***
- Domnule Constantin Mateescu, ne bucurăm să vă vedem în fiecare vară la Râmnic, cu atât mai mult cu cât locuiți vizavi de Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea. Fiind un cunoscător avizat al Râmnicului de ieri și de azi, vă rugăm mai întâi să ne comunicați dacă, din punctul dumneavoastră de vedere, noul sediu al Bibliotecii se integrează mai mult sau mai puțin armonios în peisajul cultural și arhitectonic specific Râmnicului.
- Construirea localului Bibliotecii Județene e fără îndoială un prilej de bucurie pentru iubitorii cărții, cu atât mai mult cu cât Biblioteca – Cenușăreasa Vâlcii – a hălăduit decenii de-a rândul prin diferite clădiri neadecvate. Cartea a fost, în sfârșit, repusă în drepturile ei. Cum un astfel de local se edifică o dată la un secol, mi-aș fi dorit însă o „casă a cărții” mult mai spațioasă, mai atrăgătoare, mai „modernă”, care să satisfacă exigențele mileniului III. Din păcate, meșterii au gândit proiectul fără ambiție, adică fără perspectivă. Să te mulțumești să aduci biblioteca din Pitești și să o transplantezi la Râmnic, redusă la dimensiuni mai mici, e un act de modestie (ca să mă exprim eufemistic). În această situație, problema integrării „armonioase” în peisajul natural și arhitectonic specific urbei devine derizorie...
- Dacă ar fi să vă raportați la un decalog al artistului, dumneavoastră, desigur, ați pune pe primul plan creativitatea, talentul; dar dacă ar fi să vă raportați la un alfabet profesional al bibliotecarului, ce anume ar reprezenta pentru dumneavoastră „litera A”?
- Profesionalism, instrucție polivalentă și, mai ales, dragoste de carte.
- Faceți parte dintre autorii români cei mai vârstnici, care au trecut prin câteva decenii de viață literară. Astăzi sunt mulți tineri care încearcă „să se comunice” și „să ne comunice” cum releva Tudor Vianu -, căutându-și drum propriu. Ce le-ați putea spune acestor tineri, pornind de la experiența începuturilor dumneavoastră?
- Climatul începuturilor mele literare e cu totul altul decât al tinerilor care bat azi la porțile poeziei. Ei se bucură acum de o libertate de expresie fără margini. E foarte important. Totul e să știi să profiți de această nesperată - cu ani în urmă - libertate. Să o folosești cum trebuie. Nu e ușor, firește. Descătușarea, mai ales când vine după 40 de ani de dictatură, reprezintă nu numai un câștig imens, dar și o primejdioasă capcană bine camuflată.
Printre tentațiile veninoase ale libertății aș menționa pornografia, sexualitatea exacerbată, drogurile (care au intrat cu voioșie în literatura unor tineri – foarte talentați de altfel), violența, dar și excesul de formule insurecționale în strategia compoziției literare. Le-aș recomanda tinerilor măsură, luciditate și apetență pentru temele majore care, doar ele, sunt cheia marilor succese.
- Ați purtat cu dumneavoastră, și ați transmis, în cele circa 30 de volume de proză artistică, aura epocii interbelice ca sursă a inspirației și o melancolie prin care ați transferat subiectele și personajele lor pe un fundal care conferă perenitate. Ați urmat astfel „lecția” marii literaturi. De aceea, vă rog să ne mărturisiți cu care dintre scriitorii români și străini v-ați simți afin în îndelungata dumneavoastră activitate literară.
- E dificil să răspunzi la acest gen de întrebări. Lecturile, ca și cărțile, au vârsta lor, ele sunt proiecția unui moment de gradație în care tu, ca cititor, iei notă de existența unei alte ființe de care te simți apropiat, atras. În prima tinerețe îmi amintesc că mă fascina Anatol France cu stilul său savant, lucrat – azi nu l-aș mai putea citi -, am avut apoi un episod Conrad și Virginia Woolf și Hemingway, am trecut vrăjit prin lumea neguroasă a lui Faulkner, au urmat Camus și virtuozii „noului roman francez”, în fine, am căzut spre bătrânețe în jungla fermecată a scriitorilor latino-americani – Borges, Cortazat, Bioy Casares, Llosa. Cu fiecare dintre ei m-am simțit prieten, aș fi vrut să pot să scriu ca ei. Dacă mi-ar fi dat să mai trăiesc o dată, Dumnezeu știe ce aventuri erotico-literare aș experimenta. După cum vedeți, sunt un cititor nestatornic, versatil. Mi-ar fi plăcut ca jurnalul meu să fie scris în caligrafia rafinată a lui Radu Petrescu.
- Cititorii operei dvs. beletristice – din care, ca preferințe personale, menționez într-o ordine aleatorie: Autoportret cu bască, După-amiaza uni faun, Fantezie pentru trompetă solo, Anonim flamand, Zborul de probă, Walhalla, Câinele andaluz, Marele șlem, Cuibul de barză - pot depune mărturie că nicăieri în cărțile dumneavoastră (nici în prozele pentru copii și adolescenți) nu se găsește vreo referință pozitivă la realitatea epocii socialiste în care ați trăit și scris. Cum ați reușit? Spuneți-ne ceva concis, ce poate că nu ați spus suficient în „Jurnalele” dvs. tipărite la Râmnic după ’89.
- În primul rând am avut răbdare. Promoția mea s-a afirmat în plan literar mai devreme cu 15 ani decât mine, la jumătatea anilor ’50. Prin vârstă aparțin – dacă ar fi să mă exprim în limbajul consacrat – generației cincizeciste. Am avut deci răbdare să aștept. Am sperat că va veni o vreme când mă voi putea exprima sincer. Firește, speranțele mele s-au împlinit târziu și numai parțial. 37 de ani nu e o vârstă optimă pentru debuturi. Așa-zisa „relaxare” de după 1963-1964 a permis autorilor să găsească modalități de exprimare în afara canoanelor oficiale, dar cenzura (diferitele rețele de cenzură) veghea ca scrierile să nu depășească un anumit prag de permisibilitate. Eugen Negrici a analizat cu finețe acest fenomen în „Literatura română sub comunism”. Am fost destui scriitori, unii dintre ei importanți, care s-au ferit să sprijine într-un fel sau altul dictatura comunistă. Fiecare și-a ales calea lui „de acces”. În ceea ce mă privește, m-am refugiat în anii interbelici, spațiu cu care aveam afinitate și în care mă simțeam mai liber. Din acest motiv, prozele mele pot părea vetuste. O parte dintre ele sunt însă total atemporale, pot fi plasate în orice epocă, în orice timp. Acest lucru mi s-a reproșat deseori, cu duritate, de către editori și cenzori. Nu a fost ușor să tipăresc cărți neangajate. Am fost „corectat” la tarife și nu rareori mi s-au respins manuscrise publicate mai târziu la alte edituri mai filotime. În fine, de ce să n-o spun, am fost marginalizat de critica de întâmpinare. Mi-am asumat aceste neajunsuri și riscuri, uneori majore. Astăzi mă simt confortabil în lumea cărților mele. Aș fi dorit, totuși, să fi avut și atunci libertatea cu care am scris „Plecarea generalului”.- Locul predilect al acțiunii prozelor dvs. artistice este Râmnicul, un adevărat Macondo personal; de aceea, vâlcenii, fără să vă diminueze valoarea ca scriitor român, au plăcerea să vă socotească „prozatorul Râmnicului” (dvs., nu altul!). De ce este atât de important pentru un scriitor locul natal, cu peisajul natural și uman, cu energia și spiritul său?
- Nu toți autorii au dat mărturii în operă despre locul natal. Caragiale, de pildă, nu a pomenit niciodată de comuna Haimanale, iar Ploieștiul apare rar și numai în deriziune. Chiar scriitorii legați de vatră au evitat să scrie despre ea din motive diferite de la o personalitate la alta. Ionesco nu are nostalgia Slatinei și nici Topârceanu pe cea a Muscelului, unde a copilărit. Scriitorii melancolici în legătură cu locurile lor natale sunt, probabil, din specia sentimentalilor și introvertiților. Contează apoi și calitatea anilor copilăriei. Autorii care au vin dintr-o copilărie nevoiașă, tristă, cu greu vor aduce elogii vetrei de origine. Aș adăuga și faptul că majoritatea condeierilor care au idealizat obârșia vin de la sate sau din micile orașe de provincie. Iată, sunt un sentimental (mărturisesc cu jenă), am avut parte de o copilărie fericită și am avut șansa să trăiesc într-un oraș mic, pitoresc și plin de farmec.
- Spuneți-mi, vă rog, câteva cuvinte despre proiectele dvs. literare.
- La vârsta mea proiectele sunt prin firea lucrurilor modeste și incerte. Aș fi dorit să scriu o carte despre „Râmnicul la 1910”. E o speranță veche, am strâns un vraf de documente, dar nu știu dacă o voi pune în act până la urmă. Aș vrea să mai scriu un volum de proză scurtă în continuarea „Plecării generalului”. Dacă soarta mă va îngădui, îl voi scrie. Mă gândesc, de asemenea, să-mi public jurnalul pe perioada 2001-2005. În fine, lucrez la o carte despre viața literară în anii comunismului. Sper să o termin până la primăvară.
interviu realizat de
prof. dr. Ioan St. Lazăr,
în vara anului 2006
În conexiune, un alt interviu, mai recent (2014), acordat de către scriitorul Constantin Mateescu Ziarului financiar/ Secțiunea Ziarul de duminică, poate fi lecturat în online la această legătură.
________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #GaraRamnicuVâlcea #Mocănița #ConstantinMateescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu