De existenţa uriaşului zăcământ este strâns legată şi vestita puşcărie–ocnă, în care şi-au ispăşit cumplitele pedepse generaţi şi generaţii de oameni condamnaţi pentru faptele lor – reale sau născocite de regimurile timpului. Chiar dacă nu avem dovezi certe în acest sens, cu siguranţă că pedepsirea faptelor antisociale şi a rivalilor politici prin munca silnică în salinele de la Ocnele Mari nu este o măsură ce ţine de ultimele 2-3 secole, ea vine din trecutul foarte îndepărtat, încă din vremea strămoşilor geto-daci, a romanilor şi a daco-romanilor când exploatarea sării se făcea atât cu oameni liberi, dar şi cu prizonierii de război, cu opozanţii politici, criminalii şi tâlharii vremii. În Evul Mediu, salinele de la Ocnele Mari erau folosite „drept închisoare domnească, pentru condamnaţii la muncă silnică pe viaţă. Paza acestora era asigurată de străjeri sau dorobanţi (Dicţ. istoric, 2009, 263). Condamnaţii „erau aruncaţi în fundul ocnei şi obligaţi să cioplească în stânca muntelui sute şi mii de metri cubi de sare. În secolele trecute erau scoşi din adâncul ocnei la lumină din închisoarea naturală doar de două ori pe an, la marile sărbători ale poporului român: Crăciunul şi Paştele. Aici dormeau, aici munceau, îşi ispăşeau păcatele cu lanţurile la picioare” (Marinoiu, 2006, 123).Un document din 25 iunie 1615, ne face cunoscut faptul că, în urma unui conflict declanşat între Oprea logofăt şi locuitorii satului Foleştii de Jos (com. Tomşani), un localnic pe nume Deatco este trimis la Ocna cea Mare şi supus la canoane corporale groaznice (Ibidem, 123-124). Exemplele ar putea continua, documentele secolelor sunt pline de astfel de cazuri. În sec. XVIII-XIX, odată cu înteţirea haiduciei, la Ocnele Mari sunt închişi o serie de haiduci celebri. Printre condamnaţi, s-a aflat şi „«vestitul haiduc Iancu Jianu»”, despre care scriitorul Victor Eftimiu sublinia: «L-au dus la ocnă, la Telega, apoi la Ocnele Mari, la tăiat sare, cu lanţuri şi ghiulele la picioare. A fugit din ocnă şi iar a haiducit, şi iar a fost prins, şi l-au purtat pe la Bucureşti, să-l spânzure»” (Marinoiu, 2006, 125).
Documentele vremii ne fac cunoscut faptul că în timpul mişcării de la 1821, revoluţionarii „i-au eliberat pe cei închişi la ocnă (Ibidem). Din datele statistice ale anului 1830 rezultă că în acel an, la salinele de la Ocnă se aflau „138 criminali, din care o treime se ocupă cu extragerea bolovanilor de sare” (Ilieş, 1956, 179; apud Tamaş, 1995, 177).
În timpul Războiului de Independenţă, „în oraşul Ocnele Mari se afla reşedinţa subprefecturii plăşii Ocolul Otăsău, reşedinţa unei companii de dorobanţi, însărcinată cu paza penitenciarului”.242
Începutul sec. al XIX-lea avea să rămână în istorie alături de cele mai negre momente din istoria acestor locuri. În luna august a anului 1802, locuitorii aşezărilor din Subcarpaţii Vâlcii şi Subcarpaţii Olteniei, până la Polovragi, au fost atacaţi, prădaţi şi luaţi robi de turcii din Vidin, care, răsculaţi „au venit hoţeşte – spune cronicarul, noaptea la oraşul Ocnei, că au omorât mulţi oameni şi au slujgit pe mai mulţi şi au ars oraşul cu foc şi toate bisericile ca şi la Craiova, şi aici au şezut cârjalii două săptămâni de au prădat şi au prins robi, iar năzarul, sosind mai târziu cu turcii lui, au tăbărât în dealul Titireciului, ca la o jumătate de ceas de ocnă şi da câte un tun spre ocnă în văzduh (Ibidem, 153). Învăţătorul G. Stămulescu avea să menţioneze într-o monografie rămasă la stadiul de manuscris că: „După ce au pârjolit dealul Licura, cârjelii au coborât la hanul Roşu – la Râmnicu Vâlcea (unde se afla cândva penitenciarul) (Apud Marinoiu, 2006, 47. Acesta este momentul în care „satul Licura - una dintre vechile aşezări ale Ocnelor Mari, şi biserica sa sunt mistuite de flăcările incendiului – fiind ras din istorie – devenind doar o legendă” (Ibidem).
Sursa: Ocnele Mari/ Vâlcea: Ocna de sare şi ocna-închisoare/ Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol II Localităţile urbane 2012.
În context, inclusiv cu mai multe refeririri la ,,ocna”/ închisoarea Ocnele Mari/ Vâlcea (evoluția acesteia) recomandăm excelentul studiu ,,Scurtă istorie a închisorilor”, autor Bruno Ștefan, publicat în Revista de ştiinţe penale în anul 2006. din care cităm:
• De-abia cu Regulamentele organice din 1831 în Muntenia şi 1832 în
Moldova începe organizarea centralizată a ocnelor şi temniţelor. Acestea capătă pentru
prima dată un statut de funcţionare („Regulamentul temniţelor”), fiind puse sub
administraţia Vornicului temniţelor. Pedeapsa cu moartea se suprimă, la fel şi cea cu tăierea
mâinilor, sluţirea feţei (tăierea nasului sau a urechilor), supunerea la cazne sau
confiscarea averilor. Hrana, îmbrăcămintea şi celelalte nevoi de întreţinere (lumânări,
lemne de
foc, paturi de fier aşternute cu paie, fân sau şovar) intră în cheltuiala
statului, care alocă câte 22 parale pentru custodia fiecărui deţinut. Cutia milei din biserici e
suplimentată de cutia temniţei, iar banii din ea sunt gestionaţi de Prezidentul Criminalului.
În Muntenia erau 6 temniţe (Bucureşti, Giurgiu, Brăila, Ocna Telega, Ocnele Mari şi
Craiova), pe
lângă ele mai funcţionând 14 închisori de judeţe, unde erau ţinuţi preventivii
şi cei cu pedepse scurte. În Moldova erau 2 temniţe (Târgu Ocna şi Iaşi) şi 13 închisori
judeţene.
Fiecare temniţă cuprindea în jur de 240 arestaţi, iar închisorile judeţene —
cel mult 30 deţinuţi. Pe lângă acestea, persoanele trimise în surghiun şi femeile erau
închise la mânăstiri, unde regimul de detenţie era cel mai blând. Mânăstirea Arnota din
Vrancea a fost prima amenajată după noile reorganizări.
Fiecare închisoare era condusă de un îngrijitor, iar ocnele de inspectori, paza
fiind asigurată de dorobanţi. Paznicii vinovaţi de neglijenţă erau pedepsiţi cu
bătaia sau chiar condamnaţi, iar singurele pedepse admise de Regulament pentru deţinuţi
erau împuţinarea porţiei de hrană, postul cu apă şi bătaia de la 25 la 158 de
toiage, aplicată de regulă în prezenţa celorlalţi deţinuţi. Arestaţii erau scoşi la munci la
construcţia drumurilor şi a sistemelor de canalizare, iar cei din ocne la exploatarea
sării. O treime
din beneficii era primită de deţinuţi, o treime se vărsa la vornicie pentru
cheltuielile de întreţinere, iar alta intra la bugetul statului. Ca încurajare la muncă li se dădea
până la 50 grame de rachiu pe zi, iar duminica primeau 1 litru de vin.
Regulamentele organice instituie pentru prima oară cazierul arestaţilor,
închisorile fiind obligate să ţină un registru, o „condică numerotată, scriptuită şi
jnuruită spre a se scrie în aceea tâlharii osândiţi spre pedeapsa ocnelor cu numele, porecla,
fizionomia lor, fie şi satul şi ţinutul de unde vor fi şezători acei vinovaţi şi ziua şi
luna în care s-au primit la ocnă”1. Fiecare eliberat primea un certificat pe care trebuia
să-l arate autorităţilor locale din aşezările pe unde treceau sau în care voiau să-şi
stabilească domiciliul, refuzul acestora expulzându-i automat peste hotare.
Generalul Pavel Kisseleff a mai propus de asemenea zidirea tuturor închisorilor
din piatră, amenajarea terenurilor de plimbare, menţinerea curăţeniei în celule
„astfel încât sănătatea celor închişi să nu se vateme nicicum” (art. 360 din Regulamentul
organic) şi separarea fiecărei temniţe în 4 „despărţituri”: una pentru cei condamnaţi
definitiv, alta pentru cei aflaţi în cercetări, o a treia pentru femeile judecate şi o a patra
pentru femeile
nejudecate. Apare o specializare a închisorilor: Telega pentru închisoarea pe
viaţă, Ocnele Mari pentru condamnaţi la 5-15 ani, Giurgiu şi Brăila pentru pedepse de
1-5 ani, Snagov pentru 5-10 ani, Bucureşti, Craiova şi temniţele judeţene pentru
pedepse de la 6 zile la 2 ani, iar pentru femei: Schiturile Ostrov şi Răteşti.
(…)
Adevăratul întemeietor al închisorilor româneşti moderne este Ferdinand Dodun
de Perrieres, un francez adus de Grigore Ghica Vodă în Moldova în 1855 la
recomandarea lui Anastasie Panu şi numit inspector general al închisorilor,
funcţie pe care a deţinut-o şi după unirea Principatelor, până în 1876. El este
ctitorul celor mai multe penitenciare existente până astăzi, elaborând cele mai
importante legi şi regulamente penitenciare. Reforma iniţiată în Moldova a fost
extinsă şi în Muntenia, el fiind artizanul unificării serviciilor închisorilor
şi al codului penal român (a lucrat la elaborarea lui sub coordonarea lui
Mihail Kogălniceanu), înlocuind „condicele criminaliceşti” domneşti şi trecând
administraţia penitenciarelor în subordinea Ministerului de Interne
(„Departamentul din năuntru”). A construit primele închisori pentru minori,
care erau scoşi la munci agricole, a stabilit ca nimeni să nu fie ţinut în
închisoare decât pe baza unui mandat sau a unei hotărâri judecătoreşti, a
interzis fumatul, băuturile şi jocurile de noroc, instituind o serie de pedepse
pentru deţinuţii recalcitranţi (oprirea vizitelor familiei, a corespondenţei, a
plimbării zilnice, a hranei, osândirea la mămăligă goală, trimiterea la
carceră, încătuşarea cu fiare la mâini şi la picioare, bătaia aplicată doar de
directorul închisorii, etc.). A organizat ateliere în aproape toate
penitenciarele, la Văcăreşti înfiinţând cuptoare de pâine, sere de flori (care
au devenit principala sursă de aprovizionare a Capitalei), grădini de zarzavat,
ateliere de tipografie (până în 1929 la Văcăreşti se tipăreau deseori acte,
rapoarte şi cărţi oficiale), ateliere de olărit/ceramică, încălţăminte,
croitorie, covoare, lemnărie, fierărie, cartonaj, rotărie, frângherie,
curelărie, postăvărie, tăbăcărie, dogărie, etc. Producţiile deţinuţilor erau
scose la vânzare pe piaţa liberă, deţinuţii primind o treime din banii
rezultaţi din vânzări, iar administraţia închisorii restul de două treimi. O
parte însemnată din obiectele confecţionate de arestaţi erau destinate armatei
şi jandarmeriei. Învăţarea meseriilor era lăsată în seama maiştrilor civili...»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu