Vâlcea culturală în perioada interbelică

«...și importanta Consfătuire a cadrelor didactice din Vâlcea (1929), când - sub conducerea subrevizorului Carp Greceanu - s-a hotărât reorganizarea cercurilor culturale şi înfiinţarea de cămine culturale în fiecare sat din județ»

***
După sfârşitul Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii Uniri din 1918, viaţa culturală din Vâlcea a cunoscut o afirmare crescândă, în toate sectoarele: ar fi necesar un volum special pentru a reliefa bogăţia şi diversitatea de realizări ale vâlcenilor în această vastă şi complexă sferă a instituţiilor şi manifestărilor culturale, a personalităţilor care s-au manifestat într-un sector sau altul al vieţii spirituale. Din motive de spaţiu, nu va fi posibilă decât o concisă trecere în revistă a acestora, pentru ca lectorul vâlcean să ia act despre creaţiile generaţiilor anterioare în domeniul spiritual, iar cercetătorul din afara judeţului să-şi poată face o idee cât mai apropiată despre potenţialul cultural al acestei zone a ţării.

Din motive de structură şi pentru ca lectorul să poate urmări la adevăratele lor dimensiuni, realizările din diferite domenii, vom păstra, în linii mari, aceeaşi structură ca la secvenţa anterioară: criteriul de bază va fi sectorul cultural de referinţă şi, în interiorul acestuia, principiul cronologic.

Constantin Poenaru/ Două asociații ale ziariștilor vâlceni în perioada interbelică

Perioada interbelică a constituit un vârf al activităţii ziaristice din ţara noastră, atât sub raportul titlurilor de gazete nou apărute, cât şi sub acela al modernizării procesului de elaborare şi tipărire a publicaţiilor. În Capitală apar gazetele de mare tiraj şi cu preţ modic datorită reclamelor şi tiparului ieftin asigurat de rotativele moderne, precum “Curentul” sau “Universul”, care ies zilnic în zeci de mii de exemplare. În provincie, chiar şi în oraşele mai mari - Iaşi, Cluj, Oradea, Timişoara, Craiova - presa cotidiană sau săptămânală este reprezentată mai ales de publicaţiile oficiale ale partidelor care-şi revendicau, pe rând, supremaţia politică locală. Publicaţiile erau tipărite în condiţii modeste, pe hârtie de proastă calitate, iar maşinile plane nu puteau tipări decât tiraje relativ mici.

În Vâlcea, judeţ cu 246.616 locuitori la recensământul din 1930 (221), apăreau în jur de 20 de publicaţii periodice anual: 20 - în 1928, 18 - în 1929, 23 - în 1930, 24 - î n 1931, 20 - în 1932, 25 - în 1933, 20 - în 1934, 23 - în 1935, 25 - în 1936, 17 - în 1937 (222). Cele mai multe dintre aceste ziare şi reviste îşi aveau redacţiile în oraşul capitală de judeţ, Râmnicu Vâlcea, care număra pe atunci 15.162 de locuitori. Ca şi în restul ţării, creşterea numerică a ziarelor şi revistelor a fost urmată, firesc şi necesar, de o creştere a numărului de ziarişti şi alţi lucrători din presă, care au simţit nevoia de a se reuni în asociaţii profesionale şi sindicale care să le apere interesele în faţa patronilor, să le releve solidaritatea şi identitatea de breaslă.

În acest context, vineri 26 decembrie 1930, orele 11, în localul din Rm. Vâlcea al Asociaţiei Profesorilor Secundari a avut loc reuniunea de constituire a «Asociaţiei Publiciştilor Vâlceni» (223). Aceasta va folosi ca organ independent ce presă - din ianuarie 1931 până în iulie 1932 - publicaţia „Îndrumarea Vâlcei”, condusă de Vasile Săndulescu, proprietarul unei Agenţii teatrale şi al Cinematografului „Splendid” din Rm. Vâlcea.

Pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/«1821 Drăgășani/ Mormântul regimului fanariot», Capitolul IV

Întâmplări din vremea zaverei

(urmare carte în foileton/ link)

Proclamaţia de la Padeş (Tismana) precum şi celelalte date special pentru Vâlcea, au fost aduse la cunoştinţa locuitorilor. Odată acţiunea pornită, aceştia au început răfuiala cu cei care îi asupreau, chiar cu boierii locurilor, nu numai cu reprezentanţii regimului fanariot. Proclamaţiile erau semnate de Tudor, ceea ce le dădea o forţă deosebită, ştiut fiind faptul că populaţia îl îndrăgise pe Domnul Tudor, care lupta pentru drepturile tuturor celor implicaţi.

Speciale pentru această zonă sunt două proclamaţii. Prima, descrisă de protosinghelul Ghenadie Pârvulescu, era cunoscută tuturor în luna februarie; cea de-a doua este semnată de Tudor la 1 martie şi se adresează locuitorilor din judeţul Vâlcea.

1821 [februarie 4-16].

Proclamaţia adresată de Tudor Vladimirescu poporului şi o sumară descriere a revoluţiei aparţinând protosinghelului Ghenadie Pârvulescu.

Aicea am însemnat mai jos ponturile care le-au scos Theodor Vladimirescu, cu care ponturi s-au ajutat Ia începu[tu]l rebelii, că le arăta norodului şi zicând că are şi ferman împărătesc le făgăduia că-i va scoate de supt jugul supunerii [de] a mai da dajde şi ca cum ar ajunge români[i] oare ce mari. Iar această socoteală era numai la cei proşti, iar la Theodor şi la cei mai mari decât el şi la cei de o potrivă cu el altele au fost care tuturor cunoscute s-au făcut; iar noi să ne întoarcem să vedem ce scrie în ponturile lui.

Zice Theodor

Cererile norodului rumânesc din Valahia.

1821 ianuarie 17. Arăt ponturi[le] dupe cele adevărate ale lui Theodor.

1. Domnul ţări[i] să nu aduc[ă] cu înălţimea sa aici în ţară mai mulţi boieri greci de cât numa[i] patru, ade[că] un postelnic mare, un cămăraşi, un portari şi un grămătic.

Dealul Capela din #PovestileRimnicului

<<Spre deosebire de Zăvoi, multă timp proprietate a episcopiei, Dealul Capela a aparţinut tot timpul oraşului. Pe creasta lui se transportau de la Priba lemnele necesare Rîmnicului. Numele îi vine de la o capela catolică ridicată de austrieci în timpul stăpînirii Olteniei (1718-1739), în locul unde acum se află releul. (724) În 1878, dealul a fost şi gropniţă pentru prizonieri turci decedaţi aici.

În vechime, dealul a fost acoperit în întregime de copaci, dar în timp a fost defrişat ajungînd ţarc de stîne. În secolul XIX se numea chiar Dealul „Stînelor”, stîne care se întindeau de la „Boul de Piatră” pînă spre „Cetăţuia”. Între 1898-1904, Capela este reîmpădurită deoarece apăruse pericolul alunecării terenului. Gheorghe Olănescu, primar între 1901-1904, ajutat de prefectul liberal de atunci, Alexandru Crăsnaru, a plantat dealul cu 300.000 brazi, pini şi salcîmi şi a însărcinat pe peisagistul francez Edouard Redont (1862-1942) cu realizarea unui plan pentru amenajarea dealului într-un parc, care cu siguranţă, dacă s-ar fi realizat, ar fi devenit cel mai atrăgător loc al oraşului. În România, de numele lui Redont se leagă proiectarea Parcului „Nicolae Romanescu" (1899-1905) din Craiova, Parcului „Trivale” din Piteşti (1903) şi a Parcului „Carol I” din Bucureşti (1903-1906) etc. Proiectul rîmnicean a eşuat, dar şi aşa, Capela a devenit repede locul preferat de rîmniceni pentru micile lor drumeţii.>>

Sursă selecție: Sorin Oane/ ,,Capela”/ (în) ,,Poveștile Rîmnicului”, 2025.

Explicație foto lucrare în original: ,,Din vederea de mai sus se observa cu uşurinţă cît de golaş era Dealul Capela la începutul secolului XX”.

 

__________

723 Nicolae Iepure, op.cit., p. 20.

724 Proiecte de fortificaţie ale Olteniei, în „Arhiva Olteniei", an VII, nr. 37-38, mai - august 1928, p.  
  

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #PoveștileRîmnicului #PovestileRamnicului #DealulCapela #Capela 

Mihai Gherghina/ Tipografii și tipografiile Râmnicului din toate timpurile până în 1963

Sub forma tiparului, gândirea omenească e nepieritoare. Astăzi, cercetătorii sunt în unanimitate de acord că inventatorul tiparului este Johann Gutenberg, născut în Germania, la Maiența (c. 1400 – 1468), părinții lui locuind într-o veche clădire, care purta inscripția “La Gutenberg”. De aici provine numele pe care l-a adoptat tânărul Johann, meșter gravor și șlefuitor de oglinzi.

Macarie (sec. XV – XVI), ieromonah și tipograf, înființează prima tipografie din Țara Românească, în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508). El tipărește, la Târgoviște, trei cărți în limba slavonă, care sunt considerate primele tipărituri apărute pe teritoriul românesc: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512).

În anul 1512, Tipografia lui Macarie își încetează activitatea.

Râmnicul Vâlcii cunoaște o ascensiune în domeniul tiparului, în perioada următoare, așa cum grăiesc hrisoavele, ctitoriile și tiparnițele. Aici au văzut lumina tiparului multe manuscrise, care au rezistat veacurilor și au ajuns, până în zilele noastre, mărturii ale eforturilor depuse de vestiți cărturari ca:Vlad Grămăticul, Mihail Moxa, Antim Ivireanul, Grigore Râmniceanu și mulți alții.

Ion Soare/ Particularități ale graiului locuitorilor din Vâlcea

«Cu unele excepţii, atunci când se vorbeşte despre istoria sau geografia unui spaţiu determinat, argumentele de ordin lingvistic – limbajul comun şi onomastica - sunt neglijate sau se amintesc doar în treacăt, undeva la urmă, pentru diversitate. În realitate, zonele geografice se disting nu numai prin forme de relief specifice, ci şi prin trăsături de limbă ale locuitorilor lor, care le conferă individualitate. Atât cuvintele comune, cât şi cele proprii (de persoane şi de locuri – în sensul cel mai general al cuvântului) pot lumina uneori, în lipsa documentelor corespunzătoare, perioade întregi sau aspecte esenţiale din istoria unui popor, a unei zone, a unei colectivităţi.

În ansamblu, graiul viu (limba vorbită) din zona Vâlcii se încadrează în subdialectul muntean al dacoromânei, alături de celelalte judeţe din Oltenia, de cele din Muntenia şi Dobrogea, precum şi de partea de sud a Transilvaniei (în primul rând, judeţele Sibiu şi Braşov) – subdialect care, se ştie, a stat la baza limbii române literare. Această realitate se poate exemplifica în toate compartimentele limbii: fonetică, morfologie, sintaxă, vocabular (aici incluzând – ca un compartiment separat - şi onomastica, adică numele proprii)

1. FONETICĂ

Atrage atenţia, aici, accentul corect (literar) – pe ultima silabă, în cuvinte precum bolnav, duşman, firav, gingaş, miros, mârşav, spurcat etc.(comparativ cu dialectele din partea de nord a ţării, unde accentul cade pe prima silabă: bolnav, duşman etc.); de asemenea, se practică accentul pe tema cuvântului, în cuvinte ca gărgăriţă, veveriţă, bivoliţă ş. a., spre deosebire de alte zone ale ţării, de pildă Oltenia vestică, în care aceste cuvinte sunt accentuate pe penultima silabă, precum şi redarea corectă a vocalelor e şi i, care nu se transformă în ă sau î după consoane ca s, ş, j: semn, şes, jelesc (nu sămn, şăs, jălesc, ca în alte zone)[3].

Sunt încadrabile, de asemenea, la „corespondenţe” cu limba literară, următoarele aspecte vocalice.

Veniamin Micle/ Identificarea tipografului Macarie Ieromonahul (1508-1512)

 Biografia tipografului Macarie ieromonahul prezintă mari lacune[1], singurele mărturii documentare despre viaţa şi activitatea sa fiind cele trei cărţi, Liturghierul, Octoihul şi Tetraevanghelul, apărute între anii 1508-1512. Cercetătorii istoriei tiparului românesc, introdus în Ţara Românească la începutul secolului al XVI-lea, au emis numeroase opinii contradictorii privind acest tipograf. Pentru identificarea sa, vom realiza, pe temeiul studiilor şi, în special, al celor mai recente descoperiri în domeniu, o analiză a tuturor ipotezelor, încercând să oferim unele repere concludente în vederea identificării acestei personalităţi marcante din istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.  

---

MACARIE MUNTENEGREANUL

Macarie tipograful din Ţara Românească a fost identificat în primul rând cu Macarie tipograful din Muntenegru, despre care există însă date biografice extrem de sărace. Majoritatea biografilor săi, precum I. Karataev, L. Tomić, L. Stoianović, V. Jagić, sunt de comun acord că el a învăţat arta şi tehnologia imprimării cărţilor la Veneţia, în oficina ilustrului tipograf Aldo Manuzio cel Bătrân.[2] Un studiu recent,[3] apărut în anul 2004, privind vlahii din Muntenegru, se referă şi la ieromonahul Macarie tipograful. Autorii recunosc că despre personalitatea lui nu există prea multe date, decât faptul sigur că a fost faţă bisericească şi un foarte bun tipograf.[4]

Se ştie că între Veneţia şi ţara vasală a Cernoievičilor existau relaţii foarte strânse, împrejurări care, se presupune, l-au determinat pe mitropolitul Vasile al Zettei să împuternicească plecarea ieromonahului Macarie la Veneţia, în căutarea unor cărţi necesare slujbei bisericeşti; firesc era să se îndrepte spre tipografia lui Thorresano, unde se tipărise, în anul 1483, prima carte în limba slavonă, cunoscutul Missale catolic.[5] Ajuns acolo, unii cred că a devenit consilierul acestei întreprinderi editoriale pentru limba slavă, adică „revizor de texte şi supraveghetor de tipar”, cum se numeau aceşti cărturari,[6] desfăşurând o bogată activitate, ca: îndrumarea gravorilor la confecţionarea literelor, supravegherea zeţarilor la culegerea textelor şi tălmăcirea înţelesului literelor din alfabet; de asemenea, a corectat şi a revizuit zaţul, încât nu-i exclus să fi învăţat şi tehnica zeţuirii. Mai mult, Macarie a fost „poate şi meşterul tipograf al secţiei slave patronate de Thorresano”,[7] şi se crede că el a tipărit, tot acolo,[8] în anul 1493, cunoscutul Breviarium croaticum sau Breviarium illyricum.[9] Cert este că, înainte de 1492, ieromonahul Macarie se afla la Veneţia, unde învaţă meşteşugul tiparului.[10]

Aniversare: Doru Moțoc din tinerețea Teatrului vâlcean

premiera „Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” (1978) a rămas un reper semnificativ (scurte referițe din presa vremii)

„Piesa de față – mărturisea autorul înainte de premieră – s-a născut din pasiunea mea pentru istorie și din tentația de a surprinde și configura nu numai destine dramatice în acțiune, ci și acel spațiu inefabil în care gândurile, faptele, acțiunile, gesturile cele mai anodine ale oamenilor devin istorie. Poate exagerez, dar am sentimentul că prea des vorbim despre istorie ca despre o abstracțiune; că uneori, conștient sau nu, ignoram un adevăr elementar: acela că istoria o fac oamenii; că, până la un punct, ea se confundă cu însuși destinul lor; că, uneori, viața oamenilor nu e o durată determinată de istorie, ci e chiar prețul unei noi istorii. Prețul ei în aur.”

(Doru MOŢOC, Cum am scris ,,Înainte de revărsatul zorilor”, Programul premierei).

&&&

Prefațând piesa editată în volum, Liviu CERNĂIANU, redactor-șef al revistei „Îndrumătorul cultural” (în paginile căreia a apărut, mai întâi, piesa), proiecta debutul lui Doru Moţoc într-o perspectivă revelatoare pentru viitorul carierei sale de dramaturg: "O asemena izbândă a personalităţii care se descoperă pe sine atestă şi creaţia dramatică a ziaristului Doru Moţoc, generată în climatul deosebit de fertil pe care noua realitate a Vâlcii îl dezvoltă astăzi din îndelungi şi nobile rădăcini de ambiţioasă tradiţie spirituală. […] Cea dintâi lucrare dramatică a promiţătorului talent vâlcean certifică încă o dată, cu sigiliul artei autentice, că virtutea celor care creează iubind doar pentru răsplata iubirii.