Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.

Formula administrativă habsburgică a fost prima mare încercare de a destrăma formula tradiţională românească de administraţie. (271) 

Oraşul face tranziţia de la a fi domnesc, la autonomia administrativă deplină.

&&&

Atestarea

Istoricii îl consideră drept „părinte" al oraşului pe Mircea cel Bătrîn, care face prima atestare a localităţii, în 20 mai 1388. Rîmnicenii s-au amorezat de formula rostită de domnitor, „Rîmnicul, oraşul domniei mel” (1389). Ea exprimă însă un fel de fudulie; chipurile, Mircea a avut aici o altă capitală a ţării sau măcar o „capitală de vară”, ceea ce, evident, este o prostie.

Începutul medieval al oraşului are o mare problemă: Rîmnicul nu este din 1388. El este doar atestat atunci. Atestarea este doar prima menţionare a unei localităţi în istorie, dar este evident că ea diferă de momentul întemeierii oraşului respectiv. Aurelian Sacerdoţeanu a avut perfectă dreptate: ,,ca să ajungă oraş, Rîmnicul trebuie să fi avut un trecut mai mult decît secular (272). Să o luăm însă metodic. În legătură cu atestarea Rîmnicului două documente sînt împortante:

• 1388 (20 mai), este un act prin care domnitorul Mircea cel Bătrîn (1389-1418) dăruieşte Mănăstirii Cozia, ctitoria sa, o mulţime de privilegii. De la Rîmnic îi dă ,,o moară” (...), o vie (...) şi Uliţa - un sat periferic al Rîmnicului de atunci, împreună cu 300 familii de ţigani, aceştia urmînd să fie folosiţi atît la exploatarea sării, cît şi la spălarea nisipurilor aurifere de pe Olt şi de pe Lotru.

• 1389 (4 septembrie). Mircea dădea noi privilegii Mănăstirii Cozia. El lua boierilor din Jiblea o parte din moşia lor - cedîndu-le în schimb satul Orleşti - şi o dădea, evident, Coziei. În acest document, Mircea numeşte Rîmnicul drept „oraşul domniei mele”. De fapt, abia acum Rîmnicul este numit oraş (s.n., deşi, în secolul XIV, oraşele nu se deosebeau prea mult de sate, decît doar dacă aveau o altă matrice stilistică arhitecturală. în cazul de faţă este vorba de burg.

Se vede foarte limpede că cele două documente se refereau la Cozia şi nu la Rîmnic. Deci, în ce a constat iubirea lui Mircea cel Bătrîn pentru Rîmnic? 

Mircea nu a acordat niciodată vreo importanţă Rîmnicului. Domnitorul nu a lăsat nimic Rîmnicului. Chiar nimic.

Şi despre „Rîmnicul, oraşul domniei mele”...

Formula de „oraş domensc" desemneză doar faptul că oraşul nu avea drept de autoguvernare, nu era liber, aparţinea domnitorului. Pînă în anul 1600, în Ţara Românească au existat 24 oraşe. 12 dintre ele erau domneşti. Deci, denominaţia de „oraş domnesc” nu este un titlul de nobleţe al Rîmnicului. Ea a fost acordată şi altor oraşe din Ţara Românească şi însemna, pur şi simplu, că era proprietatea domnitorului, care dispunea de ele după propria dorinţă. Expresia este deci doar o formulă banală de cancelarie. Şi ea nu a fost rostită doar de Mircea, cu referire expresă la Rîmnic, ci şi de către alţi domnitorii ai noştri (ex. Matei Basarab - 1648, Alexandru lpsilanti - 1775, Alexandru Moruzi - 1793). Însă după unii istorici vîlceni, menţiunea cu „oraşul domniei mele” ar însemna că Rîmnicul ar fi fost un fel de „capitală a Ţării Româneşti.” Nici vorbă de aşa ceva! Chiar dacă ar fi dorit să investească în Rîmnic, Mircea nu ar fi avut resursele necesare, căci obiectivele lui „ctitoriceşti" erau Tîrgovişte şi cetăţile de la Dunăre. Capitala lui Mircea, din 1396, a fost Tîrgovişte. Acolo era „cetatea lui de scaun". Aceasta a fost înconjurată de ziduri, iar locuitorii ei erau scutiţi de vamă pe tot cuprinsul ţării. Se acorda astfel oraşului o sursă de venituri importantă, ceea ce însemna posibilităţi noi de dezvoltare. Şi apoi se ştie foarte bine, după Tîrgovişte, atenţia lui Mircea s-a concentrat pe cetăţile de la Dunăre, Turnu şi Giurgiu, necesare în lupta contra turcilor.

O paranteză, cui aparţineau ţiganii din oraş

De unde erau aceşti ţigani? lorga susţine că ţiganii, nomazi de origine indiană, au ajuns în spaţiul românesc pe filieră bizantină. Din Bizanţ, datorită ciumei bubonice şi a presiunii turceşti, ţiganii s-au răspîndit în zonele estice şi centrale ale continentului, fiind semnalaţi în Ţara Românească pentru prima dată, în 1385 (273). De fapt, documentul din 1388, prin care Mircea dădea Coziei numeroase sălaşe de ţigani, este a treia menţiune a ţiganilor în Ţara Românească, după actul de danie emis în 1385 de către Dan I către Mănăstirea Tismana şi actul lui Mircea din 1388, în care menţiona că boierul Costea stăpînea satele Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, precum şi 17 ţigani de cort.

Cozia şi satele periferice Rîmnicului. Ţiganii au fost mereu un subiect de dispută între domnie, rîmniceni şi preoţii cozieni. Domnitorul, în virtutea dreptului de proprietate pe care îl avea asupra întregului pămînt al ţării, se considera şi proprietarul sălaşelor de ţigani. Sigur, locuitorii Rîmnicului avea în satele periferice oraşului o serie de proprietăţi, lucrate de ţiganii de acolo. Dar, cîştig de cauză a avut tot timpul... Mănăstirea Cozia. Treptat, ea va dobîndi toate satele periferice Rîmnicului (cele locuite de ţigani), respectiv (274):

1. Uliţa (zona Zăvoiului, mergînd pînă spre actuala Biserică „Sf. Gheorghe" (275). Satul este cedat Coziei prin actul domnesc din 20 mai 1388 (cel care face atestarea Rîmnicului sub Mircea cel Bătrîn), împreună cu 300 de sălaşe de ţigani (se consideră că un sălaş ar fi avut 5 persoane). (276) Donaţia Uliţei generează însă doua probleme: a) problema autenticităţii documentului; b) problema disputei dintre Mănăstirea Cozia şi rîmniceni pentru ţiganii zonei. Să le analizăm pe rînd:

a) Numărul foarte mare de ţigani donaţi Coziei a generat suspiciuni. De ce nu ar fi cifra cu „cele 300 de sălaşe" (circa 1500 de persoane) corectă? Pare exagerat numărul ţiganilor? (NB. Sînt însă destule exemple în istoria medievală românească cu cifre de robi ţigani de-a dreptul impresionante). (277). Dintr-un motiv foarte simplu: din 8 documente emise de diferiţii domnitori despre sălaşele Coziei, într-o perioadă de aproape 120 de ani (1388-1501), analizate de istoricul Corneliu Tamaş, 5 documente, cele originale, prevăd doar 40-50 de sălaşe, iar 3 copii vorbesc despre un număr foarte mare de sălaşe de ţigani, respectiv cele două danii de la Mircea - 20 mai 1388 şi 8 ianuarie 1392 -, care vorbesc de 300 de sălaşe şi una de la Basarab cel Tînăr, din 1487, care vorbeşte chiar de 350 de sălaşe. Copiile nu au niciun fel de autentificare, deci, practic, nu au valoare juridică. Pe bună dreptate, istoricul Corneliu Tamaş consideră actul de donaţie din 1388 un fals: ,,Nu se poate explica cum un act de bază ca cel susmenţionat, care legifera drepturile Coziei (...asupra robilor ţigani, n.n.), dat de ctitor, se află în copie, cînd de la acelaşi domn s-au păstrat în această mănăstire unele documente în original de mai mică importanţă”. 

Tamaş consideră că dovada falsului este documentul domnitorului Radu Praznaglava, din 19 iunie 1421. Este primul act de întărire al proprietăţilor mănăstirii (după dania din 1388), de data asta un act original, unde, după practica vremii, înainte de a se menţiona dania domnitorului, se menţionau toate proprietăţile pe care Cozia le dobîndise de la întemeiere pînă la acea recentă donaţie. Or, singura danie care lipseşte în enumerarea proprietăţilor Coziei, în documentul din 1421, este... Uliţa şi sălaşele ei de ţigani.(278) Concluzia este că Uliţa a fost o „acaparare ilicită" făcută de către egumenii Coziei, pentru a pune mîna pe ţiganii de acolo. Se pare însă că documentul din 20 mai 1388, deşi o copie, reflecta destul de bine realitatea, fiind făcut după un original care nu s-a mai păstrat, din cine ştie ce motive. De unde reiese asta? În 24 mai 1501 - în vremea lui Radu cel Mare -, prin corupţie, Mănăstirea Cozia obţine, în sfîrşit, dreptul de proprietate asupra celor 300 de sălăşe de ţigani, ceea ce dovedeşte faptul că numărul de 300 de sălaşe fusese unul corect. 279 Povestea este fascinantă de-a dreptul. Mănăstirea Cozia a acţionat diabolic, vreme de circa 120 de ani, ea reuşind în final să îşi plaseze oamenii săi de încredere la curtea domnească, iar aceştia să transforme un act fals, într-un act autentic. Grămăticul Sin, cel care a redactat actul din 1501, era de fapt „omul Coziei", al părintelui egumen Simion mai precis. Actul din 1501 îl legitimează pe cel din 1388, care astfel nu mai putea fi atacat. Cozia ieşea astfel victorioasă. (280)

b) Cearta dintre călugării cozieni şi rîmniceni pentru stăpînirea robilor ţigani a durat însă vreo 300 de ani, căci nici rîmnicenii nu s-au resemnat. Preoţii cozieni s-au plîns şi lui Mihai Viteazul, care a dat dreptate clericilor, asta deoarece domnitorul ,,s-a împrumutat de la Cozia cu 22.000 de aspri şi cu foarte mult plumb” Un act, evident, de corupţie domnească! Gîlceava a continuat însă şi sub alţi domnitori, precum Gavril Movilă (1618-1620) şi Matei Basarab (1632-1654). Conflictul se va stinge abia la începutul secolului XVIII, în timpul stăpînirii austriece. Atunci, Uliţa a devenit o simplă stradă a Rîmnicului. Ţiganii au rămas însă robii Coziei.

2. Inăteşti (zona se numeşte astăzi „1 Mai"). Apare documentar la 20 mai 1388, odată cu Rîmnicul. La 8 ianuarie 1392, Mircea dădea ctitoriei sale Cozia ,,satul numit Hinăteşti, cu tot hotarul pînă la Troian şi pînă la apa Rîmnicului”. La 19 iunie 1421, Radu Praznaglava (1421-1427) întărea Coziei ,,metohurile de la Rîmnic cu 5 mori, şi iarăşi 45 sălaşe de ţigani şi satul Hinăteşti şi o ocnă la Ocna de Sus.” Oficial, Inăteştiul va fi înglobat Rîmnicului în 1868 (282)

3. Licura (zona „Petrişor"), apare în documente la 16 septembrie 1440 (deci ceva mai tîrziu), cînd domnitorul Vlad Dracul a dat aici călugărului Dorotei un loc ca să ridice mănăstire, care nu se va ridica însă niciodată. La scurt timp, pămîntul Licurei va fi împărţit între satul Uliţa şi Mănăstirea Cozia.

De fapt, Mircea a dăruit Coziei toate satele periferice Rîmnicului, sate care erau locuite de ţigani. Acestea erau în realitate părţi componente ale oraşului, barierele dintre aceste sate şi oraşul Rîmnic fiind doar etnice.

Totul pentru Cozia (şi nimic pentru Rîmnic)!

Cozia a fost un „manifest de cruciadă anticatolică”. Cu adevărat, povestea religiei pe aceste meleaguri începe la Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrîn. Cozia a dat tonul în religie dar, deopotrivă, şi în cultură şi arhitectură, pentru întreaga Ţară Românească. Să vedem...

1) Religie? Mircea vrea să reziste expansionismului catolic maghiar prin intermediul mănăstirilor ortodoxe. În pronaosul Coziei apare pictat chipul Sf. Nicodim de la Tismana, duhovnicul voievodului-ctitor. El ridicase Vodiţa şi Tismana şi a îndrumat şi construcţia acestei mănăstiri. Fără catolicismul venit din Ungaria pe Valea Oltului, Cozia nu ar fi existat.

2) Cultural? La Cozia, Mircea a făcut şi o şcoală bisericească. Aici a activat Filos, primul poet român, cel care a compus aşa numitele pripeale, poezii imnografice închinate, în special Fecioarei Maria şi sfinţilor părinţi, puse pe note muzicale bizantine. Filos, grec de origine, a fost logofătul lui Mircea în perioada 1386-1392. După 1392 s-a călugărit la Cozia. Hrisoavele date de Mircea înainte de 1392 au fost redactate de către Filos. (283) Printre acestea se află şi hrisovul din 20 mai 1388 în care Rîmnicul era atestat documentar. Din păcate, el se prezintă astăzi doar într-o copie.

3) Arhitectural? Am văzut deja, prima ctitorie religioasă rîmniceană, Biserica „Sf. Dumitru", de factură săsească, are caracteristici specifice catolicismului: planul dreptunghiular, absida poligonală decroşată şi turnul vestic. Cozia lansează însă soluţia stilistică a planului triconc (în formă de cruce) pentru biserica mare, care poartă chiar hramul .Sf. Treime".

Cozia, a doua cea mai bogată mănăstire a Ţării Româneşti. Dar ceea ce face Mircea la Cozia este abuziv. Cozia a fost prima mănăstire românească înzestrată cu sălaşe de ţigani. (284) Ţiganii au aparţinut, iniţial, doar domnitorului, apoi însă a apărut şi categoria robilor mănăstireşti. Iar Cozia a fost mănăstirea cu cele mai multe sălaşe de ţigani dintre toate mănăstirele româneşti. (285) În secolul XVII, ea avea peste 1.000 de robi ţigani, după cum afirmă cronicarul sirian Paul de Alep. Mulţi erau folosiţi la spălarea aurului din Olt, alţii tăiau blocurile de sare de la Ocnele Mari.

Mircea dăruieşte însă mănăstirii privilegii imense precum: dreptul de exploatare a sării de la Ocnele Mari, albinăritul din judeţ (dijma de miere şi ceară), găletăritul din judeţ etc. Atunci cînd Mircea dobîndeşte Silistra, el donează Coziei, jumătatea de nord a Bălţii lalomiţei, în timp ce sudul va rămîne sub administraţiei chefaliei de la Silistra. (286) Mircea a dat mănăstirii şi vama spre Transilvania - numită iniţial ,,vama de la Genune" - prin documentul din 28 martie 1415 („Genune" este vechiul nume al localităţii Cîineni). (287) Un document din 20 ianuarie 1505 întărea mănăstirii vama de la Genune şi ameninţa că cel care ,,nu va plăti vama sfintei mănăstiri va fi pus în ţeapă la vad” (288) Egumen este acum acelaşi Simeon, cel care rezolvase şi problema proprietăţii asupra celor 300 de sălaşe de ţigani, în favoarea mănăstirii pe care o păstorea. Şi atenţie, cea mai mare parte a veniturilor băneşti ale domniei provenea nu din dări, ci din taxele vamale.

La moartea lui Mircea cel Bătrîn, Cozia era a doua mănăstire a ţării în privinţa bogăţiei. Prima rămăsese Tismana. Cu timpul, domeniul Coziei devine fabulos, el cuprinzînd zeci de sate şi moşii, gîrle, bălţi, munţi, păduri, livezi şi vii, stupării, pivniţe, prăvălii, mori etc. Egumenii mai destoinici ai acesteia au cumpărat şi ei diferite proprietăţi. Mănăstirea a dispus de asemenea de imunităţi şi obroace (căşăritul din mai multe judeţe, vinăriciul, sare de la ocne, venituri din vămi etc). La sfîrşitul secolului XV, mănăstirea stăpînea peste 25 de sate şi peste 100 de moşii. (289) În secolul XVII cuprindea, practic, tot teritoriul dintre Rîmnic şi Cozia (pe o distanţă de 22 km în lungime), toate periferiile Rîmnicului (Uliţa, Licura, Troian) - plus 4 mori şi 2 vii. (290) Cozia a beneficiat şi de numeroase danii venite din partea unor boieri, dar şi din partea unor oameni simpli, care s-au îngropat la mănăstire, lăsînd acesteia pămînturile lor. Este semnificativ şi faptul, menţionat într-un document din 22 aprilie 1601, că pentru a-şi susţine campaniile militare, Mihai Viteazul s-a împrumutat de la Cozia cu 20.000 de aspri şi cu foarte mult plumb.

Deocamdată să rămînem cu această concluzie pentru tema noastră: la sfîrşitul domniei lui Mircea, Cozia stăpînea la Rîmnic, un metoc, cinci mori, sălaşe de ţigani, satul Uliţa şi încă un domeniu alăturat lui. (291)

De ce grija excesivă a lui Mircea pentru Cozia? lată de ce. Mai pe direct spus, Mircea nu trebuia să domnească. El ar fi putut avea destinul lui loan Fără Ţară (supranumele acestuia provine din faptul că la moartea tatălui său era încă minor, iar legea englezească prevedea că fiii mai mici ai regilor decedaţi nu puteau să deţină domenii / ţări de care nu s-ar fi putut îngriji), fiindcă era cel mai mic dintre fiii lui Radu I (tatăl lui Mircea) şi era puţin probabil că ar fi putut moşteni ceva. Înaintea sa la domnie a fost Dan I (1383-1386), băiatul din prima căsătorie a lui Radu. Mircea a fost însă asociatul la domnie al lui Dan (există chiar monede cu efigiile celor doi). 

Era o măsură de prevedere importantă, datorată necesităţii asigurării continuităţii la domnie (de obicei, domnul participa la multe campanii militare, în care implicarea în luptă era directă, aşa încît exista pericolul extrem de mare al unui deces).

Numai ca fiul lui Dan I, Vlad - zis, ulterior, „Uzurpatorul” - ajunge în scurt timp la majorat, aşa încît Mircea este înlăturat de la succesiune, asociatul lui Dan devenind Vlad. Dar, în 1386, Dan I moare, ţinînd partea lui loan Sracimir, ţarul bulgar de la Vidin, în lupta acestuia cu loan Şişman, ţarul bulgar de la Tîrnovo (sprijinit de turci). Laonic Chalcocondil, cel mai important istoric al perioadei medievale bizantine, spune că Dan a fost ucis de către fratele său, Mircea cel Bătrîn, asociat cu Şişman, care ar fi tocmit asasinii. Mircea devine apoi domn. Trebuie spus că, în ciuda tuturor acţiunilor pozitive ale lui Mircea pentru apărarea independenţei şi a organizării statului, gestul acestuia de a-şi ucide fratele şi de a uzurpa un tron, a creat în dezvoltarea Valahiei o ruptură ce nu a putut fi surmontată niciodată. Mircea a stricat regula succesiunii agnatice la tron şi a promovat-o pe cea a primogeniturii, începînd de la el. Preţul a fost însă imens. 0 luptă de mai bine de 100 de ani între Mirceşti (sau Drăculeşti, urmaşii săi) şi Dăneşti (urmaşii fratelui său mai mare). Reprezentanţii celor două familii se vor lupta între ei cu încrîncenare, fiind aduşi succesiv pe tron de otomani sau maghiari. În schimbul tronului, ei vor face însă diferite compromisuri, care vor duce la erodarea puterii ţării şi în final la instaurarea apăsătoare a dominaţiei otomane.

Deci, motivele lui Mircea pentru favorizarea evidentă a Cozia sînt trei:

* Gîndul călugăririi sale. În tradiţia ţărilor din Europa Centrală, cunoscută şi în Muntenia, fiii de suverani ce nu moşteneau tronul erau destinaţi carierei ecleziastice. (292) De exemplu, la baza politicii parentale franceze existau două principii: cel al restrîngerii succesiunii şi cel al carismei de familie. Conform primului principiu, patrimoniul se păstra nedivizat, iar potrivit celui de-al doilea familia căpăta o aureolă de har, întreţinută de faptul că membrii ei ajungeau episcopi sau stareţi importanţi. Probabil acum familia Basarabilor a ajuns la ideea de a-şi caza urmaşii netitularizabili la Cozia, cu un profit de sfinţenie pentru familie. Se gîndise probabil şi Mircea la eventuala necesitate de a se călugări? (293) Cu siguranţă! Cozia era atunci un loc sălbatic, un ,,fief periculos" am spune, la marginea ortodoxiei româneşti de atunci, iar călugăria lui Mircea la Cozia ar fi fost un exil sau mai pe greceşte spus, o ostracizare.

* Culpa morală a uciderii fratelui. Pentru Mircea exista, evident, şi dorinţa ispăşirii acestei greşeli morale grave, uciderea de frate. Filmul ,,Mircea" al lui Sergiu Nicolescu începe (în mod eronat) cu scena în care Mircea cel Bătrîn îşi decapitează fratele, pe Dan I, acuzat că este .omul turcilor". Sigur, filmul nu este întotdeauna o sursă credibilă, dar ideea este că românii acceptă uşor prostia asta dacă au văzut-o într-un film, dar resping cu indignare afirmaţia istoricilor că Mircea este vinovat de moartea fratelui său.

* Culpa desfrîului. Cronicarii bizantini Laonic Chalcocondil şi Mihail Ducas, contemporani cu domnitorul valah, istorici serioşi, au vorbit despre mulţimea amantelor şi a bastarzilor acestuia. O viaţă nu prea creştină! Aventurile amoroase ale lui Mircea cel Bătrîn se vor răsfrînge însă asupra viitorului Ţării Româneşti. Şi asta fiindcă, după regulile de atunci, inclusiv bastarzii puteau revendica tronul, după moartea unui domnitor. Altfel spus, succesiunea electivo-ereditară a fost pentru ţările române un blestem şi nu o regulă democratică. Iar bastarzii lui Mircea - trei dintre ei urcînd pe tron: Vlad Dracul, Radu Praznaglava şi Alexandru Aldea - au aruncat ţara în haos.

Ce să mai spun... Mircea a domnit 32 de ani şi a făcut nişte lucruri incredibile în domnia sa. Şi totuşi, tot ceea ce a făcut bun s-a năruit în prima secundă după moartea sa, căci războaiele civile, pricinuite chiar de Mircea, prin schimbarea regulii de succesiune la tron, au devenit, de acum încolo, mult mai numeroase decît războaiele naţionale. Apoi, trebuie spus şi faptul că ,,mitologizarea" lui Mircea cel Bătrîn de către rîmniceni a fost greşită. În felul ăsta, Mircea .i-a furat faţa", ca să zic aşa, unui domnitor foarte important pentru oraş, respectiv Matei Basarab, despre care rîmnicenii vorbesc foarte puţin. 

După moartea lui Mircea cel Bătrîn (1418), Rîmnicul dispare din interesul cronicarilor vreo 70 de ani. 0 primă ştire despre prezenţa unui domn în Rîmnic, după Mircea cel Bătrîn, o avem de abia din anul 1487, cînd Vlad Călugărul (1481,1482-1495) a rămas mai multe zile în tîrg unde a acordat „audienţe". Oraşul era în declin.

Sursa: Sorin Oane/ #PovestileRimnicului 2025

_________

269 Enciclopedia judeţului Vîlcea, voi. II, Localităţile urbane, Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea, 2012, p. 13.

270 Alex Mihai Stoenescu, Istoria Olteniei, Editura Rao, Bucureşti, 2011, p. 178.

271 Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpînirea austriacă (1718-1739), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 258-263.

272 Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Rîmnicu Vîlcea, în „Buridava", Rîmnicu Vîlcea, nr. 1/1972, p. 38.

273 Documenta Românie Historica B. Ţara Românească, / (1247-1500), Bucureşti, 1966, p. 21, nr. 7 şi p. 27, nr. 9.

274 Constantin Mateescu, Memoria Rîmnicului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 33-34.

275 Acesta localizare a fost propusă de Aurelian Sacerdoţeanu, Originea şi condiţiile social- economice ale dezvoltării vechiului oraş Rîmnicul Vîlcea, în „Buridava. Studii şi materiale", Muzeul judeţean Vîlcea, 1972, p. 41.

276 Constantin Mateescu, op.cit, p. 33 greşeşte crezînd că au fost 300 de ţigani, nu 300 de sălaşe de ţigani.

277 Daniel Guţă, Voievozii medievali care au fost îngeri şi demoni pentru romi, în „adevărul.ro", din 20.10.2018, online. Vlad Ţepeş a adus circa 12.000 de ţigani din Bulgaria, salvîndu-i din robia otomană. în 1471, Ştefan cel Mare aducea în Moldova peste 17.000 de robi ţigani din Cîmpia Bărăganului, după ce-l învinsese pe Radu cel Frumos, şi îi oferă mănăstirilor. Aducea ţigani şi după războiul din 1474, contra lui Basarab Tepeluş.

278 Corneliu Tamaş, Dreptul de proprietate al Mănăstirii Cozia asupra Uliţii din Rîmnic, în „Studii vîlcene", nr. 1, Rîmnicu Vîlcea, 1971, p. 13.

117

279 Corneliu Tamaş, Falsificarea unor documente privind robii Mănăstirii Cozia, în „Buridava. Studii şi materiale", nr. 4, Rîmnicu Vîlcea, 1982, p. 98.

280 Idem. Vezi şi Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, 1501-1525, voi II., Bucureşti, 1966, p. 17.

281 M. Davidescu, Mănăstirea Cozia, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966, p. 10.

282 Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2000, p. 247.

283 Gheorghe Mămularu, Un călugăr de la Mănăstirea Cozia este autorul pripealelor din ortodoxia mondială, în Cozia-info.ro, online.

284 V. Costachel, P.P. Panaitescu, D. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV- XVII), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.151.

285 Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, vol. II, Tipografia Cooperativa, Bucureşti, 1916, p. 389.

286 Mihai lorga, Balta lalomiţei. Contribuţii istorice, Editura Sfîntul Ierarh Nicolae, Galaţi, 2012, p. 117 şi 121-127.

287 Denis Căprăroiu, Opinii istoriografice despre unul dintre voievozii cu numele Bogdan din secolul alXIV-lea, în „Analele Universităţii din Craiova", Seria Istorie, XVI, nr. 1 (19), 2011, p. 27-43.

288 Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, vol. II, Bucureşti, 1966, doc. nr. 30, p. 73.

289 Nicolae Angelescu, Plimbări şi mici excursii prin Râmnicu-Vâlcei, Editura Bibliostar, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 239.

290 Eugen Deca, Cîteva consideraţii asupra proprietăţilor viticole şi pomicole ale mănăstirilor din Vîlcea, în trecut, în „Buridava", nr. 10 /2010, p. 163.

291 Laurenţiu Rădvan, Oraşele din Ţara Românească în Evul Mediu: sfîrşitul secolului al Xlll-lea - începutul secolului al XVI-lea, Editura Universităţii „Alexandru loan Cuza", laşi, 2011, p. 299.

292 O discuţie savantă despre politicile parentale ale familiilor regale din Vestul Europei între secolele IX-XII vezi în loan Pânzaru, Cercetare de estetică a oralităţii, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 130-135.

293 Despina Haşegan, Probleme controversate în istoriografia românească de artă. Datarea Coziei, în „Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti", nr. 8, Alba lulia, 2002, p. 95.

______________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Valcea #Educație #ramnicuvalcea #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #PovestileRamnicului #MănăstireaCozia #ArhiepiscopiaRâmnicului #IstoriaRamnicului #atestareRamnic #atestareJudetValcea #atestareValcea