,,POPASURI IN VACANȚĂ/ MÂNĂSTIREA STĂNIŞOARA”/ Dimineața 4 august 1930

«La månästirea Stănișoara poti ajunge prin mai multe locuri. Sunt cărări ca duc dea dreptul prin coclauri, se strecoară deasupra coastelor repezi sau sträbat prin păduri dese de frasin şi anini in care soarele zadarnic luptă să străbată cu lumina lui.

O asemenea cărare porneşte din spatele satului Păuşa, situat în județul Argeş, pe malul stâng al Oltului şi având în faţă Călimăneştii. Alta pornneşte de undeva din dreptul Termelor romane, lunecă peste o creastă de munte de proporţii gigantice şi se afundă în cine ştie ce înfiorător întunerec de codru în care pare că niciodată n-a pătruns picior omenesc.

Pe cărările acestea insă nu se pot aventura doar de cât băştinaşii și turiştii cu experienţă.  Excursionisul improvizat, nedeprins cu urcuşurile, cu echilibristica pe marginea prăpăstiilor, cu dibăcia de a se strecura, uneori deabnşelea, prin desimea arborilor şi a vegetaţiilor de tot felul şi care ar dori să-şi croiască drum prin aceste locuri, ar fi pus la grea încercare.

De neplăcerea aceasta poate fi însă scutit cu desăvârşire. Cum treci vâlceaua din spatele mănăstirii Turnu, pe stânga, de unde începe pădurea, fără să bănueşti se deschide un drum destul de larg spre a putea permite trecerea unei căruţe sau a unui car cu boi.

Cum ai pătruns In bolta de frunză şi umbră drumul, la începutul lui, pe o bună bucată de loc, e croit în uşoară pantă. E făcut par'că să stimuleze încrederea excursionistuîui, să-l asigure că urcuşul pănă la Stănişoara va decurge în condiţiuni menite a nu reclama cine ştie ce efort. Dar ce surpriză! Drumul, scobit în coasta muntelui coteşte deodată pe dreapta şi ca un covor nesfârşit de culoarea humei se aşterne leneş peste repezile înălţimi din faţă.

Să ta opreşti? Să renunţi de a mai înfrunta urcuşul? Ar fi şi comic şi de prisos. De altfel ezitarea, în astfel de condiţiuni, e de scurtă durată. Afară de aceasta procesul el e de natură interioară, şi chiar cei îndreptăţiţi de a exterioriza îndeobşte, din motive cunoscute, o ascund cât mai mult posibil.

Nu rămâne altceva decât, dacă n’ai avut prevederea de a închiria un car cu boi sau un catâr, să te resemnezi bizuindu-te pe picioare.

Până la Stănişoara să tot fie cale de vre-o 6 kilometri. Că drumul acesta, în pantă grea şi accidentat, cere sforţări mari, mai cu seamă dela orăşanul subit transformat în turist, foarte adevărat. Dar totdeodată nu-i mai puţin adevărat că cu fiecare pas făcut, cu fiecare sută de metri lăsată în urmă, oricât de maro ar fi oboseala, mulţumirea nu rămâne mai prejos.

Cu cât străbaţi drumul spre Stănişoara şi cu cât te afunzi mai adânc în inima codrilor cu atât liniştea înconjurătoare devine mai profundă, iar farmecul mai captivant. Dela un timp ecoul pădurilor rămâne insensibil la fluerul strident al locomotivelor ce din oră în oră se perindă prin faţa haltei mănăstirii Turnu. Chiar murmurul Oltului, care spumegă înfuriat în vale, se pierde cu desăvârşire.

MĂRGELELE MAICEI DOMNULUI

Şi liniştea, după care deatâteaorl tânjim în luptă cu sgomotele neuranstenizante din oraşe, aci predomină în toată splendoarea visată. Nu se aude decât foşnetul frunzelor şi ciripitul înviorător al păsărilor de munte.

Popasul într’un asemenea cadru, în chip inevitabil îţi şterge, în mare măsură, personalitatea modelată, de obiceiu, după calapodul preocupărilor cotidiene şi te face să acorzi cea mai largă concesie poeziei de singurătate şi vis. 

Şi nici nu s’ar putea altfel. E prea frumoasă şi prea măreaţă profunda şi înfiorătoarea singurătate a munţilor!

Deaceea, poate, întreg drumul până la Stănişoara e semânat de troiţe, unele din ele simple, executate naiv, altele cu înfăţişări de adevărate paraclise cu altar, cruci şi icoane.

Aici nu odată drumeţii surprinşi de noapte sau de intemperii se adăpostesc ori, aşa după cum se pricep, aduc prinosul lor de închinăciune Aceluia care a creat atâtea frumuseţi.

Astfel icoanei Maicel Domnului care se găseşte la frumoasa troiţă, situată la jumătatea drumului dintre Turnu şi Stănişoara, nu ştiu ce suflet naiv,  reeditând povestea umilului măscărici Barnabe din Compiegne a lui Anatole France, a găsit de cuviinţă să-i facâ o completare originală şi impresionantă.

A văzut că Maica Domnului n’are mărgele. A cumpărat atunci un şir de mărgele ieftine, albe, de sticlă, a legat în jurul lor fire de busuioc, apoi cu ajutorul a două ace cu gămălii a împodobit gâtul Născătoarei care zâmbeşte cu pruncul în braţe.

Dar tot pe acest drum, aproape la fiecare pas, nu vezi copac care să nu aibe coaja crestată cu briceagul. E o adevărată literatură de amintiri în care nota predominantă se degajează printr'un larg sentimentalism romantic.

Astfel pe coaja a nenumăraţi arbori nu rar poţi descoperi încrustată clasica inimă, străpunsă de o săgeată, cu iniţiale şi data anului, dedesupt.

*

Ceva mai încolo de troiţa despre care am pomenit drumul devine capricios.

La distanţe aproximativ mici, când suie, când coboară, când străbate prin vreo poiană, când trece prin marginea vreunei prăpăstii adânci pentru a se cuminţi, în sfârşit, tocmai după o cotitură pleşuvă de unde, ca printr’un caleidoscop, zăreşti profilându-se într-o albie de lumină turlele albastre ale mănăstirii Stănişoara.

Înregistrezi senzaţia unei clipe de înviorare. Ai impresia că oboseala a dispărut. Fără să vrei Iuţeşti pasul şi cu cât te apropii te întâmpină un tablou de o măreţie de nedescris.

În vale, pe dreapta, cât cuprinzi cu ochii, marea codrilor îşi ondulează vârfurile arborilor într’o mişcare necurmată.

În stânga vârful „Foarfeca” se înalţă smirna ca o piramidă uriaşă, sumbră, cărora norii şi vulturii îi dau veşnic târcoale. 

Drept în faţă, mănăstirea.

Aici, la 750 metri înălţime, de unde începe patria brazilor şi unde cerbul se plimbă în voie, de mai bine de un secol şi jumătate dălnueşte una din cele mai frumoase aşezări mănăstireşti pe care le-am putut vizita.

¥

Stănişoara a fost zidită tn 1782 de un anume Gli. Buligă, boier din Piteşti.

Acesta auzind de nişte pustnici stabiliţi la mănăstirea Cozia le-a promis că le va zidi o biserică. Intr o zi s’a îndreptat spre munţi, unde după multă căutare a ales locul pe care se află actualmente mănăstirea Stănişoara şi le-a zidit o biserică cu patronul Si. Gheorghe. Micii aşezări de pe atunci i s’a dat numele; „Schitul din Nucet’’.

Pe la 1820 murind pustnicii, biserica a rămas pustie până la 1836 când i s’au adus importante îmbunătăţiri de un preot cu numele de Sava, de  origină sârb. 

În 1904, în timpul domniei regelui Carol, s’a dărâmat vechea biserică şi s'a zidit cea actuală, care s’a terminat în 1907.

În preajma războiului din 1916, Stănişoara adăpostea un număr de peste 50 de călugări şi se prezenta în condiţiuni din cele mai înfloritoare.

Dar îndată ce tunurile au început să bubuie sămănând moartea şi prin aceste meleaguri, cea mai mare parte din călugări s’au refugiat sau au murit.

Actualmente, Stănişoara adăposteşte un număr de 15 călugări, iar stareţ al mănăstirii e monahul D. Ilarion.

DIM. LESNEA»

Sursa: ziarul Dimineața/ 4 august 1930.