Jack London/ Dragoste de viață

«...începu atunci cea mai cumplită tragedie a existenţei jucată vreodată pe pământ: un om bolnav care merge de-a buşilea, un lup bolnav care şchioapătă, două fiinţe care-şi târăsc prin pustietate scheletele muribunde şi care-şi vânează una alteia viaţa.

Să fi fost măcar un lup sănătos! Dar gândul că va hrăni stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl îngreţoşa. Se cutremură. Mitea începuse iar s-o ia razna şi să fie bântuită de vedenii, iar intervalele lucide se răreau şi deveneau tot mai scurte.

Odată, trezindu-se din leşin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se pe picioare de slăbiciune. Era o privelişte caraghioasă, dar câtuşi de puţin amuzantă. Şi nici teamă nu-i mai era.

Nu mai simţea nimic. În schimb mintea îi rămase trează, începu să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. îl putea vedea destul de limpede când îşi freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâş aceste patru mile. Ştia asta şi totuşi era foarte calm. Ştia că nu se poate târî nicio jumătate de milă. Şi cu toate astea voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele morţii, sfida moartea şi refuza să moară.
Închise ochii şi căută să-şi adune puterile, cu o deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca un val. Toropeala asta mortală semăna cu fluxul mării, şi creştea mereu, înecându-i treptat-treptat cunoştinţa. Uneori nu-şi mai dădea seama de nimic. înota prin apele tulburi ale uitării, cu mişcări nesigure; şi din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, desoperea alt dram de voinţă şi iarăşi începea să meargă cu puteri sporite.

În timp de zăcea aşa pe spate, nemişcat, deodată auzi cum se apropie încet, dar tot mai mult, răsuflarea horcăită a lupului bolnav. O auzi din ce în ce mai aproape, o vreme care i se păru fără sfârşit, dar rămase nemişcat. Acum era lângă urechea lui. Limba aspră şi uscată îi răzui o dată obrazul. întinse mâinile, sau cel puţin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca nişte gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră în gol, neputincioase. Iuţeala şi precizia necesită forţă, iar omul nu o avea.
Răbdarea lupului avea ceva înfricoşător. Dar răbdarea omului nu era mai puţin înfricoşătoare. Jumătate de zi zăcu nemişcat, luptându-se cu toropeala şi pândind animalul care voia să-l doboare şi pe care la rândul său de-abia aştepta să-l mănânce. Uneori simţea o sfârşeală în trup şi atunci începea să viseze. Dar mereu, treaz sau visând, aştepta răsuflarea horcăită şi senzaţia aspră a limbii de lup.
La un moment dat nu mai auzi răsuflarea şi se trezi lin dintr- un vis, simţind limba pe mâna lui. Aşteptă. Colţii apăsau moale; apăsarea spori; lupul îşi încorda cele din urmă puteri, străduindu-se să-şi înfigă dinţii în prada pe care o aştepta de atâta vreme. Dar omul aşteptase de-ajuns la rându-i. Mâna lui rănită se încleştă pe falca fiarei. încet, în timp ce lupul se zbătea neputincios şi mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă mână se furişă cu aceeaşi încetineală şi strânse.

 
Cinci minute mai târziu, omul se afla deasupra lupului. Dar mâinile n-aveau destulă putere ca să sugrume lupul. Disperat, omul îşi apăsă faţa de gâtlejul fiarei, cu gura umplută toată de păr. După o jumătate de ceas, omul simţi în gâtlej un picur cald. Era neplăcut, ca şi cum o bucată de plumb topit i-ar fi fost turnată cu sila în stomac. Câteva clipe mai târziu, omul se răsturnă pe spate şi adormi.

***

Pe bordul balenierei „Bedford" se aflau câţiva membrii ai unei expediţii ştiinţifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care se mişca în josul plajei, spre ţărm. Neputând să-şi dea seama ce poate fi, şi cum erau oameni de ştiinţă, se urcară în şalupa de lângă balenieră şi se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e vorba. Işi dădură seama că era o fiinţă vie, dar fiinţa aceea cu greu putea fi socotită om. Era oarbă, inconştientă şi se târa pe pământ ca un vierme monstruos. în cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpăţânare nebunească în voinţa de a se mişca şi se târa mereu, înaintând poate cu douzeci de picioare pe oră.
Peste trei săptămâni, omul şedea tolănit pe un pat de pe bordul balenierei „Bedford" şi, cu lacrimi şiroind pe obrajii lui scofâlciţi, povestea cine este şi câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără şir despre mama lui, despre însorita Californie de Sud şi despre o casă pierdută printre flori şi ramuri de portocali.

Nu trecură multe zile şi omul se aşeză la masă cu oamenii de ştiinţă şi cu ofiţerii vasului. Se uita cu ochii holbaţi la belşugul acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se înnegurau de o adâncă părere de rău. Alminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi ura pe oamenii aceştia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge şi mereu se interesa de rezervele de alimente, la bucătar, la matelotul de pe punte, la căpitan.

 
Aceştia îl asigurară de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i credea şi, din când în când, mai dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele.

Curând băgară de seamă că omul începuse să se îngraşe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de ştiinţă scuturau din cap şi făceau tot felul de presupuneri. îi limitară porţiile, dar degeaba, talia i se îngroşa şi cămaşa abia îi mai cuprindea trupul.

Marinarii zâmbeau. Ei ştiau pricina. O aflară în curând şi oamenii de ştiinţă, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineaţă, omul ieşea afară şi, cu palma întinsă ca un cerşetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea şi îi strecura câte o bucăţică de biscuit marinăresc. E l o înhăţa cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur şi o punea în sân sub cămaşă. Şi aşa proceda cu mai toţi marinarii. 

Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar pe ascuns îi cercetară patul. Era plin de biscuiţi; până şi salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiţi.

 
Cu toate astea, omul era în toate minţile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o eventuală foamete, asta era tot. Oamenii de ştiinţă spuneau că avea să se vindece; şi chiar aşa se şi întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford" să-şi fi aruncat cu un huruit greu ancora în golful San Francisco...» (fragment)

Jack London/ Dragoste de viață, nuvela integrală - în capturile de ecran de la această legătură.

______

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #biblioteca #nevedemlabiblioteca #JackLondon #dragostedeviata