Pornind de la ,,O zi mai lungă decât veacul”, de Cinghiz Aitmatov, care, la rându-i a preluat tema din epicul Manas

 «...o soartă înfiorătoare îi aştepta pe cei ce rămâneau robi la juanjuani. Printr-o tortură barbară, aceştia nimiceau memoria robilor. De obicei asta era osânda tinerilor capturaţi în luptă. Mai întâi erau raşi pe cap, apoi înjunghiau în preajmă o cămilă voinică şi o jupuiau de piele. Alegeau partea cea mai grea şi mai groasă de la grumaz şi o tăiau în bucăţi, pe care le trăgeau, aburinde încă, pe capetele rase ale robilor. Pielea de cămilă se lipea pe dată de cap, strâns, aidoma căciuliţelor de baie din zilele noastre. Asta se chema „a pune şiri”. Cel ce era supus unei asemenea proceduri, fie că murea, neputând să îndure cazna, fie că-şi pierdea pentru toată viaţa memoria, transformându-se în mancurt, rob ce nu-şi ţinea minte trecutul.

După ce le trăgeau pe cap acele şiri, juanjuanii cetluiau într-un butuc gâtul fiecărui osândit, pentru ca acesta să nu se poată atinge cu capul de pământ, şi astfel era dus cât mai departe de sălaşele omeneşti, să nu i se audă răcnetele sfâşietoare, şi era lepădat în largul câmpului, în bătaia soarelui, fără apă şi fără mâncare, cu mâinile şi cu picioarele legate.

Cei părăsiţi în camp întru chinuitoarea osândă îşi aflau mai toţi pieirea în bătaia soarelui din Sarozeci. Din cinci-şase rămâneau unul sau doi mancurţi. Şi vezi că nu piereau de foame şi nici de sete, ci numai din acele chinuri ce le provoca, uscându-se şi strângându-se, pielea cea crudă de cămilă. De a doua zi prindea a creşte părul pe capetele rase ale mucenicilor. Firele aspre şi drepte de păr asiatic se înfigeau adânc în pielea de cămilă. De cele mai multe ori, neaflând ieşire, acestea se îndoiau şi se înfigeau din nou în pielea capului, pricinuind o şi mai cruntă durere, încât li se întuneca mintea. Numai în a cincea zi veneau juanjuanii să vadă de-a mai rămas în viaţă vreunul din osândiţi. Dacă-l aflau în viaţă măcar pe unul, îl slobozeau din lanţuri, îi dădeau să beie şi, cu trecerea timpului, îl puneau pe picioare, întorcându-i puterile. Acesta era acum robul-mancurt.

Mancurtul nu ştia cine este el, din ce neam se trage, nu-şi cunoştea numele, nu-şi ţinea minte copilăria, tatăl, muma, într-un cuvânt, nu se simţea a fi făptură omenească. Asemeni unui câine, mancurtul îşi cunoştea numai stăpânul. Cu străinii nu comunica. Toate năzuinţele lui se reduceau la săturarea pântecului. Alte griji nu avea. De obicei, mancurţii erau siliţi să facă munca cea mai grea, mai murdară, ori erau ţinuţi pentru cele mai sâcâitoare îndeletniciri, care cereau doar o nătângă răbdare. Numai un mancurt, aflându-se mereu în preajma turmei de cămile scoase la păşunat, putea să îndure în singurătate nesfârşita pustietate a Sarozecilor. El, unul, înlocuia în acele îndepărtări o sumedenie de robi. Să-i aduci de mâncare – atâta cerea; şi-ţi stătea să lucreze la nesfârşit, iarnă şi vară, fără a se plânge de lipsuri şi fără a simţi povara sălbătăcirii. Mai presus de toate pentru mancurt era porunca stăpânului. Fiind adus la starea de dobitoc, era cu desăvârşire supus şi neprimejdios. Nici prin gând să-i treacă vreodată că ar putea fugi sau că ar putea să se răzvrătească – lucrul cel mai grozav pentru stăpânitorii de robi – de aceea nu se cerea să-l ţii în pază...»

&&&

Cuvântul mancurt (ortografiat uneori mankurt, probabil pentru a sublinia transliterarea din alfabetul chirilic) provine probabil din mongolă „manguurakh” și poate fi tradus ca „prost”.

Apare în lumea modernă în romanul <<O zi mai lungă decât veacul>>, de autorul kirghiz Cinghiz Aitmatov, care, la rândul său, l-a preluat din epicul Manas, o legendă tradițională din Kârgâz.

Un mancurt este un prizonier de război care a fost afectat spiritual de o anumită tortură chinuitoare și devine doar un sclav care servește un stăpân.

Transfer la politica și sociologia modernă

În țările vorbitoare de turcă, „mancurt” este adesea folosit pentru o persoană care acționează irațional și dăunează mediului. Așa spune autorul N. Shneidman, care este și un expert în literatura rusă: «Motivul Mancurt din tradiția din Asia Centrală este ideea dominantă a romanului și conectează diferitele etape narative și secvențe de timp. În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, cuvântul mancurt a intrat în vorbirea de zi cu zi pentru a descrie înstrăinarea oamenilor și a istoriei lor de propria societate, de către asupritorii lor. În fostele republici sovietice, termenul a fost folosit pentru a reprezenta acei non-ruși tăiați de propriile lor rădăcini etnice de efectele sistemului sovietic.» – Norman Shneidman.

Mai trebuie spus că Romanul lui Aitmatov a fost ecranizat în Turkmenistan sub numele „Mancurt”, iar filmul poate fi găsit pe YouTube.

Foto și selecții text (original – în germană).

&&&

Alineatul introductiv este o selecție din „varianta comprimată după romanul «O zi mai lungă decât veacul»”/ Cinghiz Aitmatov - foarte interesantă și pe care o recomandăm ca lectură; o putem accesa urmând această legătură. 

Desigur, volumul «O zi mai lungă decât veacul» poate fi citit la Sala de lectură a Bibliotecii Județene ,,Antim Ivireanul” Vâlcea sau împrumutat pentru acasă.

______

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #tradiții #obiceiuri #mancurt #spalareacreierelor #mancurtizare #creierespalate #creierspalat #dictatura #dictaturi