Astăzi se împlinesc nouă ani de când nu mai este printre noi (informații publicate în 5 nov. 2019 - n.n.). S-a născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, judeţul Bălţi, unde părinţii lui, Constantin şi Floarea, fuseseră trimişi ca tineri învăţători, spun istoriile şi dicţionarele literare; se pare, însă, că adevărul e altul, în ceea ce o priveşte pe mamă, adică n-ar fi aceasta adevărata mamă. Îşi părăsiseră toată agoniseala, când Armata Roşie reocupa Basarabia în înaintarea ei spre Berlin; e drept că din cauza aceluiaşi apostolat, pierduseră, deja, o altă gospodărie la Sălaj, în urma Arbitrajului Diktatului de la Viena. Omul nu va scăpa de anatema de proscris politic decât după 1960. Despre mama sa nu se ştiu multe, dar va avea o mamă vitregă bună, care se va ocupa, la Bârca, de copilăria lui.
Face şcoala elementară în comuna Bârca, judeţul Dolj, de unde era
originară ramura dinspre tată, învăţător şi fiu al unui neam de ţărani şi
învăţători din această comună. Mama se trăgea dintr-o familie de olteni din
Ioneşti – Vâlcea. Şi-a început studiile medii la Liceul „Fraţii Buzeşti” din
Craiova, în 1956, a trecut la „Nicolae Bălcescu”/Sf. Sava (1957-1958) şi le-a
terminat la Şcoala Medie nr. 10 din Bucureşti, în 1960 (numită, în epocă, „Zoia
Kosmodemianskaia”). Este şi anul debutului şi anul în care începe să se vânture
în mediile literare bucureştene, deocamdată înalt şi deşirat, prost îmbrăcat,
cu piese vestimentare din vinilin (tatăl era la „răcoare”), însoţit
pretutindeni de soţia sa, poetă, cu numele Constanţa Buzea, mai mare decât el
cu doi ani, cu care se căsătorise, minor fiind, cu dispensă.
S-a arătat de la început talentat şi sociabil – era ceea ce se numea un „băiat de comitet” – şi aşa va rămâne un timp, înainte de a deveni el „şef de comitet”. În jurul lui 1970, numele îi este cunoscut de cititorii de poezie din toată ţara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeşte în ţară cel mai mult, după, împreună cu, pentru, contra şi alături de cuplul Ceauşescu, iar după 1990 este cel mai anatemizat după, împreună şi alături de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor.
Un individ ca Adrian
Păunescu, contemporan cu Balzac, n-ar fi surprins pe nimeni, cu o biografie ce
o repetă pe cea a marilor ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac plecat de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe
frunte, abia scăpat de păscutul vitelor pe izlaz, îşi propune să ajungă
„cineva” în literatura română, întrucâtva îndreptăţit prin talent, prin setea
de notorietate şi reputaţie, dobândite aproape fără scrupule. Între 1963-1968,
este student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. În
1965, îi apare prima carte Ultrasentimente, în care vigoarea poeziei rezidă din acea senzaţie a vieţii
văzută întâia oară; la propunerea sa (gest curajos în acel timp), cenaclul
literar al facultăţii primeşte numele „Junimea”. Este redactor la „Amfiteatru”,
de la apariţia primului număr şi până în 1968, apoi la „Gazeta literară”;
participă, într-un commando, la alungarea redactorilor „Luceafărului” de sub
conducerea lui Eugen Barbu, după modelul alungării, în 1949, din facultate, a lui
George Călinescu şi devine redactor-şef adjunct între anii 1969-1972. Între
anii 1970-1971, se află în Statele Unite, cu o bursă dintre acelea acordate şi
altor tineri de viitor. La 1 februarie 1973, devine redactor-şef la revista
„Flacăra”, din care face o publicaţie teatral-justiţiară şi dinamică, în acord
cu temperamentul său.
Înfiinţează, în acelaşi
an, „Cenaclul Flacăra”, care este mai mult decât un cenaclu: e un fenomen
cultural şi politic. Succesul va fi deplin şi enorm: la început gratuit, apoi
cu bilete de intrare nu foarte ieftine, când se va constata că revoluţionismul
de acest soi este rentabil. Un Bob Dylan valah. Cu ajutorul muzicii, propagă
poezia bună (scrisă de Eminescu, Macedonski, Goga, Blaga, Bacovia,
contemporanii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, dar şi de el şi de alţii).
Promovează, însă, şi cultul lui Ceauşescu, pe care îl preaslăveşte ca pe un
erou al redeşteptării naţionale. Va scrie premonitoriu, în una din poeziile
sale: „Soarta mă obligă eu să vă descriu/ naşterea şi viaţa, lupta şi cadavrul”.
S-a îngrăşat deja, pare un
enorm calup de carne şi ţesuturi adipoase, cu o şuviţă rebelă pe frunte, o voce
puternică şi solemnă, de veritabil atlet pulmonar. Făcea parte din categoria
oamenilor despre care nu se poate spune că intră în odaie, ei umplu odaia şi
epoca prin prezenţa lor. Conducătorul ştia sau simţea ce vor aceşti spectatori
parteneri şi le dădea impresia că le oferă exact ce vor. Mai întâi, o
identificare formală, măgulitoare expusă în versuri: „Te salut, tineret în adidaşi!/
Te salut, generaţie în blugi!”. Revista „Flacăra” devine locul unde se tipăresc
osanale lui Ceauşescu, dar şi cele mai critice reportaje ale timpului, articole
şi interviuri de susţinere a unor profesionişti din diverse domenii. Revista
capătă o popularitate extraordinară, însă unele texte primite nu numai că nu au
fost publicate, dar, spun gurile rele, au fost predate organelor Securităţii.
Sunt anii în care i se permite şi-şi permite orice; într-o civilizaţie de
căruţe, trabanturi şi alte vehicule submediocru motorizate, el dispune de mai
multe maşini, conduce un Mercedes, în care abia mai încape de propria-i
personalitate şi respectabilitate.
Divorţează, are
amante, e cronicar sportiv, animator de fotbal, ovaţionat la Craiova şi în
Giuleşti; autor de versuri ale imnurilor celor două cluburi, ştie exact unde să
se angajeze şi să-şi întreţină personalitatea. Este autor de fapte senzaţionale
bune, dar şi de porcării, aşa de multe, că de la un moment dat nici nu trebuia
să le mai producă el, pentru că erau inventate şi-i erau atribuite!
Şi vine
inevitabilul! Este marginalizat de concurentul întru glorie şi politică, pentru
că vestitele poezii Nedreapta gramatică şi Analfabeţilor,
publicate în revista „Familia”, sunt considerate atacuri transparente la
familia conducătoare şi la brutele activiste. Revista este retrasă de pe piaţă.
După 1989, încearcă să se reinventeze, dar „timpul nu mai avea răbdare” pentru
acest copil al veacului, iar criticii de circumstanţă, ei înşişi eroi postumi
ai unui regim detestat – având în vedere şi numai „Cântarea cârmaciului” – îi
neagă orice valoare, uitând sau făcându-se a uita şi poeziile sau versurile de
circumstanţă ale altor poeţi din generaţia sa, cântăcioşi ai aceluiaşi
„cârmaci”.
La 5 (cinci) ani de la
dispariţia sa, George Stanca scria într-o tabletă: „…nu putea trece neobservat.
Deranja. Incomoda. Avea energii debordante, supraomeneşti. Poate din această
cauză a plecat prea devreme. A ars intens […]. nervos, isteric, uneori, greu de
suportat. În particular şi în public. Dar când era în vervă, te fermeca. Era el
însuşi un spectacol unic. Ins carismatic. Plin de umor şi chiar de generozităţi
inimaginabile. Ia să ne uităm câţi au azi slujbe sau case obţinute cu ajutorul
lui…! Trăia alert. Derula într-o zi mai toate anotimpurile sentimentale. Se
prea grăbea. Unde? Spre moarte. Căci, de fapt, viaţa nu e altceva decât o gară
în care aşteptăm un singur tren: Moartea. Pentru el, ea a venit cu Expresul.
Nedrept de repede. A ars Poetul”.
Sunt pete pe o biografie,
nicidecum pe operă. Timpul trece, opera rămâne. Marele poet rus Evgheni
Evtuşenko a transmis un mesaj de compasiune la trecerea într-o altă viaţă a lui
Adrian Păunescu. A scrie astăzi despre poezia lui este un eşec asumat! Să spui
că n-are valoare? Nu te crede nimeni. Să susţii că este excepţională? Iar nu te
crede nimeni. Orice poet, chiar şi cel mai mare, are nu numai un cer deasupra
lui, dar şi ziduri care-l înconjoară. Să încercăm a găsi calea de mijloc, deşi
poetului i-ar fi displăcut. În posesia unui talent poetic excepţional, cum
puţini din epoca lui au avut, Adrian Păunescu reuşeşte, paradoxal, de a fi
numai din când în când un mare poet. Dintre poeţii români e, poate, cel mai
fecund din toate timpurile; „contabilii de versuri” ar fi numărat nu mai puţin
de 300.000 din acestea. În volumele, care umplu rafturi de bibliotecă, din
acest „munte” de versuri se revarsă zgura molozului, dar şi lava incandescentă
a capodoperelor.
De la primul volum – Ultrasentimente (cuvânt inventat de poet), până la cărţile cărămidă din
ultima perioadă a vieţii, trebuie dusă o muncă istovitoare, pentru a preleva
marea poezie, de versurile aluvionare; antologic Adrian Păunescu e un mare
poet. El auzea sunete pe care alţii nu le puteau auzi, recepta, auzea cum
creşte iarba şi cum bate inima, dar glasul veacului, până la urmă, tot nu l-a
auzit, deşi într-o vreme a părut a fi în pas cu el. În consecinţă, vom lucra cu
materialul clientului, referindu-ne doar la marea poezie din marile poeme. Poet
de largă disponibilitate, capabil mereu de reînnoiri, Adrian Păunescu scrie cu
o mare încredere în destinul de excepţie al creaţiei sale. Nu întâmplător, una
dintre cele mai definitorii poezii se intitulează Viaţă de excepţii, din volumul cu acelaşi titlu: „Nu te uita că sunt atâţia
oameni vii,/ Ei pot trăi oricât, ce i-ar opri,/ Ci noi trăim o viaţă de
excepţii”. Poetul e dublat de actor într-una şi aceeaşi persoană: „Fachir valah
care înmoaie ace/ Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte,/ Eu floare spun, iar
voi vedeţi morminte,/ Şi pâinea mea la viscole se coace./ O, cai ce trageţi
lumea înainte,/ Luaţi hamul meu sălbatic de cuvinte” (Fachir valah).
Asemenea râurilor
revărsate, versurile sale nu cunoşteau maluri. O temă predilectă (dintre
numeroasele teme, cum ar fi Patria, Părinţii, Lupta, Revoluţia, Naşterea,
Iubirea, Moartea), obsesivă, a poetului este satul şi soarta ţăranului supuse
procesului de extincţie: „S-a învechit lumina şi ploaia s-a stricat,/ şarpele
casei însuşi a putrezit sub pat./ …/ Se spânzură fântâna de cumpenele ei,/ pe
ochiul trist al vitei, ard pete de ulei,/ un cal cu coada-n aer, nechează-n
ziduri, rar,/ din hornul casei iese nu fum, ci bălegar./ În cimitirul mare dorm
morţii suprapuşi,/copiii prind învăţul zăvoarelor din uşi./ S-a învechit
lumina, pluteşte ca-ntr-un ou,/ când pasărea sub coajă s-ar aşeza din nou.//
Câmpia e uscată şi stearpă dinadins,/ de-un secol norii lumii au terminat de
nins./ E măgura tocită, din oseminte ies,/ cu luciu toxic, flăcări, şi fără
înţeles./ Şi oile-ngenunche, aproape numai piei,/ păscându-se-ntre ele. Până
când dau miei//” (Satul sub
secetă, după potop).
La acest „fachir valah”, a
cărui gură pare că strigă şi când stă închisă, nepotul ţăranului din Bârca
Doljului a înţeles problema ţărănească, în actualitatea ei imediată, mai acut
decât mulţi dintre contemporanii săi. În versuri memorabile, poetul surprinde,
ca şi scriitorul Marin Preda, sfârşitul tragic şi molcom al ţăranului român,
prevestind şi distrugerea ireversibilă a sfintei lui proprietăţi. Marea sa
durere, dar şi un stereotip al ipocriziei vechi de un secol şi mai mult, este
umilirea, declasarea şi pervertirea ţărănimii. Ţăranul şi-a părăsit rostul său
de veacuri şi a devenit muncitorul necalificat, marginalizat şi batjocorit de
la oraş. „Au venit ţăranii la oraş/ Cu aceleaşi triste, vechi cavale,/ Amăgiţi,
că drepturi au egale,/ Şi că sunt ai muncii uriaşi./ Doamne, dar în grija cui
îi laşi?/ Că îi pălmuieşte orice cale./ Braţele stângace li-s şi goale,/ şi-i
jignesc funcţionarii laşi/ Au venit şi zac în năduşeală,/…/ Şi, devreme, când
din nou se scoală/ Parcă ar pleca la semănat,/ Parcă li se face de răscoală” (Amintirea lui Ion). Tema e reluată, iar şi iar, în Problema ţărănească, Repetabila
povară, Părinţi uituci şi multe alte poeme, printre care şi Nicio veste, din care cităm: „Dinspre ţărani nimica nou nu este./
De-o veşnicie-şi văd de ale lor,/ Copiii-i uită, oasele îi dor,/ Între pământ
tăcere şi neveste”. Şi finalul: „Nu vor pieri ţăranii niciodată/ Ca într-o
graţiere refuzată”.
În această tristă
dezagregare a clasei, se întâmplă şi tragedia împuţinării cailor, uitându-se
că, din zorii lumii, un om, un cal, un plug au trudit la pâinea cea de toate
zilele; când civilizaţia şi birocraţia au hotărât: plugul aruncat, omul pe
tractor şi calul la abator, ca într-o noapte a Sfântului Bartolomeu, într-un
tablou de pictură flamandă sub penelul lui Bruegel cel Bătrân sau Hyeronimus
Bosch, pictat cu mari fulgere ale paletei lirice în Caii lui Marin Preda: „Veniră caii să ne spună, ne spuseră/ şi nu-i crezurăm,/
veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară,/ nu-i crezurăm,/ jurând, sacrificară
mânjii şi nici atuncea nu-i crezurăm./ Se smulseră din monumente, spunându-ne/
şi nu-i crezurăm,/ şi îi închiseră în grajduri şi în spitalele de cai,/ Descoperirăm
că-s luetici, că sunt turbaţi,/ că sunt de vină,/ şi într-o noapte ce ajunse
Sfântul Bartolomeu al lor,/ Umplurăm curţile de sânge şi toporişca de rugină./
De unde-atâta nepăsare de a vedea murind un cal/ De mâna ta, când el nu poate
face nimic să se ascundă,/ De unde-am învăţat atât de repede să îngropăm/ Toţi
caii noştri într-o noapte şi să fim veseli ca la nuntă? Veniră caii
să-ngenunche, îngenuncheară mari şi trişti,/ Şi învăţând atunci să scriem, îi
contemplarăm optimişti,/ Apoi pe ei ne iscălirăm, cu ascuţite toporişti./
Pedeapsă astăzi înţeleasă/ …/ şi nu mai sunt copii pe uliţi, acolo unde cai nu
sunt,/ Şi douăzeci de milioane visează-n fiecare noapte stafiile de cai
cum ară/ absenţa vechiului pământ”.
Autorul ne trimite,
prin versuri, la scrierile din tinereţe ale lui Marin Preda: Calul, Întâlnirea
din pământuri şi, apoi, la marele epos Moromeţii. Că tema
nu l-a uitat pe autor, e revenirea ei în Ţăranul tragic, nimeni
altul decât Marin Preda. Poezia a fost scrisă ca un omagiu la dispariţia
marelui prozator. „A-mbătrânit ţăranul într-o carte/ L-am pus între coperţi, pe
un perete/ Şi-i este foame şi îi este sete/ Şi satul i se pare prea departe.//
Prin case vechi miros de etichete…/ Limbute conversaţii despre arte…/ Lui toate
îi par mici şi-i par deşarte/ Şi dor i-i de pământ lui Moromete.// În carceră
de file închizându-l,/ El, astăzi, nici nu vrea să mai trăiască/ Se stinge
brusc, prea l-a uzat cuvântul./ Şi-n El, când îl acoperă pământul,/ Mai
moare-odată clasa ţărănească”.
Din aceeaşi lume,
ţărănească, într-un limbaj frenetic, exploziv, surprinzător prin ingenuitate şi
chiar graţie, ne este evocată o imagine din copilărie a dansului căluşarilor:
„Am zece
ani, m-aşez lâng-o fântână
Pământul ud
miroase a ciment,
Din primii
nori ai primăverii tună
Pe duzi
răcoarea frunzei suie lent.
În ciuturi
scoate o femeie apă,
O toarnă-n
garniţă, se spală-n jgheab,
Berze în aer
cuib bătrân îşi sapă,
Miei se
retrag în negru şi în alb.
Şi dintr-o
dată căluşarii ca un joc
Dintr-un
vehicul nevăzut şi strâmb.
Am zece ani,
port orişicui noroc,
mi-e frică
şi sfială de foşnetele de porumb.
Vin
căluşarii, dârdâind,
Cămăşile li
se aprind.
Sub tălpi,
ca printr-o iarbă grasă,
Li se
preface drumu-n coasă.
O muzică îi
descompune
În răcnet,
dans şi sfiiciune”.
Şi în poezia de
dragoste, Adrian Păunescu e un frenetic, are o retorică impulsivă şi imperativă
în a-şi cuceri dragostea: „Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic./ Pe viaţă şi
pe moarte. Fără frică” sau e versiunea luptei, clamată aproape maiakovskian:
„fiţi atenţi/ Că eu, şi când fac declaraţie de dragoste,/ Parcă fac o
declaraţie de război,/ dacă zic te iubesc/ Asta sună a ordin./ Şi-n faţa
femeii/ Ce măreţ mă-nconvoi”. Alteori, dinspre Eminescu spre Minulescu, eşuează
în tact de romanţă spre folk: „Ai să mă ierţi că sunt labilitate/ Că trec peste
extreme fulgerând/ Ai să mă ierţi, prea blânda mea, de toate/ Eu sunt
nemuritorul tău de rând./ Ai să mă ierţi că nu pot fără tine/ Dar dacă n-ai să
poţi şi n-ai să poţi/ Mie, pierzându-te, ’mi va fi mai bine/ Eu, tristul cel
mai liber dintre toţi./ Ai să mă ierţi în fiecare noapte/ Şi-am să te mint în
fiecare zi/ Şi cât putea-va sufletul să rabde/ Cu cât îţi voi greşi, te voi
iubi”.
Am lăsat
intenţionat, la final, poezia patriotică, stihuri care-l apropie de Eminescu,
Goga, Cotruş, Beniuc. Ca ultimul „toboşar al timpurilor noi”, e şi el un
crainic al vremilor ce va să vină, în sonetul Soldatul:
„M-am
risipit în acţiuni obşteşti
Şi am cântat
de dor de libertate,
Om tânăr,
care-am fost, pe unde eşti!
Mi s-a făcut
lehamite de toate.
Şi mai ales
de acei contemporani
Cu mâna
decât aripa mai lungă.
Ce cântă
revoluţia pe bani
Şi-acuză
răul sprijiniţi în pungă.
Doamne, mi-e
dor acuma de-un soldat
Care îşi
face numai datoria
Şi care
vrea, pe tot ce a luptat,
Un chef,
să-şi spele toată soldăţia”.
Într-o altă poezie,
replică la Doina eminesciană, poetul şi omul politic Adrian
Păunescu urcă la tribună şi strigă în gura mare, acuzând patetic, asemenea
marelui înaintaş, prezentul mişelesc:
„În zadar el
dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a
Când
Românu-ncet dispare, de la Nistru pân-la Tisa,
Clopotele
se-mpreună, într-un cântec trist, cu toaca,
E vândută
ţara noastră, nu se ştie cui, săraca.
……………………………………………………….
Pe o stradă
oarecare, dintr-o ţară oarecare,
Părăsit,
uitat şi singur, Eminescu iarăşi moare.
Doina lui
colindă ţara, de la Nistru pân-la Tisa,
Doina lui,
înlăcrimată, urmărită, interzisă…”
Poezia i-a adus
popularitatea, dar şi necazurile, fiindcă „Lumea suportă mai lesne un poem
decât un poet”. Îşi va intui destinul postum în Eu, diversiunea:
„Nu-i loc de mine, mă tot aflu-n calea/ acelora ce merg spre monumente,/ mă vor
călca în picioare, mă vor tunde,/ mă vor ceda-nscenării indecente./ Nu-i loc de
mine, n-are loc porumbul/ să crească şi să vină la hambare/ de-acest poet
retoric şi habotnic/ care-a ajuns în glume populare.// Nu-i loc de mine,
d-aia moare lumea, de-aceea sunt în Orient zâzanii,/ din pricina-ngâmfării mele
slute/ şi-au părăsit comunele ţăranii./ Nu-i loc de mine, sunt diversiunea…”
Adrian Păunescu –
un hugolian?! Desigur, mai puţin filosof. Dar şi un Midas, care transformă în
poezie tot ce atinge. Temperament neconformist, talent liric prodigios, memorie
de erudit, popularitate imensă, într-un anumit timp, generozitate exploatată de
mulţi şi recunoscută de puţini. Un scriitor iubit de cei care n-au curajul să-l
urască şi urât de cei care ar vrea din toată inima să-l iubească.
Sursa: Mihai MUSTĂŢEA/ IN MEMORIAM Adrian Păunescu. Pete pe o biografie, nicidecum pe o operă! Ziarul Argeșul/ 5 nov. 2019
Fotografia ilustrează articolul în original.
Valentin Smedescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu