,,Colectivizarea” în comuna Roești/ Vâlcea

«„Satul însuşi-vorbind de satul civilizat, trebuie să-şi cunoască trecutul, să se cunoască pe sine, ca, prin conştiinţa de sine şi de destinulsău, să-şi înţeleagă şi mai bine şi nevoile de present şi posibilităţile de viitor, în acţiunea de viitor şi în acţiunea sa de proprie ridicare, să păşească sigur, cu încredere şi curaj, ambiţionându-se a câştiga timpul pierdut...”

Ion Mihalache

PERIOADA 1946--1990

Începutul perioadei socialiste, din anul 1946 şi până la jumătatea anilor ’60, s-a caracterizat prin mari frământări sociale în satele comunei Roeşti, ca de altfel în toate aşezările rurale ale judeţului şi României.

A fost începutul minării gospodăriei ţărăneşti tradiţionale, al desfiinţării unei forme de proprietate care dăinuia de secole: proprietatea în devălmăşie a pădurilor şi păşunilor, obştea de moşneni.

După modelul sovietic, mulţi locuitori au început să fie urmăriţi şi anchetaţi de organele de securitate, în special foştii legionari şi ,,aşa numiţii chiaburi”. Era suficient un denunţ anonim pentru ca un om să fie anchetat ca duşman al noii orânduiri. Foarte mulţi locuitori au fost anchetaţi pentru faptul că nu au răspuns la ideile ,,noii stăpâniri”, noii orânduiri. (1)

Primele măsuri de constrâgere au început să se vadă după anul 1948, când s-a început campania de confiscare a armelor (din timpul războiului şi nepredate) deţinute de locuitorii satelor şi apoi, prin anii 1952—1955, confiscarea aurului deţinut (confiscare forţată), inclusiv cu abuzuri din partea autorităţilor statului, fapt semnalat de numeroşi locuitori din aceste sate.

Colectivizarea satelor vâlcene a început la un an după ce Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât, în Plenara din 3-5 martie 1949, să pornească lupta pentru înfăptuirea ,,societăţii socialiste ” şi distrugerea ,,chiaburilor”.

Monografia comunei Roești/ Vâlcea

...multe lucruri sunt puse pentru prima oară pe hârtie şi sper din tot sufletul ca toate cele spuse să se constituie într-un prilej de aducere aminte despre moşii şi strămoşii noştri, unii ştiuţi doar din poze, care ne veghează din cimitirele satelor comunei sau de pe meleaguri îndepărtate, unde au murit pentru hotarelor neamului românesc.»

***

«Fiecare așezare omenească are propria ei istorie. Satele comunei Roești nu fac excepție. Istoria lor cuprinde un șir lung de evenimente, întâmplări, strădanii și eforturi ale oamenilor care au trăit și trudit pe aceste meleaguri, care au știut să înfrunte, cu bărbăție și eroism, de-a lungul veacurilor, urgiile care s-au abătut asupra lor, uneori chiar cu jertfa supremă, atunci când hotarele țării și când munca lor erau puse în pericol.

Oamenii care au trăit pe aceste meleaguri ,, ne sunt părinți, bunici, moși și strămoși ,,, care n-au transmis, din generație în generație, tradiții și obiceiuri, au știut să cânte bucuriile și să înfrunte necazurile, să ne învețe să vorbim și să comunicăm în graiul nostru stăbun, au clădit frumos și trainic temelia viitorului.

Au contribuit, prin aceasta, la cultivarea mândriei de a aparține comunităților respective oriunde s-ar afla, în țară sau prin lume.