Împreună cu seraficul poet Felix Sima, autorul unui remarcabil volum dedicat memoriei lui Dragoș Petroșanu, un intelectual vâlcean din domeniul istoriei și arheologiei, erou al celui de-al doilea război mondial, încercăm să realizăm o punte de suflet între Mihăești, locul nașterii lui Dragoș Petroșanu, căzut pe front la vârsta deplinei tinereți, și Horezu, locul a cărui istorie a cercetat-o asiduu, aducând la lumină documente de mare valoare pentru istoriografia locală și nu numai. La Horezu și-a aflat-o Dragoș pe aleasa inimii sale, Paula Dozescu, descendenta a unei vechi familii de intelectuali horezeni, care locuiau pe vechea ,,Cale Domnească“, denumită azi ,,Tudor Vladimirescu“. Imediat cum cobori Dealul Ulmului, pe partea stângă, la intrarea în Horezu, se afla casa familiei Dozescu. Dragoș și Paula s-au căsătorit pe 26 august 1934, la Horezu. Tatăl Paulei Dozescu a fost un cunoscut institutor de pe aceste meleaguri, ca de altfel și fiul său, Ion Dozescu, fratele Paulei, licențiat în matematică, care a ales însă o catedră modestă de învățător la Romanii de Jos. L-am cunoscut pe institutorul Ion Dozescu, în anii de apus ai carierei sale didactice și primii mei ani de învățământ la Horezu, după 1975...
Dragoș Petroșanu, după patru clase primare și șapte clase ale liceului teoretic, a devenit licențiat în litere și filosofie. A urmat apoi Școala Superioară de Arhivistică și Școala de Ofițeri în Rezervă de Infanterie nr.1, Ploiești. Era un bun cunoscător al limbii franceze. A ales fără ezitare să-și servească patria și pe front. Când a fost concentrat, în timpul celui de-al doilea război mondial, era profesor la Școala Buftea - București. Potrivit notelor lui Aurelian Sacerdoţeanu, ,,abia predase manuscrisul studiului său despre ,,Hurezi sau Romani“, (publicat în revista ,,Hrisovul“, I, 1941, p. 192-209) că a și plecat pe front, direct în linia întâi, deşi avea toate recomandările necesare să ocupe un loc ferit de ororile carnagiului de pe front. Pe 16 octombrie 1941 este rănit în luptele de la Gniliacovo – Ucraina, lângă Odesa, iar cinci zile mai târziu a fost declarat mort, la Spitalul de campanie nr. 8. A fost decorat cu ordinul ,,Coroana României“, clasa a V-a cu spadă şi panglică de virtute militară, potrivit Ordinului de Zi nr. 80 / 1942. La Mihăești, o cruce din cimitirul satului, aflată pe un mormânt gol, amintește de tragicul său destin, iar la Horezu, o carte scrisă cu multă trudă de Felix Sima, stă neatinsă într-un colț de bibliotecă, așteptând încă să lumineze faptele culturale și eroice ale unui un om despre care, din păcate, puțini horezeni au auzit vorbindu-se...
Dragoş Petroşanu a fost un tânăr şi promițător intelectual, care ,,nu și-a risipit timpul“, așa cum notase Aurelian Sacerdoțeanu, vâlcean născut în Costești, profesor de filosofie și litere, doctor în istorie, devenit după un stagiu de specializare la Paris, director al Arhivelor Statului și, în final, reputat profesor universitar la Catedra de Arhivistică din cadrul Facultății de Istorie a Universității din București. În prezent Muzeul Județean Vâlcea îi poartă numele. ,,Studierea istoriei locale, un domeniu deja «clasic» al istoriografiei românești, a cunoscut în veacul nu demult încheiat perioade de un deosebit interes, ilustrate de rezultate științifice semnificative...Domeniul a fost ilustrat de reputați specialiști, contribuțiile acestora fiind de notorietate. Printre aceștia a «pulsat» constant și o pleiadă de tineri înzestrați natural cu apetențe specifice. Unul dintre tinerii «de perspectivă» în acest câmp deosebit de fertil și captivant al cercetării istorice a fost Dragoș Petroșanu, al cărui destin s-a frânt foarte devreme, nu înainte de a da măsura calităților sale în domeniu“, scria Aurelian Sacerdoțeanu.
Redacția revistei „Arhivele Olteniei“ nota cu durere: „La închiderea acestui număr aflăm, cu întârziere, de căderea pe câmpul de onoare, în împrejurimile Odesei, a tânărului nostru cercetător Dragoș Petroșanu. Fiu de preot din județul Vâlcea, el și-a întrerupt prepararea lucrării de doctorat pentru a răspunde la chemarea Patriei, pe care o servea ca studios cercetător al trecutului ei. Revista noastră era mulțumită de a-l fi încurajat în această direcție, publicându-i primul articol în numărul anterior, precum și documentele din cel de față. Redacția era îndreptățită să aștepte de la acest tânăr, mult promițător prin zelul și pregătirea lui științifică, lucrări de valoare pentru viitor, speranțe pe care un glonț le-a curmat pentru totdeauna. «Arhivele Olteniei», nemângâiate de prematura-i dispariție precipitată, vor păstra o înduioșată amintire lui Dragoș P. Petroșanu“.
Reperele biografice păstrate sunt puține și datează în special din perioada maturității, risipite ici și colo, în special în ,,foaia matricolă“ și în ,,foaia calificativă“ de la Școala de Ofițeri în Rezervă Infanterie, nr. 1, Ploiești. Potrivit primei, Petroşanu P. Dragoş se născuse la 21 ianuarie 1915 în Mihăești, județul Vâlcea, ca fiu al lui Petre Petroșanu, preot şi al Lucreţiei. Era căsătorit din anul 1934 cu Paula Dozescu din Horezu, având doi copii, Petre, născut la 9 august în 1935 și Cristina, născută la 9 aprilie 1939. Potrivit secundei foi, Petroşanu P. Dragoş, care făcea parte din Regimentul 2 Dorobanți, ,,cunoaște și aplică bine instrucția practică și pe cea teoretică, comandă bine plutonul“, iar ca notă finală, cu concluzii și propuneri, se arată că „elevul se caracterizează printr-o muncă neobosită și conștiincioasă, cu calități morale și intelectuale remarcabile. Merită cu prisosință a deveni ofițer de rezervă“(...)
Calitățile intelectuale ale tânărului promiteau o carieră frumoasă. Aurelian Sacerdoţeanu reiterează un număr consistent de contribuții istoriografice inserate în economia revistei ,,Hrisovul“. ,,Tânărul nostru absolvent a plecat pe front în timp ce-i făcusem recomandarea pentru ocuparea unui post la Arhivele Statului din Craiova. Din linia de luptă am primit adesea știri de la el. Se gândea totdeauna la arhive, cercetării cărora se dedicase cu totul. I-a fost dat să cadă însă în lupta eroică de la Odesa, la 16 octombrie 1941, în ultima zi a eroicei epopei românești de la poarta Basarabiei. Distins și pasionat cercetător al Olteniei sale, Dragoş Petroşanu a folosit fiecare moment spre a aduce în lumină acte inedite și o interpretare serioasă. Era un început deosebit de frumos, acum pentru totdeauna curmat. În afară de ceea ce ne-a putut da, strângea material pentru o monografie documentată a mănăstirii Bistrița din Vâlcea și pentru pecețile banilor Craiovei. Ar fi bine dacă această muncă de ani de zile va fi dată la lumină“...
Felix Sima publică un volum despre scrierile lui Dragoş Petroşanu, prima apariție din colectia ,,Restitutio“ ( volum din care am realizat selecția de față)
Acad. prof. dr. Florin Constantiniu, notează în prefața cărții: ,,Domnul Felix Sima a avut excelentul gând de a strânge într-un volum scrierile acestui promițător istoric, născut la 1915 şi lovit de gloanțe în ultima zi a bătăliei pentru Odesa, 16 octombrie 1941 (...) De pe pagina de gardă a volumului, se constată că lucrarea tipărită de domnul Felix Sima reprezintă prima apariție din colecția „Restitutio“, editată de Biblioteca Județeană «Antim Ivireanu» din Râmnicu-Vâlcea. (...) În vara anului 1955, (...) am petrecut cea mai frumoasă săptămână de vacanță din perioada studenției, în județul Vâlcea. (...) Zilele petrecute acolo m-au marcat atât de profund încât, de cum am intrat la Institutul de Istorie al Academiei, numit ulterior «Nicolae Iorga», am început să parcurg «Arhivele Olteniei», pentru a mă documenta asupra acestei provincii(...) În paginile ei, am întâlnit contribuțiile unui tânăr cercetător, Dragoş P. Petroşanu, citite cu aviditate de mine, cu atât mai mult cu cât sunt de acord că Vâlcea este o zonă încărcată de istorie, bogată în ctitorii şi dăruită cu priveliști minunate“.
Felix Sima notează: ,,Puțini mai sunt, din păcate, aceia care l-au mai prins în viață pe preotul Petre Petroșanu în parohia Măgura, comuna Mihăești, județul Vâlcea. Cei născuți prin anii 1920-30 au fost căsătoriți de el, iar cei născuți prin anii 1940-50 au fost botezați de el. Și mai puțini sunt cei care l-au cunoscut pe Dragoș Petroșanu, în cimitirul satului natal existând numai crucea ridicată de părinții săi, «spre pomenirea fiului nostru» . Grea trebuie să fi fost, pentru tată și mamă, pierderea fiului lor care începuse, de tânăr, un studiu temeinic al istoriei, publicând în reviste de prestigiu, alături de: Constantin C. Giurescu, P.P. Panaitescu, Ioana Rosetti, Aurelian Sacerdoțeanu, C.S. Nicolăescu-Plopșor, Ștefan Meteș, Dumitru Tudor, Dumitru Berciu. Grea trebuie să fi fost durerea părinților și în anii ’50, când, de teama bolșevismului, din casa parohială vor fi trebuit să dispară în focul sobei manuscrisele și revistele de istorie în care au fost publicate studiile sale. Teroarea acelor ani i-a făcut pe părinți să ardă articolele fiului lor! Personal, mărturisește Felix Sima, nu am avut liniște până nu le-am cules din presa vremii, pe cele despre care am avut cunoștință prin trimiteri și am reușit, nu peste multă vreme, să le redăm în lumina tiparului, între coperțile unei cărți, intitulată «Sfântul Grigorie Decapolitul de la Mânăstirea Bistrița - și alte studii de istorie», Râmnicu Vâlcea, Editura «Offsetcolor», 2006, 118 p., în două ediții până astăzi. Am reprodus originalele publicate între anii 1937-1942 în revistele menționate la sfârșitul fiecărui studiu. Munca mea efectivă a fost de scotocitor în presa veche. Ne vom întâlni cu Dragoș P. Petroșanu nu numai la crucea din cimitirul satului, ci îi vom citi gândurile în rândurile acestei cărți, luând aminte la cât sunt de trecătoare toate“. Volumul reunește studii şi documente publicate de Dragoș P. Petroşanu în revistele „Biserica Ortodoxă Română“, „Revista Istorică Română“, „Arhivele Olteniei“, „Oltenia“, „Hrisovul“şi „Revista Arhivelor“. Parcurgând paginile volumului, cititorul constată imediat ce pasionat şi riguros cercetător a fost Dragoş P. Petroşanu. Este vorba de studii de istorie locală, dar ce bogăție de informație în cuprinsul lor!. ,,Nu știm cum ar fi vrut Dragoș P. Petroșanu să se numească prima carte pe care am publicat-o despre cercetările sale, însă noi i-am dat titlul cu gândul la El și la Ea“, spune Felix Sima. E un titlu care ne duce cu gândul la cununia magică a celor predestinați, legătură proiectată în eternitate, locul unde cei iubiți se reîntâlnesc. Poetul intenționează să scoată o nouă ediție a acestei cărți, care trebuie să recupereze, încă din titlu, axa fundamentală pentru istoria Olteniei, Horezu-Bistrița, de unde pornesc numeroase multe alte cărări încărcate de istorie... Dragoș Petroșanu este un călător în timp pe drumul mânăstirilor din Oltenia...Corpul principal al cărții se referă la studiile lui Dragoș Petroșanu despre Mânăstirea Bistrița și Sfântul Grigore Decapolitul. Pelerinii de la Bistrița își pun în bagaje, la plecare, cartea lui Felix Sima. În ceea ce mă privește, vreau să prezint această carte din perspectiva istoriei Horezului...
Dragoş Petroşanu, ,,Hurezi sau Romani. O chestiune de toponimie românească (selecții din carte, cu unele adaptări de limbaj)
În toponimia românească veche, în legătură cu istoria noastră, sunt încă multe lucruri confuze: localizări greșite, denumiri care astăzi nu se mai întâlnesc, dar care odinioară au desemnat un sat, oraș sau ținut, localități ce, odată cu trecerea timpului, au căpătat alt nume. Unele din ele se pot însă lămuri pe baza documentelor timpului. Numele de Hurez (Hurezu, Hurezi sau modernul Horezu) dat orășelului ce se află în apropiere de mânăstirea cu același nume din județul Vâlcea nu a fost dintru început nici al acestui loc şi nici nu avea forma sub care-l întâlnim astăzi. Numele Hurez (Hurezi) este o prescurtare din „Huhurezi“, ,,Ciuhurezi“, așa cum se întâlnește în vechea numire a satului, care prin sincopare a dat numele actual.
Ținutul de dealuri în care și-a ridicat Constantin Vodă Brâncoveanu mânăstirea, aproape de plaiurile muntelui, era şi este și azi plin de păduri bogate în păsăret, dintre care cele mai numeroase sunt păsările de noapte numite, popular, ciuhurezi, buhurezi, huhurezi. Probabil cei ce s-au așezat primii pe aceste meleaguri, impresionați de mulțimea lor, au dat numele ținutului prin ce-i era mai caracteristic. Tot în acest timp și-a primit același nume și râul ce curgea prin mijlocul regiunii, iar mai târziu, când se înființează mânăstirea, împrumutând și ea numele ținutului. La început numele așezării era Huhurezi, după cum ne-o spun documentele.
În anul 1487, septembrie 5, Vlad Călugărul întărea doi inși, pe Roman şi pe Vlad, peste părțile lor de moșie din Huhurezi şi Râmești. Cu trecerea timpului, prin sincopare, numele s-a simplificat, ajungând să se pronunțe simplu Hurezi, Hurez, uneori Urezi, cum îl întâlnim încă dinaintea întemeierii mânăstirii, începând cu anul 1671. Denumirea actuală a Târgului Horezu și a mânăstirii derivă din vechiul Huhurez, Huhurezi, deci ar fi mult mai adecvat ca, în locul modernului Horezu, să se pronunțe așa cum îl pronunțau strămoșii noștri: Hurez, Hurezi, care prin aceeași aspirare a rezultat Urezi. Numele s-a deplasat asupra unei regiuni învecinate, trecând peste dealul Ulmului și numai mânăstirea mai amintește locul denumit odinioară Hurez, în satul de astăzi Romani. Că numele „Hurez” a fost la început numai al satului Romani, cu proprietățile din jur, o vedem din faptul că mânăstirea așezată în acest sat, destul de departe de actualul Horezu, poartă totuși numele Hurezului, dar mai ales din mărturia documentelor. Într-adevăr, documentul amintit, din anul 1487, septembrie 5, întărește lui „Roman și cumnatului său Vlad și cu feciorii lor, câți Dumnezeu le va da, ca să le fie lor la Huhurez partea lui Roman și în Râmești partea lui Vlad“. Peste aproape 200 de ani, în 1677, aprilie 9, „Romanii toți“ vând lui Stanciu, fiul Mucavelei din Hurez, un loc de vie, deci se face deosebire între Romani şi Hurezi. Un alt document, din anul 1684, aprilie 14, lămurește lucrurile, arătând explicit că în acel timp Romanii erau un neam de moșneni din satul Hurezi: „adică noi Hurezii care ne chemăm Romani, sunt aceiași inși care în 1680, august 15, vânduseră mânăstirii Bistrița un loc sterp, zicându-și „noi megieșii ot Hurezi“.
Însuși Constantin Brâncoveanu, atras de frumusețea locurilor şi de „strălucita singurătate de munte a Hurezului“, unde mai făcuse danii schitului „Sfântul Ioan Botezătorul“, atunci când se hotărăște a ridica o mânăstire domnească, nu găsește loc mai bun și „scaun de mânăstire“ decât aceste plaiuri, înălțându-și ctitoria „pre locul satului Hurezii“.
În secolul XVII, moșnenii din Hurezi sunt nevoiți să vândă, în mai multe rânduri, bucăți de moșie din satul lor, unor străini – o parte se vând ei înșiși ca rumâni – și astfel ajungem la situația în care satul Hurezi se împarte în două: partea megieșească, a moșnenilor, care își zic „megieșii ot Hurezi“, „Hurezii care ne chemăm Romani“, ,,Romanii toți“ și tot mai mult, „moștenii Romani“, „moștenii din Romani“, iar moșia lor e „hotarul pe din sus, dinspre plai, şi partea vândută, pe care se află rumâni, ce își păstrează vechiul nume de Hurezi“. În același an se întâlnesc cele două denumiri: în 1684, aprilie 14, „noi Hurezii care ne chemăm Romani“ închină mânăstirii Bistrița un treapt de loc din moșia lor, dar tot în acest an, în decembrie 29, jupâneasa Stana, văduva lui Dima Chiurciubașa și fiul ei Matei, vând vel(mare) logofătului Costandin Brâncoveanu satul Hurezi, adică partea din acest sat care se vânduse lui Dima Chiurciubașa, încă din timpul lui Radu Leon (1664-1669).
Cu trecerea timpului, mai ales după ridicarea mânăstirii Hurez, căreia îi este închinată partea de sat cumpărată de Constantin Brâncoveanu de la Stana, doar această parte mânăstirească se va mai numi satul Hurezi, iar moșia moșnenilor va primi definitiv numele de Romani. Cu acești ,,Romani“ mânăstirea are multe certuri. În anul 1748, la jalba egumenului ,,pentru oamenii din satul Râmești și Romani, că șed cu casele pe moșiile lor, iar cu dobitoacele mănâncă moșia mânăstirii și taie lemnele din pădurea mânăstirii“, se poruncește de isprăvnicie acestora ,,să se înțeleagă“ cu mânăstirea. Pentru împărțirea moșiei între moșnenii Romani şi mânăstire, se duc procesele un șir întreg de ani, la Craiova şi București, până când se hotărăște ca ,,din toate hotarele acestea… şi din munte, să ție Sfânta Mânăstire Hurezu două părți și toți moștenii din Romani o parte“. ,,Și, măsurând hotarul Romanilor, din hotarul Bogdăneștilor, pe râu în sus, spre plai, până în gura Văii Lungi, s-au găsit stânjini 2747. Dintr-acești stânjini datu-s-au Sfintei mânăstiri Hurezi pe din jos şi moștenilor din Romani din locurile de casă și din pometuri și au venit partea Sfintei mânăstiri stânjini 1790, și…s-au dat moștenilor din Romani stânjini 657…“ Deci, mânăstirea a luat partea din vale, satul și moșia din jurul mânăstirii, adică actualul sat Romanii de Sus, iar moșnenii Romani au rămas cu moșia de sub plai, acolo unde își aveau săliștile, unde este azi satul Romanii de Jos. Recapitulând, vedem cum urmașii acelui Roman, căruia Vlad Călugărul îi întărește stăpânirea asupra părților lui din Huhurezi, numiți Romani, ,,din care Roman zic că să trag Romanii“, se întâlnesc, până târziu, singurii moșneni din satul Hurezi. La mijlocul sec. XVII, o parte din ei sunt rumâni cu moșiile lor şi încap mai târziu sub stăpânirea mânăstirii Hurez. Odată cu secularizarea averilor mânăstirești satul se reîntregește, însă nu sub vechiul nume al Hurezului, ci sub cel al Romanilor, al părții rămase libere.
O legendă păstrată în regiunea Hurezului, pe care o verifică în parte documentele, povestește cum că Vlad Țepeș a miluit doi frați din aceste părți, Roman și Petru, cu tot ținutul de la Măldărești până la munte, Roman luând partea de din sus de drumul mare, iar Petru pe cea de din jos, pentru... un cal pe care aceștia îl dăduseră lui Țepeș când trecea pe aici, întorcându-se de la Buda, unde fusese închis. Poate tradiția l-a confundat pe Vlad Călugărul (1481 vara şi 1482-1495) cu Vlad Țepeș (1456-1462 și 1476 toamna), însă nu este exclus ca Roman, căruia Vlad Călugărul îi întărește stăpânire peste partea lui de moșie, să fi primit această moșie câțiva ani mai înainte, ca răsplată ,,pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă“, de la însuși Vlad Țepeș...
Numele Hurez nu a dispărut, ci a fost dat așezării din Valea Luncavățului, unde se încrucișează ,,drumul Vâlcii“, numit în documente și ,,drumul mare“, ,,drumul Mehedințului“ sau ,,drumul Gorjului“ , care merge de la Râmnicu Vâlcea la Târgu Jiu, prin Polovragi ori prin Zătreni, cu ,,drumul Vaideeilor“ ce coboară de la munte și cel al Măldăreștilor, așezare importantă din punct de vedere economic, fiind locul de întâlnire între trei lumi distincte: ciobanii cu câmpenii și cu locuitorii de dealuri, dar care nu ia dezvoltare mai mare decât după înființarea mânăstirii Hurez, ce-și stabilește târgul aici, spre sfârșitul sec. XVIII. În acest secol, mânăstirea Hurez cumpără de la moșnenii din Râmești părțile lor de moșie de la întretăierea acestor drumuri, acolo unde se întâlnește Valea Luncavățului cu a Luncăvăciorului, iar târgul – privilegiu domnesc – ce se făcea la început chiar la porțile mânăstirii, din cauză că aducea neajunsuri vieții călugărești, dar mai ales că era în afara drumului mare, este mutat în această vale, de unde și numele ,,Târgul Hurezului“, adică al mânăstirii Hurez. Aici s-au făcut așezări statornice, prin aducerea de către egumenii mânăstirii a unor neguțători macedoneni, ai căror urmași trăiesc până astăzi în Târgu Hurez. Bălțile au fost secate, zăvoaiele tăiate, încât târgul a luat o tot mai mare dezvoltare, fiind așezat la vad bun, unde se întâlneau atâtea drumuri, ajungând reședința plaiului Hurezu. Astfel, vechiul nume al satului Hurez, așezat pe valea râului cu același nume, între dealul Ulmului și Neagota, este înlocuit cu acela al familiilor de moșneni ce-l stăpâneau, dar el nu se pierde, trăind în denumirea mânăstirii de aici, dar mai ales în așezarea târzie a târgului mânăstiresc, pus la o încrucișare de drumuri importante, unde târgul își avea ,,vad bun“...
Anexe
Zapisul prin care megiaşii din Hurez ot sud Vâlcea vând mânăstirii Bistriţa un treapt de loc sterp la Râmeşti
† Adecă noi megiaşii ot Hurez ot sud Vâlcea, anume Barbul, i(și) Pătrul, i Stoian, i Andrei, i Preda, i Stan, i Orist, i Stanciul, i Coman, scriem şi mărturisim cu acesta al nostru zapis, ca să fie de bună credință la sfânta mânăstire Bistrița și la mâna părintelui egumenului Partenie, cum să se știe că i-am vândut sfinției sale un treapt de loc sterp pre lângă via mânăstirii de la Râmești...Deci noi aceşti megiași carii suntem mai sus scriși, venit-am la părintele egumenul Parthenie, de ne-am rugat ca să ne dea bani pre acel loc sterpu care iaste pre lângă via mânăstirii, ca să fie acel loc tot la sfânta mânăstire, să nu fie la alți străini. Deci sfinția sa părintele egumenul ne-a dat bani gata talere 7, în mâna noastră și am vândut acel loc sfintei mânăstiri de a noastră bună voie, fără de nicio silă şi cu știrea tuturor megiașilor din sat. Însă să se știe și seamnele locului: din sus, de unde se hotărăsc cu Râmeștii, din piatră la vale, pre lângă via lui Alexandru, pre răzor la vale, până în piatră, împotriva porții viei mânăstirii din sus. Și când am vândut acest loc, fost-au mulți megiași dimprejur mărturie, carii își vor pune pecițile și iscăliturile. Și pentru mai adevărată credință pusu-ne-am și noi degetele mai jos, în loc de peceate, ca să să crează.
August 15, văleat 7188 (1680) Stanciul, i(și) Barbul, i Pătrul, i Stoian, i Andrei, i Stan, i Orist. Eu Coman, i diacon David.
Zapisul prin care Hurezii, numiți Romani, dăruiesc mânăstirii Bistrița un treapt de loc, lângă via mânăstirii, dinspre Bistrița
† Adecă noi Hurezii, carii ne chemăm Romani, anume: popa Stanciul ot tam, i David, i Pătru, i Stanciul, i popa Costandin, i Barbul, i Coman, i Orestie, dat-am zapisul nostru la sfânta mânăstire Bistrița şi la mâna părintelui egumen Partenie, ca să fie de mare credință şi de bună mărturie la mâna sfinției sale, cum să știe că am venit noi, de a noastră bună voie, de am închinat Sfintei mânăstiri un treapt de loc de la vale de vie, însă din gardul viei până la marginea crângului dinspre Bistrița, fără luncă şi în lat cât ține via. Și semnele acestui treapt de loc, pre unde se vor pune pietrile. Și o am dat Sfintei mânăstiri să fie moșie ohabnică( de moștenire) și ne-am scris și numele la sfântul pomelnic. Iar cine s-ar scula dintru ai noștri oameni să strice această pomană, să fie supt blestem. Și pentru mai adevărată credință, pusu-ne-am degetele și iscăliturile, ca să să crează.
Aprilie 14, leat 7192 (1684)
Eu popa Stanciul, cu frații mei Stoian i Stan.
Eu Davidu cu frații miei Andrei i Orestie.
Eu popa Costandin, eu Stanciul, eu Coman, eu Nistor, eu Barbu.
(Arhivele Statului, Bucureşti, Mânăstirea Bistrița, pachet 26, doc. 8.)
Zapisul prin care jupâneasa Stana şi fiul ei Matei vând vel spătarului Constantin Brâncoveanu satul Hurezii din județul Vâlcea, în preț de 333 ughi (monedă de aur) şi 66 bani.
† Adecă eu jupâneasa Stana, care am fost jupâneasă Dimei Chiurciubașii, împreună cu fiul mieu Matei ot Drăgoești, dat-am zapisul nostru la mâna dumnealui Costandin Brâncoveanul vel spătar, precum să se știe că având noi un sat cu rumâni, ce să chiamă Hurezii, ot sud Vâlcea, care sat a fost al nostru de cumpărătoare de boiarul mieu Dima Chiurciubașa, încă din zilele Radului Vodă Leon și tot l-am ținut până acum cu bună pace, iar când au fost acum noi l-am făcut vânzător. Și necăzându-se altora a-l cumpăra și căzându-se dumnealui Costandin Brâncoveanul vel spătar, căci sunt satele dumnealui alăturea cu acest sat și din sus și din jos, noi am venit la dumnealui de ne-am tocmit și i-am vândut acest sat ce iaște mai sus zis, toată moșia câtă se va alege, din câmp, din pădure, din apă, din săliștea satului, de peste tot hotarul, cu livezile și cu munții și cu toți rumânii, câți scriu în zapisul lor cel de vânzare, cu care s-au vândut boiarului mieu. Afară numai de trei rumâni, anume Antonie cu feciorii lui, i Zaharia cu feciorii lui, i feciorii lui Dumitru, Ion i Marco, aceștia nu i-am vândut, pentru că i-au fost iertat soțul mieu la moartea dumnealui, însă acești rumâni numai ei, capetele lor, fără de moșie, iar ăilalţi, câți mai sunt, să-i fie dumnealui toți rumâni, pentru că i-am vândut dumisale de a noastră bună voie, fără nicio silă.
Și am tocmit cu dumnealui această moșie și cu rumânii, drept bani gata, ughi 333, bani 66 și am luat acești bani toți gata și deplin în mâinile noastre, ca să-i fie dumnealui acest sat și cu rumânii de acum înainte stătător și neclătinat în veci, dumnealui și coconilor dumnealui. Și i-am dat toate zapisele noastre cele de vânzare lor, care au fost la mâna noastră, la mâna dumnealui, ca să stăpânească moșia cu rumânii, de acum înainte cu bună pace.
Și la tocmeala noastră, fost-au mulți boiari mărturie, cari își vor pune mai jos iscăliturile. Și noi pentru mai adeverită credință ne-am pus din jos pecețile și iscăliturile, ca să se crează. Și am scris eu Radul logofăt cu învățătura dumnealor.
Dechemvrie 29, din, văleat 7193 (1684)
† Eu Stana Vintilă biv vel spătar mărturie.
Iordache Cantacuzino biv vel stolnic mărturie.
Şerban logofăt mărturie.
Costandin Bălăceanul vel agă mărturie
Barbul Fărcăşanul mărturie
Costandin postelnic Corbeanu mărturie
Preda Pârşcoveanul spătar mărturie
† Eu Matei mărturie
Petru capitan Obedean mărturie
Barbul Urdărinul mărturie
Pârvul postelnic Creţulescu mărturie
Radul logofăt Izvoranul mărturie
Ştefan căpitan Goranul martor
Pe margine scris cu roșu:
7223 (1715) iunie 15. Cu poruncă domnească și cu judecată s-au scos rumânii din Hurezi și dintr-acest zapis și din hrisoavele mânăstirii, adeverindu-se că au fost răscumpărați.
Costandin Conţescul, vel logofăt.
Arhivele Statului Bucureşti, Mânăstirea Hurezu, pachet I, doc. 1
Porunca lui Ștefan Cantacuzino Voievod prin care judecă pricina dintre mânăstirea Hurez și rumânii din satul Hurez, hotărând ca mânăstirea să-și păstreze toată moșia Hurezi, dar rumânii să fie liberi, căci se judecaseră mai dinainte vreme.
† Cu mila lui Dumnezeu, Io, Ștefan Cantacuzino Voievod, gospodar al sfintei și dumnezeiești mânăstiri, ce să chiamă Hurezii, unde să cinsteaște și să prăznuiaște hramul sfinților, slăviților întocmai cu Apostolii, Costandin și Elena, ca să aibă a ține și a stăpâni sfânta mânăstire și toată moșia din satul Hurezii cu tot hotarul, din hotar până în hotar, cu săliștea satului și cu livezile și cu plaiurile și cu munții anume, Văleanii și Clăbucetul, cu bună pace de către Stanciul Ploscariul și Anghel Bâldea, și Radul Minciună și Filip Tâmplarul și Ion și Marco și Bălaci și Ion și Radul și Manasia și Costandin și Filip și Ion și Precup și Matei și de către alții ce vor mai fi fugiți în țară și de către tot neamul lor. Pentru că acești oameni ce scriu mai sus fost-au rumâni mai dinainte vreme, ei și părinții lor și cu părțile lor de moșie ale jupânesei Caplei, nepoata banului Preda Buzescul ot Cepturoaia, ce au fost jupâneasă Paraschivei paharnic și tot i-au stăpânit cu pace până în zilele Radului Vodă Leon, iară când au fost atuncea, căzând Paraschiva paharnic la o grea datorie, încăpând și la închisoare și neavând bani să-i plătească și fiindu-i foarte nevoie, fost-au volnicit pe toți rumânii din satul Hurezii ca să se răscumpere cu toată moșia lor, tocmindu-se ca să-i dea ughi 450. Deci ei neavând bani să-i dea să se răscumpere, fost-au mersu la jupânul Dima Chiurciubaşa de s-au rugat să le dea bani cu dobândă, să se răscumpere de la stăpânii lor, și Dima Chiurciubaşa așa au fost zis, că le va da, numai să aducă acel zapis al jupânesei Caplei care le dedease voie să se răscumpere, să-l puie zălog și să le dea bani să se răscumpere. Deci, după a lui făgăduință, fost-au mers tot satul Hurezii și cu părinții acestor oameni ce scriu mai sus, cu zapisul, de l-au pus zălog ca să le dea bani și s-au fost tocmit cu dânsul ca să-i dea pentru dobânda acestor bani, căci îi vor ținea de la câșlegi până la Ispas, 70 de oi cu lapte și le-a fost dat atuncea, dând și zapisul lor la mâna Dimei Chiurciubașei, că de nu vor da banii la zi să fie tot satul Hurezii zălog până vor da banii. Iară Dima Chiurciubașa apucând acel zapis de zălojire la mâna lui și zapisul jupânesei Caplei ce era făcut la mâna părinților acestor oameni și la alții pentru judecie, le-au fost dat ughi 200, iar ughi 250 nu le-au fost dat, ci le-au dat o scrisoare, scriind la jupâneasa Caplea şi la boiarul ei Paraschiva paharnic într-acelaşi fel, iar când le-ar trebui, să trimită să-i dea banii, neîntâmplându-să atuncea la prilej. Și trimițând Paraschiva paharnic în 2-3 rânduri, ca să-i dea acei bani, ughi 250, el n-au vrut să-i dea, deci jupâneasa Caplea şi boiarul ei Paraschiva paharnic, văzând că nu le dă banii, fost-au apucat de părinții acestor oameni, ca să le dea acei bani, ughi 250, iară ei știind că zapisele lor sunt la Dima Chiurciubașa şi văzând că banii nu vrea să le dea, fost-au mersu tot satul Hurezi la Dima Chiurciubaşa, de s-au cerut acești bani precum s-au tocmit. Iară Dima Chiurciubașa așa le-au fost răspuns, zicând că nu le va mai da niciun ban, că acești ughi 250, i-au dat pentru oamenii cei săraci, iară cei mai cu putere să-și vânză bucățile lor să se răscumpere. Și ei văzând așa, o seamă de oameni fostu-și-au vândut bucățile și s-au răscumpărat, dând acești bani, ughi 250, la stăpânii lor și Dima Chiurciubaşa n-au vrut să ia zapis de la mâna lor numai pe ughi 200, ce le dedease și să le dea zapisul cel de judecie și cel ce era făcut de dânșii la mâna lui, ci le-au ținut toate.
Deci oamenii din Hurezi și cu părinții acestor oameni, văzând că le ține zapisele numai pentru unghi 200 fost-au tras pă Dima Chiurciubașa la multe judecăți și divanuri și el tot au umblat prelungind lucrul și mutând vreame după vreame, până în zilele răposatului unchiului Domniei meale, Io, Şerban Cantacuzino Voievod, iară când au fost atunci, murind megiașii cei bătrâni și rămâind aceștia ce scriu mai sus, fost-au scos Dima Chiurciubaşa niște zapise făcute în meșteșuguri, scriind cum că s-au vândut părinții acestor oameni rumâni lui și cu acele zapise i-au fost împresurat și i-au făcut rumâni. Și după aceia, netrecând multă vreame i-au fost vândut jupâneasa Stana a Dimei Chiurciubașei și cu fie-său Matei, răposatului Costandin Vodă Brâncoveanul, încă de când era în boierie, fiind spătar mare și i-au stăpânit Costandin Vodă până ce s-au pus Domn și puindu-să Domn i-au fost dat la mânăstirea Hurezii și i-au tot stăpânit mânăstirea Hurezii cât au fost Domnia lui în Domnie. Iară când au fost acum, după ce ne-au miluit Domnul Dumnezeu pre noi, cu Domnia și stăpânirea aceștei Țări Românești, știind că acești oameni care scriu mai sus, că sunt împresurați de Dima Chiurciubaşa, venit-au înaintea Domnii meale, în divan de s-au întrebat de față cu părintele Ioan, egumunul de la sfânta mânăstire Hurezii și fiind un lucru vechiu și întunecatu și neputând dovedi lucrul cum iaste, i-am dat pe seama Sfinției Sale părintelui nostru chir Damaschin, Episcopul Râmnicului și pă seama a 24 de boiari, care au fost luaţi de popa Ion din Recea să-i aleagă o moșie de către Măldărești, ca să le ia seama pre amăruntul și să dovedească cum iaste lucrul. Deci sfinția sa părintele Ioan egumenul și cu acești oameni fost-au mers înaintea sfinției sale părintelui Damaschin Episcop și înaintea celor 24 de boiari și luându-le seama pe scrisori, n-au putut să le hotărască lucrul ca să le isprăvească, ci au făcut știre Domniei mele și Domnia mea le-am poruncit a doua oară ca să-i așaze și să le isprăvească într-un chip. Și înțelegând părintele egumenul și cu oamenii aceștia că iar am poruncit Domnia mea la sfinția sa părintele Damaschin Episcop și la cei 24 de boiari, au mersu cu toții de față înaintea părintelui Damaschin Episcop, nefiind cei 24 de boiari și, după ce le-au cetit toate cărțile și zapisele: cel ce au făcut Chiurcubăşoaia de vânzarea lor și cel de zălojire, atuncea au strigat acești oameni, toți, cum că acel zapis nu iaste al lor, ci l-au făcut Dima Chiurciubaşa în meșteșuguri și s-au cerut să jure cu 24 de oameni împrejureni cum că nici acel zapis nu iaste bun, nici au dat Chiurciubaşa părinţilor lor atâţia bani, ci le-au dat numai ughi 200, precum s-au zis mai sus.
Și întrebându-i părintele Damaschin Episcop, că după ce vor jura de ce vor să s-apuce, ei au zis cu toții că vor da toată moșia lor mânăstirii și să aibă pace de rumânie; și au lăsat și părintele Ioan egumen, să fie așa pe cum au zis ei și vrând ei să jure ca să nu mai fie cândva, pă urmă, vreo gâlceavă, căci n-au jurat, iară părintele Ioan au zis că de vreame ce s-au împăcat întra-acesta chip, să nu mai jure. Și așa s-au voit dinaintea sfinției sale părintelui Damaschin Episcopul, ca să fie în pace și slobozi de rumânie, niciun amestec cu dânșii sfânta mânăstire de acum înainte să n-aibă, fără cât numai moșia să o stăpânească mânăstirea, cu bună pace, pe cum s-au zis mai sus; și li s-au dat toate zapisele cele vechi la mâna lor: zapisul cel de zălojire şi cele 2 zapise ale Dimei Chiurciubaşăi ce s-au găsit reale, și zapisul jupâneasei Caplea, cel de răscumpărarea lor. Iară zapisul jupânesei Stanei Chiurciubăşoaiei, cel de vânzare a aceştei moșii Hurezii, au rămas la mânăstire, ca să aibă mânăstirea temei, să să știe de la cine s-au cumpărat, iară unde scrie în zapis pentru rumânia acestor oameni, s-au ștersu cu roșu și s-au ștersu și în hrisovul răposatului Costandin Vodă unde scrie iar, pentru rumânia oamenilor acestora.
Și după acest așezământ, ce s-au așezat, au făcut acești oameni scrisoarea lor la mâna sfinției sale părintele Ioan egumenul și a tot soborul sfintei mânăstiri Hurezii, ca să ție și să stăpânească sfânta mânăstire această moșie, cum s-au zis mai sus, făcând și părintele Ioan egumenul și tot soborul sfintei mânăstiri, scrisoare la mâna acestor oameni, întărită cu pecetea sfintei mânăstiri, ca să fie în pace și slobozi de rumânie, ei și tot neamul lor, precum am văzut Domnia mea și cartea sfinției sale părintele Damaschin Episcop de judecată și scrisoarea acestor oameni la mâna sfinției sale părintelui Ioan egumenul și a tot soborul sfintei mânăstiri, pre tocmeala și așezământul ce li s-au făcut. Drept aceia și Domnia mea, după cartea sfinției sale părintelui Damaschin Episcop şi după scrisoarea acestor oameni ce au dat la sfânta mânăstire, încă am dat această carte a Domniei meale sfinției sale, părintelui Ioan egumenul și a tot săborul sfintei mânăstiri, ca de acum înainte să aibă a ținea şi a stăpâni această moșie toată, cu siliștea satului și cu livezile și cu plaiurile și cu munții, anume Văleanii și Clăbucetul, dinspre tot hotarul și cu tot venitul, cu bună pace de către acești oameni, care s-au numit mai sus, ca să fie sfintei mânăstiri moșie stătătoare în veci.
Și am întărit cartea aceasta cu tot sfatul și cu credincioşii boiari cei mari ai divanului Domniei meale: pan Costandin Ştirbeiu vel ban, pan Pătraşco Breazoianu vel vornic i pan Radul Golescul vel logofăt i pan Radu Dudescul vel spătar, i pan Şerban Bojoreanu vel vistier i pan Mănăilă vel clucer, i pan Grigore vel postelnic, i pan Statie Leurdeanu vel paharnic i pan Barbul Greceanu vel stolnic, i pan Mihai Cantacozino vel comis i pan Pătru Obedeanul vel sluger, i pan Şerban Greceanu vel pitar. Și ispravnic Costandin Conţescul logofăt. Și s-au scris cartea aceasta în anul al doilea din domnia Domniei meale în oraşul scaunului Bucureşti, de Tanasie Mihai logofăt Târnoveanul Iunie 2, leat 7223 (1715).
Io Ştefan Voievoda (L.P.) , cu mila lui Dumnezeu
Arhivele Statului Bucureşti, Mânăstirea Hurezu, pachet I, doc 24. Pecete aplicată timbrată. Semnătura Domnului manu propria.
Jos, în dreapta: Costandin Conţescul logofăt procitanom.
„Hrisovul”, Buletinul Şcoalei de Arhivistică publicat de prof. Aurelian Sacerdoțeanu, directorul Școalei de Arhivistică şi directorul general al Arhivelor Statului , Bucureşti, I, nr. I, 1941, pp. 192-209.
Adenda
Nicolae Iorga, în ,,Studii și documente“, vol. XXI, ne lămurește cu privire la partea satului Hurezi care va continua să păstreze această numire, spre deosebire de cea care rămâne în stăpânirea moșnenilor Romani, moșneni întâlniți până în 1802 stăpânind câțiva munți: ,,și prin învoirea sătenilor din satul Romani, unde este moșia lor… am făcut o cășărie în muntele Ludeasa, unde este muntele numiților Romani“ (…) ,,s-au sculat numiții moțneni din satul Romani“, după cum rezultă dintr-un zapis cu data 1802 martie 20, publicat de I. Ionaşcu, ,,Contribuții la istoricul mânăstirii Hurez“, Craiova 1935, p. 110. Locul fusese încă mai dinainte vreme sub stăpânirea Buzeștilor, până când Caplea, nepoata banului Preda Buzescul şi soția lui Paraschiva paharnicul, le dă voie să se răscumpere, în timpul lui Leon Vodă (1664-1669). Aceștia, neavând bani, se împrumută de la Dima Chiurciubașa, care pe lângă faptul că nu le dă toți banii hotărâți, trebuind să împlinească suma de la ei, dar pune mâna pe toate zapisele lor, amânându-i cu socoteala mereu, ,,mutând vreame după vreame“ până mor toţi sătenii cu care făcuseră înțelegere şi știau pricina; atunci scoate ,,niște zapise făcute în meşteșuguri“ în care scria că toţi Hurezii s-au vândut la rumâni şi cu toate judecăţile, satul rămâne sub stăpânirea lui, trece la Constantin Brâncoveanu, care îl dăruiește mânăstirii Hurez. Abia în timpul lui Ștefan Cantacuzino (1715, iunie) se judecă pricina lor, însă, deoarece toate zapisele doveditoare dreptății lor erau pierdute, sunt nevoiți să ajungă la o înțelegere cu mânăstirea, care rămâne stăpână peste toată moșia, iar sătenii sunt lăsați liberi. Prin asemenea mașinațiuni, multe sate moștenești ajung în stăpânirea unor familii boierești atotputernice. Poate chiar Buzeștii puseseră mâna în vreun mod asemănător şi pe satul acesta. Deci Dima Chiurciubașa nu cumpără satul, ci îl cotropește.
(Arhivele Statului București, Mânăstirea Hurezi)
În anul 1752, aprilie 29, divanul Craiovei, judecând pricina dintre mânăstirea Hurez cu moșnenii Romani, vede şi „o carte veche a răposatului Vladului Voevod, de la anul 6996 (1487), sept. 5... dintru care am cunoscut... că au fost doi oameni... dintru care unu să trag Râmeștii şi dintr-altul Romanii... “. Într-o anaforă către Domn, după 1780, se dau şi alte informații: „... după un hrisov al răposatului Măriei Sale Vlad Voievod ce dă la mâna lui Roman i la mâna Vladului, din care Roman zic că să trag Romanii, iar din Vlad zic că să trag acești jăluitori Râmești. Şi le-au fost stăpânirea tot pă din două asupra munților până în zilele răposatului Matei-Vodă Basarab, iar atunci, încăpând numitu Vladu, din care zic Romanii că să trag Râmeștii, dator bani de dajdie ( de la Vlad Călugărul, din anul 1487, până în timpul lui Matei Basarab, la 1645, sunt 158 de ani!), l-ar fi plătit de toți banii Utmej Cap-Gras, i cu Vasile, i cu Neagoie şi cu toţi cetașii lui, din care zic că să trag Romanii, şi păntru acei bani le dă măria sa răposatul Matei-Vodă a stăpâni...toată partea Vladului...care acest hrisov al răposatului Matei Voevod să văzu şi de noi, scris cu leat 7153 (1645) Aprilie, 10“.
Amândouă actele publicate de Nicolae Iorga, în ,,Studii şi documente“, vol XXI, p.344 și p.347
Nicolae Iorga, în ,,Studii şi documente“, vol. XXI, amintește de gâlceava dintre mânăstirea Hurez și moșnenii Râmești care nu voiau să recunoască stăpânirea mânăstirii peste a treia parte din tot hotarul, cumpărătoare sau danie, ci ziceau că ei au cinci părți şi mânăstirea două, ceea ce, până la sfârșit, se adeverește, iar hotarnicii luați de amândouă părțile, în anul 1746, mai 25, măsoară moșia Râmeşti şi le-o împart. ,,Deci noi am tras tot hotaru Râmeştilor pă trei locuri, după obiceiu şi s-au găsit la capul moşiei din jos, din muchia dealului, din hotarul Bogdăneștilor spre Apus, până în apa Luncavăţului, unde să împreună cu Treptele (Treapturile, deal lângă Târgu Horez), stânjini 650 şi la mijloc, din muchia dealului despre Răsărit, din hotarul Hurezului, pă din jos de biserica Râmeștilor cea mare… în apa Luncavățului… stânjini 1.150; şi la capul de către munte pă supt plai, din muchia dealului, din hotarul Romanilor, până în hotarul Urșanilor, stânjini 825. Trasu-s-au şi lungul acestei moșii, din drumul cel mare, din hotarul Ulmetului până supt plai, în curmătură… stânjini 3.017. Din această moșie, în afară de Treapturi, care toată cade în partea mânăstirii, se aleg părțile acesteia, către Miazăzi-Răsărit, din drumul mare până în dealul Ulmului şi cu lunca ce se face la unirea văilor Luncavăţului şi Luncăvăciorul, unde se amintește, după 1780, că ,,să face târg“ (op.cit., p. 347), iar de aici în sus începe hotarul Râmeştilor.
Într-adevăr, Târgu Hurez e o așezare nouă faţă de cătunele ce se întind la N: Covreştii, Olarii, care sunt vechi moșneni Râmeşti, ca şi moșnenii Bârzoteni.
Preotul militar Petre C. Petrosanu, tatăl eroului Dragoș Petroșanu răsplătit și el cu ordinul ,,Coroana României“ cu spade
,,În acea toamnă târzie a anului 1971, povestește preotul Gh. N. Cârstoiu–Frunzaru, fiind oaspetele său, multe am aflat, răsfoind îngălbenitele pagini cu acte și însemnări, sau ascultând emoționantul glas al popii Petre, în ceasurile pregătirii de plecare. Se născuse la 5 februarie 1891, în Pietroasa de Vâlcea, ca fiu al învățătorului Constantin Petroșanu. La vremea cuvenită a urmat cursurile Seminarului Central din București. A fost hirotonisit în anul 1913, a fost subprotoiereu și, apoi, protopop de Vâlcea, inspector al căminelor culturale ale «Fundațiilor Regale», din județul Vâlcea. Primind harul preoției pentru parohia Nisipi – Dejoiu în 1913, i-a fost dat ca, după trei luni, să se transfere la Mihăești, unde a păstorit cu râvnă până aproape de capătul zilelor. Greutățile, lipsurile și necazurile oamenilor de atunci nu le mai pot cunoaște cei de azi, care trăiesc în comuna ajunsă într-o stare generală de înflorire. Pentru acei oameni necăjiți, tânărul preot își începea misiunea pastoală prin înființarea Societății de asistență social sanitară «Sfântul Gheorghe». Pentru realizarea statului român unitar, preotul Petroșanu a pornit alături de enoriași, înrolându-se voluntar, ca preot militar, începând cu anul 1916 și revenind în 1919, purtând pe piept răsplata, ordinului «Coroana României cu spade»“. Ajuns acasă și-a reluat activitatea desfășurată ca subprotoiereu încă din 1919, apoi protopop de Vâlcea. A fost răsplătit cu toate rangurile ce le poate primi un preot. I s-a mai încredințat sarcina de inspector al activității moralizatoare și culturale din parohiile județului Vâlcea, ca și pe aceea de organizator al corurilor Centrelor parohiale din Oltenia, până în 1930, precum și catedra de profesor de muzică vocală la Seminarul teologic vâlcean. Numele preotului Petroșanu de la Mihăești – Vâlcea a rămas scris, alături de activitățile sale pline de dăruire, în reviste și în rapoartele celor pe care i-a inspectat și cunoscut. Ajungând la vârsta celor șaizeci de ani și-a mărginit câmpul său de lucru numai la mihăeștenii săi. Aici, a rămas preotul parohiei. A cules, de-a lungul anilor, „Flori alese din folclorul românesc“, le-a pus pe portativ și, armonizându-le, au devenit lucrări corale. O asemenea compoziție („De când badea mi s-a dus“) i-a fost publicată în volumul „Cântă Oltul, cântă Lotrul“, apărută în 1970, la RâmnicuVâlcea. Alături de insemnările sale laice, părintele Petroșanu și-a dovedit preocuparea pentru muzica și literatura religioasă, publicând „Imne religioase“ armonizate pe trei voci, în colaborare cu profesorul arhidiacon I.Mardare; „Colinde și cântece de stea“, pe două voci; piesa de teatru „Florile dalbe“, împreună cu Constantin Popian, volumul de legende ortodoxe „Când s-a plinit vremea“; „Carte de rugăciuni“, cu binecuvântarea Prea Sfințitului Episcop Iosif Gafton, precum și „Calendarul creștin-ortodox“ “ pe anul 1950. Ultima sa lucrare tipărită se intitulează „Îndrumătorul Pastoral“, publicată în colaborare cu apropiatul său sufletesc, scriitorul și publicistul Al. Cerna-Rădulescu. Dar, odată cu aceste preocupări spirituale, și-a adăugat purtarea de grijă și în latura economică și gospodărească. La parohie, preotul Petroșanu primise o stare grea a bisericilor, „mai grea decât o las“, după cum singur afirma. Cu o perseverență rar întâlnită, neobositul preot, venit din război, reușește să biruiască toate greutățile și să aducă totul într-o neobișnuită strălucire. Între 1922–1927, restaurează cele trei biserici, construiește o casă parohială model, precum și casa de cultură parohială, în aceeași curte, cu bibliotecă și sală de adunare. Pentru toate acestea au trebuit 954.000 lei. Popa Petrică, așa cum îi spuneau enoriașii, a bătut la ușile parohienilor și ale unor instituții. Și-a scos căciula, și-a plecat fruntea, dar și-a păstrat îndrăzneala și demnitatea. Anii s-au înscris pe răbojul vieții și apăsau, de acum, firesc, peste trupul căruia nu-i rămăsese decât acea inimă mare, chiar și la cei optzeci de ani. Vederea îi slăbise mult. Vlădica Iosif l-a înțeles, l-a binecuvântat și i-a aprobat retragerea, pentru a se încredința continuarea lucrării–după cum însuși spunea, „în mâini mai tinerești“. Ajuns acasă, și-a chemat enoriașii pentru rămas bun, încredințându-le, spre amintire, fiecăruia, câte o carte ziditoare de suflet, din biblioteca sa. Pe cele teologice i le răscumpărase Sfânta Episcopie. Astfel, într-o zi cu burniță de toamnă, cel care-i păstorise pe mihăeșteni timp de 56 de ani, își aduna bagajul și, însoțit de maica preoteasă Lucreția–exemplu pentru înțelegerea soțului preot și pentru slujirea lui–ieșea pe poarta casei parohiale, construită prin străduințele sale, în anii tinereții. Apoi, prin înțelegerea patriarhului Justinian, și-a ales loc de odihnă la Mânăstirea Dealu–Viforâta unde, peste un an, după ce-și pierduse complet lumina ochilor, închidea pleoapele veghetorilor de o viață, până la judecata din urmă și răsplătirea veșnică, la leatul 1972...Peste ani, poetul Felix Sima a mers la Viforîta sa caute mormântul omului care sfințise Măgura Mihăeștilor. O maicuță spunea că nimeni nu se mai îngrijeste de locul de veci și că mormântul va fi desființat. Preotul Petrosanu era părăsit cu totul de oameni, pentru a fi cu totul în grija lui Dumnezeu...
Neamul Dozeștilor, între glorie și uitare
Autobuzul hodorogit care mă ducea la Horezu urca cu greu Dealul Ulmului. Dincolo de deal cobora mai repede panta lină a dealului. Una din primele case de pe partea stângă era afectată grav de marele cutremur din 4 martie 1977, încât pereții erau sprijinii cu niște manele groase de brad, fixate sub acoperiș. Imaginea aceasta m-a urmărit mulți ani de zile, mai ales că aflasem ca acolo locuiește învățătorul Ion Dozescu, pe care îl cunoscusem de la comisiile metodice cu învățătorii din liceu și cei din școlile din satele Horezului. Domnul Dozescu era licențiat în matematică, dar a ales să rămână învățător. Eu însumi voiam sa fac studii de psihologie și să devin institutor, să mă ocup cu cercetarea învățământului primar, după cum mă îndrumase inspectorul general din minister, Vasile Molan. Mă interesa deci alegerea pe care o făcuse domnul Dozescu. Omul trăia însă într-o sărăcie lucie. Destin trist de învățător...De multe ori ajungeam la comisiile metodice din sate cu IMS-ul lui nea Mitică Aureliu, un învățător mai înstărit. Așa am cunoscut eu satele Romanii de Jos, Romanii de Sus, Săliștea, Râmești, Urșani, Tănăsești. Viața profundă a Horezului pulsează cu adevărat la sat. Odată, la Urșani, ne-au invitat sătenii la o pomană de șapte ani. Acolo am mâncat eu prima dată ,,lapte storcit“, așa cum se prepara în zona Vaideenilor. Școala unde se ținea comisia metodică ne primea ca la nuntă. Învățătorul Dozescu nu era prea volubil și se vedea că ascunde o taină pe care nu voia s-o comunice nimănui, deși omul avea mult umor, dar îl arăta mai mult pe scena Casei de Cultură. Făcea un cuplu comic, ,,Păcală și Tândală“, împreună cu vestitul ospătar Costel Rădoi, zis ,,Dobrin“. Îl întâlneam des pe domnul Dozescu la Casa de Cultură, unde mai răzbăteau încă ecourile vieții culturale de pe vremea raionului. Am mai prins și eu niște spectacole cu orchestra de muzică populară ,,Doina Luncăvățului“, dirijată de cunoscutul Ion Mormoloc de la Dobriceni. Acum era la moda ansamblul de dansuri populare ,,Brădulețul“ ce a câștigat chiar și un trofeu internațional, la Zakopane, în Polonia. Au început turneele în străinătate... O lume veche era la amurg. Vechii culturnici ai locului nu priveau cu ochi buni noul suflu cu accente urbane ce se înfiripa la Horezu. Cuplul de comici Tică și Costică a intrat și el în uitare, la fel ca mult mai celebri comici naționali Radu Zaharescu și Horia Șerbănescu. Rareori mai venea domnul Dozescu pe la Casa de Cultură, în special să joace șah cu nea Costel Ștefănescu, bătrânul vânzător de la raionul de încălțăminte. Domnul Dozescu fuma țigări ,,Naționale“, mahorcă ieftină. Fuma țigara până la jumătate în timp ce gândea o mutare, o stingea între degetul mare și arătător și o strecura în buzunarul veșnicului său palton decolorat. O reaprindea într-un alt moment de strategie a jocului, iar scena se repeta ritualic...
Gospodăria familiei Dozescu era pe vremuri înfloritoare, după cum îmi povesteau doamnele învățătoare, care dominau breasla noastră didactică. Tatăl lui fusese institutor și avea o livada cum numai învățătorii de pe vremuri știau să-și îngrijească. Casa lor se afla într-un loc binecuvântat, lângă ferma Bela, scăldată în soare de la răsărit și până la apus. Nu e un loc mai frumos în Horezu ca acel spațiu dintre Dealul Ulmului și Valea Luncavățului și până jos la hotarele Măldăreștilor. Acel loc a fost confiscat de comuniști pentru înființa o livada imensă de meri, pe care nu reușeau s-o culeagă elevii din zonă nici până când veneau primele zăpezi de la mijlocul lui noiembrie. Si acum se mai văd cioatele unor meri bătrâni care încearcă și ei să supraviețuiască. Tatăl domnului Dozescu s-a recăsătorit destul de târziu, pe la patruzeci de ani, cu o fată foarte tânără, Sabina, de 16 ani, care a devenit și ea învățătoare. Din prima căsătorie a avut un băiat. Împreună cu Sabina au avut doi copii, pe Ion Dozescu și pe Paula Dozescu, cea pe care a nuntit-o eroul nostru Dragoș Petroșanu, fiul preotului Petre de la Mihăești. Și ei au avut doi copii, Petre și Cristina. Drama familiei Dozescu a început din momentul în care Dragoș a căzut pe câmpul de lupta la Odesa. După ani de suferință, în care și-a crescut singura copii, Paula s-a recăsătorit și mai avut o fată, Eliza Curic. Fiica Elizei, Monica, care trăiește în Danemarca, este cea care și-a vândut drepturile de urmaș din partea mamei. Paula trăia în București, dar venea foarte des la Horezu. Eliza a murit foarte tânăr, la patruzeci și trei de ani. Despre copiii din casatoria cu Dragos Petrosanu nu se mai stie nimic la Horezu. Câteva fotografii îngălbenite, recuperate din vechea casă de pe Calea Domneasca, amintesc vag de niște fiinte care locuiau o lume a onoarei, a demnității, pe care războiul a distrus-o. Sfantă Basarabie, Basarabie frumoasă, bărbații țării au murit pentru tine. Învățătorul Ion Dozescu a fost căsătorit cu Natalia Cerneț și trăiau în vechea lor casa împreuna și cu mama Nataliei, Cerneț Nadejda. Oamenii spuneau ca sunt rusoaice, dar erau refugiate basarabence. Cum nu au avut copii, cei doi soți au înfiat-o pe Margareta, cea care este singura care mai poartă aici la Horezu povara unui destin, sau, de ce nu, gloria de altă dată a familiei Dozescu.
Prima carte poștală de pe front
10-IV-1940
Stimate Domnule Director,
De astă toamnă, când am trecut pe la Dvs., răcanul a ajuns sergent şi, cu mila lui Dumnezeu, bunăvoinţa comandanţilor şi (într-o oarecare măsură) munca lui, va ajunge, poate, şi mai sus, în scurt timp. Am terminat școala şi acum îmi fac practica... pe zonă.
Dacă vremurile şi oamenii vor voi, până la sfârșitul acestui an voi fi iarăși liber. Amintirea timpului petrecut la Arhive, folosul pe care l-am avut acolo, plăcerea pe care o simţeam lucrând în elementul meu şi bunăvoința pe care mi-ați arătat-o – pentru care vă voi fi totdeauna recunoscător – mă fac să mă gândesc şi-mi dau speranța că, până la sfârșit, tot arhivar voi ajunge! Chiar dacă 1-2 ani nu se va putea şi-mi voi căuta rostul pe altundeva, mereu voi bate şi la poarta instituției pe care o conduceți, la început numai ca simplu cercetător şi apoi, dacă va voi Dumnezeu, ca un conștiincios slujbaș şi respectuos subaltern al Dvs. Îmi pare rău că anul acesta a trebuit să-mi întrerup şi școala de la București şi munca mea şi să pierd din practica pe care o căpătasem. De Paști, am să-mi mai aduc niște documente aici (de altfel şi satul unde stau e un loc istoric, aici e mormântul lui Cuza) şi o să mai exersez.
Respectuoase sărutări de mâini Doamnei, sincera mea recunoștință pentru ajutorul pe care mi l-ați dat, iar cu ocazia sărbătorilor care vin – urări de sănătate, veselie şi... pace vă transmite elevul Dvs.,
Dragoș Petroșanu
A doua carte poștală de pe front
14-VIII-1940
Stimate Domnule Director,
A trecut aproape un an de când am plecat de aci şi, totuși, mi-au intrat prea mult în sânge, ca să le pot uita, „Arhivele“. Prin multe am trecut de atunci, însă o istorie, câteva documente şi o carte de slavă le-am purtat după mine chiar şi peste Prut. Dacă mi s-a ivit rar prilejul să mai buchisesc prin ele, este altă poveste; tot așa, împrejurările m-au împiedicat de a ține legătura cu prietenii, sau a-mi îndeplini datoriile epistolare față de superiorii şi cei cărora le voi fi veșnic îndatorat. N-am mai trecut nici pe la București decât în fugă, totuși am văzut unele noutăți istorice la „Cartea Românească“ şi, dacă nu mă înșel, ceva despre un Codice al documentelor, de Dvs. Aici suntem așa sălbateci, încât a fost mare eveniment când am putut vedea alte figuri – decât cele de aici – şi cărți. (Oricare ar fi fost ele). Gândul mi se întoarce totdeauna spre anul petrecut aci, care mi-a deschis orizonturi şi dorinți de muncă, pentru mai târziu, în această direcție. Numai să nu îmbătrânesc aici!
Transmiteți – vă rog – Doamnei respectuoase sărutări de mâini din partea fostului Dumisale elev. D-voastră vă doresc numai bine şi Să trăiți! (Ca militar şi subaltern, trebuie să închei numai așa!)
Dragoș Petroşanu
A treia carte poștală de pe front
26-VIII-1941
Stimate Domnule Director,
Vă scriu din tren, în drum spre locurile unde sunt ceilalți funcţionari de la Arhive! Sper ca să mă întorc întreg înapoi, deoarece vă rog să continuați străduințele pentru numirea şi detașarea mea la București. Vă mulțumesc pentru toată bunăvoința pe care mi-ați arătat-o în vara aceasta şi vă rămân sincer recunoscător!
Rugându-vă să mă iertați pentru acest scris din fuga trenului, vă transmit respectuoasele mele salutări!
Dragoș Petroşanu
P.S. Aceleași mulțumiri şi pentru extrase.
A patra carte poștală de pe front
28-IX-1941
Stimate Domnule Director,
Dorința de a mă reîntoarce, în curând, la Bucurețti, acum 2 luni când am plecat, nu s-a realizat, căci a trecut de atunci destul timp şi nu știu cât va mai trece până să mă văd trecând iarăși pragul Arhivelor. Totuși, acest lucru s-ar putea întâmpla chiar mai repede decât mă aștept şi eu, de aceea, în afară de obligația morală pe care o am ca fost elev şi subaltern al Dvs. să vă dau din când în când știri despre mine, vin a vă aduce respectuos aminte de „situația” mea care nu știu dacă e mai lămurită decât acum 2 luni. Paula mi-a scris că i-ați cerut toate actele, dar atât. Aș fi fericit dacă la venirea mea în București aș afla de numirea-mi ca un mai mic colaborator al D-voastră. Dacă binevoiți, rugați pe Dl. Dobrescu (căruia, vă rog, transmiteți-i multe urări de bine, sunt în lipsă de cărți poștale) să-mi scrie câteva rânduri. Mulțumindu-vă pentru extrase, pentru ajutorul pe care mi l-ați dat şi bunăvoința arătată, sper a vă putea arăta recunoștința mea şi în mod practic! – Doamnei Sacerdoțeanu, respectuoase sărutări de mâini.
Dragoș Petroşanu
Cartea poștală de la un înger
Oameni dragi,
Vă scriu acum dintr-un loc pe care nu-l vedeți, dintr-un timp pe care nu-l puteți atinge. Numele meu este Dragoș Petroșanu. Aveam 26 de ani și faceam parte din glorioasa armată română. Născut și crescut în Oltenia, am dat sacrificiul suprem pe 16 octombrie 1941 la Odesa, la portile Basarabiei, pamânt sfânt udat cu lacrimile și sângele înaintașilor. Viața mea s-a rupt departe de familia mea, de soția mea Paula, de părinții mei Petre și Lucretia, de copiii mei Petre și Cristina, departe de casa mea, de prietenii mei. Am fost acolo alături de bărbații țării, care au ales să slujească tricolorul, să onoreze un jurământ dincolo de cuvinte. Am auzit de atunci, din ziua săvârșirii mele la domnul, cuvintele grele ale trădării sacrificiului meu. Am piedut tor ce-mi era mai drag, dar am întâlnit ceva ce există deasupra lor, care le mângâie sufletul, Dumnezeu. Tăcerea celor care nu s-au întors acasă, plânsul copiilor care-i așteaptă fără speranță, sunt sfâșietoare. Când gloanțele șuierau în jurul meu, mă gandeam, ce înseamnă încă o singură zi de trăit. A fost ultima zi a luptei de la Odesa, cea care m-a încoronat la Domnul. Aș fi putut împărtați gloria marilor istorici ai neamului. Au trăit ei și pentru mine. Nu cer recunoastere, respect sau neuitare. Port pe pieptul meu însângerat Virtutea Militară. Poși spune multe lucruri cu indiferență, dar nu despre cei care mor pentru libertate. Am lăsat totul pentru o idee, un steag, un popor. Șoptiti numele meu alături de un tricolor. Respect celor care au dat totul!
Dragoș Petroșanu
___________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #literatura #proza #DragosPetrosanu #ConstantinSorici #FelixSima #Horezu #cultuleroilor #eroi #patriotism #istoriemilitară #Armataromana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu