La o primă privire asupra cuprinsului documentelor adunate în colecţii ca DRH (1) şi DIR (2), cercetătorul va fi surprins de numărul mare de danii, întăriri de danii, întăriri făcute în urma unei judecăţi şi alte acţiuni născute in jurul domeniului feudal. Ca stăpânitor al acestuia domnul ajungea să dăruiască sate întregi, mai ales mănăstirilor, împreună cu o serie de facilităţi cum ar fi scutirile de bir, lucru care astăzi poate fi interpretat ca o lovitură serioasă pe care o primea vistieria domnească şi o atitudine ipocrită a Bisericii faţă de cele lumeşti. Aceasta din urmă devenea preocupată de obţinerea de venituri în defavoarea ţărănimii pe care o exploata şi cu care ajungea în instanţă pentru drepturi de stăpânire sau neexecutarea obligaţiilor feudale.
Actul de judecată avea loc la toate nivelele puterii, de la cea locală la cea centrală, domnul ţării, care reprezenta instanţa supremă. Cu toate că aceasta din urmă este cea mai cunoscută, datorită documentelor domneşti de judecată păstrate, ea era doar cea din urmă treaptă a procesului de judecată, care cunoştea un şir de instanţe, cea domnească fiind doar ultima. Judecăţile începeau la nivelul sătesc, al obştilor ţărăneşti libere sau aservite, existau la cel orăşenesc, apoi la cel ai dregătorilor cu însărcinări în acest sens şi la cel al clericilor cu competenţe specifice, pentru a se ajunge în final la ultima instanţă, cea a domnului şi a marelui divan de judecată. (3)
Domnul judeca de unul singur pricinile, chiar fără prezenţa unei părţi adverse, dând cărţi de voinicie, de supunere şi de ascultare în folosul boierilor şi al mănăstirilor, mai ales. Boierii din Sfatul domnesc, îndeplinindu-şi obligaţia de consilium, puteau avea o opinie, dar decizia finală era luată de domn. În teritoriu, atribuţiile judiciare ale domnului (mai puţin aplicarea pedepsei capitale) erau delegate dregătorilor domneşti, urmând ca cel care se considera nedreptăţit să se adreseze instanţelor superioare, ajungând până la judecata domnească.
Procesele care ne interesează - cele civile - se desfăşurau după proceduri mai mult sau mai puţin complicate şi care au suferit modificări de-a lungul timpului. Dar una din probele cele mai des întâlnite era proba cu jurătoni, cu trei proceduri de judecată, după cum urmează:
- prin jurători adeveritori ce aveau rolul de a garanta veridicitatea spuselor unui împricinat; ei jurau împreună cu una din părţi în diverse litigii civile:
- prin jurători tocmelnici, cu rol de a arbitra şi de a împăca mai apoi părţile,
- prin jurători hotarnici care, în final, mergeau în teren şi fixau hotarele.Ordinea enumerării acestor categorii de jurători creionează şi scenariul unui proces civil având ca litigiu un teren. Părţile care se prezentau în faţa instanţei aduceau jurători garanţi, apoi jurătorii tocmelnici ascultau martorii, cercetau înscrisurile şi îşi consemnau părerea într-o carte trimisă domniei iar, în final, jurătorii hotarnici puneau în practică judecata finală a instanţei prin fixarea hotarelor terenului cu pricina. Jurătorii au fost iniţial megieşi din partea locului; apoi domnul a început să numească, pe răvaş, boieri.
Cadrul legislativ consta, la început, în obiceiul sau legea pământului. Cărţile de judecată domnească din secolul al XVI-lea fac referiri la formule noi, pe lângă cele vechi - „dreptate", „drept", „obicei", ,,lege", „legea ţării", „după dreptate şi după lege", ,,după legea veche" „după legea lui Dumnezeu" sau apar şi referiri la pravilă.
Existau şi inechităţi ale actului de justiţie - în pricina dintre stăpân şi vecin se dădea mai multă crezare stăpânului decât ţăranului aservit şi când în litigiu era implicată vreo mănăstire aceasta din urmă era favorizată.
Redeschiderea unui proces era des întâlnită deoarece, până la introducerea taxelor de redeschidere, pricina putea fi redeschisă chiar sub acelaşi domn, dar mai ales sub urmaşi, aşa că hotărârile justiţiei nu erau niciodată definitive.
Pricini de judecată apărute între vâlceni sau pentru domenii din Vâlcea medievală.
În perioada cercetata principalii deţinători ai pământului (ca suprafaţă deţinută) erau mănăstirile şi boierii. Nu puţine erau cazurile când între aceste categorii sau în interiorul lor apăreau pricini de judecată pentru dreptul de proprietate asupra pământului, ţiganilor robi sau altor venituri. De asemenea existau cazuri de acţiuni în instanţă intentate chiar de ţărani individual sau în numele întregului sat:
a) Procese între mănăstiri şi boieri sau alţi mireni.
În documentul din 14 noiembrie <1532-1533> aflăm că mănăstirea Bistriţa primise satul Muşcel de la „Stroe postelnic şi Pârvul ban” (4) însă Stan din Hotărani îi cotropise. Astfel că, Vlad Vintilă voevod ii scrie lui Stan ,,să-l laşi în pace, să te fereşti de dânsul, ca să-l ţie călugării, precum l-au ţinut şi de mai înainte.” (5)
Se pare că judecata domnului nu are vreun efect, deoarece la 6 decembrie <1532-1533> aflăm că Stan, vornicul din Hotărani, nu renunţase la satul Muşcelul. Vlad Vintilă voevod este nevoit să-şi întărească ameninţarea (cu efect de data aceasta, căci documentele nu mai menţionează o nouă plângere a călugărilor împotriva fui Stan): „ţi-am spus ca să te fereşti, iar tu nu te-ai ferit (...) Şi mai mult să nu se plângă călugării la faţa domniei mele de tine, căci rău vei păţi” (6). Aşadar, vedem un prim caz de nerespectare a autorităţii domneşti manifestat în perioada analizată.
În hrisovul de întărire emis de acelaşi voievod la 27 decembrie 1534, se menţionează procesul dintre mănăstirea Cozia şi Toma banul pentru bălţile de la Săpatul la gura Ialomiţei. Procesul e intentat de mănăstire: „călugării au venit de faţă înaintea domniei mele şi s-au pârât cu Tema banul” (7).
Observăm, de aici, că un proces se intenta prin prezentare şi plângere în faţa autorităţii judiciare. Procedura era să se cerceteze dovezile aduse de părți (în cazul de faţă cărţi de danie, hrisoave mai vechi): „am judecat după dreptate şi după lege [...] şi am cercetat domnia mea şi cărţile vechi ale lui Mircea cel Bătrân şi cărţile lui Radul voevod cel Bătrân” (8).Toma banul pierde procesul şi pentru că nu putuse si aducă dovezi în sprijinul său - ,,Toma banul nu a avut nicio carte ci voia cu sila să cotropească." (9)
Următorul document este emis de Radu Paisie voevod, în 2 iunie 1537, şi rezolvă o pricină pentru balta Mamina: ,,viind înaintea domniei mele egumenul Dionisie din Coziia şi egumenul Dosothei din Codmeana de s-au jeluit de jupan Vlaicu marele logofăt, cum că nu-i lasă în pace [...] ci să scoală de le opreşte venitul dintr-această baltă” (Mamina - n.n ) (10). Procesul este pierdut de logofăt şi probabil pentru a nu-şi atrage pedeapsa domnească, Vlaicu logofătul cel mare [...] s-au împăcat cu egumenul de a lor bună voe [...] şi au dăruit sfintei mănăstiri (Cozia - n.n.) câte un pahar de argint drept 100 de aspri și iar au dărut sfintei mănăstiri din Codmeana un cal bun, ca să fie şi el ctitor” (11). lată cum, în loc să fie afurisit, Vlaicu logofăt ajunge să fie pomenit de călugări în calitate de ctitor.
Revine în atenţia noastră pricina pentru satul Muşcel într-un document din 10 ianuarie 1547 emis de Mircea Ciobanul. Cei care-l revendică de la mănăstirea Bistriţa este jupan Crăciun (tot) din Hotărani: ,,Şi aşa pâra Crăciun că îi este de ia jupâniţa lui de moştenire” (12). Nu avem informaţii că acest Crăciun este rudă cu Stan, vornicul din Hotărani, dar putem specula că este solul unei fiice a lui Stan şi că pretindea că moştenise satul prin căsătoria cu aceasta. Oricare ar fi fost situaţia, pricina se rezolvă în favoarea mănăstirii. lată că avem aici un caz de redeschidere a unui proces chiar dacă se dorea ca hotărârile domneşti să fie definitive şi irevocabile.
Urmează într-un hrisov din 8 mai 1547 emis de Mircea Ciobanul, un caz de cotropire, reclamat de călugării mănăstirii Bistriţa împotriva lui Stoica Picior, care îşi extinsese proprietatea asupra satului Vădastra Mare: ,,au avut pâră înaintea domniei mele cu Stoica Piciorr căci au fost cotropiţi da Stoica Picior în z lele lui Radu voevod Călugărul” (13).
Luăm act de încă o procedură de judecată şi anume judecata în absenţa uneia din părţi: „Şi l-am sorocit pe el (pe Stoica - n.n.) înaintea domniei mele. Iar el nici de cum n-a voit să vie înaintea domniei mele. Iar domnia mea la aceasta am cercetat şi am judecat [...] (14)".
Un caz obişnuit este şi cel pe care îl are mănăstirea Cozia, reprezentată de ieromonahul Matei, împotriva lui Stan şi Neagoe pentru satul Sălătruc. Hrisovul lui Mircea Ciobanul, din 24 iunie 1548, consfinţeşte că cei doi ,,au rămas de lege.” (15)
În hrisovul din 1 aprilie 1551 Mircea Ciobanul întăreşte mănăstirii Govora satele Glodul şi Hinţea. Mănăstirea găseşte dreptate în fața domnului fiind pârâtă de nepoţii lui Cârstea Ştefan, Dobromir, Oprea, Vlad şi Gonea. Domnul găseşte necesar să se amintească de o cotropire mai veche a acestor sate făcută de boierul Albu în zilele lui Vlad Ţepeş: „a luat mai sus numitele sate cu sila şi încă a pustiit şi sfânta mănăstire" (16). Tot pentru acest caz, mai există un hrisov datat în aceeaşi zi, dar care omite episodul cu boierul Albu (17).
Seria proceselor mănăstirii Bistriţa pentru satul Muşcel continuă şi în timpul lui Pătraşcu cel Bun (hrisovul din 24 marlîe 1555). Arătasem mai sus ca era o obişnuinţă redeschiderea proceselor sub domnii care urmau în cazul de faţa procesul este redeschis de „fiii lui Badea şi cu fiii lui Crăciun (subl. n.) şi cu fiii lui Prodan" (18). Şi acest proces se judecă în lipsă pentru că reclamanţii nu s-au prezentat. Ca procedură, s-au cercetat cărţile de danie şi de judecată date de voievozii anteriori.
În hrisovul lui Pătraşcu cel Bun, din 15 mai 1556, aflăm că unii reclamanţi
contestau existenţa şi valabilitatea unor acte de vânzare-cumpărare. Este vorba de ocina Topşa ,,cumpărată de răposatul Pârvul ban al Craiovei dela Ivul din Ciocade. pentru 5000 aspri gata” (19) şi donată de către acesta mănăstirii Bistriţa. Procesul începe în timpul lui Mircea Ciobanul, fiind deschis de fiii lui Ivul. În lipsa actelor scrise, se foloseşte proba cu jurătorii, 12 boieri jură în favoarea mănăstiri, reclamanţii - nu pot aduce martori şi rămân de lege: „au avut călugării de la Bistriţa pâră înaintea tui Mircea voevod cu fii lui Ivul din Ciocade [...] au pârât ei [...] că n-a cumpărat Pârvul ban mai sus zisa ocină dela tatăl lor, dela Ivul, ci a cotropit-o Pârvul ban cu sila [...] Iar fiii lui Ivul nu au putut să jure nicicum, ci au rămas de lege dinaintea lui Mircea voevod" (20). Fiii lui Ivul redeschid procesul în timpul lui Pătraşcu cel Bun, care cercetează cartea de la Mircea Ciobanul şi ajunge la aceeaşi concluzie. Vedem, în cele ce urmează, exemplificarea unei alte proceduri folosite în dreptul medieval românesc: ,,a doua lege" sau „lege peste lege". Dacă o parte avea 12 jurători care să jure în favoarea sa şi câştiga procesul, cealaltă parte putea contesta jurământul găsind un număr de 24 de jurători. În cazul de faţă, fiii lui Ivul încearcă să tergiverseze procesul: „fiii Iui ivul au strigat şi au spus înaintea domniei mele de au cerut şi a doua lege iar 12 boieri. Şi zi au pus [...] iar ei nu au putut să aducă la zi niciun jurător [,,. ] ci au rămas de lege.” (21)
Următorul document este emis de Radu Paisie voevod, în 2 iunie 1537, şi rezolvă o pricină pentru balta Mamina: ,,viind înaintea domniei mele egumenul Dionisie din Coziia şi egumenul Dosothei din Codmeana de s-au jeluit de jupan Vlaicu marele logofăt, cum că nu-i lasă în pace [...] ci să scoală de le opreşte venitul dintr-această baltă” (Mamina - n.n ) (10). Procesul este pierdut de logofăt şi probabil pentru a nu-şi atrage pedeapsa domnească, Vlaicu logofătul cel mare [...] s-au împăcat cu egumenul de a lor bună voe [...] şi au dăruit sfintei mănăstiri (Cozia - n.n.) câte un pahar de argint drept 100 de aspri și iar au dărut sfintei mănăstiri din Codmeana un cal bun, ca să fie şi el ctitor” (11). lată cum, în loc să fie afurisit, Vlaicu logofăt ajunge să fie pomenit de călugări în calitate de ctitor.
Revine în atenţia noastră pricina pentru satul Muşcel într-un document din 10 ianuarie 1547 emis de Mircea Ciobanul. Cei care-l revendică de la mănăstirea Bistriţa este jupan Crăciun (tot) din Hotărani: ,,Şi aşa pâra Crăciun că îi este de ia jupâniţa lui de moştenire” (12). Nu avem informaţii că acest Crăciun este rudă cu Stan, vornicul din Hotărani, dar putem specula că este solul unei fiice a lui Stan şi că pretindea că moştenise satul prin căsătoria cu aceasta. Oricare ar fi fost situaţia, pricina se rezolvă în favoarea mănăstirii. lată că avem aici un caz de redeschidere a unui proces chiar dacă se dorea ca hotărârile domneşti să fie definitive şi irevocabile.
Urmează într-un hrisov din 8 mai 1547 emis de Mircea Ciobanul, un caz de cotropire, reclamat de călugării mănăstirii Bistriţa împotriva lui Stoica Picior, care îşi extinsese proprietatea asupra satului Vădastra Mare: ,,au avut pâră înaintea domniei mele cu Stoica Piciorr căci au fost cotropiţi da Stoica Picior în z lele lui Radu voevod Călugărul” (13).
Luăm act de încă o procedură de judecată şi anume judecata în absenţa uneia din părţi: „Şi l-am sorocit pe el (pe Stoica - n.n.) înaintea domniei mele. Iar el nici de cum n-a voit să vie înaintea domniei mele. Iar domnia mea la aceasta am cercetat şi am judecat [...] (14)".
Un caz obişnuit este şi cel pe care îl are mănăstirea Cozia, reprezentată de ieromonahul Matei, împotriva lui Stan şi Neagoe pentru satul Sălătruc. Hrisovul lui Mircea Ciobanul, din 24 iunie 1548, consfinţeşte că cei doi ,,au rămas de lege.” (15)
În hrisovul din 1 aprilie 1551 Mircea Ciobanul întăreşte mănăstirii Govora satele Glodul şi Hinţea. Mănăstirea găseşte dreptate în fața domnului fiind pârâtă de nepoţii lui Cârstea Ştefan, Dobromir, Oprea, Vlad şi Gonea. Domnul găseşte necesar să se amintească de o cotropire mai veche a acestor sate făcută de boierul Albu în zilele lui Vlad Ţepeş: „a luat mai sus numitele sate cu sila şi încă a pustiit şi sfânta mănăstire" (16). Tot pentru acest caz, mai există un hrisov datat în aceeaşi zi, dar care omite episodul cu boierul Albu (17).
Seria proceselor mănăstirii Bistriţa pentru satul Muşcel continuă şi în timpul lui Pătraşcu cel Bun (hrisovul din 24 marlîe 1555). Arătasem mai sus ca era o obişnuinţă redeschiderea proceselor sub domnii care urmau în cazul de faţa procesul este redeschis de „fiii lui Badea şi cu fiii lui Crăciun (subl. n.) şi cu fiii lui Prodan" (18). Şi acest proces se judecă în lipsă pentru că reclamanţii nu s-au prezentat. Ca procedură, s-au cercetat cărţile de danie şi de judecată date de voievozii anteriori.
În hrisovul lui Pătraşcu cel Bun, din 15 mai 1556, aflăm că unii reclamanţi
contestau existenţa şi valabilitatea unor acte de vânzare-cumpărare. Este vorba de ocina Topşa ,,cumpărată de răposatul Pârvul ban al Craiovei dela Ivul din Ciocade. pentru 5000 aspri gata” (19) şi donată de către acesta mănăstirii Bistriţa. Procesul începe în timpul lui Mircea Ciobanul, fiind deschis de fiii lui Ivul. În lipsa actelor scrise, se foloseşte proba cu jurătorii, 12 boieri jură în favoarea mănăstiri, reclamanţii - nu pot aduce martori şi rămân de lege: „au avut călugării de la Bistriţa pâră înaintea tui Mircea voevod cu fii lui Ivul din Ciocade [...] au pârât ei [...] că n-a cumpărat Pârvul ban mai sus zisa ocină dela tatăl lor, dela Ivul, ci a cotropit-o Pârvul ban cu sila [...] Iar fiii lui Ivul nu au putut să jure nicicum, ci au rămas de lege dinaintea lui Mircea voevod" (20). Fiii lui Ivul redeschid procesul în timpul lui Pătraşcu cel Bun, care cercetează cartea de la Mircea Ciobanul şi ajunge la aceeaşi concluzie. Vedem, în cele ce urmează, exemplificarea unei alte proceduri folosite în dreptul medieval românesc: ,,a doua lege" sau „lege peste lege". Dacă o parte avea 12 jurători care să jure în favoarea sa şi câştiga procesul, cealaltă parte putea contesta jurământul găsind un număr de 24 de jurători. În cazul de faţă, fiii lui Ivul încearcă să tergiverseze procesul: „fiii Iui ivul au strigat şi au spus înaintea domniei mele de au cerut şi a doua lege iar 12 boieri. Şi zi au pus [...] iar ei nu au putut să aducă la zi niciun jurător [,,. ] ci au rămas de lege.” (21)
O alta redeschidere a unui proces este soluţionată prin hrisovul din 26 mai 1556 al lui Pătraşcu cel Bun. Este vorba de procesul pentru satul Vădastra Mare dintre Stoica Picior şi mănăstirea Bistriţa. Acum. procesul este redeschis de Stoica, călugării iau ,,lege peste lege" şi câştigă. În astfel de cazuri, legea prevedea că cei 12 jurători peste care fusese luată lege şi pierduseră trebuiau să plătească o amendă: ,,Şi am luat domnia mea boii acelor 12 boieri" (22).
Domnul îşi putea delega atribuţiile judecătoreşti către dregători. Astfel, în hrisovul din 30 octombrie <1559-1562>, Petru cel Tânăr îi porunceşte lui Neagoe marele Ban al Craiovei, să cerceteze pricina legata de nişte ţigani, dintre mănăstirea Bistriţa şi Laţco şi Panga (23).
În afară de pricini pentru moşii, sate sau ţigani, au existat şi unele pentru mori sau locuri de moară, deoarece, în Vâlcea, Oltul permitea funcţionarea a numeroase mori de apa. Petru cel Tânăr în hrisovul din 16 octombrie 1563 va întări mănăstirii Cornetul morile de la Alimăneşti (Călimăneşti?) în urma unei judecăţi (24).
Hrisovul Iui Petru cei Tânăr, din 5 octombrie 1564, nu rezolvă decât o pricină obişnuită privind satele Urluieşti şi Buneşti, dar am considerat necesar să-l amintim datorită menţionării unei mănăstiri din Râmnic, şi anume mănăstirea cu hramul arhanghelului Mihail de la Râmnic (25).
De asemenea, este interesant cazul descris in hrisovul din 9 ianuarie 1570 emis de Alexandru II Mircea, finalizat cu recuperarea unui ţigan, după o serie de furturi reciproce între mănăstirea Bistriţa şi Aldea din Bărluiu: „a fost Aldea sluga sfintei mănăstiri şi vecin; şi l-au trimis în satele sfintei mănăstiri sâ strângă şi să ia datul din porci şi din stupi şi dăjduie ţiganilor [...] al a furat şi a ascuns 900 aspri de i-a mâncat. Iar apoi, egumenul şi fraţii călugări ei au aflat [ .] Astfel, după aceea, egumenul şi călugării, ei l-au prădat după faptele lui rele de i-au luat un cai şi 6 porci. Iar după, de bunăvoie ei deveneau rumâni sau vecini dar, în unele cazun, acest proces se petrecea cu sila. Pe bună dreptate sau nu, se întâmpla ca sătenii sâ conteste, în faţa domnului şi a divanului de judecată, acest statut de vecini sau rumâni, dar puţine au fost cazurile în care au câştigat, din motivele expuse la început. În alte cazuri, procesele intentate de ţărani urmăreau câştigarea dreptului de proprietate asupra pământului.
Primul proces prezentat la acest subpunct este soluţionat de hrisovul lui Vlad Vintilă din 28 august 1533 în care se disputa hotarul satului Milostea de către sătenii din Bereşti şi Sârbeşti, pe de o parte, şi mănăstirea Bistriţa, pe de altă parte (28).
Următorul proces implică orăşenii din Argeş şi se pare că Radu Paisie voievod nu s-a mulţumit doar să restabilească hotarul domeniului disputat. Hrisovul lui din 7 iulie 1544 descrie disputa dintre orăşenii din Argeş şi mănăstirea Bistriţa pentru satul Stroești din judeţul Vâlcea, primii fiind cei care afirmau că sunt cotropiţi de călugări Se investighează situaţia la faţa locului: ,,Încă am trimis domnia mea pe boierul domniei mele jupan Boluşin mare pitar, ca să cerceteze şi să hotărnicească aceasta ocină cu Argeşenii. Şi a aflat mai sus scrisul boier al domniei mele cu 12 boieri că au călcat Argeşenii mult pesta hotarul vechi. Şi am luat domnia mea de la oraş o grivnă, fiindcă au cotropit ocina sfintei mănăstiri fără lege si fără dreptate. Şi au rămas Argeşenii de lege cu rea urgie (subl. n.) dela domnia mea." (29)
Neclară este situaţia satului Orlea, revendicat de megieşi, dar şi de mănăstirea Cozia. Alexandru II Mircea, în hrisovul din 12 aprilie 1569, schimbă o hotărâre a lui Mircea Ciobanul (?) care dăduse câştig de cauză megieşilor şi îl dă mănăstirii: „Mircea voevod au crezut şi au dat satul Orlea megiaşiitor [...] am dat domnia mea sfintei mănăstiri” ca să-i fie satul Orlea.” (30)
În continuare vom mai prezenta seria proceselor dintre sătenii din Studeniţa (lăsat mănăstirii prin testament, de maica Theofana, mama lui Mihai Viteazul) şi mănăstirea Cozia, în care ajunsese să se implice până şi patriarhul Ierusalimului. Se va vedea că motivul procesului a fost statutul de rumâni ai mănăstirii Cozia, pe care îl contestau unii săteni.
Prima menţiune despre pricina de judecată o avem în 28 iunie 1630, când Theofan, patriarhul ierusalimului, scrie unor megieşi jurători să cerceteze pricina dintre rumânii din Studeniţa şi mănăstirea Cozia. (31)
Apoi, în iulie 1630, se dă un răvaş domnesc de jurători unor săteni din Studeniţa, ca să jure că nu sunt rumâni ai mănăstirii Cozia (32). Domnitor era Leon Tomşa. Hrisovul lui din 19 iunie 1631 îi împuterniceşte pe călugării de la mănăstirea Cozia să ia de la sătenii din Studeniţa cărţile care îi eliberau din rumânie. Se menţionează că sătenii se află la a doua înfăţişare dar se ţine cont de cărţile domneşti arătate de mănăstire şi, mai ales, de „zapisul Teofanei călugăriţei, muma lui Mihai vodă” (33). Acest hrisov este deja al şaselea document care este dat în favoarea mănăstirii.
Într-un final, se ajunge la o învoială în documentul din 3 octombrie 1633 între rumâni şi călugări se cade de acord ca fiecare să-şi respecte obligaţiile. Procesui fusese destui de costisitor pentru săteni şi se mai menţionează că mănăstirea Cozia plătise cheltuielile de judecată şi pentru ei, având, totuşi un interes material: „să să ştie c-am avut multa pâră cu svânta mănăstire şi mănăstirea cu noi, ş-am rămas de lege să fim rumâni mănăstiriei. Ş-au cheltuit mănăstirea pentru noi ş-am rămas să-i întorcem cheltuiala, iar pentru aceaia am făcut şi jurământu în svetaa beserecă în Coziia.” (34)
În actul domnesc din 12 mai 1646, Matei Basarab porunceşte satelor Jiblea şi Calimăneşti să nu mai încalce hotarele Coziei. Deoarece din document răzbate mânia domnului şi ameninţările curg, preferăm să dăm textul aproape integral: „venit-au o carte de la părintele egumenul cozianul, scriind sfinţita sa la domnita mea cum că v-ati ridicat de intraţi in moşiia sfintei mănăstiri, de o araţi unde vă i voia, fără de ştirea egumenului. Şi v-aţi sculat cu pâră asupra lui şi i-aţi aruncat prihană şi-i faceţi multe lucruri şi amestecături ca nişte câini ce v-aţi îngrăşat, iar acum voi veţi să-i rădicaţi coarne, ca să fie în voia voastră şi de ce vă dă poruncă şi învăţătură, voi nu ascultaţi de părintele, ci umblaţi voi dân capetele voastre ca nişte oameni neînţelegători. De care lucru ce feciori de câine sânteţi voi, de vă sculaţi asupra egumenului? Că bine ştiu domnita mea că acest egumen easte de treabă şi om bun. Drept aceea, deacă veți vedea această carte a domni<i>i mele, iar voi sâ căutaţi să aveţi a asculta de toate lucrurile, de ce vă va da părintele Ştefan egumenul învăţătură şi să nu mai înţeleg domnia mea că vă sculaţi asupra egumenului cu pâră, că voiu să trimiţ domniia mea pre toţi să vă spânzure pre dânaintea caselor. Nimic de glumă să nu vă pară'' (35). lată cum avem informaţii despre relaţiile care erau sau care ar fi trebuit să fie între stăpâni şi dependenţi, despre favoritismul de care se bucurau mănăstirile sau despre pedepsele ce se practicau.
c) Procese între mănăstiri
Şi astăzi se consideră că nimic nu este mai ruşinos ca două persoane apropiate să se certe pentru foloase materiale, cu atât mai mult reprezentanţi ai clerului. În secolele XVl-XVII avem informaţii că şi mănăstirile îşi disputau între ele diverse forme de avere, lucru în contradicţie cu morala creştină. Rapacitatea lor era justificată de cutumele vremii, de mentalităţi, de invidie, de faptul că şi domnitorii favorizau anumite ctitorii atunci când le înzestrau.
În 14 septembrie 1554 ni se aduce la cunoştrinţâ că mănăstirea Bistriţa revendica jumătate din satul Tismana al mănăstirii Tismana, dar Pătraşcu cel Bun nu le dă câştig de cauză (36)
Două procese, dintre care unul este redeschis, au mănăstirile Bistriţa şi Potoc pentru satul Celei. în hrisovul din 7 Ianuarie 1569, Alexandru II Mircea voevod hotărăşte că mănăstirea Potoc a rămas de lege şi nu are niciun drept asupra satului Celei (37). Dacă în acest proces mănăstirea Potoc revendicase tot satuj, în cel pe care-l redeschide sub domnia lui Mihnea Turcitul se mulţumeşte cu jumătate, fără folos, însă. În 19 mai 1589, domnitorul decide că dreptul de proprietate este al mănăstirii Bistriţa, pentru că deşi la început câştigase jumătate din Celei, mănăstirea Potoc ia ,,lege peste lege” (38)
d) Procese între mireni
Aceste pricini de judecată încep să fie din ce în ce mai dese, fiind deschise mai ales pentru dreptul de moştenire. De aceea, nu vom face prea multe exemplificări.
Menţionăm o neînţelegere dintre satele Frânceşti şi Zătreni în privinţa hotarelor, apărută sub domnia lui Mihnea Turcitul. Hotarele sunt stabilite în hrisovul din 3 iunie 1583, prin specificarea precisă a limitelor şi bineînţeles, cu martori.
Şi în dreptul medieval românesc, în cazul pricinilor de partaj sau de moştenire şi care o implicau pe fosta soţie, se ţinea cont de averea pe care o avusese înainte de căsătorie sau pe care o agonisise după moartea soţului, prin mijloace proprii. Averea comună a soţilor se împărţea între cei doi sau între văduvă şi moştenitori, cu sau fără despăgubiri. În documentul din 28 mai 1628, 12 boieri judecă o pricină pentru moştenirea rămasă în urma lui Anghel comis, apărută între nepoţi şi văduvă: „o parte de ocină să o ţie nepoţii lui Anghel comisul adevărându c-au fost cumpărată mai namte. până mau fost inpreunat Anghel comis cu jupâneasa Mariia [...] ei să aibă a înpărţi în doo nepoţii lui Anghel comis împreună cu jupâneasa Mariia. păntru c-au fost cumpăratu-o Anghel comis înpreună cu jupâneasa Mariia [...] însă întâi să întoorcă [...] jupânesei Măriei aspri 4000 [...] Iară de ocina de la Iaroslăveşti [...] să fie ale jupânesei Măriei, păntru căci au fostu vândute jupânesei Măriei după moartea Iu Anghel comis” (40)
Concluzii
Am încercat să analizăm cazuri de judecată cât mai diverse, între reclamanţi diferiţi, doar din cele două secole şi strict legate de judeţul Vâlcea. Nu s-au prezentat toate documentele găsite în cele două colecţii de documente menţionate, ci am dorit să selectam doar cazuri exemplificative pentru desfăşurarea actului de justiţie, eliminând documentele care prezintă cazuri aproape identice.
De asemenea, am dorit să creionăm vag viaţa juridică a judeţului Vâlcea, în perioada vizată.
Fără să le prezentăm pe toate, s-au selectat 59 de documente dintr-un număr, desigur, mult mai mare, astfel:
Summary
The purpose of this article is to classify and to present a series of trials appeared between residents of the county of Valcea from the 16th and 17' centuries: peasants, boyars and representatives of monasteries. Most of these processes concern due to the right of possession to lands and villages and some last even centuries. Information were extracted from collections of medieval documents (socalled royal charters) and they come to reveal legal procedures in medieval Romanian Country.
Keywords: Vâlcea. 16-17 th centuries, trials, medieval law, royal charter.
The purpose of this article is to classify and to present a series of trials appeared between residents of the county of Valcea from the 16th and 17' centuries: peasants, boyars and representatives of monasteries. Most of these processes concern due to the right of possession to lands and villages and some last even centuries. Information were extracted from collections of medieval documents (socalled royal charters) and they come to reveal legal procedures in medieval Romanian Country.
Keywords: Vâlcea. 16-17 th centuries, trials, medieval law, royal charter.
Sursa: Carol Terteci/ revista Buridava nr. VII/ 2009; publicația este editată de Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea.
Resursa în Biblioteca digitală a publicațiior culturale poate fi consultată la această legătură.
_____________
1. Documenta Rornaniae Historica. B. Ţara Românească (în continuare DRH B)
1. Documenta Rornaniae Historica. B. Ţara Românească (în continuare DRH B)
2. Documente privind istoria României. B. Ţara Românească (în continuare DIR B).
3. Istoria Românilor, vol. V, Editura Encidopedică, Bucureşti, 2003, p. 694 şi urm.
4. DIR, Br XVI, li, doc, 116.
5. Ibidem6. Idem, doc. 118
7. Idem, doc. 168
8. Ibidem
9. Ibidem
10. Iidem, doc. 219.
11. Ibidem
12. Idem, doc. 362.
13. Idem. doc. 370.
14. Idem
15. Idem. doc. 405.
16. DRH, B. V. doc. 3.
17. Idem, doc. 4.
18. Idem. doc, 46.
19. DIR. B. VI. HI, doc. 55.
20. Idem
21. Idem
22. DRH. B. V. doc. 73.
23. Idem. doc. 157.
24. Idem, doc. 275,
25. idem. doc. 308.
28. DIR , B, XVI, II, doc. 144.
29. Idem, doc. 322.
30. DRH, B, VI, doc. 142
31. DRH, B. XXIII, doc. 123.
32. Idem, doc. 125.
33. Idem, doc. 243.
34. DRH, B, XXIV, doc. 155.
35. DRH. B„ XXXI, doc. 141
36. DRH, B, V, doc. 41.
37. DRH. B. VI, doc. 124
38. DIR, 6, XVI, V, doc 306.
39. Idem, tfoc 136.
40. DRH, B. XII. doc 87.
_____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #arheologie #MuzeulJudețeanAurelianSacerdoțeanuVâlcea #înscrisuri #documente
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu