Vasile Militaru - poet şi scriitor naţionalist, membru al Mişcării Legionare, a fost în perioada interbelică unul dintre cei mai populari şi mai iubiţi oameni de cultură din ţară. Dragostea sa faţă de Dumnezeu şi de neam a fost pusă în versuri ce au răscolit inima românilor până dincolo de Tisa şi Nistru.
Refuzul de a-şi pune condeiul în slujba regimului comunist i-a adus umilinţă, durere şi, în final, moartea martirică. Aşa se face că, pentru opera sa (poezia creştină, legionară, patriotică şi anticomunistă), pentru cugetările filosofice şi de condamnare a deprinderilor inumane din societatea românească, la 8 ianuarie 1959, a vârsta de 74 de ani, a fost arestat, iar la 20 iunie 1959 a fost condamnat la 32 de ani de temniţă, 10 ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii. La doar câteva luni de la arestare, după suferinţa îndurată în închisorile din Piteşti şi Craiova, îşi găseşte sfârşitul la închisoarea Ocnele Mari, la 8 iulie 1959, trupul său fiind îngropat în Cimitirul Bozeasca (1), din localitate.
Trebuie spus că în vatra aceasta, a legendarilor daci buri, în care vestitul filon de „aur alb” a adus bunăstarea strămoşilor noştri, au curs, de-a lungul veacurilor, din păcate, râuri de lacrimi şi sânge, suferinţă şi tristeţe nemărginită. Spun asta pentru că, încă din vremea strămoşilor daci, „ocna” a semnificat nu numai locul de extracţie a sării, ci şi locul de detenţie pentru cei mai periculoşi bandiţi, criminali şi opozanţi politici. De aici termenul generic de „ocnaş”, atribuit şi în zilele noastre puşcăriaşilor.
Din vremuri îndepărtate, până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, când, din cauze naturale, Penitenciarul Ocnele Mari a fost desfiinţat (2), mii de oameni loviţi de soartă, condamnaţi cu vină sau fără vină de instanţele vremii, în marea lor majoritate la pedepse măsurate în ani mulţi şi grei de ocnă, uneori la muncă silnică pe viaţă (3), şi-au găsit sfârşitul şi locul de veci aici, pe istorica și blestemata vale a pârâului Sărat.
Odată cu venirea la putere a regimului comunist, Penitenciarul Ocnele Mari, asemenea altora din ţară, „capătă un pronunţat caracter politic” (4) şi este introdus in sistemul concentraţionar de exterminare a opozanţilor politici (inclusiv a celor din rândul P.C.R.), femei şi bărbaţi de toate vârstele, intelectuali de marcă, preoți, ofiţeri şi alte categorii de ostaşi, pentru motivul de a fi participat pe frontul de răsărit, ţărani şi muncitori, lideri marcanţi, dar şi membri de rând ai partidelor istorice, studenţi şi elevi, condamnaţi la ani grei de temniţă sau la muncă silnică pe viaţă, pentru refuzul de a accepta un regim ostil poporului român şi nedorit de acesta.
Distinsul şi regretatul profesor Costea Marinoiu, născut în anul 1937 la Copăcelu-Valea Răii (aşezare care aparţinea la vremea aceea de oraşul Ocnele Mari, astăzi cartier al municipiului Râmnicu Vâlcea), mărturisea că localnicii, chiar dacă nu vedeau ce se petrece între zidurile puşcăriei de la Ocniţa, erau la curent cu atrocităţile de aici. În satele dimprejurul ocnei, trăiesc bătrâni care îşi amintesc cum. la beţie, unii gardieni se lăudau cu isprăvile şi metodele de tortură inventate şi experimentate pe „bandiți” – așa cum erau - aşa cum erau catalogaţi bieţii oameni arestaţi din motive aberante pentru a putea fi consideraţi deţinuţi de „drept comun”, nicidecum politici. De asemenea, căruţa puşcăriei era destul de des văzută cărând la cimitir trupurile deţinuţilor ucişi de foame, boli şi de bătrâneţe, de efortul fizic şi de bătăile crunte la care erau supuşi dar, de teama represaliilor, nu îndrăzneau nici măcar să privească spre căruţa puşcăriei, darămite să vorbească. Toţi se prefăceau că nu văd şi nu aud nimic. Chiar şi vecinii se suspectau şi se temeau să vorbească între ei despre cele petrecute. Pentru faptul că s-au opus sistemului comunist, un sistem totalitar nedorit şi nepotrivit vieţii lor, sute de mii de personalităţi culturale, ştiinţifice, politice, diplomatice şi militare, ostaşi ai Armatei Române care au lupta: în cele două războaie mondiale (5), profesori, medici, jurişti, elevi şi studenţi, dar şi oameni simpli (muncitori şi ţărani - mijlocaşi şi săraci), mânaţi de idealul luptei pentru dreptul la o viaţă neîngrădită, au murit împuşcaţi sau în chinuri groaznice în urma bătăilor şi a bolilor şi au fost îngropaţi ca simpli anonimi, fără slujbă, fără lumânare şi fară cruce, în gropi comune risipite pe tot cuprinsul ţării, multe dintre ele încă necunoscute. Cimitirul Bozeasca este unul din locurile care ascund osemintele unor oameni despre care nu s-a ştiut nociodată nimic, şi asta pentru faptul că „nu s-au păstrat prea multe documente despre loturile de deţinuţi aduse la Ocnele Mari” (6).
Cu toate că penitenciarul Ocnele Mari era, în special, unul de tranzit, de «până la judecată» (7) , iar „după condamnare, deţinuţii erau repartizaţi pe alte închisori, în funcţie de natura vinovăţiei atribuite de comunişti: studenţii la Piteşti, legionarii la Aiud, femeile la Mislea, muncitorii la Gherla, ţărăniştii la Râmnicu Sărat, liberalii la Botoşani etc” ( 8 ), aici au fost aduşi şi deţinuţi politici condamnaţi deja la ani grei de detenţie de către tribunale din ţară, printre care şi Vasile Militaru.
Între sutele de „dușmani ai poporului”, în realitate duşmani doar ai regimului comunist - se vorbeşte de „peste 1200” (9) de deţinuţi politici care s-au aflat încarceraţi de-a lungul anilor la Ocnele Mari, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp - găsim nume importante precum: Mihai Manoilescu - economist, profesor universitar, om politic, susţinător al mişcării legionare, fost ministru de externe (iul.-sept. 1940), de mai multe ori ministru al industriei, comerţului şi lucrărilor publice; Gheorghe Mihail - general, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (23 aug. - 6 sept. 1940, 23 aug. - 12 oct. 1944), vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (4 iul. - 4 sept. 1940); Petre Pandrea (1904-1968) - avocat, fruntaş naţional-ţărănist, scriitor şi publicist (cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu); Petre Ţuţea - eseist, ziarist, filosof şi om politic, membru al mişcării legionare, director general în Ministerul Economiei în guvernul Antonescu; Radu Budişteanu - avocat, scriitor, ziarist, legionar marcant, ministru al cultelor în guvernul Gigurtu (4 iul. 4 sept. 1940); Alexandru Constant - jurist, scriitor, comandant legionar, subsecretar de stat la Ministerul Presei şi Propagandei (14 sept. 1940 - 27 ian. 1941) în guvernul Antonescu, director al ziarului legionar „Buna Vestire”; Ion Dumitrescu-Borşa - preot, militant al mişcării legionare, secretar general al partidului „Totul pentru Ţară”, participant la războiul civil din Spania alături de Ion Moţa, Vasile Marin ş.a.; Dumitru Funda - de origine aromână, şeful studenţimii legionare (1942-1943); Zaharia Panu - de origine aromână, poet, gazetar, membru al mişcării legionare; Ion Victor Vojen - fruntaş şi ideolog al mişcării legionare, redactor la „Axa” - revistă a intelectualilor legionari; Mihai Popovici - doctor în drept, ziarist, fruntaş naţional-ţărănist, membru al Consiliului Dirigent din Transilvania, ministru în opt guverne naţional-ţărăniste (1919-1933); Dumitru Coroamă - general, ce s-a remarcat prin refuzul de a trage în tineretul legionar care, la 5 sept. 1940, a manifestat la Bucureşti împotriva regelui Carol al II-lea; Savel Rădulescu - diplomat, subsecretar de stat la interne (1936) şi consilier la Liga Naţiunilor; Aurel Lecuţia - jurist, doctor în drept, militant al unirii Transilvaniei cu România, ministru secretar de stat la Ministeru. Economiei Naţionale în guvernul gen. C-tin Sănătescu (4 nov. - 6 dec. 1944, ministru al agriculturii şi domeniilor în guvernul Nicolae Rădescu; Virgil Solomon - secretar general al P.N.Ţ., ministru secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice în guvernul Sănătescu, ministru al lucrărilor publice şi al refacerii îr. guvernul Rădescu (6 dec. 1944 - 6 martie 1945); Horia Cosmovici - avocat legionar, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în guvernul antonesciano-legionar); Virgil Mateiaş - avocat, prefect legionar al jud. Făgăraş (1940); Emil Ottulescu - avocat, mort la Ocnele Mari; Iota Lăzărescu - dirijorul corului „Vidu” din Lugoj; Nelu Cristea - miner şi sportiv (boxer), a murit la Ocnele Mari; Adam Andrei - preot la Episcopia Caransebeş; Gheorghe Niculescu Malu - ofiţer, mort în anul 1951 la Ocnele Mari, fost membru al Comitetului Central al Partidului Socialist al lui Constantin Titel Petrescu; Andrei Nicola - avocat, fost comandant de voluntari transilvăneni în Primul Război Mondial (1916-1918); Iosif Amăuţoiu - tatăl celebrilor luptători anticomunişti din Munţii Făgăraş, Toma şi Petre Amăuţoiu 10); Emil Haţieganu - jurist şi om politic, fruntaş al mişcării unioniste din Transilvania; George Nacu - avocat şi poet; Savel Rădulescu - jurist, diplomat şi om politic; Mănciulescu Petre din Slatina, condamnat la muncă silnică pe viaţă; Dumitru Alimăşteanu, secretar de stat la Departamentul de Stat - Finanţe; Artur Popescu - general, mort în anul 1952; Gelu Cristian Duimovici (1946-1990) – elev, judecat şi condamnat la vârsta de 14 ani, de către Tribunalul Militar Craiova, la do: ani de temniţă (11); Ilie Tudor - ţăran din Podari, jud. Dolj, tatăl celebrului rapsod şi actor Tudor Gheorghe.
Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice, a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă, fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile inumane de trai, prin lipsa asistenţei medicale şi prin permanenta supraveghere. În general, ofiţerii şi gardienii de rând - torţionarii puşcăriilor comuniste, asemenea celor ce făceau parte din organele de represiune amintite, proveneau din rândul familiilor sărace şi loiale regimului comunist. Unii gardieni proveneau chiar din rândul puşcăriaşilor „de drept comun”, recrutaţi în funcţie de aptitudinile şi experienţa lor în aplicarea unor metode de tortură şi dc inducere a fricii în rândul deţinuţilor politici. Ulterior, regimul s-a debarasat de mulţi dintre aceştia, unii fiind „recompesaţi” pentru „meritul” de a fi contribuit la împlinirea programelor de exterminare, cu ani de puşcărie.
Alături de conducerea centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în locurile de detenţie politică erau comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea deţinuţilor conform directivelor partidului comunist.
La începutul anilor 1950, ofiţerul politic al Penitenciarului Ocnele Mari era un anume Ionescu Traian - locotenent de Securitate, originar din Turda, „care mărturisea, în 1952, că el era «inginer de securitate pentru că ştia fără greş ziua când avea să moară fiecare deţinut” (12). „Calitatea” odiosului şi sadicului politruc de a prognostica aproape la precizie cine şi când va muri - este vorba de moartea planificată, în funcţie de raţiile administrate special în acest scop - dovedeşte faptul că individul avea o experienţă deosebită în aplicarea acestei metode de exterminare prin înfometare. Penitenciarul acesta rămâne în istoria României drept unul dintre „cele mai dure centre de detenţie”' (13) unde condiţiile insuportabile au condecisiv la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului.
Din mărturiile supravieţuitorilor programului de exterminare, aflăm că în toate locurile de detenţie din România, „fărâma de rezistență a deținuților politici a fost poezia. Evocând aceste momente, Nicolae Stroescu-Stănişoară sublinia «Poezia a fost în închisori cel mai puternic sprijin al celor închişi. Aceasta este şi explicaţia că în ciuda faptului că nici un vers n-a putut ieşi pe poarta închisorii, zeci de mii de versuri au fost salvate datorită memoriei deţinuţilor» (14). O distinsă personalitate - simbol la rândul său al rezistenţei anticomuniste, care şi-a imprimat o parte din operă între zidurile întunecate ale puşcăriilor regimului comunist - este Valeriu Anania, cel care, „în perioada 1962-1964, la Aiud, în lipsa hârtiei şi creionului (obiecte interzise), «scrie pe creier» (memorează) piesele de teatru «Steaua Zimbrului» şi «Meşterul Manole» şi, de asemenea, numeroase poezii (peste zece mii de versuri) (15). Documentele de arhivă şi mărturiile pătimitorilor scot la suprafaţă faptul că lupta anticomunistă în România a fost complexă: cu arma în mână, cu ajutorul cuvântului şi al scrisului etc. Toate aceste elemente de luptă, au însemnat repulsia românilor faţă de sistemul totalitar, care avea să ducă la ruperea scării valorilor construită pe principii proprii, specifice neamului nostru.
Vasile Militaru a făcut parte din categoria acelor luptători anticomunişti a căror principală armă a fost scrisul, iar pentru faptul că nu a acceptat să o îndrepte împotriva propriului popor, a avut de plătit scump, cu viaţa, asemenea multor români demni şi curajoşi. Istoricii şi oamenii de cultură care s-au aplecat asupra acestei perioade triste din trecutul nostru, îl situează pe Vasile Militaru alături de Valeriu Gafencu (n. 24 ian. 1921, Sângerei, jud. Bălţi, Basarabia - d. feb. 1952, închisoarea Târgul Ocna) - Sfântul închisorilor, aşa cum l-a supranumit Nicolae Steinhardt, şi el pătimitor în puşcăriile comuniste, Mircea Vulcănescu (n. 3 martie 1904, Bucureşti - d. 28 oct. 1952, închisoarea Aiud), prinţul Vladimir Ghica (n. 25 dec. 1873, Constantinopol - d. 16 mai 1954, închisoarea Jilava) şi alte nume mari ale neamului românesc, care au murit demn, în credinţa nestrămutată şi nemărginită faţă de Dumnezeu şi ţara lor.
Sursa: Eugen Petrescu/ Penitenciarul Ocnele Mari - „ultimul domiciliu” al poetului-martir Vasile Militaru, în revista Studii vâlcene Serie nouă, nr. VIII (XV) 2014.
Imaginea pe care o utilizăm în colaj este de la https://www.gandul.ro/.../lista-tortionarilor-care...
__________
(1) Bozasca, în vorbirea locală
(2) în anul 1959, prin ordinul MI nr. 3640/59, Penitenciarul Ocnele Mari a fost transformat în colonie de reeducare a minorilor cu regim restrictiv (centru de reeducare cunoscut în popor cu numele de şcoală de corecţie). La 1 octombrie 1963, după scufundarea patrimoniului salinei din vecinătate, colonia este desfiinţată şi evacuată. Odată cu salina, s-au scufundat şi o parte din construcţiile acestui edificiu de tristă amintire, celelalte fiind demolate în perioada 1964-1966. De aici, centrul este mutat în mai multe locuri din ţară: la 15 noiembrie 1963 în oraşul Sfântu Gheorghe, în septembrie 1965 la Păltiniş (lângă Miercurea Ciuc), iar în anul 1966 la Găeşti (jud. Dâmboviţa), acolo unde fiinţează şi astăzi sub denumirea de Centrul de Reeducare Găeşti
(3) Pedeapsă judiciară grea, care se aplică pentru fapte penale grave, constând din închisoare şi muncă forţată (în ocnele de sare)
(4) Costea Marinoiu, Civilizaţia sării, Copăcel la 510 ani, Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2006, p. 139
(5) Din documentele oficiale, precum şi din evidenţele parţiale, rezultă că în infernul concentraţionar au fost exterminate numeroase personalităţi militare, printre acestea aflându-se cel puţin 81 de comandanţi de mari unităţi militare”, pentru motivul că au servit „armata burghezo-moşierească”
(6) Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea, 1948-1965. Studiu de caz, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2007, p. 150.
(7) S. Oane, op. cit., p. 150.
( 8 ) Ibidem
(9) Costea Marinoiu, op. cit., p. 139
(10) S. Oane, op. cit., p. 150-154
(11) Costea Marinoiu, op. cit., p. 126-142
(12) S. Oane, op. cit., p. 150
(13) Ion Bălan, Regimul concentra(ionar din România, Editura Fundaţiei „Academia Civică”, Bucureşti, 2000
(14) Costea Marinoiu, op. cit., p. 139
(15) Eugen Petrescu, Bartolomeu Valeriu Anania - note biografice selective, în Bartolomeu Anania - evocări, Editura Petrescu, Râmnicu Vâlcea, 2011, p. 21
(1) Bozasca, în vorbirea locală
(2) în anul 1959, prin ordinul MI nr. 3640/59, Penitenciarul Ocnele Mari a fost transformat în colonie de reeducare a minorilor cu regim restrictiv (centru de reeducare cunoscut în popor cu numele de şcoală de corecţie). La 1 octombrie 1963, după scufundarea patrimoniului salinei din vecinătate, colonia este desfiinţată şi evacuată. Odată cu salina, s-au scufundat şi o parte din construcţiile acestui edificiu de tristă amintire, celelalte fiind demolate în perioada 1964-1966. De aici, centrul este mutat în mai multe locuri din ţară: la 15 noiembrie 1963 în oraşul Sfântu Gheorghe, în septembrie 1965 la Păltiniş (lângă Miercurea Ciuc), iar în anul 1966 la Găeşti (jud. Dâmboviţa), acolo unde fiinţează şi astăzi sub denumirea de Centrul de Reeducare Găeşti
(3) Pedeapsă judiciară grea, care se aplică pentru fapte penale grave, constând din închisoare şi muncă forţată (în ocnele de sare)
(4) Costea Marinoiu, Civilizaţia sării, Copăcel la 510 ani, Editura Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, 2006, p. 139
(5) Din documentele oficiale, precum şi din evidenţele parţiale, rezultă că în infernul concentraţionar au fost exterminate numeroase personalităţi militare, printre acestea aflându-se cel puţin 81 de comandanţi de mari unităţi militare”, pentru motivul că au servit „armata burghezo-moşierească”
(6) Sorin Oane, Istoria Judeţului Vâlcea, 1948-1965. Studiu de caz, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2007, p. 150.
(7) S. Oane, op. cit., p. 150.
( 8 ) Ibidem
(9) Costea Marinoiu, op. cit., p. 139
(10) S. Oane, op. cit., p. 150-154
(11) Costea Marinoiu, op. cit., p. 126-142
(12) S. Oane, op. cit., p. 150
(13) Ion Bălan, Regimul concentra(ionar din România, Editura Fundaţiei „Academia Civică”, Bucureşti, 2000
(14) Costea Marinoiu, op. cit., p. 139
(15) Eugen Petrescu, Bartolomeu Valeriu Anania - note biografice selective, în Bartolomeu Anania - evocări, Editura Petrescu, Râmnicu Vâlcea, 2011, p. 21
_______________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #dictatura #propaganda #antonescu #legionari #Comunism #OcneleMari #temniţelecomuniste #închisorilecomuniste #ANP #penitenciare #inchisori
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu