De la Rîmnicul Vîlcea pînă la Olăneşti sînt 17 kilometri. Urcînd valea, de obicei cu apă putină, drumul se desfăşoară într-o regiune de dealuri cu profil calm şi pante line, care se adună şi se accentuează însă pe măsură ce te apropii de munte. Pe coastele lor însorite, culturile de cereale pătrund între livezile de cireşi, de pruni şi de meri. Pădurea de stejar, care treptat se schimbă în pădure de fag, se mai păstrează pe creste, conturîndu-le puternic cu întunecimea ei.
Pînă la Olănesti şoseaua trece apa de mai multe ori pe poduri de lemn şi străbate patru sate întinse în lungul văii. În zile de tîrg, drumul e plin de ţărani, între care remarci femeile cu umblet sigur, deşi toate poartă pe cap oale şi mari coşuri încărcate. Casele, cît poţi să le observi «din goana maşinii, par primitoare şi proporţionate cu gust şi înţelegere pentru cadrul în care se înscriu. Ele seamănă una cu alta şi ca aşezare, şi ca mărime, şi ca întocmire. Nu este însă asemănarea indiferentă a picăturilor de apă. Cele mai multe au în înfăţişarea lor o trăsătură originală, care păstrează mereu interesantă înşiruirea de imagini. Tipul nefiind repetat mecanic, gîndirea şi sensibilitatea constructorului apar de fiecare «lată în rezolvarea amănuntelor, introducînd varietatea vie în unitatea raţională a tipului. Din loc în loc, ca o surpriză necesară, întîlneşti îndrăzneli de construcţie şi proporţionare care, departe de a contrazice tipul, reuşesc, dimpotrivă, să-l facă mai expresiv.Casele au temelii înalte de piatră în care este cuprinsă pivniţa puţin adîncită în pămînt. Partea locuită este ridicată pe acest piedestal util şi monumental, care dă o elegantă semeţie chiar celor mai mici construcţii.
Pereţii catului de sus sînt de bîrne sau cărămidă, tencuiţi, adăpostiţi sub streşini late de șiță şi văruiţi alb în fiecare primăvară nouă. Pe pălimarul nelipsitului pridvor întors spre gospodărie, ca şi în ferestrele mici, stau rînduite ulcele cu muşcate, cerceluşi şi imdruşaim parfumat.
Este cunoscutul lip de casă rurală valahă, care se regăseşte sub munte mai în tot nordul Olteniei şi Munteniei, avînd formele cele mai bine precizate aci, în stînga Oltului, pînă la Jiu. (de fapt, în dreapta Oltului – n. V.S.).
Obiceiuri străvechi de construcţie, un mod de viaţă simplu şi multă vreme statornic, decurgînd din relativa independenţă a familiilor ţărăneşti de mici producători şi cărăuşi, o înclinaţie firească a localnicilor pentru ca obiectele pe care şi le fac singuri — şi mai ales pe care şi le făceau singuri — să fie înfrumuseţate cu o aparentă naivitate izvorîtă dintr-o inventivă înţelegere a felului în care se împodobeşte natura, contribuie ca arhitectura populară din această regiune să aibă caracter şi farmec convingător. Influenţele oraşului capitalist au viciat mai puţin aci, decît în alte părţiale ţării, folclorul şi arta populară în ansamblul ei şi, cu cît te îndepărtezi de Rîmnicul Vîlcea, întîlneşti tot mai multe exemple care şi-au păstrat puritatea formelor de bună tradiţie.
La Sărăcineşti — numele satului trebuie să fie şi aci, ca în atîtea alte părţi, o aluzie limpede la trecutul său — observi pe stînga şoselei un schit de maici, ascuns în parte de grupul de brazi înalţi din faţa intrării. Deasupra unor zidiri de bolovani cenuşii alternaţi eu rînduri de cărămidă roz, turla bisericii se înalţă zveltă, a jurată de ciubucele arealurilor şi de ferestrele fine. Silueta şi culoarea construcţiilor adaugă o temă aparent nouă în compoziţia tabloului devenit familiar, fără a-i modifica unitara sa intimitate, deşi, eercetînd mai de aproape, constaţi că schitul a fost urîţit de reparaţii şi adăugiri recente. Trăsătura de unire între arhitectura schitului şi a satului rezultă din păstrarea aceleiaşi concepţii simple în organizarea planului locuinţei, a scării elementelor componente, din geometria limpede a volumelor şi înrudirea formelor mici. Culoarea, care în cazul schitului capătă un rol important pentru expresia imaginii de arhitectură, intervine des şi la casele ţărăneşti, sub forma înfloriturilor zugrăvite sub streşini sau între ferestre.
La Olăneşti — satul următor şi ultimul înaintea băilor Olăneşti — biserica şi două case bătrîneşti sînt monumente istorice.
Această recunoaştere oficială nu a apărat de ruină una dintre aceste case, care în curînd nu va mai fi decît un document de arhivă la direcţia însărcinată să-i poarte de grijă.
Influenţa culelor de lîngă Hurez este evidentă în formele robuste ale caselor şi în chenarele ce decorează zidul; dar pridvoarele au stîlpi de lemn şi sînt deschise larg, ca la celelalte locuinţe ţărăneşti, depăşindu-le însă prin marea lor profunzime. În felul acesta, au devenit adevărate săli spaţioase în aer liber şi încăperile cele mai plăcute şi cele mai folosite ale locuinţei, însemnînd faţă de tipul comun, un confort sporit, cerut de o viaţă mai înstărită.
La capătul dinspre nord al salului Olăneşti, dealurile se adună atît de mult, încît rîul şi drumul abia mai găsesc loc să se strecoare. Pantele lor au devenit abrupte şi brăzdate de torenţi. Pe alocuri, lunecarea straturilor a sfîşiat larg haina verde a pădurii, lăsînd să apară la suprafaţă, în tăieturi verticale, argilele vinete şi grohotişurile arămii.
Dacă strîmtoarea şi sălbăticirea peisajului anunţă apropierea muntelui, impresia este de scurtă durată, pentru că valea se deschide din nou şi drum ul coboară uşor spre un fund de căldare înconjurat de înălţimi, la poalele cărora se înşiră hotelurile şi vilele staţiunii balneo-chmaterice Olăneşti. Intrarea se face printr-un portal natural alcătuit din fagi uriaşi, alături de care pare sărăcăcios şi inutil al doilea portal de scîndură vopsită roşu, ridicat de edili de-a curmezişul şoselei, pentru ca să susţină o inscripţie proclainînd o binevoitoare întîmpinare.
Băile Olăneşti sînt un important centru curativ. Izvoarele sale de ape iodate şi sulfuroase au atras încă de mult suferinzi care îşi căutau aci tămăduirea. Dar în trecut localitatea nu putea fi vizitată decît de cei avuţi, pentru că puţinele hoteluri şi vile existente aparţineau unor particulari, pentru care constituiau obiecte de speculă. Pe lîngă acestea, localnicii, atraşi de cîştigurile mari ce se puteau realiza din chiriile sezoniere, au construit şi ei un fel de case-vagon, cu camere numeroase înşirate în lungul unor pridvoare lungi şi înguste, cu o arhitectură sau prea schematică sau prea greoaie şi pretenţioasă. Şi aceste case poartă, binenţcles, numele de «vilă», înscris pe frontispiciul lor alături de numele proprietarului. Sînt exemple tipice de felul cum frumoasa casă ţărănească, care dă atît farmec regiunii, a putut degenera căpătînd forme de-a dreptul urîte, cînd preocupări de speculă şi afectarea unei false monumentalităţi au înlocuit firescul vieţii ţărăneşti şi simplitatea corespunzătoare mijloacelor de execuţie şi priceperii meşterilor locali. Pilda construcţiilor ridicate în staţiune de orăşeni este şi ea vinovată de această degenerare: un amestec de «stiluri», de la «naţional» la «cubist», prezentînd de fapt o perfectă unitate prin meschinăria şi lipsa de stil adevărat. Ceea ce a realizat burghezia din punct de vedere arhitectonic, pe litoral şi pe valea Prahovei, a realizat şi la Olăneşti. De aceea, privită sub acest unghi, staţiunea este o deziluzie la capătul frumoasei călătorii de la Rîmnicul Vîlcea pînă aci.
Dar pentru că natura înconjurătoare e foarte plăcută şi apele sînt, pare-se, miraculoase, băile Olăneşti au fost şi rămîn un punct de atracţie şi o bogăţie a ţării noastre. Regimul de democraţie populară a deschis această localitate muncitorilor. Acum, la Olăneşti sosesc în tot cursul anului numeroase grupuri de salariaţi, care găsesc în această staţiune odihna necesară şi îngrijirea medicală corespunzătoare.
Pe lîngă renovarea fondului locativ existent, Ministerul Sănătăţii şi alte organe de stat au construit aci, în cadrul primului nostru plan cincinal, cîteva clădiri noi, mai spaţioase, mai confortabile şi proiectate în cu totul alt spirit decît cele lăsate de burghezie. Printre acestea, cea mai im portantă ca volum şi mijloace de realizare este sanatoriul 1 Mai, ridicat între anii 1952— 1954 şi prezentat în acest număr al revistei noastre.
Voi insista puţin asupra alcătuirii lui, socotind că desenele şi fotografiile care ilustrează articolul pot lămuri destul pe cititor în această privinţă. În schimb, mi se pare mai folositor să dau unele amănunte în legătură cu alegerea amplasamentului, să explic particularităţile partiului dictate ele program şi relieful terenului, să fac cîteva observaţii asupra materialelor de finisaj întrebuinţate şi să discut problemele legate de caracterul imprimat clădirii. Aceste chestiuni ne-au preocupat în mod deosebit, în timpul proiectării, atît pe mine cît si pe colaboratorii mei. Mai cu seamă ultima a constituit piatra noastră de încercare, şi dacă izbutirile ne-au procurat mulţumiri trainice, greşelile şi înfrîngerile au însemnat şi continuă să însemne o firească amărăciune, servindu-ne însă lecţii utile pentru viitor. Descrierea fugară făcută mai înainte, privitoare la cadrul natural şi la arhitectura satelor vecine, a urmărit să pregătească această discuţie şi să arate ceea ce, după părerea mea, trebuie să reţină atenţia unui arhitect în ajunul unei proiectări pline de răspunderi.
Alegerea locului pentru aşezarea sanatoriului a însemnat de la început o problemă mai grea decît poate părea după ce a fost rezolvată. Programul clădirii, întocmit de beneficiar ca să ofere viitorilor ocupanţi perfecte condiţii de viaţă şi de îngrijire medicală, conducea la un volum relativ mare de construcţie. Era necesară o oarecare izolare de restul staţiunii, pentru a se putea realiza în jurul sanatoriului un parc pe măsura lui şi pentru a putea scăpa de un cadru de arhitectură existent, puţin ademenitor. Dar, în acest fund de vale, locurile plane uşor construibile fuseseră de mult ocupate, iar pe povîrnişurile dealurilor din jur, cu pante repezi şi trepte înguste, primejdia surpărilor rămîne mereu posibilă. Această particularitate a solului întregii regiuni face construcţia riscată aproape pretutindeni şi, prin urmare, impune multă prudenţă la alegerea amplasamentelor.
După numeroase discuţii, cercetări şi ezitări şi după părăsirea unui prim teren asupra căruia au apărut controverse geotehnice cînd şantierul fusese organizat, s-a căzut de acord, în toamna anului 1951, ca sanatoriul să fie situat puţin înainte de intrarea în staţiune, pe o terasă formată în urma unei prăbuşiri străvechi şi care domină eu mai mult de 60 de metri şoseaua şi valea riului Olăneşti.
Un fundament de grohotişuri adinci a determinat avizul favorabil al geologilor, iar priveliştea splendidă în toate direcţiile a convenit de minune.
Spre sud, valea se deschide tot mai largă, înălţimile topindu-se în negura albastră care stăruie mereu deasupra Oltului; pe fundul văii, panglica albă a şoselei şerpuieşte iun alternanţa pajiştilor şi pădurilor verzi pînă la casele mărunte ale satului Olăneşti. Spre nord, peisajul creşte, arcuit spre cer de forţele din adinc şi se include pe o linie de creste de piatră decupate fantastic şi de multe ori albite de zăpadă. Acolo începe Parîngul, muntele ciobanilor care în făptura lor amintesc dîrzenia dacilor. sc dîrzenia dacilor.
Un mic tău, aflător pe terasa aleasă, a părut potrivit să fie schimbat în lac de agrement în imediata vecinătate a sanatoriului.
Se cade să amintesc aci spiritul plin de înţelegere cu care beneficiarul a colaborat activ pentru rezolvarea problemei amplasamentului. Dacă locul era frumos, impunea în schimb cheltuieli însemnate pentru organizarea şantierului, pentru construirea unui drum de acces în serpentină lung de aproape un kilometru şi pentru aranjarea terasei, care a trebuit nivelată şi lărgită mult prin mari mişcări de pămînt. Bine sfătuit, beneficiarul s-a arătat încă de la început convins că o aşezare avantajoasă și prilejul de a modela un teren cu diferenţe de nivel pot contribui foarte mult la frumuseţea unei clădiri şi la ulterioara mulţumire a celor ce o vor locui. Între cele cîteva calităţi ce se pot găsi noului sanatoriu, aşezarea impresionează imediat, se preţuieşte fără efort şi de aceea rămîne, poate, şi cea mai convingătoare.
Relieful terenului a oferit proiectării posibilitatea unui joc de niveluri, care, înlăturînd săpături excesive, a rezolvat legătura între corpurile clădirii şi a permis obţinerea unor efecte de gradare a principalelor unităţi spaţiale în succesiune ascendentă, devenind o trăsătură originală a partiului. Mă refer în special la trecerea, printr-o scară monumentală, din vestibulul primirii către galeria spaţioasă care leagă partea de locuinţă cu sala de mese şi cu sălile comune. Astfel, curtea interioară către care dă această galerie se află cu 4 metri deasupra intrării, ocupînd vîrful unui mamelon aflător pe teren.
Compoziţia planului, în liniile ei mari, era sugerată în oarecare măsură chiar de avizul geotehnic, care recomanda o formă închisă, apropiată de pătrat, putînd constitui un fel de ancoraj în masa terenului, prin unghiurile ei rigide şi laturile mult desfăşurate.
În cuprinsul acestui contur, programul a fosl rezolvat în trei corpuri avînd de la 3 la 5 niveluri, inclusiv subsolul, reunite pe trei din laturile curţii interioare, care spre vest este limitată, pe cea de a patra latură a sa, printr-un portic dublu, lăsînd accesul şi vederea liberă spre oglinda viitorului lac.
Corpul dinspre est, în faţa căruia duce drumul suitor în serpentină, cuprinde partea de primire, galeria, sălile comune, ca biblioteca, sala de reuniune, sala de conferinţe şi cinematograf, sala de mese. Deasupra galeriei şi a sălii de mese se găseşte un grup de 14 camere de 1—2 persoane, dotate cu cele necesare igienei.
Cea mai mare parte a locuinţei este însă cuprinsă în corpul dinspre sud. Tot acolo se află, la un parter care devine subsol adîncit cu 2,5 în către curtea interioară, o secţie completă de hidroterapie şi tratament medical. În cele 3 etaje ale sale se găsesc 6 apartamente pentru familii, formate din vestibul, două camere, debara şi sală de baie, şi alte 15 camere pentru perechi, avînd de asemenea baie proprie.
Al treilea corp, dispus spre nord, cuprinde anexele sălii de mese, spălătoria, camere pentru personal, garaje. La acest corp este articulat un al patrulea, de proporţii mai mici si avînd faţada spre lac. În el au fost cuprinse un garaj de bărci, o sală de popice și alte cîteva încăperi de club.
În sanatoriu pot locui aproape 100 de persoane, inclusiv personalul medical şi de serviciu. Clădirea dispune de porticuri, pridvoare ample şi terase descoperite, care contribuie la confortul ocupanţilor ei. Suprafaţa de planşeu construită însumează cam 6600 mp, iar volumul total se ridică la 30000 mc. Ea a fost dotată cu toată gama instalaţiilor cerute de confortul modern, inclusiv aerul condiţionat prevăzut pentru secţia de hidroterapie.
Partiul, centrat pe curtea interioară care devine cel mai de seamă element spaţial al compoziţiei, jucînd efectiv acest rol în viaţa zilnică a locatarilor, a permis gruparea funcţiunilor clar exprimată în volume distincte, legături uşoare către toate punctele clădirii, faţade cu desfăşurare m are — şi deci putînd fi în teresante de jur îm prejur — şi adaptarea raţională în plan şi secţie la relieful terenului. Partiul centrat este clasic pentru arhitectura mediteraneană şi se regăseşte în tradiţia arhitecturii noastre vechi, frumos exemplificat de incintele mănăstireşti. Cînd curtea este bine proporţionată în raport cu cadrul clădit, ea participă intim la ansam blu, îl amplifică pînă la monumental şi realizează în acelaşi timp un miez de intimitate, introducînd în compoziţia de arhitectură o parcelă de natură domesticită, tăiată la scară omenească. Curtea interioară a noului sanatoriu din Olăneşti întruneşte, după părerea mea, aceste calităţi. Ea contribuie ca edificiul, deşi cu suprafaţă întinsă şi un mare număr de încăperi, să păstreze o intimitate simpatică, părînd o vastă locuinţă cu aspect familiar. A fost un lucru gîndit şi voit din momentul în care mi s-a comunicat programul proiectului.
Cînd am primit să scriu despre o lucrare proprie, mi-am propus să spun despre ea tot ce cred, şi de bine, şi de rău. Nu înseamnă că în această încercare nu aş fi pus la îndoială posibilitatea unei perfecte obiectivităţi. Dar cititorii avînd la îndemînă destule elemente ca să judece la rîndul lor, am crezut că părerea autorului despre opera sa prezintă un interes făcind parte din procesul creaţiei.
Din cele scrise pînă aci rezultă că socot partiul bun și că, în linii mari, această realizare mă mulţumeşte. Găsesc că prin organizarea şi aspectul ei corespunde destinaţiei sale şi se încadrează bine în peisaj. Dar, în dezvoltarea partiului am făcut şi cîteva greşeli, pe care le-ar fi putut evita o experienţă mai matură, un gust mai sigur şi mai educat, o mai atentă analiză a problemelor tehnice şi un ritm de proiectare mai puţin grăbit de ritmul execuţiei.
Aşa, de pildă, mă supără înălţimea prea mare a corpului de locuinţă; un etaj adăugat, după ce se trecuse la elaborarea proiectului tehnic, face ca acest corp să lupte nedecis cu cel care cuprinde sălile comune şi care este principal, dăunînd unităţii ansamblului; mi se par, acum, stîngace unele racordări de volume şi, în special, felul cum porticul dinspre lac al curţii interioare se leagă de corpurile între care se înscrie; în aceeaşi faţadă, dinspre lac, există un abuz de motive diferite, fiecare prea important în sine; în tratarea de detaliu a multiplelor faţade lipseşte uneori omogenitatea stilistică, iar unele elemente decorative puteau lipsi fără pagubă; vizez în special ordonanţa de pilaştri care încadrează terasele din capătul dinspre lac al corpului de locuinţă.
Interioarele, şi în primul rînd cele din corpul principal, produc o impresie bună. Spaţiile largi, înlănţuirea lor în care există contraste de forme şi dispoziţii, gradarea luminii crescind în intensitate de la intrare către galeria de la nivelul curţii interioare, decorul cu caracter bine precizat mai ales în sala boltită care cuprinde scara monumentală, fac locuirea plăcută, creînd un cadru armonios şi demn.
Dar şi aci există lucruri criticabile.
Palierul de sosire al scării este prea mic în raport cu lărgimea scăii; forma şi mai ales înălţimea sălii de cinematograf nu au putut fi decît în parte corectate prin tratarea decorativă a pereţilor şi plafonului, care în sine mi se pare valoroasă; plafonul sălii de mese este rigid şi greoi şi regret că nu mi s-a dat posibilitatea să-l schimb atunci cînd acest lucru era încă posibil.
Curtea interioară, despre care înaiînainte am spus cuvinte de laudă, păcătuieşte şi ea printr-o serie de detalii rezolvate pripit. Pergola se leagă slab de zidul în care se opreşte; stilpii porticurilor, de secţiune pătrată cu colţurile teşite, au un aspect prea sever şi alterează impresia de intimitate pe care proporţia bună a acestei curţi reuşeşte s-o creeze; coloraţia frizei pictate «a fresco » nu are nici vioiciunea, nici distincţia pe care am dorit-o.
Pentru că am ajuns să vorbesc de secţiunea stîlpilor şi de culori, e momentul să dau unele lămuriri în legătură cu finisajul. Voi insista numai asupra elementelor prefabricate folosite în exterior, întrucît cele interioare sînt obişnuite şi nu merită decît menţiunea că cu o piatră din cele mai ieftine, piatra de Bampotock, şi cu puţină marmură, marmura de Alun, s-a reuşit să se dea sălilor principale şi în primul rînd scării monumentale, un aspect de eleganţă sobră, care, după părerea mea, ar trebui căutată în toate clădirile de oarecare importanţă.
În exterior, la socluri, ancadramente, stîlpi, balustrade, cornişe şi uneori pe mari suprafeţe de zidărie, s-au folosit pe scară largă placaje şi chiar elemente masive, prefabricate din beton cu o granulometrie atent studiată, pentru ca să se apropie cît mai mult de aspectul pietrei naturale. Compoziţia se bazează pe un amestec, în proporţie egală, de sfărîmătură de piatră albă şi roşie, cea roşie avînd rolul să încălzească culoarea cenuşie a cimentului. Aceste prefabricate sînt mult mai rezistente decît cele de mortar cu agregat fin şi pot fi buciardate sau pieptănate, încît piatra apare la suprafaţă şi aspectul cîştigă vigoare.
Dacă se realizează compactarea betonului prin vibrare şi i se adaugă un hidrofug în masă, prefabricatul devine impermeabil şi îşi păstrează tonalitatea iniţială chiar atunci cînd este udat. Pentru că la Olăneşti nu s-a putut face acest lucru, prefabricatele de faţadă realizate acolo se îmbibă uşor cu apă, se usucă încet şi este probabil ca, în timp, să se înnegrească. De asemenea, aceste prefabricate ies mai frumoase dacă se dispune de ciment alb de bună calitate. Pentru că la Olăneşti nu s-a putut obţine, culoarea cenuşie, insuficient îndulcită de roşul pietrei cuprinse în compoziţie, rămîne dominantă şi dă o notă de severitate care, mai ales în curtea interioară, îmi pare nepotrivită.
Un alt neajuns pe care vreau să-l notez este că folosirea prefabricatelor ca material de finisaj a interzis secţiunile circulare şi galbarea în cazul stîlpilor placaţi. De aceea, porticurile din curtea interioară nu au putut căpăta coloane, formă mai expresivă şi mai desăvîrşită cînd stîlpul este înalt.
Prefabricatele de faţadă au prezentat însă avantajul rapidităţii execuţiei şi mai ales al costului redus. Au fost cam de şase ori mai ieftine decît cea mai ieftină piatră naturală, diferenţa fiind şi mai simţitoare în cazul pieselor profilate şi decorative, întrucît în construcţia sanatoriului astfel de piese au intrat în număr mare. Economia realizată s-a ridicat aproape la 20 % faţă de costul total al clădirii, calculat în ipoteza finisajelor exterioare de piatră, adică aşa cum fuseseră prevăzute iniţial.
La încheierea acestei prezentări îmi mai rămîne să comunic cîteva păreri personale în legătură cu caracterul arhitecturii acestui sanatoriu. Ocolesc dinadins termenul stil, pentru că nevoind să fac nici o copie, nici o pastişe, rămîne ca timpul să hotărască dacă am putut ajunge la o treaptă atît de înaltă.
În această privinţă am foarte multe rezerve şi cred că, atunci cînd temperamentul şi probitatea profesională nu se împacă cu copierea servilă, stilul nu poate fi decît răsplata unei mari maturităţi.
Dar drumul către stil începe de la caracter, de la o trăsătu ră proprie, rezultat al unei gîndiri şi al unui sentiment determinat. Între o clădire cu caracter şi alta fără, există deosebirea dintre o statuie făcută de un mare sculptor şi un manechin. Manechinul copiază omul, fără să-i poată însă reda viaţa. Operele de artă sînt preţuite pentru frumuseţea lor, dar artiştii spun că nu există frumuseţe adevărată fără caracter, iar caracterul, pentru ei, înseamnă oglindirea vieţii în ceea ce are mai tipic şi mai subtil. De aici nu decurge că, în mod obligatoriu, omul trebuie să fie subiectul direct al operei artistice. Făptura sa fizică poate lipsi: să nu lipsească însă gîndirea şi sentimentul omenesc. Aşa se explică de ce un pastel în literatură, un peisaj sau o natură moartă în pictură, ne impresionează uneori mai mult decît unele poeme sau scene cu oameni. Sînt artişti care pot să anime cu suflet omenesc copaci, ulcele sau mere, în timp ce alţii reprezintă chiar oamenii ca pe nişte obiecte moarte.
Cu aceste convingeri, am urmărit ca clădirea sanatoriului să aibă caracter în sensul definiţiei date mai sus. Am voit ca prin alcătuirea şi formele ei să semene cu o mare locuinţă cu ţinută demnă şi totodată familiară, în care oamenii să locuiască cu plăcere.
Printre acestea, ideile de ordine, de armonie, de generozitate şi nobleţe, sentimentul de dragoste pentru natură şi în general pentru ceea ce înalţă omul ajutindu-l să se perfecţioneze, mi se par cele mai trainice, trebuind să constituie totodată fundamentul tematic în creaţia arhitectului.
La rîndul său, întrebătorul îmi poate riposta că acestea sînt mai curînd speculaţii literare, valabile poate pentru poezie, muzică, pictură etc., dar că nu au nimic comun cu principiile arhitecturii.
Dacă mi s-ar spune aşa ceva, aş răspunde că principiile arhitecturii, privită ca artă, nu pot fi altele decît cele ale celorlalte arte, adică procurarea satisfacţiilor de ordin spiritual, cu deosebirea că în cazul de faţă multe dintre ele îşi împlîntă rădăcinile în satisfacţiile de ordin material. Arhitectura care ne place ne vorbeşte de fapt de voluptatea vieţii (în cazul de faţă fac o distincţie necesară între arhitectura care ne place şi care ne impresionează). Această voluptate poate fi simplă şi directă, ca aceea pe care o încercăm ascultînd fluierul unui cioban, sau complexă, şi necesitind chiar o educaţie, ca în cazul audierii unei simfonii.
Arhitectura noastră populară are de multe ori caracter, adică este fumoasă, pentru că cel care a creat-o îşi cunoştea foarte bine nevoile şi aspiraţiile şi s-a străduit, în limita posibilităţilor lui încă rudimentare, să-şi facă o casă în care să-i placă să trăiască. În arta populară autentică, neexistînd confuzie asupra noţiunilor de frumos şi de plăcere şi voluptatea vieţii fiind comunicativă, această casă ne place şi nouă, aşa cum ne place doina sau scoarţa oltenească. Dar interesul şi sentimentele încercate văzînd o vilă sau un palat din Renaştere pot fi mai complexe şi chiar mai intense, deşi de aceeaşi esenţă, pentru că tematica este mai bogată, mijloacele de exprimare mai numeroase şi mai evoluate, compoziţia mai savantă.
La întrebarea în ce măsură conţinutul nou, socialist, a fost exprimat în formă naţională în cazul sanatoriului de la Olăneşti, las ca răspunsul să vină de la cei ce vor examina documentele prezentate. Am încercat să fac o arhitectură expresivă prin umanitatea ei. Tema nu era însă nici o casă ţărănească, nici o mănăstire, nici un palat domnesc şi eu însumi nu sînt un constructor popular. Socot că datoria fiecărui arhitect este să valorifice tot ceea ce ştie, aceasta fiind o condiţie a progresului. Dar cunoscînd arhitectura romînească, iubind-o, reflectînd asupra calităţilor ei, am încercat s-o continui căutînd să particularizez în spiritul ei caracterul imprimat arhitecturii sanatoriului.
În această proiectare am fost în mod deosebit ajutat cu zel şi înţelegere de un grup de tineri talentaţi pe care găsesc de datoria mea să-i citez aici; principalul meu colaborator a fost arhitecta Liliana Dinescu, care a dat o contribuţie importantă mai ales la studiul decoraţiei, iar colectivul de proiectare a cuprins, de la începutul şi pînă la sfîrşitul lucrării, pe arhitecţii Mircea Horn şi Rodica Alexandru.
Sursa: conf. arh. G. Petrașcu/ «Un nou sanatoriu în stațiunea Olănești»/ revista «Arhitectura», 1955/ Anul 3. Revista „Arhitectura” a fost fondată la București în anul 1906, de către Societatea Arhitecților Români, și și-a încetat apariția în octombrie 1944. A fost reînființată (cu același titlu) în 1953.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu