Băile Govora – Istoria medievală

Pentru a închide una din porţile de acces ale tătarilor spre inima „regatului ungar”, regele Bela al IV-lea încearcă să-i aşeze, în 1247, pe Cavalerii Ioaniţi în Ţara Severinului care cuprindea o parte din Banat şi vestul Olteniei. Din diploma acordată cavalerilor cu acest prilej aflăm despre existenţa mai multor formaţiuni politice româneşti: „Voievodatul” (nouă denumire statală) lui Litovoi, ce cuprindea Ţara Haţegului şi aproape toată Oltenia, Voievodatul lui Seneslau, la răsărit de Olt şi în Ţara Făgăraşului şi „Cnezatele”(state mai mici) ale lui Ion şi Farcaş situate între acestea, de o parte şi alta a Oltului (Drăgan, 1993, 76).

Aceste formaţiuni politice vor duce lupta pentru crearea primului stat feudal românesc de la sud de Carpaţi („Valahia” = Ţara Românească), ai cărei locuitori, românii, vor lupta împotriva maghiarilor, în bătălia de la Posada (noiembrie 1330) sub conducerea marelui voievod Basarab I (cca.1310-1352), cât şi împotriva tătarilor.

În acest context politic şi militar, românii au crescut numericeşte, ocupându-se cu creşterea animalelor, cultivarea pământului şi diverse meşteşuguri, printre care şi cel al armelor, s-au aşezat în locuri favorabile formând aşezări, mai mult sau mai puţin stabile, numite sate (de la latinescul „fossatum”)

Satul (fostul „fsat”ce reprezintă „vatra de plămădire a psihicului naţional românesc pe fundamentul obştii săteşti” – Drăgan, 1993, 83) medieval Govora, iar mult mai târziu oraşul Băile Govora, au apărut şi au evoluat pe fostele moşii ale Mânăstirii Govora, Hinţa şi Glodul, împreună cu satele lor ce purtau acelaşi nume. Acestea ocupau „hotarul” situat de o parte şi de alta a pârâului Govora, între „hotarele” satelor Buneşti (la nord-est), Păuşeşti de Otăsău (la vest), Mihăeşti (la sud-vest), Bârseşti – Căzăneşti (la sud-est) şi Ocna (la est).

În timpul domniei lui Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476-1477), vistierul Albu cel Mare, originar din părţile Râmnicului, încercând să ajungă domn, cotropeşte satele Mânăstirii Govora, Glodul şi Hinţa „pe care le avea […] de la începutul Ţării Româneşti […] pustiind şi Mânăstirea Govora”. Albu cel Mare este înfrânt „[…] şi l-a prins şi l-a tăiat, pe el şi pe tot neamul lui”(Epure, 2010, 126).

Primul document păstrat până astăzi, este hrisovul datat 4 februarie 1488, prin care Vlad Călugărul vv. dăruieşte M-rii Govora, egumenului Dorotei de acolo şi celorlalţi slujitori, moşia Hinţa, pe care domnul o cumpărase de la Stanciul de la Ocne şi de la Dan Vâlcul din Glod (DRH   , I, 1966, 335).

O informaţie interesantă aflăm din  hrisovul emis la data de 3 noiembrie 1535, de către Vlad Voievod Vintilă (1530-1535), care menţioneză despre Glodul şi Hinţa, „că-i sunt Govorei dedine, de când este Ţara Românească şi de când s-a zidit întâi sfânta Mănăstire” (apud Petre-Govora, 2001, 63).

Radu cel Mare (1495-1508), fiul marelui Vlad Voievod Călugărul, în primul an de domnie, din cetatea de scaun Târgovişte, întăreşte sfintei Mânăstiri Govora, „Hinţa toată pentru că jumătate a cumpărat-o domnia mea de la Stanciul, fiul lui Voinea, pentru 700 aspri, iar cealaltă jumătate a cumpărat-o Stoica logofăt de la Dan, fiul lui Alb Vistier şi de la Cârstea din Glod” (Ibidem, 68). În anul următor – 1496, o dată cu rezidirea şi înnoirea mânăstirii, dovedită prin pisania veche a mânăstirii „această biserică cine a zidit-o nu se ştie […], iar Radu cel Mare […] au dires-o şi au înfrumuseţat-o […]”  (Epure, 2010, 126), domnul îi dăruieşte mânăstirii sate, mori, multe trupuri de vii, vinăriciul Râmnicului, sălaşe de ţigani şi „Hinţa toată, satul numit Glodul tot, cu tot hotarul, scutindu-le de dăjdii şi slujbe”.

În hrisovul din 13 decembrie 1500 şi cel din 3 mai 1502, Radu ce Mare întăreşte din nou daniile Mânăstirii Govora, „să le fie satele numite Bârseştii toţi şi iar să le fie Glodul tot şi cu ocina sa şi Hinţa toată”, „scutindu-le de vama oilor şi de vama porcilor, de albinărit şi de găletărit şi de vinărici şi de dijmărit şi de vămeşit, de cositul fânului de podvoade, de cărătură şi de talpe şi de altele” (Petre-Govora, 2001, 69).

Satele Glodul şi Hinţa sunt întărite Mânăstirii Govora şi de voievodul Mihnea cel Rău (1508-1509), apoi de Neagoe Basarab (1512-1521) în hrisovul datat 30 octombrie 1517, scris în scaunul vechilor domnii, în Curtea de Arghiş, „seliştea ce se cheamă Hinţa şi Glodul, tot cu tot hotarul şi Bârseştii toţi, pentru că sunt ocină dedină a sfintei mânăstiri, scutindu-le de toate slujbele şi dajdiile ce se află în ţară de sine stătătoare şi în stăpânirea domniei sale. Şi nimeni să nu îndrăznească a tulbura sau a împiedica dintre slugile sau dintre dregătorii domniei sale, … că va primi mare rău şi urgie de la domnia mea …” (Petre-Govora, 2001, 69).

Documentele secolului al XVI-lea nu oferă prea multe informaţii referitoare la Mânăstirea Govora şi moşiile cu satele din jur ce erau stăpânite de aceasta. La începutul secolului al XVII-lea, odată cu începutul domniei lui Radu Şerban (1601; 1602-1610; 1611), mănăstirea a fost pustiită, ca apoi să rămână în ruină. După cum menţionează un document din  2 noiembrie 1635 (7144), dat de către  Matei Basarab (1632-1654), „întăreşte mânăstirii Govora şi egumenului Meletie, o moşie şi vecini în Nănăşeşti”. Satul a fost dat mânăstirii de către Vlad vv. şi fiul său Radu vv.În timpul lui Şerban vv., „mânăstirea a rămas pustie în urma jafului ce l-a avut de la <unguri şi de leşi>”(Tezaur medieval, 1983, 140).

Matei Basarab (1632-1654), în timpul căruia Ţara Românească cunoaşte o perioadă de înflorire culturală şi emanciparea ei din veşmântul slavon, în urma unor lucrări de reconstrucţie, reconsolidare şi extindere ale Mânăstirii Govora, întăreşte prin noi danii moşiile, satele, morile, bălţile, sălaşele de ţigani şi toate drepturile ce le-a avut de la strămoşii săi, refăcând şi satul Govora, ai cărui săteni se vor fi împrăştiat în urma pustiirii mânăstirii. În hrisovul datat 6 ianuarie 1634, imediat după urcarea sa în scaunul domnesc, la înscăunarea ieromonahului Meletie Machidoneanul (călugăr atonit, de origine român din Macedonia, ucenic al mitropolitului Petru Movilă, la Kiev) ca stareţ al Mânăstirii Govora, „în timpul căruia a făcut-o cea mai renumită şi mai bogată aşezare monahală a acelui veac”, spune că „a adunat cu multă osteneală oameni rumâni care au fost fugiţi din satele sfintei mânăstiri, din sat din Glodul şi din Bârseşti şi din Mihăeşti şi din Nănăşeşti şi din Stoiceni şi alţi oameni lăturaşi care au vrut să fie în acest sat în pace şi scutiţi de dările de mai înainte”. În acelaşi hrisov, domnul specifică „că-i dă mânăstirii un sat aproape de ea, anume Govora, pe care îl scuteşte de toate dările” (Petre-Govora, 2001, 69-70). Este prima atestare documentară a satului Govora şi a existenţei sale cu numele topic de „Govora”. Localizarea satului care astăzi poartă această denumire este pe teritoriul fostei moşii Glodul care se afla situată pe partea stângă a râului Govora.

O altă confirmare despre existenţa satului Govora în timpul lui Matei Basarab este dată şi de materialul arheologic extras (un urcior cu toartă, un castron şi o tigaie din lut cu trei picioare şi toartă tubulară) dintr-o locuinţă din apropierea Mânăstirii Govora, în urma unui sondaj în punctul „Nuci” din Inuri, specific secolului al XVII-lea (Petre-Govora, 2001, 70).

În timpul domniei lui Matei Basarab, la Mânăstirea Govora s-a instalat cea de-a doua Tipografie cunoscută în Ţara Românească, după cea de la Mânăstirea Câmpulung. Aceasta a fost cumpărată de către Meletie Macedoneanul, trimis de domn împreună cu ieromonahul Nectarie şi cu fiul acestuia Ştefan la Petru Movilă mitropolitul Kievului, care trimite o tiparniţă „completă”, împreună cu o echipă de tipografi bine instruiţi, în anul 1637 (Petre-Govora, 2001, 90).

De sub teascurile acestei tipografii vor ieşi lucrări importante ale culturii medievale româneşti, „precum Psaltirea slavonească (în două ediţii: 1637 şi 1638), Evanghelia învăţătoare (1642) şi, mai ales, prima lucrare tipărită în limba română: Pravila bisericească cunoscută şi sub numele de Pravila cea Mică datorită formatului ei, mic, de buzunar sau Pravila de la Govora (1640), tradusă în româneşte, din slavonă, de către nu mai puţin vestitul Mihai Moxa(lie) de la Mânăstirea Bistriţa”. Cartea este o „culegere de legi canonice şi civile, făcută după o traducere slavonă a unui nomocanon de origine bizantină”. Este tipărită în două ediţii, una pentru Ţara Românească şi alta pentru Transilvania. Mitropolitul Teofil al Ţării Româneşti arată scopul acestei tipărituri. „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor. Cu aceea cugetai şi eu, robul Domnului Mieu I[isu]s H[risto]s, să scot această carte, anume Pravila, pre limba rumânească […]” (Epure, 2010, 137).

Opera are o Predoslavie (pagină de titlu) scrisă de Udrişte Năsturel (mare cărturar şi cumnat al lui Matei Basarab) şi împodobită cu splendide gravuri. Pe verso-ul paginii de titlu se află Stema Basarabilor, vulturul cu cruce în cioc, având soarele în faţă şi luna cu stelele în jur, deasupra mitra arhierească, iar din vârful crucii plecând în părţi spicele de grâu. În partea de sus a stemei stă scris: „La prea luminata stemă a milostivilor Domni Basarab”, iar pe laterale litere slavone ce însemnează „Cu mila lui Dumnezeu, Matheiu Basarabu Voievod, domnu Ţerei Romănesci” (Petre-Govora, 2001, 91-94).

În aceeaşi perioadă Matei Basarab înfiinţează prima „moară făcătoare de hârtie, din cârpe şi din lemn”, pe iazul morilor, vizavi de biserica Sf. Gheorghe, din Râmnic, care aproviziona cu materie primă tiparniţele de la Mânăstirea Govora, dar şi cele de la Târgovişte, Mânăstirea Dealul şi Câmpulung. Fabrica de hârtie a fost domnească, dar mai apoi avea să fie preluată de boierii Rudeni care au ţinut-o până la 1672-1673, când au închinat-o mitropolitului Varlaam şi Mânăstirii din Fedeleşoiu, împreună cu biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnic (Epure, 2010, 138).

În anul 1635, Matei Basarab întemeiază la Mânăstirea Govora prima Şcoală de cultură generală din Ţara Românească. Despre înfiinţarea şi existenţa acesteia aflăm dintr-o scrisoare (datată 9 august 1636) a patriarhului Ierusalimului, Teofan, trimisă domnitorului Matei Basarab spre a lăuda măreţul gest şi buna chivernisire a 1.000 de galbeni pe care domnitorul îi dă egumenului Mânăstirii Govora, Meletie, „pentru întreţinerea şcolii, a tipografiei, a tipăriturilor, cât şi pentru plata călugărilor şi a dascălilor”. Din scrisoare reiese că toate acestea să se facă „din ce prisoseşte peste mia de galbeni (adică) din dobânzile ce se vor aduna, iar capitalul, cei o mie de galbeni, totdeauna să rămână, să se afle acolo şi să se folosească de ei […], ca să nu rămână, împotrivindu-se cineva, nefolosită şi să se piardă această sumă […]” (Petre-Govora, 2001, 98).

Şcoala de la Govora este importantă deoarece este pusă de către mitropolitul Teofan pe acelaşi nivel cu gimnaziul lui Petru Movilă de la Kiev. Pentru ambele şcoli se „intervine prin scrisori patriarhale pentru alinierea lor la perceptele Bisericii Creştine de la Constantinopol”. Şcoala a fost pusă direct sub supra-vegherea mitropolitului Ţării Româneşti, Teofil, fost episcop de Râmnic, a cărui obligaţie era aceea de „a avea grijă şi a supraveghea atât asupra sursei financiare asigurată de către domn, cât şi a respectării parcurgerii ştiinţelor care se predau aici”. Elevii şcolii se numeau „studenţi”(spudei), iar ştiinţele predate, în rădăcini, erau: Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Muzica, Geometria, Astronomia şi cea mai importantă Teologia (Petre-Govora, 2001, 99).

Nu există documente privitoare la timpul cât a funcţionat şcoala, dar aceasta a avut o importanţă covârşitoare deoarece a pregătit viitori slujitori ai bisericii sau ai cancelariei domneşti, vorbitori şi scriitori în limba vie neamului românesc, limba geto-dacă sau vlaha, continuatoarea limbii traco-pelasgilor, „limba latină veche sau latina primară” (Voica, 2010, 133-134).

Ca tipografi, dar şi ca profesori, alături de bunul gospodar, conducător şi coordonator al şcolii, Meletie Macedoneanul, au lucrat aici călugărul Ştefan „…ca ostenitor tipograf al Pravilei de la Govora”, ieromonahul Silvestru, care „…a izvodit şi a premenitu de pe limba rusească pe limba românească Prima Cazanie, apărută în teascurile tiparniţei de la Govora la anul 1642”. Împreună cu Udrişte Năsturel care „…a venit şi el în al unsprezecile ceas la lucrul Domnului”, au mai lucrat ieromonahul Ştefan de Ohrida şi călugărul oltean Mihail Moxalie care a tradus şi a scris cel mai vechi cronograf (manual de Istorie Universală din Ţara Românească) cunoscut în limba românească, în anul 1620, după cronograful lui Manases şi după alte cronografe bizantine, cum şi din cronicile sârbeşti (Petre-Govora, 2001, 100-101).

Din documentele prezentate anterior reiese că satele cu locuitorii lor din jurul Mânăstirii Govora au fost aproape permanent aservite mânăstirii, fiind scutite de toate dările şi taxele. Astfel, se poate vorbi că ţăranii ce locuiau aceste sate nu făceau parte din categoria ţăranilor liberi (moşneni), ci din categoria celor aserviţi („rumâni”). În zona Govorei apar destul de târziu (sfârşitul sec. XVII) menţionări privind existenţa satelor locuite de moşneni (Otovescu-coord., 2002, 28-29).  

Harta Ţării Româneşti alcătuită de Stolnicul Constantin Cantacuzino, în anul 1700, prima lucrare cartografică realizată de către un român, cuprinde împărţirea pe judeţe (17), oraşe (23), sate (526) şi mânăstiri (28). Pe hartă se află trecut şi judeţul Vâlcea ce făcea parte din Oltenia, împreună cu încă patru judeţe. În judeţul Vâlcea sunt înscrise 33 sate, două oraşe (Râmnic, Ocnele Mari) şi 11 mânăstiri. În apropierea Mânăstirii Govora sunt menţionate satele: Govora, Titireci, Cacova, Păuşeşti (de Otăsău) (Giurescu, 1944, 17-19).

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea Oltenia ajunge sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, aproape 20 de ani (21 iulie 1718 – 18 septembrie 1739), ca urmare a păcii de la Passarovitz. Această perioadă este benefică deoarece administraţia austriacă dispune realizarea unei hărţii detaliate a Olteniei, a înregistrării sistematice a satelor şi populaţiei Olteniei, construcţia de drumuri (Via Carolina) şi a unor lucrări pentru întărirea mânăstirilor în vederea apărării în caz de un eventual atac din afara graniţelor imperiului.

Conscripţia virmontiană, din anul 1722, care reprezintă cea mai veche statistică a populaţiei Olteniei, (primul recensământ al populaţiei realizat în Ţara Românească şi Moldova efectuându-se abia în 1838), înregistrează în judeţul Vâlcea un număr de 137 localităţi, la care secretarul austriac Nicolae Porta adăuga – în anul 1728 – un număr de încă 18 aşezări. Din totalul satelor, 7 aparţineau Episcopiei, 26 – unor mânăstiri, iar restul (102 sate şi 2 oraşe) erau megieşeşti sau stăpânite de diverşi stăpâni.

Satul aparţinând Mânăstirii Govora cu numărul familiilor acestuia menţionat în conscripţie era Valebuleşti (probabil astăzi Vulpueşti, n.a. – 52 fam.),iar Glodul şi Seuestriani aparţineau Episcopiei (del medemo) (Giurescu, 1944, 304-308).

Sursa: Enciclopedia Judetului Valcea vol. II 2012/ Localitățile urbane (link)