Te rog să-l primeşti şi să-l găzduieşti la noi acolo, în sediul Băncii, că ai condiţii bune de cazare. Va sta o săptămână, cel mult, şi nu are nevoie de nimic altceva în afară de cazare, că provizii pentru masă şi pentru alte trebuinţe îşi aduce de la Bucureşti...
Îi asiguri liniştea şi siguranţa de care are nevoie, procedezi în aşa fel încât să iasă totul foarte bine..., îi spusese Mironescu tânărului director al filialei Brezoi a BNR.
Mare bucurie şi mai ales mare emoţie pe tânărul director Georgescu. Iată o şansă nemaipomenită, unică în viaţă: să-l vadă de aproape, ba chiar să aibă onoarea să dea mâna cu Maestrul Sadoveanu, să-l găzduiască şi să-i fie în preajmă o săptămână de zile, aşa ceva e de-a dreptul fenomenal, de domeniul visului!...
În Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, strălucitul elev Petre Georgescu făcuse o reală pasiune, un cult pentru acest monument al literaturii române care poartă numele Sadoveanu, sau, pentru acest Ştefan cel Mare al literaturii române, cum îl numise mai târziu Geo Bogza, când Maestrul Sadoveanu avea să se petreacă din viaţa pământeană, către cele veşnice.
Elevii Liceului Lahovari făcuseră cu toţii un adevărat cult pentru Mihail Sadoveanu, graţie celebrului lor profesor de limba română, Nicu Angelescu - eminent dascăl din marea galerie a celor ce au ridicat prestigiul şcolii vâlcene la dimensiunile mândriei naţionale.
În ziua anunţată, o Volgă neagră, guvernamentală, strălucitoare, impozantă, avea să-l aducă la Brezoi pe Mihail Sadoveanu, vice-preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Tânăra gazdă, emoţionată în cel mai înalt grad posibil, şi-l închipuia pe Maestru într-o aură celestă, dătătoare de linişte, de voie bună, sfătos şi jovial precum cei mai mulţi dintre actorii scrierilor sale, apropiat şi îndatoritor, mereu gata să aducă soluţia salvatoare în descâlcirea celor mai încurcate iţe ale vieţii. Acum, însă, aici, în realitate, la Brezoi, în vara anului 1949, acest idol al tânărului Petre Georgescu se prezenta cu totul altfel de cum şi-l imaginase el. Maestrul era ceva de un paradox până la uimire, de un contrast greu, dacă nu imposibil de închipuit, de acceptat. El nu avea deloc acea aură creată de valoroasa-i operă publicată până atunci, operă studiată în mare parte şi în şcoală. De altfel, marile romane istorice şi sociale, povestirile şi mai toate scrierile lui de largă anvergură – Şoimii, Neamul Şoimăreştilor, Zodia Cancerului sau vremea Ducăi - Vodă, Viaţa lui Ştefan cel Mare, trilogia Fraţii Jderi (Ucenicia lui Ionuţ, Izvorul Alb şi Oamenii Măriei Sale), Baltagul, Împărăţia apelor, Valea Frumoasei, Bordeenii, Hanu Ancuţei etc., etc., erau cuprinse în bibliografia şcolară, pe care elevul Petrişor Georgescu o savurase cu o imensă plăcere şi încântare.
Mihail Sadoveanu se arăta acum, în realitate, la Brezoi, foarte sobru, distant, posac, ursuz, inabordabil, pierdut cu totul în gândurile lui multe şi felurite, călătoare temerare prin cine ştie ce dumbrăvi minunate. O ceaţă grea şi apăsătoare s-a pogorât atunci, parcă, peste seninul universului tânărului director de bancă şi peste seninul Brezoiului, ceva opac aşezându-se peste aureola de lumină cu care Petre Georgescu învăluia sfânta icoană cu numele Sadoveanu...
Doar un singur zâmbet, scurt şi sărac a lăsat Maestrul în ziua sosirii la Brezoi, când se descărcau multele provizii cu care venise de la Bucureşti: în momentul în care se cărau de la maşină lăzile cu sticle cu vin de Cotnar, Sadoveanu s-a adresat cumva amabil celui care avea să-i fie gazdă, părând că schiţează şi un zâmbet, îmbiindu-l să-i admire marfa şi asigurându-l că va primi o sticlă de vin - cadou din renumita Podgorie Cotnari a domniţelor Terente.
Locul de cazare i-a plăcut mult lui Sadoveanu, l-a încântat chiar, creându-i o spurpriză foarte plăcută. Asta, pentru că sediul Băncii din Brezoi, dincolo de stilul arhitectural special, sensibil deosebit de cel din zonă, avea ceva la care Maestrul nu s-ar fi aşteptat: încăperile sediului aveau pictate pe pereţi - de sus până jos – şi pe tavan, impresionante scene de vânătoare şi pescuit, secvenţe din viaţa de epocă, peisaje de basm, parcă luate înadins din minunatele povestiri sadoveniene. Pictura în ulei, de foarte bună calitate, înfăţişa încântătoare tablouri de vânătoare, cu animale şi păsări împuşcate, cărate de vânători pe pari, pe umeri sau în mâini, ei mergând într-un fel care trăda uşor trufia învingătorului; în peisajele de pe pereţi erau şi câini şi trofee vânătoreşti, erau „mese” aşternute pe
jos, încărcate şi frumos împodobite cu delicioase preparate de vânat, întocmai ca în fascinanta lume a poveştilor cu vânători şi pescari dintre cei mai îndemânatici (și lăudăroși, desigur!). O imagine de un efect impresionant o dădeau şi cei doi masivi porci mistreţi împăiaţi, care flancau intrarea în clădire, pe sală, în faţa uşii, de-a stânga şi de-a dreapta.
Ştiut fiind că Sadoveanu mânca cel puţin 5 - 6 kilograme de peşte la o masă şi presupunând că el nu prinde singur acest necesar zilnic, tânărul director de Bancă a angajat o echipă de rudari din Brezoi, meşteri mari, calfe de pescari pricepuţi şi cotaţi în zonă ca aşi în prinsul păstrăvului. Ei aveau să asigure zilnic peşte din belşug, pentru îndestularea oaspetelui drag.
În prima zi de lucru la baltă, care a fost cheltuită mai mult pentru orientarea în zonă, în căutarea celor mai productive locuri de undit, Maestrul a prins doar vreo două-trei kilograme de păstrăv, cu toată priceperea lui şi cu toată dotarea de specialitate, el având unelte de pescuit - undiţe şi tot felul de accesorii – procurate din ţări cu industria cea mai avansată în domeniu. Iar pentru a sta comod în aşteptarea prăzii, avea un scaun pliant cu trei picioare, foarte ingenios, partea de şezut fiind asigurată de o bucată de toval – piele de bovină tăbăcită şi prelucrată special, din care se confecţiona încălţăminte foarte rezistentă.
În ziua a doua, ca şi în a treia zi a prins la fel, cantităţi deloc satisfăcătoare pentru poftele și nevoile sale pantagruelice 16. (Norocul mare i-a fost cu... suplimentele din belșug asigurate de pescarii locului!). Pentru a patra zi şi-a fixat frontul de lucru lângă un arin bătrân, la un cot vijelios al apei care făcea o vâltoare ameţitoare, cu vad foarte bun pentru păstrăv. Albia râului era foarte îngustă acolo, între versanţi, cu apă repede şi adâncă. Numai că, sub acel arin lângă care se aşezase pătimaşul pescar, apa mâncase vârtos din mal, subțiind foarte mult stratul de pământ de deasupra, pământ a cărui structură, din grohotiş, era foarte vulnerabilă. Aflat pe malul celălalt al apei, directorul Petre Georgescu, care-l însoțea și îl supraveghea doar până la instalarea la locul de muncă, pentru a ști de unde să-l ia la o adică, a sesizat pericolul prăbuşirii şi a îndrăznit să-l avertizeze, foarte politicos, pe Maestru. - Dumneata să-ţi vezi de treburile Băncii, unde cred că te pricepi foarte bine, mult mai bine ca la pescuit. Aici, dă-mi voie să mă consider eu mai bun, aşa te-aş ruga frumos..., a venit replica tăioasă, nu fără o doză de aroganţă şi reproş din partea Maestrului, în timp ce-şi pregătea trepiedul pentru a se aşeza. Cum se ştie, atunci, în 1949, Mihail Sadoveanu avea 69 de ani, era în plină putere fizică şi creatoare şi cântărea cu mult peste suta de kilograme. Şi, când s-a îndesat cu acel tonaj în scaun, şocul greutăţii la impact a produs - ca la un cutremur - prăbuşirea instantanee a malului de grohotiş, cu Maestru şi cu tot instrumentarul lui de pescuit. Scena s-a petrecut fulgerător. Maestrul a fost înghiţit de vâltoarea învolburată, iar când a ieşit la suprafaţă s-a agăţat cu disperare de nişte rădăcini care fluturau prin apă. A fost momentul în care doi rudari tineri şi vânjoşi, care stăteau mereu prin preajmă (nevăzuţi, neauziţi), au sărit şi au rezolvat problema în chipul cel mai fericit posibil, reuşind să recupereze şi câte ceva din inventarul preţioasei recuzite de pescuit, a Maestrului. În atmosfera funebră de după nefericita întâmplare, Maestrul şi-a făcut socotelile, care nu i-au ieşit deloc pe plac, fapt care l-a determinat să hotărască plecarea. Aşa că, în ziua următoare, după prânz, a ridicat ancora de la Brezoi, luând cu hotărâre şi fermitate cap-compas Bucureşti.
Despărţirea de gazdă şi de locurile mirifice ale acestei minunate Ţări a Lotrului a fost mormântală, Sadoveanu plecând fără să spună vreun cuvânt cuiva dintre cei care erau pe acolo şi se ocupaseră de el cum nu se putea mai bine, fără să mulţumească măcar pentru găzduire, puternic afectat, probabil, de întâmplarea, de spaima şi poate şi de ruşinea (!) care l-au făcut să vadă moartea cu ochii. Şi, iarăşi probabil, nu-şi putea ierta faptul că n-a vrut să ţină seama de avertismentul asupra pericolului la care se expusese. A plecat mofluz și, dată fiind zgârcenia lui structurală, n-a mai oferit nici cadoul promis - o sticlă cu vin de Cotnar din renumitele pivniţe ale domniţelor Terente! A încărcat şi a luat totul înapoi, lăsând în urmă o imagine mult prea departe de imaginea magnifică a acelui Sadoveanu de care elevul şi cititorul Petre Georgescu se îndrăgostise iremediabil în gimnaziu și în liceu, în urma pasionantelor lecturi ale grandioasei lui opere.
A lăsat, de fapt, o imagine de contradicţie totală între omul Sadoveanu şi scriitorul fără de pereche Sadoveanu: comportamentul său mi-a lăsat în suflet o tristeţe neînţeleasă, copleşitoare, dar admiraţia mea pentru acest „Titan” al povestirii ce nu are asemănare, nu pot şi nici nu vreau s-o dau uitării... - îşi încheie Petre Georgescu amintirea întâlnirii sale cu Mihail Sadoveanu, în orașul vâlcean Brezoi.
*
Despre zgârcenia proverbială a lui Sadoveanu şi despre caracterul său de... rău-platnic față de cei cărora le datora sume de bani împrumutați, stă mărturie, între altele, şi savurosul catren al cunoscutului epigramist Păstorel Teodoreanu - finul lui Mihail Sadoveanu, care îi împrumutase Maestrului o sumă frumuşică de bani pe care nu-i mai putea recupera.
Motiv pentru care Păstorel, în cele din urmă, total dezolat, i-a întocmit şi eliberat următoarea
Chitanţă lui Sadoveanu:
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!”
*
Sursa:«Amintiri din război - Amintiri din viaţă»/ Gheorghe Stancu; «Amintiri din război - Amintiri din viaţă»/ Gheorghe Stancu, Editura Rotipo, Iaşi, 2018, în format PDF
*
Clădirea din imaginea 2: „Fostul sediu al Filialei Brezoi - Vâlcea a Băncii Naţionale Române, al cărei întemeietor şi director era tânărul economist Petre Georgescu, cel care l-a găzduit aici, în vara anului 1949, pe Mihail Sadoveanu, venit la pescuit de păstrăv pe Lotru.” (explicaţia autorului – Gheorghe Stancu).
____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #Sadoveanu #MihaiSadoveanu #pescuit #povestipescaresti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu