„1738, Războiul dintre austrieci şi turci - nemţii sunt scoşi din ţară de turci, care devastează oraşul Râmnic prin foc” (războiul a fost, de fapt, ruso-austriac împotriva turcilor și a avut loc între 1736-1739; victoria de la Craiova a trupelor turco-române a silit unităţile habsburgice să se retragă spre munți, către nord așadar. În noiembrie, cea mai mare parte a Olteniei ieşise de sub controlul austriac. „Prin pacea încheiată la Belgrad la 1 septembrie şi ratificată la 18 septembrie 1739, Imperiul habsburgic renunţa la Bosnia, Serbia şi Oltenia, pe care le pierduse în cursul războiului“, menţionează istoricul Şerban Papacostea - n. V.S.)
În Monografia Eclesiastică a judeţului Vâlcea, editată în anul 1908, găsim următoarea informaţie: „turci au gonit pe nemţi din judeţ la 1738, intrând turci în oraşul Râmnic, au dat foc şi au ars tot oraşul şi toate bisericile, Episcopia, au făcut mare pradă şi robie, în multe biserici au fost făcute grajduri”
O altă informaţie despre aceste evenimente o preluăm din „Revista oficială a Arhiepiscopiei Craiovei şi Episcopiei Râmnicului şi Argeşului”, anul XXIV, nr. I-II, ianuarie-februarie, Craiova, 1972.
„Despre Familia Episcopului Grigorie Socoteanu, p. 21”, cităm:
„Când Radu Socoteanu s-a întors la Râmnicul Vâlcea, unde în urma înfrângerii austriecilor de către turci, a găsit toate bisericile, inclusiv Episcopia, arse de aceştia.”
După fiecare dezastru, râmnicenii se apucau să reconstruiască, folosind de obicei aceleaşi materiale pentru case - lemnul, stuful, trestia şi şindrila, care se găseau din abundenţă. Am putea să ne imaginăm cum arătau casele Râmnicului (foto 4), folosind informaţiile lăsate de diverşi călători români şi străini care au trecut de-a lungul vremii prin Râmnic.
Focul cel mare din 1847 mistuieşte mai mult de jumătate din casele oraşului, printre care şi şcoala. Infomaţii diverse se pot găsi în „Istoria învăţământului din Oltenia” vol. I-II, „Naţionalul Vâlcii”¬ 1937 etc.
Am să prezint mai pe larg un document din 1847: „Cinstitei ocârmuiri”, Raport făcut de poliţaiul C. Căpăţâneanu, din care aflăm că „...focul cel mare s-a început de la casele lui Leopold Tâmplarul, pe care le ţine cu chirie, fiind acel foc nu se datoreşte dinăuntru, ci pe dinafară, deasupra învelişului, după cum mărturisesc persoanele ce l-au văzut întâiaşi dată la începutul lui, adică dumnealui Ghiţă Golescu, dumnealui Pitaru Luca Pleşoianu şi dumnealui Pitaru Costache Olănescu.”
Spaima râmnicenilor de foc era mare, rădăcini puternic înfipte în istoria oraşului au făcut să se schimbe foarte repede concepţia de folosire a materialelor de construcţie.
Pe uliţele strâmte şi întortocheate, casele, construite în cea mai mare parte din bârne acoperite cu paie şi stuf, coşuri defectuoase erau un permanent material inflamabil pentru cea dintâi scânteie rătăcitoare.
După ultimul dezastru s-a trecut la sistematizarea oraşului prin încercarea de lărgire şi aliniere a străzilor - de exemplu „Uliţa Mare” este podită cu piatră de râu şi luminată cu felinare cu lumânări mari.
În marea lor parte, casele construite din lemn au fost înlocuite de noi construcţii, la care materialele de bază folosite erau cărămida, ţigla şi tabla. În urma acestor măsuri, focurile devastatoare au fost mai rare şi nu se mai produceau mari pagube.
S-a construit un punct de observaţie (foişor), de unde să se poată vedea cu uşurinţă locul de unde a izbucnit focul. Data exactă a construirii Foişorului de foc de pe dealul Capela nu ne-a parvenit cu mare acuitate, deţinem însă o imagine cu Foişorul de foc aşa cum arăta pe la 1901 (foto 3), ajutaţi de „Albumul General al României”, partea I, autor Alex Antonid. Este tipărit de Stenghel la Dresda şi Berlin, atelier de fotografie artistică în fotogravuri - litografie şi tipografie, septembrie 1901, fig. 76.
Fotografia ni-l prezintă construit din scânduri sub formă de platformă. Probabil că pe această platformă sta de pază zi şi noapte un pompier care, imediat ce observa foc într-o parte a oraşului anunţa pe cel de jos şi acesta, la rândul lui, unitatea de pompieri care se găsea în apropiere şi care pornea cât mai grabnic la locul unde izbucnise focul.
O altă informaţie despre Foişorul de foc de la Râmnic ne este oferită de prof. univ. I. Simionescu în cartea „Oraşe din România cu 80 de figuri”, editată de Cartea Românească, Bucureşti, 1925. La paginile 221-214, găsim următoarele:
Urcându-ne în Foişorul de scânduri aşa de şubred încât te aştepţi să fie luat de cel dintâi vârtej de furtună năprasnică, cuprinzi toată întinderea de case când mai dese, când mai răsleţe, până-n dunga sclipitoare a Oltului.
Probabil că noua construcţie a Foişorului de foc este realizată în primii ani ai decadei a treia a sec. al XX-lea. O parte a foişorului era din zid, de fapt era o singură încăpere nu prea mare, dar destul de înaltă - cam 2,5-3 m, cu scară interioară. Deasupra acestei camere se găsea o frumoasă construcţie din lemn, o platformă înconjurată pe toate laturile de o prispă cu o balustradă simplă din lemn, de unde se putea vedea toată panorama oraşului. Acoperişul construcţiei era în patru ape, sub forma unui trunchi de piramidă...»
Sursa: revista Casa Cărţii vâlcene, nr. 6, iulie-decembrie 2005/ autor articol Mihail Titi Gherghina.
Ultimele două imagini au ilustrat articolul în original, celalte au sursele cu link în descrierile de la această legătură.
_________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #antimivireanul #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvau #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu