«...peste câteva zile, pe mine şi pe Mişu ne-a luat „Mama-Mare" la Drăgăşani, unde "Nenea Unchiu" ţinea de ceva timp hotelul şi restaurantul "La Mielul alb". Aici am uitat curând şi de nedreptatea ce mi se făcuse*, dar şi de școală şi de orice griji, nemaivrând să ştiu, timp de două luni, decât de joacă. Această primă vacanţă din viaţa mea şcolară, a fost cea mai plăcută şi mi-a lăsat amintiri neşterse.
Pe atunci, Drăgăşanii erau un orăşel mai patriarhal chiar decât Râmnicul şi abia dacă număra patru mii de locuitori. Era însă înconjurat de sate bogate, piaţa era bine aprovizionată şi negustorii făceau foarte frumoase afaceri.
În curând, ne-am împrietenit cu fraţii Creţeanu - Costică, Mielu şi Fănel - cu care am rămas, apoi, în cele mai strânse legături. Mişu era cu un an mai mare decât Costică şi cu doi ani decât Mielu, dar eu eram de aceeaşi vârstă cu Fănel. Ne jucam, de obicei, în curtea largă a caselor lor boiereşti, construite în vechiul stil românesc, cu cerdacul pe stâlpi de lemn înfloriţi. De acolo înălţăm zmeie uriaşe de ţiplă, cu "vrăjitoare", făcute de Costică şi de Mielu, care erau virtuoşii acestui frumos joc.
Prin ei am cunoscut şi pe alţi copii din Drăgăşani: pe Mitică loan, pe Gibe Mihăescu, pe Paul Lazăr etc., astfel că cercul nostru s-a mărit.
În afară de zilele de târg, când era foarte multă animaţie şi se umplea de săteni piaţa destul de vastă, viaţa oraşului era cât se poate de liniştită. În după amiezile de vară, mai ales, nu se vedea pe străzi nici ţipenie de om. Parcă te găseai în cadrul peisajului din pastelul „În mijlocul verii", al poetului George Coşbuc:
„O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea."
Cam de pe la orele 5 p. m., când se domolea puţin căldura, vedeai oraşul insufleţindu-se puţin şi pe drăgăşeneni pornind la scaldă spre Olt, care e cam la 3-4 km de oraş. Pe atunci nu existau automobile prin părţile noastre şi, în afară de frumoasa trăsură cu roate de cauciuc a Laurei Simulescu, şi de trăsura de casă a comerciantului Mihalache Săndulescu, în tot oraşul nu existau decât două trăsuri de piaţă: a bulgarului Sfetcu, ai cărui telegari vineţi erau, după propria lui spusă „nă deal, nă bivol; nă vale, nă glonţ" şi birja lui Nae Mihalache, zis "Maimuţoiu", care în depărtata ei tinereţe trebuie să fi fost destul de arătoasă. Trecuse însă multă apă pe albia Oltului de atunci, şi vremea îşi lăsase urmele ei. Dar oricât de hodorogită era, o plimbare cu această trăsură era considerată o mare onoare pe care consimţea să o facă stăpânul ei, eventualului său client.
„Boier Nae" se considera de neam mare şi avea apucături şi tabieturi cu adevărat boiereşti. Purta favorite şi gambetă, mâna din fundul trăsurii, stând la dreapta clientului, la locul de onoare, şi s-ar fi considerat jignit dacă acesta ar fi neglijat să-l poftească cu el la masă, în cazul când poposeau la vreun restaurant. Nae Maimuţoiu era o adevărată personalitate a Drăgăşanilor şi mândria familiei sale. Într-o vreme când erau la modă cărţile de vizită, care se trimiteau la onomastice şi în toate ocaziile festive, cele ale unicului său fiu erau tipărite astfel:
Nae Năescu
Agent veterinar
Fiul Domnului Nae Mihalache zis Maimuţoiu.
Amatorii de băi la Olt preferau însă căruţele braşovenilor, cu leagăn, în care se încărcau câte 7-8 persoane. Şi „Nenea Unchiu" avea o asemenea căruţă şi zilnic mergeam la Olt, fie cu dânsul şi alţi invitaţi, fie cu "Mama Mare" şi ţaţa Mariţa, care se pricepea să mâne mai bine decât cel mai dibaci vizitiu.
„Tata-Moşu" nu mergea niciodată cu noi, ci dânsul se deprinsese să se ducă la scaldă când se crăpa de ziuă, iar după întoarcerea acasă mai trăgea un pui de somn. Acest curios obicei îl practicau, în timpul copilăriei mele, încă mulţi alţi drăgăşeneni, care socoteau că băile în apa rece a dimineţii prelungesc viaţa. Se poate să fi fost un pic de adevăr în credinţa lor, fiindcă atât „Tata-Moşu", cât şi alţii despre care ştiu că se scăldau în zorii zilei, au trăit deplin sănătoşi până la adânci bătrâneţe.
La Drăgăşani, cursul Oltului se domoleşte mult şi albia e mai nisipoasă decât la Râmnic. Acolo mă simţeam în largul meu şi puteam înota în voie. „Nenea Unchiu" mă ţinea, însă, din scurt şi nu-mi da pas să mă depărtez de mal. Găsisem totuşi un mijloc sigur să scap câteodată de sub supravegherea sa: mă prefăceam că stau foarte cuminte lângă dânsul, până când vedeam că-şi dă cu săpun pe faţă. Fiind sigur că atunci ţine ochii închişi din cauza usturimii, mă avântam repede spre firul Oltului, în nădejdea să revin la mal înainte de a mă observa. Cu toate că înotam în mare viteză, câteodată însă mă surprindea, se făcea foc şi începea să-mi strige:
-La mal!...La mal!
Fireşte, mă grăbeam să dau numaidecât ascultare somaţiei şi m ă întorceam cuminte şi pocăit. Pocăinţa era numai de circumstanţă, fiindcă a doua zi infracţiunea se repeta.
Într-una din zile, din cauza temerităţii mele, era s-o pat (sic!) de-a binelea. Venisem la Olt cu „Mama-Mare" şi, fireşte, supravegherea dânsei era ca şi inexistentă. Puţin mai sus de podul de fier, era un şir de mori pe luntri, cu roata la mijloc, cărora drăgăşenenii le spuneau „fişcălii". Fără să chibzuiesc prea mult, am început să înot în faţa uneia din aceste mori, cu intenţia să ajung până la cea de-a doua luntre şi să mă caţăr pe ea. Am ajuns exact la punctul vizat, m-am prins de marginea luntrii, însă n-am avut putere să mă ridic deasupra. Curentul apei mă trăgea cu putere sub moară şi, cum stam agăţat, mă cuprinsese spaima, fiindcă îmi dam seama că nu voi mai putea rezista mult. Spre norocul meu, tocmai atunci a apărut pe mal nenea Gheorghiţă Luculescu, un foarte bun înotător, care observând situaţia periculoasă în care mă găseam, m-a tras sus pe luntre şi m-a scăpat de la o moarte sigură. După ce m-a adus la mal, mi-a administrat şi o foarte usturătoare corecţie, ca să-mi servească de învăţătură tot restul vieţii.
Când apunea soarele, terminam şi noi cu scalda. Drăgăşenenii păstrau pe atunci o bună tradiţie: să vină la Olt cu coşuleţe de mâncare, aşa că - după baie vedeai în zăvoiul Oltului grupuri-grupuri, la masă pe iarba verde. Viaţa în aer, apa şi înotul îmi făceau o poftă de mâncare de lup, astfel că regimul acesta îmi pria de minune.
Pe înserate, ne întorceam şi noi acasă. La restaurantul lui "Nenea Unchiu" era, de-acum, animaţie. Cântau lăutarii, iar mesele erau pline de clienţi. Acesta este restaurantul pe care-l va înfăţişa mai târziu, cu atât talent, prietenul meu Gibe Mihăescu în nuvela „La Grandiflora". Vom regăsi, în această duioasă lucrare, acelaşi cadru familiar, precum şi admirabila evocare a personajului principal, care în realitate se numea Alexandru R. Ştefănescu. Deşi îşi câştiga existenţa din umila meserie de chelner, era în acelaşi timp şi ziaristul Drăgăşanilor, semnându-şi corespondenţa cu pseudonimul „Vermorel". Fire romantică, s-a îndrăgostit de Veta, cântăreaţa tarafului de lăutari, pe care a luat-o în căsătorie. În taraful acesta cânta şi tatăl lui Costică Codreanu, unul din prietenii pe care mi-i făcusem la Drăgăşani. Costică, care avea pe atunci 9-10 ani, era un artist înnăscut. Când începeau să cânte lăutarii, el părăsea jocul, se apropia de ei şi le urmărea cântecul, cu atenţie încordată. Ochii lui mari şi negri deveneau deosebit de expresivi, chipul i se transfigura şi întreaga fiinţă parcă îi era pătrunsă de vrajă. În modulaţiile melodiei, degetele îi jucau agile pe nasturii hainei, ca pe nişte coarde invizibile, iar capul i se înclina uşor în ritmul pasionant al cântecului. Era predestinat să devină lăutar. Într-adevăr, nu va trece mult şi, încă înainte de a împlini 15 ani, Costică va lua loc în taraful tatălui său, pentru ca mai târziu, cunoscut sub numele de „Limbă", să ajungă unul din cei mai vestiţi lăutari din părţile noastre.
Zilele se scurgeau senine şi plăcute şi nici nu simţeam cum trece timpul (loc alb în textul manuscris).
Doamne, cât de bine m ă simţeam în acest oraş patriarhal care mi-a vrăjit copilăria, lăsându-mi în suflet neşterse imagini dragi şi amintirea unei lumi cu lotul deosebită de cea de azi!
Cu greu şi [i]-ar putea închipui cineva pe drăgăşenenii de acum şase decenii (memorii scrise în anii ’60 ai sec. trecut – n. V.S.) şi nici nu ar putea crede că a fost posibil felul lor de viaţă, aşa cum l-am cunoscut |eu] în copilăria mea. }nstăriţi şi la adăpost de nevoi, romanticii drăgăşeneni trăiau o viaţă tihnită şi se pricepeau să transforme măruntele banalităţi zilnice în prilejuri de veselie, înveşmântându-şi traiul (lor) în vălul poeziei.
Unul din aceste prilejuri era culesul viilor. Cine ar putea descrie farmecul frumoaselor zile de toamnă, când toată podgoria Drăgăşanilor se îmbrăca parcă într-un veşmânt de sărbătoare şi dealurile răsunau de cântecele culegătorilor?! Rodul auriu al viilor aducea belşug în case, toată lumea era plină de voie bună şi petrecerile se ţineau lanţ.
Cât au trăit, Nilă Mihăescu-Stegaru - tatăl lui Gibe şi prietenul lui nedespărţit, Mitrică Predescu, au respectat cu sfinţenie ritualul pe care-l practicau la culesul viilor încă din tinereţea lor. „Nilă", cum îi spunea toată lumea, era apărător (avocat – n. V.S.) la Judecătoria Drăgăşani. Mic şi îndesat de statură, roşcovan la faţă şi pripit la vorbă, era foarte preţuit de numeroasa sa clientelă ţărănească, atât pentru abilitatea profesională şi agerimea minţii, cât şi pentru purtarea lui de democrat în[n]ăscut. La Judecătorie, asuda pentru ei [ca] să le câştige procesele, iar la cârciumă sărbătoreau împreună succesele de fiecare zi şi-şi potolea[u] setea nestinsă. Nu avea vie, dar bea tot ce produceau mai bun viile, iar în aprecierea calităţilor unui vin, întrecea pe orice expert.
Mitrică, prietenul său, era negustor şi avea o vie frumoasă la Capu Dealului. Când se apropia timpul culesului, dacă aprecia că va ţine vremea bună, Nilă avea grijă să-şi anunţe prietenul.
- Mergem, Nilă,cum de nu!...
Şi într-adevăr, în ziua fixată nu erau oameni mai punctuali ca ei. Deşi via lui Mitrică nu era decât la 2-3 kilometri de oraş, plecau totuşi dis-de-dimineaţă, pe răcoare, într-o gabrioletă cu două locuri.
Cât timp dura culesul, erau amândoi harnici şi grijulii, supraveghind şi îndrumând totul. De cum tenninau însă lucrul şi mustul era aşezat în butoaie, începeau pregătirile de înapoiere la Drăgăşani. Ca şi când ar fi plecat într-o călătorie foarte depărtată, aceste preparative erau (foarte) meticuloase şi [îi] mobilizau pe toţi argaţii de la vie. De fapt, drumul lor la întoarcere dura exact o săptămână, fiindcă acum nu se mai înapoiau cu gabrioleta. Nu se întorceau nici pe jos, ci cu ... roaba!
Lucrurile se petreceau cam aşa: după ce pregăteau câţiva pui fripţi şi azimă caldă, Mitrică umplea o damigeană pântecoasă cu cel mai generos vin din vestita lui cramă. Şi pentru că Nilă era oaspetele său, îl poftea să ia loc în roabă cu coşul de mâncare, cu damigeana şi cu o pătură, iar el începea să împingă cu nădejde la roabă, în sunetele unui marş triumfal cântat de taraful de lăutari care îi însoţea. Dar Nilă era om cu suflet şi nu putea admite cu nici un preţ ca prietenul său să se obosească prea mult. De aceea, după două-trei sute de metri, întreaga coloană făcea o "haltă de ajustare". Poposeau la umbra unui nuc stufos, întindeau masa pe iarbă verde şi începeau petrecerea, care dura de obicei până seara târziu şi . . . până se termina vinul din damigeană. Vreun „majordom" din suită se îngrijea prin vecini de încartiruirea de peste noapte şi de o nouă aprovizionare pentru drum, pe care cei doi prieteni aveau să-l continue a doua zi, cu acelaşi zor.
De data aceasta, la împinsul roabei urma la rând Nilă, dar Mitrică era tot aşa de milos şi nu putea admite în ruptul capului ca bunul său prieten să se spetească cărându-l pe el. De aceea, la cel dintâi loc înverzit şi cu umbră atrăgătoare, comanda oprirea... Şi aşa, din popas în popas, ei parcurgeau drumul de la Capu Dealului până în oraş cam într-o săptămână. Reîntoarcerea celor doi prieteni de la culesul viei era socotită ca un mare eveniment şi era aşteptată de toţi drăgăşenenii, cu o îndreptăţită curiozitate şi nerăbdare. Pe lângă primirea ce li se facea de concetăţenii lor, întoarcerile triumfale ale marilor generali ai Romei rămân cu totul în umbră!...
Erau vremuri de îndestulare şi belşug, când nu se cunoşteau preocupările chinuitoare pentru ziua de mâine şi lupta aprigă pentru o bucată de pâine. În mai puţin de o viaţă de om, totul s-a schimbat, parcă n-ar fi fost nicicând. Lucruri şi oameni s-au dus „pe o cale ne-nturnată", în jurul meu viaţa se primeneşte fără tihnă, eu mă adâncesc cu fiecare an în bătrâneţe, dar imaginile ce mi s-au fixat atunci în minte devin tot mai vii, cu cât trece timpul!... (autorul a trecut în veșnicie la 71 ani, în 1966,cel mai probabil nu la foarte mult timp după redactarea manuscrisului – n. V.S.) »
Sursă fragment: Nicolae Angelescu/ Memoriile unui om obscur/ Ediție critică de Ion Soare și Liliana Marinela Beu, Editura Adrianso Râmnicu Vâlcea 2005.
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvau #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Drăgășani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu