#CatagrafiaDePacienti 
— De ce n-ai venit, bade, cu copilul pînă la ora 3? Tantana Ion, cioban (...), îmi ripostează: — Fin’ c-am băgat fînu-n pod, d-aia! ,,...deci ce-am făcut azi? (...) o idee pe care n-am formulat-o la timp m-a torturat vreun sfert de oră 
m-a amuzat o frază de-a lui Roșianu; m-a uimit finețea de gîndire a unui copil de 5 ani și m-a înduioșat o pisică m-a emoționat un peisaj și m-a cutremurat gîndul la bătrînețe și moarte, sugerat de-un bolnav singur și bătrîn... zilnic fac (...) pînă la coincidență, deși am foarte rar impresia de déjà vu... ,,...de plictiseală nu poate fi vorba, numai inactivitatea sau monotonia pot genera plictiseala o profesiune ca a mea, care pune mereu probleme noi și noi, care obligă în permanență la o atitudine clară, care solicită umeri viguroși pentru susținerea celor mai diverse răspunderi, atît profesionale, cît și cetățenești, nu lasă timp de plictiseală...”Joi, 22 februarie 1962
Unele zile (și cea de azi) mi se par extenuante. La 5 și jumătate, ultimul bolnav din sala de consultații, al 56-lea, iese pe ușă... Cum toți fuseseră sau grăbiți, sau nervoși, am simțit deodată destinderea, pe care am interpretat-o ca necesară și binemeritată. Totuși, cînd tocmai voiam să plec spre casă, vine val-vîrtej spre dispensar un bărbat viguros, scund, mustăcios și aprig în priviri, ducîndu-și în brațe copilul. Îi arăt orarul afișat pe ușă, îi atrag atenția că-s tare obosit și-l întreb:
— De ce n-ai venit, bade, cu copilul pînă la ora 3?
Tantana Ion, cioban din Boișoara, îmi ripostează:
— Fin’ c-am băgat fînu-n pod, d-aia!
— Dacă-i așa, nu te supăra mata, dar vino mîine! îi răspund și dau să plec, nu însă fără a examina, din treacăt, cu privirea, copilul, pe care-l văd liniștit și, aparent, sănătos.
Tatăl, încăpățînat și violent, numai că n-a sărit să mă bată! Am un schimb vehement de cuvinte cu el, examinez copilul, care n-are decît o piodermită banală, și-i prescriu tratamentul, „binecuvîntat“ în răstimpuri de tată...
În fine, plec spre casă.
După cină vreau să citesc, dar nu reușesc. La masa de lucru, doborît de somnolență, încerc să scriu pe o hîrtie cîteva „imperative“ pentru mine însumi, la care de multă vreme mă gîndeam. Adorm curînd cu capul pe masă, cu plumb în pleoape și ciocleală în gură.
Trezit din toropeală, examinez hîrtia și citesc, scrise cu litere inegale, tremurate și ascendente, următoarele „maxime“:
Ordnung muss sein¹.
Continuitate.
Gîndește cu creionu-n mînă.
Timpul e scump, nu-l risipi.
Planificare...
Marți, 27 februarie 1962
Unii prieteni, mai toți „citadini“ convinși, mă întreabă:
— Ce faci, doctore dragă, acolo, la țară, ziua întreagă? Nu te plictisești?
Întotdeauna, o astfel de întrebare, pe lîngă faptul că mă irită prin „apendicele“ ei, mă și nedumerește într-un fel.
Bineînțeles că de plictiseală nici vorbă nu poate fi! Mă gîndesc însă cam ce-ar trebui să răspund, cît mai cuprinzător, mai complet, mai nud și mai apropiat de realitate, pentru a-i mulțumi și convinge? Doar fiecare zi, compusă dintr-o sumedenie de fapte și acțiuni obișnuite, predominînd, de regulă, cantitativ asupra celor neobișnuite, ar putea fi bănuită — tocmai prin repetarea unor situații aparent identice — ca o sursă de plictiseală. Și totuși plictiseala nu mă prea încearcă! Iată ziua de azi, o zi obișnuită, lipsită de fapte ieșite din comun, asemănătoare cu multe alte zile din noianul celor trecute, dar ilustrativă, cred, tocmai prin tipicitatea ei. Oare, cum a fost ziua de azi? Și cum se scurge o zi boișoreană?
Pe la 7 mă trezesc. Pînă la 8 fără un sfert mă spăl, mă îmbrac și mănînc. La 8 precis intru în sala de consultații. Răspunzînd voios la saluturile sanitarilor mei, îmi scot hanoracul și-l agăț în cuier, văd cam cît e de caldă soba și inspectez cu o privire circulară camera de consultații.
— Da! Îmi zic, e apă în amîndouă borcanele de sticlă ale spălătorului; săpunul e pregătit și prosopul e curat; pe jos e măturat; halatele sînt albe și scrobite; într-o tavă renală văd seringile și acele fierte; pe măsuța de tratamente se găsesc aliniate ordonat stetoscopul, tensiometrul, termometrele, abeslangurile, speculumele auriculare, ciocanul de reflexe, trăgătorul de limbă, întorcătorul de pleoape, bisturiele, două perechi de foarfece, pensele, cleștii dentari și vreo două mojare. Diverse flacoane și sticle cu droguri (albastru de metilen, apă oxigenată, micocid, alcool, tinctură de iod, pansterină, permanganat de potasiu), sulfan, unguente, colire și altele sînt gata de întrebuințare. Lîngă ele sînt pregătite vata și cîteva feși sterile. Pe birou registrele, diverse agende și cîteva cărți, așezate stivă, mă așteaptă. Privesc dintr-o obișnuință, dublată de plăcere și mîndrie, la dulapul farmaciei gratuite, care geme de tot soiul de medicamente așezate ordonat. Îl descui și mă întorc la birou. Scot parafa din buzunar și-o arunc pe masă lîngă antet, ștampilă și tușieră, între cutii cu ace și agrafe, piuneze, radiere și creioane negre și colorate. Îmi așez stiloul la îndemînă, lîngă registrul de consultații, îmbrac halatul și mă așez. Cîteva minute stăm de vorbă. Colaboratorii mei îmi raportează ce-au mai făcut de ieri, de cînd ne-am despărțit. Indic apoi fiecăruia obiectivele zilei:
Intră apoi al doilea (sau a doua) și, după al doilea, al treilea... Astăzi majoritatea bolilor sînt afecțiuni respiratorii acute, diverse reumatisme, colecistopatii și ginecopatii. În total au fost 39 de consultații, pînă la ora 4 fără un sfert! Nu mai am vreme să mă reped pînă acasă, așa că voi mînca pe loc.
Roșianu, care n-a stat nici o clipă, alergînd de colo-colo după medicamente, făcînd injecții, spălături auriculare sau incizii, extracții dentare sau recoltări de sînge, se spală acum cu dichis pe mîini, urmînd a se transforma în bucătar.
Meniul de azi și cam cel de totdeauna, la dispensar, este omleta cu carne. Cînd mîncarea intră în stadiul „comestibilității“, încropim o masă cu pîine veche (de poți bate cuiele cu ea!) sau cu mămăligă țeapănă, de răsălaltăieri. Plecăm imediat, fără a ne face siesta. Consultăm agenda de teren, stabilim itinerariul cel mai logic și mai scurt și ne îndreptăm spre primul pacient care ne-a solicitat, profesorul Ion Popa. De la școală o tulim de vale, în Bumbueș ti, pînă la un anume Văcăraș, bolnav. Pe drum ne mai opresc încă vreo doi-trei suferinzi, pe care-i mulțumim pe loc, din geanta cu medicamente a lui Roșianu. O dată cu înserarea, ne înapoiem la dispensar, de unde luăm felinarul și, luminîndu-ne calea, coborîm în valea Boișoarei, pentru o urgență. Urcăm Valea Mare, pînă la un boișorean poreclit exotic Tarzan, care are... o afecțiune cu totul opusă noțiunii de urgență: conjunctivită catarală acută a ochiului drept... Agale, ne întoarcem la dispensar, discutînd între noi, prietenește, vrute și nevrute.
O oră și jumătate mai lucrăm la planificarea muncii de Cruce roșie și la cea a grupei sanitare, după care socotim ziua încheiată (bineînțeles, numai dacă, peste noapte, nu vor surveni adevărate urgențe).
Tîrziu, ajung și acasă. Ceea ce simt se aseamănă cu lenea; de fapt însă, e vorba de oboseală.
Mănînc în silă, șpotrovăiesc cu gazda, mă joc cu copiii și, în fine, mă retrag și eu între cei patru pereți ai camerei mele. Abia acum am timp și de mine!
Mă întind în pat. Plimb leneș indicatorul aparatului de radio de-a lungul scalei, ispitind undele și căutînd în eter muzica simfonică, sperînd mai ales să-l întîlnesc pe Mozart. Cu o ureche la muzică, scriu cîteva pagini și o scrisoare-două; lungit comod, citesc. Adorm de multe ori, pe nesimțite, cu lampa aprinsă, cu pagina neterminată...
Alteori, ca azi, cu mîinile sub cap și privirea ațintită în tavan, recapitulez întîmplări, schițez planuri sau comentez vreo carte. Dacă am ceea ce se numește cu un termen pretențios „inspirație“, adică un demon care nu-mi dă pace pînă nu scriu febril un număr oarecare de pagini, somnul piere cu totul și în locul lui se instalează o surescitare ciudată.
Astăzi, nefiind vorba de așa ceva, pot să sintetizez răspunsul la întrebarea amicilor mei.
Deci ce-am făcut azi la Boișoara? Am gîndit, m-am frămîntat, am umblat, am fost încercat de milă în fața unor bolnavi, mi-au plăcut unele lucruri, mi-au displăcut altele, cîteva m-au entuziasmat. O idee pe care n-am formulat-o la timp m-a torturat vreun sfert de oră; m-a amuzat o frază de-a lui Roșianu; m-a uimit finețea de gîndire a unui copil de 5 ani și m-a înduioșat o pisică. M-a emoționat un peisaj și m-a cutremurat gîndul la bătrînețe și moarte, sugerat de-un bolnav singur și bătrîn. Mi-am dat seama că zilnic fac aceleași gesturi, pun aceleași întrebări, îmi trec prin minte gînduri asemănătoare, unele pînă la coincidență, deși am foarte rar impresia de déjà vu.
Sînt mulțumit seara, cînd simt că prin munca mea de peste zi am putut fi de folos semenilor mei, cînd am alungat îndoieli și-am creat certitudini, îndeplinindu-mi cît de cît menirea.
Dacă m-am plictisit? Mi se întîmplă uneori să fiu obosit, sau supărat, sau vesel, la sfîrșitul unei zile ca cea de astăzi. Dar plictisit? Nicidecum. De plictiseală nu poate fi vorba. Cred că numai inactivitatea sau monotonia pot genera plictiseala. O profesiune ca a mea, care pune mereu probleme noi și noi, care obligă în permanență la o atitudine clară, care solicită umeri viguroși pentru susținerea celor mai diverse răspunderi, atît profesionale, cît și cetățenești, nu lasă timp de plictiseală.
Pur și simplu n-ai timp să te plictisești!
Joi, 1 martie 1962
Cred că a venit timpul să adîncesc cunoașterea în toate sensurile a circumscripției mele. Convoc azi o mică ședință. Participanți: noi trei. Subiectul: catagrafia generală a comunei.
Iau cuvîntul primul și expun pe scurt scopul acțiunii care ne va preocupa aproape exclusiv un timp, dorind să aflu și alte puncte de vedere, nedeformate de ideile mele.
Domnu' Roșianu, atent, se dovedește ca de obicei și binevoitor; nea Ion, în schimb, arată ca și cînd ar fi fost lovit de-o mare nenorocire... Nu-și află loc pe scaun și-ar tot ieși pe ușă! Vorba ceea: „Nici masa să nu-i treacă, nici la treabă să nu-l pui“...
Cum mă și așteptam, reușesc să aflu păreri diverse și interesante. Ba chiar și unele care nici nu-mi trecuseră prin minte! Urmează acum elaborarea planului după care să ne ghidăm. Mi-ar fi fost de mare folos o lucrare de specialitate (medico-statistică, de pildă), dar pe-aici nu reușesc să găsesc așa ceva.
Ajuns acasă, îmi notez principiile directoare, la care mă gîndesc de un timp:
Cred că pentru medic în general și pentru cel de țară, în special, executarea catagrafiei este o operație indispensabilă, fiindcă numai pe această cale se poate ajunge în cel mai scurt timp la cunoașterea nemijlocită, profundă și reală a comunei.
Medicul e obligat să cunoască oamenii din spațiul de care răspunde. El trebuie deci să pătrundă în fiecare casă. Cunoașterea aceasta e necesar să fie cît mai ordonată, mai sistematică și mai desăvîrșită, exhaustivă și diversă, totală și monografică. Nu vor fi omise deci nici datele cu caracter extramedical, ci dimpotrivă, deoarece între toate există relații și raporturi de interdependență.
La efectuarea catagrafiei e bine să participe în aceeași echipă tot personalul circumscripției, pentru definirea unei cît mai unitare imagini de ansamblu.
După strîngerea și sortarea datelor, acestea vor fi reunite pe un tip de fișă care va reflecta cît mai complet gospodăria și familia. Individul trebuie cercetat numai în această ambianță și nu în afara ei.
Informația ulterioară (nașteri, decese, căsătorii, divorțuri, demolarea unor locuințe și construirea altora, precum și toate celelalte modificări dinamice din teren) trebuie menținută la zi, continuu și minuțios, dinamic și complet, în așa fel încît situația de pe teren să se reflecte exact și oricînd în fișe, prin operarea neîntreruptă a datelor. Altfel, însăși efectuarea catagrafiei își pierde rațiunea de-a fi, nereușind să reprezinte, la urma urmelor, decît o lucrare statică, de arhivă, consemnînd realitatea la un moment dat și atît.
Sîntem azi, la țară, din acest punct de vedere, numai la începutul drumului, sau undeva spre jumătatea lui. Uneori am chiar impresia că plutim într-o nebuloasă a aproximațiilor, din care, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să ieșim, fiindcă organizarea sanitară poate fi încă mult îmbunătățită.
Cum se vor rezolva toate problemele acum în suspensie sau abia puse? Cine știe... Deocamdată ne mai hrănim cu visuri frumoase.
Să fiu ministru al sănătății sau șeful unui departament care să se ocupe cu medicina din mediul rural, aș cere pentru început fiecărui medic să se documenteze pe teren 30—60 de zile, apoi să scrie o monografie a locului său de muncă, după un plan cît mai amănunțit.
Dar, mai ales, să se documenteze.
Am ajuns la acest concept: unitățile în cercetare vor fi familia și gospodăria. Vom înregistra următoarele date: capul familiei și membrii ei; data precisă — după acte — a nașterii fiecărui cetățean; cîți din aceștia sînt prezenți în permanență la domiciliu; cîți și unde sînt plecați ceilalți și dacă sînt plecați temporar (la armată, la lucru etc.) sau definitiv; gradul de școlarizare al fiecăruia; greutățile și problemele specifice fiecărei gospodării în parte, surprinse de noi.
Vom acorda, de bună seamă, o atenție deosebită familiilor dezorganizate. Va trebui să apreciem mai pe larg veniturile și sursele rezultînd din ocupația membrilor familiei, din economia casnică, agricultura, pomicultura, păstorit și creșterea altor vite, precum și din salariile obținute în munca forestieră, silvică sau de altundeva.
Din suma acestor date, deducem posibilitățile și standardul de viață al fiecărei familii, știind către care din ele va trebui să se îndrepte cu precădere sprijinul nostru, în limitele posibilităților de care dispunem.
Vom cerceta, bineînțeles, condițiile de habitație și în primul rînd locuința (pe ce spațiu se întinde? cum și din ce e construită? ce calități și ce deficiențe are?), apoi curtea, cu condițiile sale de igienă. Dacă există, vom consemna parazitismul. Vom analiza și sursele de apă: comune sau proprii, cișmele, fîntîni sau izvoare, pe care le vom numerota după un criteriu unic și cărora, treptat, le vom analiza conținutul la laborator. Vom mai examina latrinele și platformele de gunoi.
Importanța cea mai mare o vom da stării de sănătate a familiei, depistînd din capul locului malformațiile congenitale, bolile cu extindere în masă, bolile cronice și ale copiilor cu drept de evidență specială, dismetaboliile și altele, toate corelate condițiilor specifice de mediu, ocupîndu-ne în special de gravide, lăhuze, de copiii sub un an și de cazurile de deficiență socială.
În cele din urmă vom cerceta problemele legate de Crucea roșie și, cu aceasta, misiunea noastră va fi considerată încheiată.
va urma:— Vineri, 2 martie 1962 —
Sursa: Andrei Pandrea/ Medic la Boișoara/ 1967/ Editura pentru Literatură.
______________
¹ Cu sens de: Ordinea înainte de toate.
___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #UZPR #BVaAV #SJU #memorii #MediclaBoișoara #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AndreiPandrea #Perisani #Titesti #Boisoara #Caineni #Găujani #Bumbuești #ȚaraLoviștei #sănătate #pacienti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu