultanului». Toate aceste asigurări l-au ademenit pe Iamandi şi el s-a predat silihtarului. Această împrejurare era cât pe ce să producă vărsare de sânge între trupele silihtarului şi cele aparţinând armatei de la Vidin, care voiau ca Iamandi să le fie dat lor. Soarta nenorocită a lui Iamandi fusese însă hotărâtă. Punându-l în fiare, silihtarul la trimis la Constantinopol, unde a fost spânzurat; iar cei şasezeci de oameni, care erau cu el, au fost măcelăriţi pe loc.
Sosind la Râmnic, deodată silihtarul veni în toiul nopţii cu 200 oameni în lagărul lui bimbaşa Sava, sub pretextul că, patrulând prin împrejurimi, a venit în vizită la el. Lanţul de avangardă l-a oprit şi îndată toţi arnăuţii au fost gata şi au încălecat. Atunci silihtarul, lăsând o mare parte din escorta sa aici, s-a apropiat numai cu 50 oameni de cartierul general al lui Bimbaşa Sava şi l-a dojenit pentru neîncredere, apoi după obişnuitele trataţii, s-a întors înapoi. Între timp, căpitanul Ivancea şi alţi câţiva au tras cu urechea la ceea ce spuneau turcii, care nu se aşteptau să găsească pe arnăuţi pregătiţi, precum şi la alte cuvinte, care le-au inspirat o îndoială întemeiată cu privire la intenţiile turcilor. Toate acestea au fost transmise îndată lui bimbaşa Sava, care a fost rugat iarăşi stăruitor să se gândească la salvarea lui şi a detaşamentului său, dar era prea târziu. Ei se îndepărtaseră acum de graniţă, unde fuseseră lăsaţi peste o mie de turci, printre care ar fi trebuit de data aceasta să străbată în defileuri, iar cu aceştia împreună, turcii erau de patru ori mai numeroşi. De aceea Sava nici nu se mai putea gândi la fugă şi el a respins toate sfaturile ce i se dădeau în acest sens şi râzând le-a spus: «voi toţi sunteţi nişte babe» — expresia sa preferată. (15).
În cele din urmă a plecat la mănăstirea Cozia, unde a sosit în ziua de 8. El credea că va întâlni aici pe căp. Iordache şi va face un ultim efort. Era însă prea târziu, totul era pierdut şi aceasta în mod irevocabil, dezordinea era atât de mare şi spaima atât de răspândită încât nu era cu putinţă să se găsească măcar să strângă o mică parte deoarece toţi îl credeau (şi pe drept cuvânt) pe el în persoană vinovat de întreaga lor nenorocire. În acest timp a sosit la mănăstirea Cozia şi căp. Iordache. Pierzând şi el speranţa de a restabili o oarecare ordine, a sfătui pe p[rinţ] să se grăbească să treacă în Austria, iar el va merge în Moldova, unde va căuta să se alăture p[rinţului] Gh. C. .., sau, dacă şi acolo totul este pierdut, va intra într-una din carantinele din Basarabia.
A doua zi a sosit şi Macedonschi, care despărţindu-se de prinţ, nu numai că n-a întâlnit nici un turc care să fi urmărit pe eterişti, ci a observat pe câmpia de la Drăgăşani o linişte adâncă, ca şi când acolo nu se întâmplase niciodată nimic. Atunci prinţul A. Ipsilanti a rugat pe Macedonschi să meargă la Turnu-Roşu şi să roage pe austrieci să nu primească pe arnăuţii care fugeau; aceştia sau îndreptat însă, în cea mai mare parte spre alte puncte de frontieră. Această măsură este de neconceput, deoarece ne întrebăm, de ce nu voia el ca aceşti oameni să se salveze, la fel ca şi dânsul, şi aceasta cu atât mai mult, cu cât prinţul, pierzăndu-şi speranţa de a-şi reface situaţia, trimisese acum pe boierul Herescu la frontiera Austriei ca să obţină pentru el trei paşapoarte pe numele unor negustori, misiune care a fost îndeplinită de acesta.
În interval de patru zile, cât prinţul Ipsilanti şi alţi tovarăşi ai săi au stat la mănăstirea Cozia, s-au strâns în această mănăstire aproximativ 600 de oameni de felurită adunătură; alţi se aflau împrăştiaţi prin pădurile dimprejur. Prinţul se temea ca oamenii aceştia să nu-i facă vreun rău, pentru că toţi strigau împotriva lui şi impertinenţa lor ajunsese până acolo încât de două ori au luat cu sila din bucătărie pregătit pentru el; şi cu toate că căp. Iordache căuta să înăbuşe agitaţia lor, tot mai puternică, împotriva
prinţului, acesta nu se socotea încă în afară de pericol. De aceea, pentru a-şi ascunde fuga ce la Câineni; el a dat poruncă să se tragă clopotele, și să se tragă din puşti şi pistoale, căutând să pară vesel şi felicitându-se reciproc unii pe alţii. Deodată însă, noaptea, prinţul a ieşit pe ascuns din mănăstire şi cu toţi cei din jurul lui a pornit spre Turnu Roşu.
(...)
Deşi încarcă textul lucrării şi pare obositor redăm în continuare un lung fragment, în care autorul caracterizează starea eteriştilor după catastrofala înfrângere de la Drăgăşani. Sunt reliefate caractere despre care, altfel, nu am şti prea multe.
„Bunul generalisim spune aici căpitanului Iordache intenţia sa adevărată anume că vrea să intre în Austria şi îl roagă să ia cu el pe toţi acei, pe care crede periculoşi pentru excelenţa sa, şi să numească în diferite posturi pe unii din ofiţeri. Îndată, de comun acord, ei dau ordin căpitanului Diamandi să plece mănăstirea Bistriţa, lui Mihaloglu la o altă mănăstire din cele cinci judeţe, căpitanului Anastasie la Ocna iar altora în alte părţi. Căpitanul Iordache, după termină toate acestea, îşi ia rămas bun de generalisim şi pleacă cu oastea sa spre Argeş, un avea să se sfătuiască cu Farmache, care urma să vină acolo. După plecarea căpitanului Iordache, generalisimul temându-se să nu fie ucis, întocmeşte îndată o scrisoare după obiceiul lui, ca venind din partea generalului comandant al Sibiului, prin care era înştiinţat că Austria a declarat război Porţii fiindcă armata acestuia va porni în acea zi, este nevoit ca excelenţa sa, fiind un generalisim cunoscut, să plece la hotare să discute cele necesare. Deci cu multă bucurie cheamă pe ofiţerii şi soldaţii săi, care se aflau la mănăstire; citeşte în prezenţa tuturor scrisoarea dă ordin ca toată lumea să lase armele şi să plece biserică să mulţumească lui Dumnezeu că a binevoit să determine întreaga Europă să declare război tiranului. După ce se oficie la biserică un te-deum pentru veşti mincinoase, excelenţa sa anunţă că a doua zi va pleca la graniţă, iar armata să rămână acolo, până la un nou ordin. Ofiţerii, cari în momentul acela s-au deşteptat, îi spun să încete cu astfel de vorbe şi că este cazul să-i îndrumeze în mod sincer în cele ce au de făcut: «Noi ştim bine că excelenţa ta ne părăseşte și intri pe pământul austriac; dar îţi închipui că nu te vom împiedica, îţi jurăm că nu ne vom înjosi să înfăptuim această nelegiuire. Este nevoie însă să ne spui, ca un conducător ce ne-ai fost, ce drum să apucăm.» Atunci Ipsilanti le spune că el va trimite în Austria numai pe cei doi fraţi ai lui, şi el va rămâne cu ei. Apoi căpitanul Anastasie îi spune că este necesar să se pună în siguranţă şi excelenţa sa, iar oastea va găsi drumul să plece a se uni cu căpitanul Iordache, iar vremea şi situaţia le vor arăta ce au de făcut în viitor. Văzând generalisimul că Anastasie este cel mai credincios dintre toţi, îi spune să ia drumul spre Câineni, ca avangardă, şi să cerceteze bine toate trecătorile de acolo, ca nu cumva să fie o cursă a căpitanului Prodan şi a lui Macedonschi împotriva excelenţei sale. Zis şi făcut. Îndată căpitanul Anastasie îl înştiinţează pe generalisim să-şi urmeze fără frică drumul său. Ajungând la Câineni, la o depărtare de o jumătate de oră de hotarele Austriei, îşi aşează tabăra acolo, având cu el pe căpitanii Orfanos, Kolocotronis, Anastasie, pe maiorul Caravia, popa Sârbu, Honţoglu și pe mai multe căpetenii mai mici. Acolo Ipsilanti se odihneşte trei zile, până când izbuteşte să intre. În cele trei zile, cât a stat aci, trimitea în fiecare zi diferite plutoane la Câmpulung, unde avea să aştepte pe excelența sa, să plece împreună prin munţi în Moldova. După ce însă i-a venit aprobarea să intre, atunci luând imediat pe credinciosul său ministru Lisanis, pe Orfanos şi pe cei doi fraţi ai săi intră pe teritoriul austriac părăsind acolo oastea şi vreo o sută de ierolohiţi. El promite că va trimite peste un ceas pe Orfanos să-i ia în primire şi le cere să fie gata să-l urmeze. Ierolohiţii şi încă câţiva soldaţi de la diferite căpetenii, câţi au socotit că nu sunt vrednici să urmeze pe comandantul lor, au plecat spre hotare, dar ajungând acolo, nemţii neomenoşi au refuzat categoric să le permită trecerea; scopul ticălos al bunilor noştri nemţi se împlini, ei permiteau trecerea acelora în urma depunerii unor sume de bani, dar nu ca soldaţi, ci negustori. Nenorociţii ierolohiţi trecură în Austria, fără să aibă nici pâinea zilnică, fiindcă bunul noştri generalisim nici măcar faţă de aceştia nu s-a arătat generos să-i ajute băneşte, pe unii lăsându-i goi, iar pe alţii vai! fără încălţăminte, spre batjocura vestitului neam al grecilor. Bunul comandant după ce intră în Austria scoase la lumină proclamaţia sa din 8 iunie, în care condamnă în genere pe toţi soldaţii ca laşi şi arată că simte mereu ruşine că le-a fost comandant, că trădările şi înşelăciunile lor l-au obligat să se despartă de ei şi să piardă momentul când spera să moară glorios sau să învingă pe duşman. Condamnă asemenea pe căminarul Sava ca trădător, proclamă dezertori pe maiorul Ducas, pe căpitanul Vasile Barlas, pe fanarioţii Gheorghe Manos, fostul său casier şef, şi pe Grigorie Şuţo şi pe cancelarul său N. Scufos şi degradează pe maiorul Caravia.“ (18)
La 8 iunie 1821 la Râmnicu - Vâlcea Ipsil; adresează o proclamaţie către ostaşii săi prin carc califică drept laşi şi fricoşi, după bătălia de Drăgăşani.
La 6 iunie 1821
„Ostaşilor! nu mai profanez acest sfânt cinstit nume prin voi! Laşilor, fricoşilor, turme de norod! Înşelăciunile şi vicleniile voastre mă silesc mă despart de voi. De acum înainte orice legătură între mine şi voi se taie: numai adânc în sufletul meu voi purta ruşinea că v-am comandat. Aţi călcat jurămintele voastre, aţi trădat şi pe Dumnezeu și patria, m-aţi trădat şi pe mine în momentul în care speram sau să birui sau să mor glorios împreună cu voi. Mă despart de voi. Aşadar alergaţi la turci, singurii demni de sentimentele voastre; ieşiţi din păduri, coborâţi de pe munţi, aziluri ale laşităţii voastre şi alergaţi la turci. Sărutaţi mâinile lor din care pică sacrul sânge al căpeteniilor noastre religioase care au fost măcelărite în chip neomenos, al patriarhilor, al arhiereilor şi al altor fraţi nevinovaţi de ai voştri. Da, alergaţi de cumpăraţi sclavia cu viaţa voastră cu cinstea femeilor ori a copiilor voştri. Voi, umbre ale adevăraţilor elini din batalionul sacru, câţi, fiind trădaţi, aţi căzut jertfe pentru fericirea patriei voastre, primiţi prin mine mulţumirile celor de un neam cu voi. Puţin timp şi se vor ridica coloane care vor perpetua numele voastre. Cu caractere înflăcărate sunt săpate în fibrele inimii mele numele acelor câţi mi-au arătat credinţă şi sinceritate până la sfârşit. Memoria lor va fi pururea băutura răcoritoare a sufletului meu.
Predau la ura umanităţii, la judecata legilor şi Iu blestemul concetăţenilor pe trădătorul şi pe sperjurul căminar Sava, pe dezertorii şi iniţiatorii dezertării obşteşti şi fugii pe Constantin Duca, Vasile Pala, Gheorghe Nanu fanariot, Grigore Şuţu fanariotul şi pe desfrânatul Nicolae Scufo; Şterg şi pe Vasile Caravia din rândul soldaţilor mei pentru nesupunerea sa şi pentru necuviincioasa purtare a lui“. (19)
Ipsilanti suferea sincer din cauza grozavei înfrângeri suferite, fară ca măcar armata lui să lupte de-adevăratelea împotriva turcilor, însă din cuvântul lui pe care îl redăm mai jos nu reiese că ar fi înţeles rolul său în această înfrângere.
Cuvântul lui Ipsilant.
„Ostaşilor! Dar ce zic? Blăstăm şi batjocură! Nu voiu mânji niciodată acest frumos şi glorios nume, adresăndu-mă către voi, cari sunteţi nişte cirezi de o nebărbată şi nevrednică gloată de adunături, care trebuie să fiţi numiţi cu acest nume adecă: fricoşi, dobitoace, leneşi şi tot ceia ce se poate numi mai prost. Vânzările şi împerecherile dintre voi, pe care le-aţi lucrat necontenit, mă sileşte ca să vă las.
Toată legătura ce s'a ţinut între voi şi mine dintr'acest minut se desleagă. Sufăr singur în adâncul sufletului mieu batjocura pentru că am vrut să vă comandez pre voi, cari aţi călcat jurământul şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea patriei voastre şi înaintea căpeteniilor voastre, arătându-vă vânzători. Voi înşivă m'aţi lipsit de slavă. Dorind să caz eroiceşte în luptă, eu însă mă depărtez de lângă voi. Voi dar duceţi-vă, alergaţi către Turcii carii se află vrednici prieteni ai socotinţei voastre. Lăsaţi codrii şi munţii şi vă legaţi cu tiranii voştri, apucaţi-i de mâini care sunt încă pline de fumul sângelui vostru, vai! şi încă de sângele Patriarhului vostru şi de mulţime de mii de jertfe din naţia voastră. Răscumpăraţi-vă robia cu tot ce aveţi mai scump al vieţii voastre, adecă cu cinstea femeilor şi a copiilor voştri.
Dar voi, ostaşilor ai batalionului sacru, pentru că v'aţi arătat mai vrednici în suferirile voastre, primiţi mulţămirea, prin gura mea, a naţiei voastre.
Către tine însă, călcătorule de jurământ şi vânzătorule Sava şi către voi, fugarilor, mişeilor şi nevrednici de nume omenesc Constantine Duca, Vasilie Caravia, Vasilie Berla, Favlovie (sic), Scufi, Gheorghe Mânu, Grigore Şuţu şi toţi ceilalţi Fanarioţi, carii v'aţi arătat vânzători şi risipitori de spaimă oştirilor de supt voi, vă leapăd în despreţuirea oamenilor, în dreapta lui Dumnezeu răzbunare şi în blâstămul neamului vostru.”
După acest cuvânt, la 16 iunie a hotărât să intre în Transilvania, însă fără de arme şi fără cel mai mic semn ostăşesc. Dar, temându-se de Arnăuţii ceia re-l înconjura' şi cari se afla foarte desperaţi pentru că-şi pierdea cuibul din Ţara-Romănească, de şi se afla încărcaţi de prăzi şi de jafuri dintr'însa, au scris căpeteniilor pandurilor ce se afla la Câineni, rugând să iasă înainte la poştia Pripoarele. Aici, adresăndu-se către căpetenia ce conducea pe panduri, l-a rugat zicând ca să-i puie din trupa de panduri cât se va putea mai puţini avangardă şi mai mulţi ariergardă; pandurii pe dată l-au şi încunjurat, depărtând pe Arnăuţi după lângă dânsul, şi aşa l-au dus în siguranţă până la Râul-Vadului, unde l-au şi lăsat.
Acolo însă fără de nădejde i-au ieşit înainte bimbaşa Anastasie Arghirocastrit, care, cu armele în mână şi în putere de silă, au cerut să-i plătească leafa lui şi Arnăuţilor de supt dânsul. Ipsilant, văzându-se lipsit supt nevoie, pentru că acolo îl lăsase pandurii, au fost silit de s 'au împrumutat de la cei ce era' împreună cu dânsul, şi s'au numărat galbeni împărăteşti cinci sute, it aşa au putut scăpa din mâinile acestuia. Şi îndată au trecut de ceia parte de rău, care e hotarul între România şi Austria, însoţit fiind de frate-său Nicolae şi frate-său Gheorghe Ipsilanţi, cu Orfano, cu Garnovschi, Cavaleropol şi cu alţi trei, patru prieteni ai săi. Ipsilant a mijlocit la carantină ca să îngăduie şi intrarea Grecilor din batalionul sacru, iar pe Arnăuţi să-i poprească cu totul de a intra după săvârşirea termenului carantinei. Câte trei Ipsilanţi s'au ridicat din carantină, din împărătesc ordin, şi i-au dus în cetatea Muncaciu din Ungaria, unde s'au şi închis.“ (20).
Între timp aceia dintre eterişti care dăduseră mâna cu turcii încercau să întoarcă lucrurile în favoarea lor, chiar vânzându-i turcilor pe foştii lor tovarăşi de arme.
„Sava se plimba cu Turcii prin toate judeţele României. Trecând Oltul pe la Râmnic, auzi că Ipsilant după bătaia de la Drăgăşani se trăsese în mănăstirea Coziei. Şi vrând să visitese şi acea mănăstire, ca să vadă ce Greci şi Arnăuţi vor mai rămas pe acolo, după ieşirea lui Ipsilant, a găsit-o fortificată de iznoavă de un Mataragi-başa şi Serdarul Iamandi, carii şedeau închişi cu două tunuri lăsate de Ipsilant la fuga lui şi cu şease sute de Arnăuţi bine înarmaţi. La apropierea acestora, Mataragi-başa a sărit noaptea peste zidurile mănăstirii şi a fugit. Iar Serdarul Iamandi au fost încunjurat de Sava şi de Turcii ce erau cu dânsul. Insă acea mănăstire este tare şi după cum o fortificase, trebuia neapărat să urmeze o însemnată pierdere de oameni din partea acelora ce o încunjura, până să poată răzbi într'însă. Sava au alergat la vicleşug, şi în două zile au înduplecat pe pomenitul Iamandi de au aruncat armele şi au venit singur căzând la picioarele Silictarului şi cerând milă şi apărare pentru viaţa lui. Silictar i-au făgăduit şi, poate că şi-ar fi şi ţinut făgăduiala, dar Sava din contră, s'au opus, zicând că cu asemenea faptă calcă cuvântul său de credinţă ce au dat lui Chehaia-beiu. Şi aşa, luând pe Iamandi şi pe cei şease sute de Arnăuţi, carii lepădaseră armele şi băgându-i în lanţuri, i-au trimes în Bucureşti, cu cele două tunuri şi cu steagurile lor, înconjuraţi de arnăuţi de ai săi, amestecaţi cu Turci. Chehaia-beiu i-au trimis la Paşa de la Silistra, care i-a trimes la Constantinopol, unde s-au omorât prin sabie şi prin ştreang. (21).
„Asemenea şi Serdarul Iamandi Giuvara, ce, la venirea oştilor în Craiova, se înhăitase cu o ceată de Arnăuţi în pădure şi, intrând cu toţii în mănăstirea Coziei, sta acolo închişi, corespondăndu-se cu Hagi-Prodan şi cu Machedonschi şi polcovnicul Ivanciu, ce din adunarea Slugerului Teodor se făcuseră un trup dimpreună cu câţiva oameni, şi se ’nchiseră în mănăstirea Tismana. Care sta acolo, privind la lucrarea săvârşirii acestei urmări, şi, după multe preumblări ce au făcut Căminarul Sava cu ai săi, dimpreună cu orânduitul bimbaşa prin plaiurile judeţelor de munte, din judeţele de sus prinzând mulţi din apostaţi de-i trimitea la slăvitul Chehaia-beiu, arătând slujbă, pe cari îndată îi pornia cu pază la Silistra!” (22).
Arnăuţii ce se împrăştiară de mavrofori şi cete dintre ale adunării, împletecindu-se prin păduri şi munţii Ţerii-Romăneşti, ajunseseră la mare desnădăjduire, încât cei mai mulţi cu iarbă ca dobitoacele se hrăniau, până da peste dânşii cetele turceşti şi pe unii îi jertfia, cum îi prindea, iar alţii, cu fuga mântuindu-se, da năvală în lazaret, unde luându- li-se armele, îi ducea ca pe nişte oi în Braşov, şi de acolo pe unii îi alegea de-i făcea cătane sau husari, şi pe alţii, ce nu erau destoinici, îi trimetea cu pază la Basarabia.
Vrednic de jale era halul acesta, pentru că-i vedeai cu vine rupte şi sfâşiate de desimea pădurilor, desculţi, nemâncaţi şi neodihniţi, cu spaima zugrăvită în faţa lor şi cu un cuvânt, ca vai de dânşii. (23).
Serdarul Diamandi (Iamandi), cu bună ştiinţă s-a sacrificat, pentru a înlesni fuga lui Ipsilanti. Documentele consemnează „n-a mai putut
să se refugieze în munţi şi a fost împrejurat de turci la mănăstirea Cozia. Diamandi s-a apărat toată ziua de 3 şi spre seară, prin intermediul lui Gentsch Aga, căpitanul lui bimbaşa a procedat la un fel de capitulare predând turcilor mănăstirea şi trecând împreună cu arnăuţii lui în serviciile turcilor. (24).
Valiul de Silistra, Mehmed Selim paşa, raporta că „urmează să trimită la Poarta fericirii căpetenia numită Serdarul Iamandi, împreună cu o sută treizeci şi opt de limbi, douăzeci şi şase perechi de urechi, patru căpățăni, două tunuri şi două care cu muniţii “. (25)
O dată trecut şi acest obstacol, turcii au continuat urmărirea resturilor armatei eteriste până la Râul-Vadului. Iată ce scrie Kirichieb, în raportul său:
„Pe date de 2, turcii în drumul lor spre Râmnic, au atacat la Râureni arnăuţii care s-au refugiat până la Cozia, ceilalţi arnăuţi au fost urmăriţi până la Câineni unde turcii au prins un polcovnic şi 12 oameni. În continuare turcii au pornit spre graniţă şi au ajuns ieri dimineaţa la ora 6 la avanposturile de la Râul- Vadului. Turcii au început să jefuiască şi să răspândească groaza între locuitori. Din pădure au apărut câteva cete de arnăuţi care au reuşit să gonească turcii până la Lunca mai jos de Răul-Vadului. În timpul acestei bătălii, emigranţii au reușit în cea mai mare grabă să treacă râul, părăsindu-şi toate bunurile, dar scăpând de săbiile turceşti. Turcii reuşesc să se regrupeze şi pârjolesc lotul în calea lor, omoară câteva sute de familii aflate in Lunca şi le aruncă în Olt. Arnăuţii se grupează pe un deal şi întreţin lupta până când numărul turcilor devine prea mare. Bătălia se înteţeşte şi gloanţele ajung avanposturile noastre însă fără a le răni.
Când focul s-a înteţit prea tare şi semnalul de încetare al bătăliei nu are nici un efect asupra luptătorilor, domnul It. maj. Dobay din ordinul domnului major Schivind, ordonă tragerea unei şarje la care turcii încetează imediat bătălia şi arnăuţii fug. A fost prins numai un singur arnăut, în schimb au fost răniţi mai mulţi turci.
Conducătorul turcilor a dus tratative cu domnul major van Schivind care l-a tratat cu apă şi tutun urmat de muzică turcească, cu care a fost condus până la Câineni “(26).
Aşa a luat sfârşit aventura eteristă în Ţările omâne. Ipsilante va fi închis şi-şi va petrece viaţa în pușcăriile austriece, unde va muri. Macedonschi şi Hagi Prodan vor fi arestaţi de panduri la Tismana şi vor fi supuşi la chinuri grele, vor reuşi să fugă la ruşi. Mai târziu, Macedonschi va veni în ţară şi tot timpul va ca de suferit din partea oamenilor. La fel şi fiul său, poetul Alexandru Macedonschi.
Iordache Olimpiotul, se va retrage în Moldova. Aici va încerca să scape de urmăritorii lui, turcii. Va organiza o rezistenţă cu adepţii lui la mănăstirea Secu, să nu cadă în mâinile turcilor, va pune singur foc la puIberea aflată în incinta mănăstirii. El şi ai lui au murit în puternica explozie.
Ceilalţi trădători ai lui Tudor, în mare, vor avea şi ei o soartă crudă. Mulţi vor muri în chinuri, alţii vor fi ocoliţi de semenii lor.
Singurul care a scăpat cu viaţă a fost Vasile Caravia. Cu banii furaţi, va fugi imediat în Ardeal. Mai târziu, după eliberarea Greciei, în 1824, va deschide o cafenea în Moreea. A făcut ce ştia mai bine. Aici le povestea, evident după „gustul” lui, minunile eteriştilor în Ţările Române. Nu a avut, toată viaţa nici un proces de conştiinţă. Este uimitor cum un grec, face atâtea rele: omoară la Brăila sute de oameni, face jafuri cumplite în Principate, bagă în luptă, cu intenţie, pe tinerii greci, la Drăgăşani, fură tot ce se poate şi este socotit un erou! Evident că nu de noi, românii.
Când focul s-a înteţit prea tare şi semnalul de încetare al bătăliei nu are nici un efect asupra luptătorilor, domnul It. maj. Dobay din ordinul domnului major Schivind, ordonă tragerea unei şarje la care turcii încetează imediat bătălia şi arnăuţii fug. A fost prins numai un singur arnăut, în schimb au fost răniţi mai mulţi turci.
Conducătorul turcilor a dus tratative cu domnul major van Schivind care l-a tratat cu apă şi tutun urmat de muzică turcească, cu care a fost condus până la Câineni “(26).
Aşa a luat sfârşit aventura eteristă în Ţările omâne. Ipsilante va fi închis şi-şi va petrece viaţa în pușcăriile austriece, unde va muri. Macedonschi şi Hagi Prodan vor fi arestaţi de panduri la Tismana şi vor fi supuşi la chinuri grele, vor reuşi să fugă la ruşi. Mai târziu, Macedonschi va veni în ţară şi tot timpul va ca de suferit din partea oamenilor. La fel şi fiul său, poetul Alexandru Macedonschi.
Iordache Olimpiotul, se va retrage în Moldova. Aici va încerca să scape de urmăritorii lui, turcii. Va organiza o rezistenţă cu adepţii lui la mănăstirea Secu, să nu cadă în mâinile turcilor, va pune singur foc la puIberea aflată în incinta mănăstirii. El şi ai lui au murit în puternica explozie.
Ceilalţi trădători ai lui Tudor, în mare, vor avea şi ei o soartă crudă. Mulţi vor muri în chinuri, alţii vor fi ocoliţi de semenii lor.
Singurul care a scăpat cu viaţă a fost Vasile Caravia. Cu banii furaţi, va fugi imediat în Ardeal. Mai târziu, după eliberarea Greciei, în 1824, va deschide o cafenea în Moreea. A făcut ce ştia mai bine. Aici le povestea, evident după „gustul” lui, minunile eteriştilor în Ţările Române. Nu a avut, toată viaţa nici un proces de conştiinţă. Este uimitor cum un grec, face atâtea rele: omoară la Brăila sute de oameni, face jafuri cumplite în Principate, bagă în luptă, cu intenţie, pe tinerii greci, la Drăgăşani, fură tot ce se poate şi este socotit un erou! Evident că nu de noi, românii.
Aşa că, blestemul lui Tudor s-a prins de ei şi de familiile lor.
Sursa: Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul III, subcap. 7
Imaginile ilustrative (colajul) privitoare la aspectul general al luptătorilor din ,,corpurile” de oaste care s-au confruntat în urmă cu două secole pe teritoriul Vâlcii au în descrieri sursele cu linkuri către mai multe informații - la această legătură
______________
NOTE
1. Liprandi, op. cit, p. 293;
2. Documente, Răscoala 1821, p. 314;
3. Chiriac Popescu, în N. Iorga, op. cit, p. 212;
4. Liprandi, op. cit, p. 298;
5. Chiriac Popescu, op. cit, p. 213-215;
6. Liprandi, op. cit., p. 300;
7.1821 în Vâlcea, Documente, p. 329;
8. Ducas, 1821 în Vâlcea, Documente, p. 271;
9. Chiriac Popescu, op. cit. p. 219;
10. Idem p.221-224;
11.1821 în Vâlcea, Documente, p. 183;
12. Idem, p. 184
13. Idem, p. 185
14. Idem, p. 184
15. Documente, Răscoala din 1821, V, p. 310-311;
16. Liprandi, în Documentele răscoalei din 1821, V, p. 428-430;
17. Cioranu, în N.Iorga, op. cit, p. 310;
18. Liprandi, op cit. p. 331-333;
19.1821 în Vâlcea, p. 135-136;
20. Cioranu, op. cit., p. 311-312;
21. Idem;
22. Dîrzeanu, op. cit., p.99;
23. Idem;
24 .1821 în judeţul Vâlcea, p. 185;
25. Idem p. 190;
26. Idem, p. 221.
NOTE
1. Liprandi, op. cit, p. 293;
2. Documente, Răscoala 1821, p. 314;
3. Chiriac Popescu, în N. Iorga, op. cit, p. 212;
4. Liprandi, op. cit, p. 298;
5. Chiriac Popescu, op. cit, p. 213-215;
6. Liprandi, op. cit., p. 300;
7.1821 în Vâlcea, Documente, p. 329;
8. Ducas, 1821 în Vâlcea, Documente, p. 271;
9. Chiriac Popescu, op. cit. p. 219;
10. Idem p.221-224;
11.1821 în Vâlcea, Documente, p. 183;
12. Idem, p. 184
13. Idem, p. 185
14. Idem, p. 184
15. Documente, Răscoala din 1821, V, p. 310-311;
16. Liprandi, în Documentele răscoalei din 1821, V, p. 428-430;
17. Cioranu, în N.Iorga, op. cit, p. 310;
18. Liprandi, op cit. p. 331-333;
19.1821 în Vâlcea, p. 135-136;
20. Cioranu, op. cit., p. 311-312;
21. Idem;
22. Dîrzeanu, op. cit., p.99;
23. Idem;
24 .1821 în judeţul Vâlcea, p. 185;
25. Idem p. 190;
26. Idem, p. 221.
_______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Drăgășani #IstoriaDragasaniului #TudorVladimirescu #panduri #Revoluțiadela1821 #Eteria #Ipsilanti #FilikiEteria #SocietateaPrietenilor #PhilikiHetairia #ΦιλικήΕταιρεία
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu