#omuldeaur totodată #doctorfaraarginti - evocat pe măsura modului în care și-a onorat profesia/ existența 
autorul - personalitate de referință (nu doar) pentru Vâlcea și România - intră de astăzi și în #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni/ #bvaav, cu o selecție din scrierile proprii
Cum este și firesc, primul dintre drepturile copilului este acela de a exista. Dreptul la viață. Acest drept elementar este apărat de legea care interzice avorturile. Nimic surprinzător în această afirmație: prin avort se suprimă o viață umană, act acoperit integral de verbul a ucide. O credință populară străveche consideră avortul un păcat aducător de moarte pentru care pedeapsa ar fi fost înfricoșătoare: copiii uciși se vor transforma în șerpi care vor mușca din trupul femeii. Pe fresca de la Hurez se pot identifica picturi cu asemenea scene apocaliptice, ce vor fi avut rol educativ pentru oamenii din vremurile trecute, neștiutori de carte.
Prima lege românească, Pravila mică, editată la Govora în anul 1640 de către Matei Basarab, prevede în Glava 374: „Carea de între muieri va purta erbi sau le va mânca ca să nu facă feciori sau va face în alt chip meșteșug de va omorî copilul în pântecele ei”, „iară aceia ce-și va urgisi copilul carele va naște și-l va lăsa de va muri, aceia ca un ucigaș să se canonească”, considerându-se „tocma ca acei ucigași ce ucig de voie”. Deci avortul, abandonul și pruncuciderea, atentate brutale la dreptul copilului de a trăi, erau
Revenind în actualitate, se poate afirma că în ciuda faptului că manevra abortivă suprimă viața unui embrion uman, acesta nu este scutit de chinurile morții. Cercetări relativ recente au pus în evidență conectarea foarte timpurie a ființei umane la informația externă fizică dar și afectivă. Este cunoscută o experiență japoneză în care s-au înregistrat, prin tehnici foarte fine, zgomotele din interiorul uterului gestant, produse în special de circulația sângelui și care au fost, ulterior, amplificate și reproduse în camere în care se aflau copii mici. Atunci când înregistrarea provenea de la o mamă liniștită, în stare de securitate fizică și afectivă, reproducerea ei într-o cameră cu copii agitați făcea ca aceștia, uimitor, să intre într-o stare de somn binefăcător. Dacă se reproduceau zgomotele înregistrate la o mamă crispată și
anxioasă, ele măreau starea de neliniște și agitație a copiilor. Prin acestea, se corectează radical concepția veche despre „paradisul” vieții intrauterine.
Dacă în plan individual, implicațiile morale sunt atât de grave, acestea se multiplică la nivelul unei populații, libertatea avortului fiind comparată cu actul irodian al uciderii pruncilor. De mult nu mai este un secret că zece ani de avort liber au dus, prin scăderea natalității, la pierderea de tot atâtea vieți cât în amândouă războaiele mondiale la un loc.
Dragoș Serafim,
15 iulie 1983
&&&
Regăsire de sine
Neculai
Problema ce mi s-a relevat în strada „Enache Achim” a fost aceea a protezării sau substituției mediului familial și atunci mi-a venit în minte întâmplarea din iarnă. Era un ger cumplit, era aproape iarnă și în holul blocului stătea el, Neculai, cu mâinile învinețite, întinse pe calorifer.
„Am pierdut Băbenii” – zicea, adică autobuzul „și n-am mai putut de frig”. Venea de la Călimănești.
Neculai, la doisprezece ani, părea un bătrân.
„Tata ne-a lăsat”, îmi spunea, „pe urmă a venit altul, nu mă poate suferi” și atunci, înțeleg, mama a decis să evite prezența copilului în concubinajul ei, internându-l la căminul de handicapați psihici. Neculai era sănătos.
„Ți-e dor de ea?”, „Nu-mi mai e, nu mă iubește”. Ați auzit vreodată un copil vorbind astfel despre mama lui? Ce metamorfoză s-a putut interpune în cuplul materno-infantil zidit de-a pururi din dragoste pentru a eșua în drama aceasta?
Am stat de vorbă, am cinat împreună, pe urmă el a făcut baie și a spus că-i e somn. „Mai pot să vin pe la mata?”, mă întreabă.
„Oricând”. „Și nu te superi, mie să-mi spui drept, că sunt învățat”.
„Îți spun drept: oricând”. „Știi, mie o să mi se facă dor de mata”.
Din când în când, Neculai mă vizitează. Îmi atinge sfielnic mâna, cu un zâmbet inefabil, de bucurie și-mi spune simplu: „am mai venit și eu pe la mata”, pe urmă mă abandonează și pune stăpânire pe jucăriile ce-i stau la îndemână, ca la el acasă.
Mă gândesc adesea la el, copil rejectat de familie, copil cu nostalgia aproape dureroasă a paradisului pierdut, care răzbate mereu din duioșia apelativului său către mine: „mata”. Ca o regăsire de sine.
Dragoș Serafim
29 iunie 1984
&&&
IUBIREA DE RÂMNIC (VI)
Terasa Mircea reprezintă astăzi centrul turistic și cosmopolit al orașului: autocare elegante parchează în spațiul acesta, din ele descind noii veniți, o oarecare îmbulzeală poliglotă și multicoloră, geamantane cu etichete ale hotelurilor de aiurea, oameni grăbiți de treburi sau grupuri aflate în periplu gerontologic care-ți lasă impresia că zece persoane totalizează vârsta de o mie de ani. Mă gândesc la trecerea spiralată a timpului peste locuri ce nu-și modifică radical menirea: aici era de demult stațiunea poștală în care caii trudiți erau înlocuiți cu alții gata de drum. Aici, la început de veac, își petrecuse Iorga noaptea, „într-un otel foarte gospodăresc’’... jos cânta muzica într-o berărie cofetărie... se vede că lumea nu prea vine, căci cântecul se oprește înainte de nouă ceasuri când se aud limpede sunetele de goarnă, vestind la cazărmi culcarea... Oricum, multă vreme rondelul macedonskian mă aducea mereu în acest loc: „Cu centrul intim și cochet/ Și fără case cu arcade/ Orașul mic te fură-ncet/ Cu ale lui tăcute strade”. Pe terasa Mircea, „mixtură între construcția medievală a piețelor din burgurile ardelene și centrul compozit și colorat – balcanic al orașelor din Bărăgan (Constantin Mateescu, „Memoria Râmnicului”). Turnul stingher al Bărăției răsărind dintre frunzele de castan aducea nota inconfundabilă de liniște, mesele de pe trotuar cu umbrelele lor multicolore, unde se bea bere, se jucau table și se îngemănau iubirile secrete, acea plină de poezie stradă coborând către piața Traian cu puzderia ei de prăvălioare tronate de cofetăria „La Coana Mița” și terminând cu magazinul „La doi lei”, librăria și farmacia de pe Mihai Bravu, acesta era spațiul de promenadă. La intrarea în parc, atunci ca și acum, se pun la cale întâmplările publice și evenimentele din sport.
Ca un amendament la efortul de obiectivitate, un eveniment unic la care am asistat pe la începutul anilor ’70 s-a consemnat în memoria mea afectivă sub titlul „Hora de la miezul nopții”. O clipă piața Mircea, îmbălsămată de florile teilor, s-a luminat în
noapte. Ciobanii din Băbeni încinseseră horele sfâșiind întunericul cu albul cămășilor. Se revărsa din fluier toată nostalgia izvoarelor de munte și focul aprinselor iubiri de sub cer și cetini. Erau fete cu mers legănat și bărbați cu pielea arsă de soare și vânt. Se întorseseră acoperiți de glorie de pe scenele Toscanei. Dar se întorseseră, mai ales, din istorie, fărâmițând secolii în calendarele turmelor „mereu spre șes, mereu către coclauri” (Dragoș Vrânceanu, „Poemele transhumanței”). Se opriseră, o clipă doar, pe terasa Mircea să ne dăruiască, risipitori, bucuria și puritatea lor întreagă.
Dragoș Serafim
14 februarie 1986
&&&
GRIGORE PREDIȘOR
O viață închinată copiilor și culturii
A scrie despre doctorul Dragoș Serafim nu este deloc simplu, ținând cont de activitatea deosebit de laborioasă, pe multiple
planuri, realizările excepționale ce le-a avut în medicină și în cultură.
Personalitate marcantă, doctorul în medicină Dragoș Serafim a purtat pe umerii lui grade științifice, și-a contopit destinul cu locul său de muncă, pasiunea sa pentru sănătatea copilului devenind vitală pentru întreaga viață! Ca și cum pentru această misiune ar fi venit pe lume.
În anul 1976 venea pe lume un îngeraș de copil, fetița mea minunată, cea mai de preț comoară a unui părinte. În acele vremuri, astăzi hulite la comandă, pe nedrept, medicul pediatru venea săptămânal în vizită la copil acasă. Atunci am cunoscut oameni excelenți, cu o înaltă pregătire profesională, familia de medici Sântu, dr. Mazilu, dr. Ceapă, dr. Bratu și bineînțeles pe Omul de aur Dragoș Serafim. Și de atunci am rămas în relații apropiate, devenind prieteni. Mi-a povestit că s-a desprins din viața moderată a satului, de la ,,Casa de sub pădure” a lui Dragoș Vrânceanu, reușind să urce cu demnitate treptele afirmării. Sufletul său era precum o grădină înflorită, strălucind în cea mai suavă lumină. Băbeni și Brezoi au fost localitățile pe care le-a iubit enorm, purtându-le nostalgic în suflet. A fost repartizat în orașul de sub munte, Brezoi, ca medic pediatru, în 1968 fiind deja director al spitalului orășenesc. Doamne, când începea să-și depene amintirile, nu se mai oprea ore întregi, având un talent formidabil de povestitor. Erau, atunci, un grup de medici tineri excepționali, unul mai bun ca altul, aducându-mi aminte acum decât de dr. Șerbănescu, viitorul șef al secției de urologie de la Râmnicu Vâlcea. A venit la Spitalul Județean din Râmnic, fiind, printre altele și Inspector la Direcția Sanitară. În această funcție colinda județul de la un cap la altul, simțindu-se obligat să intervină în scopul sfânt de a-și îndeplini datoria față de oameni și, în special, față de clasa țărănească, ce era cea mai numeroasă și cea mai săracă dar în spinarea căreia este zidită temelia țării. Îmi spunea că a sesizat multe deficiențe în felul în care era abordată problema țărănimii, fiind un fin observator al fenomenului social.
A fost apoi ani și ani șef al secției de pediatrie, aducându-și o însemnată contribuție în prevenția bolilor la copii, județul Vâlcea având perioade lungi de timp una din cele mai scăzute rate ale mortalității infantile din țară.
Și înainte de 1990 și după, a fost prezent la numeroase sesiuni științifice și congrese medicale, aducându-și o contribuție esențială la promovarea științei în domeniul medical, în țară și în lume. Avea o capacitate deosebită de a rezolva cu tact, calm și bună dispoziție chiar, cele mai delicate situații. Se ghida după faptul că vorba dulce tămăduiește și boala cea mai grea, Domnia sa dispunând, pe lângă vorba dulce și de o știință deosebită. Era un om de mare suflet, se simțea deosebit într-un mediu de cărturari, având darul de a înflori frazele (fiind, de altfel și scriitor) dar la fel de bine se simțea și în mijlocul oamenilor simpli, fiind o nesecată comoară de impresii și amintiri. El insufla armonie și lumină în jur.
După 1989, eu începând construcția unei căsuțe în localitatea Mihăești, m-am bucurat la fiecare sfârșit de săptămână de prezența sa, spunându-mi: ,,Grig, am fost și l-am salutat pe Dragoș Vrânceanu la Băbeni și acum am venit să respir aer cu tine”. Era minunat! Pentru mine, dr. Dragoș Serafim a fost, înainte de toate, OM, un mare medic (formând alți mari profesioniști în domeniu: dr. Dan Popescu, dr. Rarinca, etc.) dar și o adevărată Instituție culturală. Mărturie pentru prietenia noastră, sunt și multe rânduri scrise de acesta, câteva fiind reproduse mai jos, de pe o vedere trimisă din Franța: ,,Dragă Grig, îți mulțumesc pentru că exiști, ție și tuturor celor ai tăi. Doamne, ce m-aș fi făcut fără prietenia și devotamentul vostru ?”...
SAINT MACAIRE (33 – Gironde) – Cité Medievale
Les Remparts XIII e siècle
Luni, 29 iulie 1996, după ce am vorbit la telefon, ora locală 9,23
Dragă Grig,
Îți mulțumesc pentru că exiști, ție și tuturor celor ai tăi.
Doamne, ce m-aș fi făcut fără prietenia și devotamentul vostru?
Oricum, nu mai sunt singur, știu acum că eu mă bat pentru o
cauză onestă și pentru țara mea care merită mai mult, infinit
respect așa cum îmi confirmă absolut toți prietenii mei de aici,
care au mare influență la U.E. și vor transmite acolo mesajul
acesta: România este o țară europeană, mai mult decât oricare
alt vecin al său și cu nimic mai puțin decât Franța, de exemplu.
Aici mi-am făcut un glosar de 35 de cuvinte care sunt aceleași și
vorbesc românește cu francezii și ei îmi răspund românește, mai
întâi mirați, apoi naturali.
Cu mulțumiri, Dragoș
Din păcate, ne-a părăsit mult prea devreme, fiind regretat de toți cei ce l-au cunoscut. A murit „fără arginți”, dar cu demnitate, el muncind pentru alții!
Un vechi proverb românesc spune: ,,Numele bun este mai scump decât aurul”. Un astfel de nume a avut și va avea Dr. Dragoș Serafim!
&&&
DIONISIE DUBINCIUC
Amintiri despre Dragoș
La început a fost un zvon, undeva-ntr-o livadă cu fructe dulci, parfumate, undeva în Băbeni și pentru că tot s-a născut, a fost ajutat să crească și pruncul a crescut mare, a gustat din toate gradele școlilor din zonă, ajungând la școala superioară de medicină, locul unde se formează cei ce ajută oamenii atunci când ei se îmbolnăvesc sau primesc sfaturi pentru a nu se îmbolnăvi.
Unul din locurile de care s-a îndrăgostit tânărul absolvent a fost ținutul din jurul Brezoiului, unde a demonstrat cum se aplică
laborioasa muncă de educare a celor care vor să știe ce e medicina, cum se aplică ea în rândul maselor de oameni care activau în domenii diferite și, în special, a ridicat la rang de lege activă suma actelor prin care copiii trebuiau supravegheați, crescuți spre a nu avea probleme de sănătate, despre alimentația lor, creșterea rezistenței la infecții, supravegherea lor în cursul tratamentelor, urmărirea în caz de recidive, etc... aici a început construcția unei înalte școli de îndrumare și control a mamelor și copiilor, ajutat de colegi și mai tineri ca el, ce iubeau copiii și sănătatea lor.
Citea enorm despre bolile copiilor, îngrijirea lor, contribuția pe care o pot aduce mamele în această muncă acerbă în luptă cu răutatea bolilor și complicațiile teribile care apăreau în cursul lor.
Și citea despre medicină și citea despre copii și nu rareori trecea în domeniul beletristicii, unde se deconecta, ieșind din stresul cotidian, venind în contact cu frumusețea scrisului artistic, cu care delecta, apoi, partenerii de dialog, în cadrul manifestărilor culturale, predominant vâlcene, sau în cele cu iz medical, pe care le transforma, deseori, în adevărate șezători culturale.
Apoi a venit la Râmnicu Vâlcea, lăsând în urmă Valea Oltului, Valea Lotrului, munții cu stâncile scăldate de razele soarelui, pădurile zonei, apele, uneori nestăpânite de furiile vremii, oamenii cu obiceiurile lor și a venit în reședința de județ,unde a cunoscut măreția activității de ocrotire a mamei și copilului, unde specialistul în pediatrie a devenit medicul primar, apoi doctor în științe medicale, demograf, membru onorific al Asociației Medicinei.
În 1974, Centrul de Cercetări Demografice O.N.U. din România i-a înmânat Diploma de Merit pentru programul „Populație și Dezvoltare”. A fost consilier al O.M.S. pentru tematica „Factorii de risc ai copilului”.
În 1990, înființează la Râmnic „Asociația Română pentru Drepturile Copilului”, aducând aici cea mai mare asociație umanitară „Enfantes du Monde” și este ales coordonator al programului pilot pentru România „Strategia pentru Sănătatea Copilului”, apoi propune proiectul de lege privind recunoașterea drepturilor copilului în viață, filiațiune și familie, care a înconjurat Europa.
Era un nelipsit al congreselor, simpozioanelor sau întrunirilor legate de ocrotirea mamei și copilului, atât în țară cât și în străinătate. Se poate scrie un roman despre activitatea profesională a lui Dragoș Serafim. Cine l-a cunoscut, poate confirma. Când te întâlnea pe culoarele spitalului, te întreba dacă te poate ajuta cu ceva, poate ai nevoie de un medicament pentru un pacient, pentru că noi traversam, atunci, o perioadă grea în istoria societății și eram lipsiți de reactivi, materiale sanitare, medicamente, aparatură sanitară, iar Dragoș a fost unul din cei care, prin „Medicins sans frontièrs”, a adus, în Spitalul Județean, materiale sanitare, reactive pentru laborator, medicamente și aparatură medicală, până și mobilier... Era un împătimit al ajutorului pe care îl putea oferi, la acea dată, pacienților aflați în suferință pe paturile spitalului nostru.
Era un om blând, perfect în abordarea dialogului cu pacienții și aparținătorii lor, convorbirile desfășurându-se lin, ca o melodie sedativă a unui compozitor ce dorea să liniștească psihicul bolnavilor și aparținătorilor, care completau, de cele mai multe ori, opera armonică a unei discuții civilizate, din care țâșnea adevărul profesional. Dragoș nu se certa cu lumea decât pentru probleme legate de ocrotirea mamei și copilului, în rest era o poezie recitată de cel mai calm interpret, cu toate că uneori era un Vulcan de nervi, atunci când nu ieșeau ca el lucrurile pentru care mergea la luptă.
Era nelipsit la manifestările culturale, când toată lumea aștepta cuvântul lui. Citea, scria, recita, compunea, comenta, conectat fiind la lumea culturală a zonei, observațiile lui la comentariile finale fiind adevărate lecții de viață, de spirit, de om al culturii pe care le-a servit cu devotament absolut! Chiar și când s-a îmbolnăvit, a rămas același om jovial, plin de umorul celui care știa să cânte, să scrie sau să recite, fiind mereu un amalgam al perfecționismului medical și al omului de cultură, al cărui condei nu s-a tocit nicicând și la a cărui biografie nu mai aveai nimic de adăugat, rămânând în dezbatere problematica dreptului la dragoste pe care copilul îl are, dar pe care nu și-l poate exercita decât prin intermediul adultului, iubind în aceeași măsură pe cei care puteau ajuta cu ceva evoluția în societate a copilului, care ajută creșterea sănătoasă a lui, relația armonică din familie.
Există o poezie care se recită nonstop, despre oamenii acestor
meleaguri,
Despre dragoste, iubire, flori, copaci, case, alei, spirit,
confluențe, atitudini,
aspecte neverosimile, platitudine, viață, trepidații spirituale,
legi comportamentale, stridențe sociale, negări ale
absolutului,
cântece despre oameni, despre stele, despre bune și rele,
despre frumos și urât, despre creativitate, despre realizarea cu
orice efort
a dezideratelor, despre obstrucție și frustrare, despre tot și
nimic,
despre cald și rece, despre realizarea personală, despre
întuneric și lumină,
despre speranță și dorința de a trăi, despre artă și incultură,
despre spirit și credință, despre dorința ca oamenii să aibă
parte
de cele ce sunt absolut necesare unei bune conviețuiri.
Și această poezie este eternă și ea apare mereu scrisă și
recitată
de cei care l-au cunoscut, la intrarea-n oraș dinspre Băbeni și
dinspre Brezoi,
iar fondul muzical este asigurat de copiii tratați de Dragoș
Serafim și mamele lor.
&&&
MIHAI SPORIȘ
Ce nume îngeresc, de om frumos, Serafimul!
Azi este un 14 septembrie, 2022, zi a calendarului anului bisericesc abia început acum două săptămâni. Fericită provocarea
venită dinspre un poet cu blazonul fericirii în nume, cu abilitatea evanghelistului Luca pentru icoane, de-a mă pune pe gânduri și de a-mi aminti despre un om frumos precum va fi fost, când încă nu se înălțase la ceruri, ori prin munții ... păstoriți de strămoșii lui, Dragoș Serafim! Fericită inspirație... Felix!, de-a ne aminti că în acel 30 septembrie 1938, s-a născut un om frumos care nu trebuie uitat în vremea asta cu atâta vacarm și fără decantări coerente ale faptelor bune ce ar trebui repetate pentru mai binele așezării în viață al oamenilor. Mi-am adunat gândurile din vraful celor atâtea sălășluite prin mintea care le pusese în păstrare, dar și din rândurile memoriei externe, stând în așteptare în cărțile bibliotecii prietenă.
Mărturisesc – suntem doar la o dare de seamă despre o cruce de om, vădită spirit nemuritor! – că mă simțeam cumva dator față de
Dragoș Serafim, despre care în scrierile mele (articole, cărți editate) nu pomenisem, decât în trecere, fără vreo adresare
specială. Chiar constatasem într-una din cărți că „Omul trebuie iubit” (vezi Editura Adrianso, 2006) și mărturisisem, cu
complicitatea regretatului și foarte tânărului editor, Adrian Șuiu, „despre scriitori, poeți, artiști... ieșiți în cale”. Despre „unchiul” Dragoș Serafim – unul de ocazie! –, plecat doar cu trei ani în urmă, chiar de un 8 Martie, cu atâtea flori rupte să fie de dar, nu suflasem o vorbă despre întâlnirea noastră... pe cale, deși aceasta avusese loc chiar de mai multe ori. Am cunoscut medicul, poetul, publicistul, atitudinea civică și chiar faptul unei înrudiri, prin alianță, dată fiind afluența noastră dinspre pastoralul transhumant cu origini prin Mărginimea Sibiului. Acum Felix Sima îmi reamintea într-un fel omisiunea și îmi da șansa să-mi recunosc păcatul: că dincolo de imperativul „trebuie”, nu făptuisem declarația de dragoste, deși în atâtea împrejurări ne intersectasem traiectoriile.
Numitorul comun, într-o conotare a punctelor de întâlnire, poate ilustra cel mai bine motivele speciale ale iubirii și ale acelui
ceva special care poate da imboldul unei declarații explicite. Ca vârste eram despărțiți aproape de o generație: 1938 vs. 1951. El, medic... inițiat pe la Cluj Napoca, în 1961, eu, inginer hidroener-getician, format prin 1975, la București... Punctul de întâlnire?
Valea Lotrului! Cine bea apă din Lotru, se spune cu temei, rămâne legat tainic de acest loc hărăzit atâtor acumulări de curgeri și de statornicire! Ne-am ales perechea, să ne ducă neamul mai departe, de pe Lotru! Brezoiul și Malaia sunt localități megieșe, ba chiar primele noastre locuri de muncă au fost pe această vale cu oameni mulți veniți să răstoarne munții, să strunească ape într-o colonizare abruptă și vremelnică. Nouă, celor hărăziți unui numitor comun, urdinișul omenesc al Văii, ne-a obligat la o altfel de înrădăcinare și la gândul înveșnicirii în locul adopției. (Am trecut prin Brezoi și i-am văzut piatra de hotar, alături de pădurea crucilor, cu toate păsările duh... rotindu-se în stoluri pe cerul dintre Țurțudan și Narățu!) Auzisem unul despre celălalt! Că despre faptele cele bune, mai ales când este vorba de sănătatea oamenilor, se duce repede vestea. Se mutase la Râmnic din 1969, dar în anii de șantier ai Lotrului i se dusese demult faima peste tot. Viitorii mei socri, între care Marina Marinescu, o băbenăriță din neamurile Bogdan și Cosma îl știau bine pe „doctorul” din neamul Serafimilor, cu care se știau rude. La prima noastră trebuință, prin 1986, recomandarea socrilor de-a ne consulta copilul de 6 ani, a fost fermă. Iată-ne în cabinetul pediatrului! „Sporiș de la... Voineasa?” „Da, domnule doctor Serafim! Soția este mălăiancă din familia... Marinescu, iar copilul este pacientul! Ne-ați fost recomandat de socrii noștri...!” Ne aflăm înrudirea comună în marele neam al băbenarilor ungureni și atunci începe consultația... „Ia să vedem noi... nepoate, despre ce e vorba!”
Atunci a fost momentul, față către față, care ne-a creat o legătură de prietenie specială, discretă și manifestă ocazional, cu ocazia evenimentelor publice. Din 1993, cobor și eu în Râmnic și voi cunoaște altfel mediul cultural local în care Dragoș Serafim era un nume. Cunosc astfel pe poetul și publicistul între cei manifești la gruparea lui Dragoș Vrânceanu: „Casa de sub pădure”, de la Băbeni. Ne întâlnim în publicistica locală cu articolele noastre, nu doar din specialitatea noastră profesională, ci și cele de atitudine, pentru edificarea unui spirit civic, atât de necesar perioadei de tranziție. Lansăm idei, dar încercăm să coagulăm și mecanismele necesare. Să remarcăm asociațiile cărora li s-au pus fundațiile, ideile care au devenit împliniri. Intrat în Consiliul Județean, inclusiv cu responsabilizări pe linie culturală, am cunoscut mai aplicat centrele radiante cultural ale județului în care o atenție specială mi-a fost atrasă de tânărul oraș Băbeni, cu valea Bistriței - împlinită cu Otăsăul! - și Govora vecină, cu atâtea nume de oameni frumoși, remarcabile personalități.
M-am întrebat ce anume poate da harul special unor oameni dintr-un loc anume? Nu cumva ceea ce s-a însămânțat, spirit liber
de sub cerurile înalte, coborâte cândva ... repede (bistriță... în spusa din scripturile slavone ale mânăstirilor din preajmă, nu
puține/ Dintr-un Lemn, Surpate, Govora, Hurez, Bistrița, Arnota!), să fie cauza acestui limpede din duhul oamenilor
locului? Să fie oare rodul transhumanței, dinspre platourile înalte ale Mărginimii, cu Jinari și Poienari? Dragostea de munte este dovedită de atâtea monografii. (vezi „Păstoritul vâlcean în lumina istoriei” Editura Adrianso, Rm.Vâlcea 2007/cu albumul aferent!).
Am credința că libertatea din gena acestor oameni s-a manifestat și se manifestă fără inhibiție în faptele de creație și în atitudine.
Alăturăm aici lui Dragoș Serafim, alte nume emblematice ale locului, care confirmă puterea tainică a libertății spiritului. Despre fiecare dintre ei, ca semne ale iubirii datorate omului special din fiecare, scrisesem epistolele, dar despre Dragoș Serafim doar trimiteri tangențiale. George Voica, George Țărnea, George Achim, Petre Dinulică, Adina Enăchescu, Dumitru Bondoc, Nelu Barbu, Tatian Miuță, Constantin Maria își primiseră mărturia! Cu prietenul Aurel Constantin Zorlescu, trecător prin Băbeni ca dascăl, cu Dumitru Lazăr și Alexandru Popescu-Mihăești, foști elevi ai locului, vom fi militat pentru așezări instituționale și forumuri de atitudine, când personalitatea lor devenise referențială. Cu neobositul Felix Sima vom fi trudit, într-o echipă cu mai mulți, să restituim istoriei multe nume dintre cele care au făcut minunea de pe Lotru/ Amenajarea hidroenergetică (vezi „Hidrocentrala Lotru 40 de ani de la începerea lucrărilor” Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2007).
Prin 2011, deși trecuseră cei opt ani de la plecarea la cele eterne a lui Dragoș Serafim, și între timp stătusem de vorbă cu
faptele atâtor oameni, nu mă învrednicisem încă la mai multe mărturii despre un om de care mă legau atâtea fire! Să fi dat prea mult credit zisei că în anonimat, în taină, stă marele adevăr? Într-o perioadă când multa impostură își ia singură dreptul la expunerea de sine, oare nu greșeam? De ce să nu contrapuneam falsificărilor exemplele incontestabile de oameni frumoși, personalități autentice, pentru vădirea imposturii neaveniților? O tangențială trimitere făcusem totuși (vezi „Printre oameni și cărți” Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011), când recenzând aparițiile editoriale ale lui Nelu Barbu („Alifantul”, „Jurământul”...) voi fi adus vorba, în contextul analizei mesajului, de viitorul medic de excepție și literat afirmat... la „Casa de sub pădure ”. Consemnam, amintind de școala din Băbeni despre trei elevi eminenți (v. pag. 219): „Studentul Dragoș Vrânceanu tocmai trebuie să plece „ambassador” în Italia; Alexandru Popescu Mihăești, premiantul, sigur trebuie să urmeze studiile de Limba Română și pedagogie, iar colegul lui de clasă, cel cu scheletul pregătit pentru ora de anatomie, musai să fie medic. Și ce medic remarcabil și pe deasupra și poet, va fi fost acest mare iubitor de literatură, doctoral Serafim”. O portretizare vagă din care nu se putea observa cercetătorul științific, adică cu doctoratul care îl acredita, încă din 1971, expert în științe medicale și protagonist la atâtea congrese internaționale. Vorbind despre numitorul comun, trebuie să constat că Voineasa, în vremurile ei mai bune, era locul prielnic susținerii unor evenimente naționale și internaționale, oferind condiții speciale de organizare facilă. Acolo, prin 1996, va iniția - fiind acreditat Consilier internațional OMS (din 1991 - în problemele de interes ale pediatriei și conceptualizarea drepturilor copilului... pentru legiferarea internațională!): „Strategia pentru sănătatea copilului/ Declarația de la Voineasa”. Tot pe acolo, înaintea smintirii scenei valorice și impurificarea cu interesele politice, în logica pompieristică a incompetenței, s-au organizat pentru multe domenii evenimente de mare utilitate publică cărora li s-au ignorant concluziile spre căderea în pustiire a celor făcute să dureze multe generații. Să amintim de celebrele simpozioane internaționale „Omul și Muntele”, a celor legate de Comportarea infrastructurii hidrotehnice în exploatarea curentă etc. În ciuda vastei sale experiențe, a unei pregătiri exemplare și a unei dimensiuni culturale de largă cuprindere, lehamintea și/sau suficiența din jur, în vădită opoziție cu spiritul său proactiv, cu felul său militant, îmi mărturisea prin 1998 o anume dezamăgire pentru „lentoarea cu care ne mișcăm”. Mă constatase un adept al integrării europene și mă încuraja în acțiunile mele! Poate că lui ar trebui să-I datorez imboldul pentru cartea de atitudine: „Strigăte din pustiu” (Ed. Almarom, Rm. Vâlcea, 1998) și seria de... „Spiritul Civic/stare de fapt și deziderat” vol. I-IV/1999, 2000, 2003, 2006). Apoi, după aderarea, din 2007, la Uniunea Europeană constatând acceptarea noastră nu prea sincronizată la ritmul, și la felul de-a muncii al celorlalți, voi continua să sper că arătând metehne, ne vom vindeca de multe netrebuite. Am perseverat cu „Moravuri și năravuri/românii și Europa” (Ed. Petrescu, Rm. Vâlcea, 2011). Voi fi constatat că eroii în lupta asta cu frontul deschis încă, se vor fi împuținat, majoritatea lor cu supărări. Aurel Constantin Zorlescu și el un polyvalent remarcabil... uitat de cei cărora le-a deschis drumuri. George Țărnea a concluzionat, înainte de plecare... „Poemele supărate rău”, Dumitru Lazăr (prof.dr.) expediat din rostul Bibliotecii Județene, tocmai edificată în peisaj...
Acum, când pun punct acestei rememorări, mă gândesc că alt Dragoș Serafim și o Diană, îți păstrează chipul, Dragoș Serafim!, mărturisindu-te viață, iar noi cei atinși de aripa spiritului tău îți recunoaștem puterea înrâuririi pentru care îți mulțumim. Înălțăm acum ruga Celui suprem, să-ți păstreze numele vederii oamenilor, în căutare de modele. Felicităm pe inițiatorii acestei rememorări, știind că scripta manent, cât încă lumea mai cunoaște alfabetul și mai are ghesul cu cititul, pentru cunoașterea celor necesare vieții pe cale!
&&&
GELU EFRIM
Dragoș Serafim la Brezoi
Am avut cinstea să-l cunosc pe Dragoș Serafim, medic, cercetător, doctor în științe medicale, cel care a profesat în slujba sănătății copiilor, rătăcit pe o frumoasă și pitorească zonă de munte, în Brezoi, pe Valea Lotrului.
În anul 1962, după terminarea facultății, acesta a fost repartizat la Spitalul Brezoi, ulterior înființând o secție de ambulatoriu pediatrie, ceea ce a constituit un mare avantaj pentru sănătatea copiilor din zonă. După o perioadă de funcționare în
ambulatoriu, dr. Dragoș Serafim a transformat această secție în Spital de Pediatrie.
În anul 1964 s-a căsătorit cu fiica soților Simionescu, familie de frunte a Brezoiului, profesoara de matematică Emilia Simionescu. În urma acestei căsătorii, aceștia au avut doi copii, Dragoș și Diana.
A fost un om sensibil, cu franchețe în idei, extrem de devotat față de profesia sa, sacrificând-și timpul personal pentru sănătatea copiilor aflați în suferință, aceștia fiind astăzi oameni maturi. A funcționat și ca director al Spitalului Brezoi, iar în anul 1969 pleacă la Spitalul Râmnicu Vâlcea, unde în anul 1972 devine Șef Secție Pediatrie.
Deși departe de activitatea mea, publicațiile sale pe care le-am apreciat atât de mult sunt rezultatul muncii sale deosebite de cercetare asiduă, depusă cu multă pasiune.
În viată de zi cu zi a Brezoiului, a fost prieten cu dr. Șerbănescu Gheorghe, ing. Florin Ilie - director UFET, familia Capră și ing. Săndulescu Mihai - director „Miniera” Brezoi, oameni deosebiți care au lăsat o amprentă în localitatea Brezoi.
Pasionat de cercetare, publicistică si poezie, de studiu în general privind sănătatea, a publicat un număr important de lucrări, întregindu-și activitatea medicală.
A rămas în amintirea localnicilor ca fiind un medic de valoare, devotat zonei, redând viața multor copii aflați în suferință.
Consider că punerea în valoare și recunoașterea efortului său, după trecerea sa în neființă, se cuvine, deoarece este necesară a se face cunoscută personalitatea sa pentru generațiile viitoare.
Și după plecarea sa profesională la Râmnicu Vâlcea, revenea deseori la Brezoi în concediile sale, dar și pentru a-și revedea prietenii și cunoscuții. După exemplul doctorului Deșliu, acesta trata și alte afecțiuni dificile, în afara spectrului pediatric, ceea ce reprezenta un avantaj pentru sănătatea locuitorilor din Brezoi.
După anul 1989, mi-a acordat un sprijin moral și material într-o încercare electorală desfășurată în Brezoi, pentru care sunt recunoscător și astăzi, deoarece a constituit un gest remarcabil pentru mine.
A fost un om ce a înțeles că viața înseamnă datorie și responsabilitate.
Domnia sa își are locul de veci în cimitirul Brezoi, alături de socrii săi pe care i-a stimat atât de mult.
A dăruit zonei de Nord a județului Vâlcea, prin truda sa, viață multor copii aflați în suferință, ce astăzi sunt oameni maturi.
Trebuie să-l restituim memoriei colective, deoarece spiritul său a rămas și ne obligă să întregim grupul celor iubitori de neam și adevăr.
&&&
FELIX SIMA
Cu Dragoș Serafim, de la Băbeni la Mihăești
De la Băbeni la Mihăești, la Măgura, la casa părintească, nu sunt decât câțiva pași... plecam vara, dimineața, pe scurtătură, cu bunica, cu o trocuță pe cap, pe la Capul Dealului, să spălăm preșurile și păturile în apa limpede a Bistriței care ne desparte... și iarna plecam cu o butelie de aragaz, pe sanie, să o schimb, să o iau încărcată, când se auzea prin sat: „Au venit butelii la Băbeni!”...
Mult mai simplu i-a fost lui Dragoș, în anul 1996, să vină cu mașina personală la mine, la Măgura, să-mi aducă un sac cu mere, în portbagaj... Dar noi tocmai culeseserăm merele, aveam o cameră plină cu mere - și nu ne-au trebuit... „Te rog, du-le la Râmnic, cuiva care nu are mere” – și așa a și făcut... Apoi, peste câteva zile, a venit încă o dată la mine, cu Lucian Marin – un excelent personaj și operator tv – pentru un interviu... „pentru a produce pentru posteritate dovada că am fost contemporani, te rog să-ți faci o autoprezentare”, el fiind reporter autorizat din partea unei televiziuni locale, iar eu m-am prezentat citindu-i textul:
„Domnule, doamnelor... Ne-am întâlnit pe Planeta Albastră și sper să ne înțelegem bine! Am aflat, pentru Dumneavoastră, că sistemul noros este foarte bine organizat! În cazul acesta, trebuie să ne pregătim pentru a-i face față, fiindcă suntem expuși Domnului, pe mările somnului! Pe mările Vieții, sub florile ceții! Înălțimile munților ne limpezesc, adâncimile pământului ne tulbură, orchestrele simfonice ne întâmpină la intrarea în viață, fanfarele militare ne conduc la ieșire. Deocamdată – visăm gutui coapte/ în fiecare noapte/ și toarcem odată cu pisicile firul Timpului... La un capăt este roșu, la un capăt este negru. Capătul roșu este înmuiat în sânge,/ cel negru este înmuiat în noapte./ Să îl albim! Să îl înmuiem în lapte! În șoapte! Se poate?/ Vreau săamintesc în acest spectru solar culoarea verde./ Ea nu se pierde./ Înviază! În vie!/ În păpădie!/ În lăptucă!/ Sub o ulucă!/ Este ca un templu al vieții!/ Al tinereții!/ Din verde am apărut./ Sub scut./ Sub apeduct./ În Univers/ și în vers./ Trebuie bine amestecate culorile./ Candorile./ Ele se sărută –/ într-o audiție plăcută!/”
Dragoș cunoștea foarte bine comuna Mihăești, nici nu vă închipuiți cât de bine o cunoștea, deoarece, în tinerețe, trecuse prin toate balurile din Căminele culturale ale satelor... era în juriile pentru ales „Frumoasa balului”... Murise mătușa mea, învățătoarea de la Școala Măgura, domnișoara Rusalina Alexandrina Bobolea, dar mama mea, Elena Bobolea Niță, fusese aleasă, cândva, „Frumoasă”... Dragoș avea rude la Măgura, „trăgea” noaptea la ele, dacă nu se mai ducea acasă... la Ion Serafim, la Paulică Petrescu, verișorii săi însurați aici, fiindcă băbenarii se însurau cu măgurence și invers, turmele de oi le conduceau împreună. Primăvara, formau convoaie de 4-5 kilometri cu cai, căruțe, oi, măgari încărcați cu desagi cu mălai, făină, șiștare pentru lapte, tuciuri și căldări și pirostrii până la Cheia, Zmeurătu, la stâna Brătienilor, umplând plaiurile până-nspre Malaia. Stâna din Zmeurătu a Brătienilor a fost adusă la Muzeul satului – Bujoreni, când a început colectivizarea, când s-a început construirea hidrocentralelei Lotru... Primăvara rămâneau satele pustii, doar câțiva bătrâni mai rămâneau prin ele, să sape
răzoarele și să „hodinească” la umbră sau la soare, pe prispă...
Dragoș cunoștea foarte bine obiceiurile locului... dar nu numai... El „știa carte”, era „om învățat”, apăruseră prin sate „oamenii învățați” - știa carte din Liceu, din Facultate... era mare nevoie de astfel de oameni.
Drept pentru care am fost uimit când am citit, în ziar, următoarea tabletă referitoare la toate satele comunei Mihăești...
Le cunoștea pe toate, după cum mi-a și mărturisit, le străbătuse, cunoscându-le oamenii... Când? În tinerețe... Formidabil...
Incredibil... Era, în imaginația mea, un fel de Eminescu ce ajunsese de la Cernăuți la Blaj, la Giurgiu și la Turnu-Severin...
<<Itinerar sentimental... la Mihăești
Stolniceni – se mai aud în vis pașii legiunilor traiane ce vor fi răsunat începând de la podul lui Apolodor, oprindu-se la pragul vreunui stolnic de peste timp. Stupărei – fără îndoială dans dantelat de albine în prag de primăvară.
Ruget – versurile poetului pe nedrept uitat „cu cofița subțioară, ghimpii rugilor să-ndure” și o copilărie cu mure mirosind amar, trecute apoi în cheselele de prin cămări.
Arsanca – dangăt de clopot, vale seacă a unui șuvoi năvalnic și efemer, inutile cascade, traseu sinuos printre dealuri surpăcioase, o herghelie de cai, unul alb între ei și un mânz, ca o minune (așa e, Adrian Păunescu: „și nu mai sunt copii pe uliţi / acolo unde cai nu sunt”), un drumeag ce se afundă prin păduri, până în viroage întunecoase, pe unde pot întâlni haiduci.
Măgura – ciobani trudiți de umblet, hăituiți, înfrigurați, mereu nomazi, cu nostalgia dureroasă a unor văi albastre din Mărginimea Sibiului, ce vor fi sosit pe la 1800 cu copiii speriați, purtați în desagi pe spinarea măgarilor, cu pirostrii și cioltare și, într-o zi, defrișând pădurile ce coborau tăcute și reci, vor fi refăcut o altă Jină și o altă Poiană cu case mici, albe, cu prispă, ritmate de grădini verzi (iată, acum, miros de lămâiță, iar peste gard lumi dragi și mărită-mă, mamă), ca în acel spațiu de unde au adus cu ei Miorița.
Mihăești – adică ai lui Mihai, sus, un loc ce ar putea fi eminescian, castel enigmatic și lac în luminiș, înconjurat de tei, unde s-au făcut și vor veni iarăși, desigur, serbările nuferilor.
Buleta – iz de capitală minionă, illo tempore, cu stabiliment de băi și alături - nu se putea – amintirea legendară, lângă o plută, a revizorului școlar de la 1883, Nenea Iancu, purtând în caiete cațavencii și farfurizii pe care numai peste un an avea să-i înfigă, ca pe gândaci, „pe frontispiciul veșniciei”. Locul de la intersecția cu drumul principal încă se cheamă „La pluta lui Caragiale” – unde era, pe-atuncea și un han... și poposeau aici ocnași și căruțași...
Și murmurul pârâului răsfirat în pânză subțire, lucitoare, Govora, dincolo, pe deal, Bârseştii.
Apoi pasul se îndreaptă, cu sfială, pe sub poală de pădure, pe un drum șerpuit. Pe la 1640, pe aici trebuie să fi trecut voevodul dimpreună cu Udrişte Năsturel și-l vor fi întâlnit sus, între zidurile cetății Govorei, pe cărturarul Mihail Moxa venit de dincolo, de la Bistrița, cu manuscrisul la oblâncul șeii. Pe urmă, un car încărcat la moara făcătoare de hârtie din Râmnic. Și acolo, între ziduri vechi, Matei din Brâncoveni, soldat ce va fi trăit clipa aceea de 1600, la Alba, vis în care, ca Domn, n-a încetat să creadă.
El își va fi rezemat acum, zile și nopți în șir, tâmpla bătrână de fereastra „chiliei mateeşti”, veghind cum meșteri iscusiți, aduși de el însuși, scoteau de sub teascuri, cu litere înflorate, prima lege a tării, Pravila cea mică, în vorbe românești, numită și Direptătoriu de lege. Gândurile lor vor fi bătut departe, spre noi, cei salvați, astfel, prin spirit.
Mărite Doamne, e bine, suntem și punem mărturie în fața Ta că tânărul acesta, frumos poet al neamului, cântă în limba pe care, răsădind-o din tiparnița cea dintâi, ne-a dăruit-o de-apururi.
Dragoș Serafim,
„Orizont”, XVII, nr. 2238,
8 iunie 1984>>
(selecții)
Foto din colaj + altele de la lansarea cărții, la această legătură.
_________________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #SJU #SpitalulJudeteanValcea #sănătate #pacienti #investițiiinsănătate #UZPR #DragoșVrânceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu