>> autorităţile au luat hotărârea de a înconjura Zăvoiul cu un şanţ lung de 200 de stânjeni „în tot jurul lui, pentru a se închide Zăvoiul şi pentru a nu fi bântuit de vitele orăşenilor”...
<<Istoria parcurilor şi a peisajului amenajat trebuie înţeleasă în legătură cu o serie nouă de reprezentări şi practici care iau naştere în Europa secolelor XVIII şi XIX în jurul „utilizării naturii” (1). Ideea organizării unor parcuri şi grădini rublice care apare şi în spaţiul românesc al secolului al XlX-lea este, aşadar, rezultatul intersecţiei mai multor politici culturale, estetice, ştiinţifice şi, de ce nu, politice. Perioada regulamentară marchează şi din această perspectivă, pentru principatele Moldovei şi Ţării Româneşti, o certă dezvoltare a unei sensibilităţi faţă de peisajul amenajat, primele tentative de organizare a naturii oferite publicului, tocmai ca rezultat al dezvoltării modelului occidental al promenadelor care începe să se bucure de succes în rândul elitelor locale.
Prin urmare, nu este întâmplător faptul că, asemenea altor centre urbane ale principatului muntean, Râmnicu-Vâlcea va intra şi el în acest circuit, fiind cu atât mai mult avantajat de condiţiile sale naturale. „Grădina publică” a Râmnicului a luat naştere în urma vizitei în oraşul de sub Capela a domnitorului Barbu Ştirbei. „Luând în băgare de seamă că singura natură a voit să înzestreze şi cu înfrumuseţarea locului numit la Zăvoiul", domnitorul muntean a considerat că acestui loc nu-i lipsea „decât puţină înbunătăţire şi regulare spre a sluji de preumblare obştească”. Prin Ofisul domnesc din 9 august 1850, a fost numită o comisie alcătuită din paharnicul Alecu Bujoreanu, serdarul Constantin Vlădescu (casier) şi pitarul Mihalache Orumolu cu „însărcinare de a se îndeletnici îndată întru formarea acelui loc prin înpărţire cu drumuri regulate şi alte naturale înbunătăţiri”. Prin acelaşi document a fost stabilit un buget anual de 500 de lei din casa Magistratului pentru „a ei ţinere în stare bună ” (2) , iar domnul ţării a donat suma de 1225 de lei (3).
Primele lucrări de amenajare a Zăvoiului - împrejmuirea lui - au debutat sub auspicii nefaste. Cele 1000 de scânduri puse la dispoziţie fără plată de Mihalache Orumolu şi Ioan Bratovescu, „care ţin joagăre pe apa Lotrului” , „fiind făcute plute şi gata de a se porni, din venirea apelor mari s-au înecat" (4). A fost motivul pentru care autorităţile au luat hotărârea de a înconjura Zăvoiul cu un şanţ lung de 200 de stânjeni „în tot jurul lui, pentru a se închide Zăvoiul şi pentru a nu fi bântuit de vitele orăşenilor”. Tot în acest prim an de existenţă a grădinii publice, a fost realizată o punte „în lungime de 30 de stânjeni peste apa râului curgător prin oraş, a fi pentru trecerea la grădină”. De altfel, această grădină publică a oraşului era delimitată pe latura sudică de râul Râmnic, iar la nord de şoseaua Rm. Vâlcea-Olăneşti. Poziţia terenului, stratul de pietriş şi nisip de râu aflat la numai 80 de cm. adâncime şi izvoarele existente chiar la suprafaţa parcului arată că în vechime râul curgea chiar pe locul grădinii publice.
În aprilie 1853, concepţia Magistratul orăşenesc, „spre a trage folos anual de la Zăvoiul destinat pentru grădină publică”, a făcut demersuri către Departamentul din Lăuntru pentru autorizarea neguţătorului Niţă Nicolau „de a face bufet şi a vinde băuturi şi lucruri de mâncare pă vară în acel Zăvoiu” în schimbul unui impozit de 160 de lei pe an. Contractul cuprindea obligaţia ca arendaşul să „îngrijească de acel Zăvoiu a nu se stricc iarba de vite sau să se taie opritura, până la l ghenarie viitor”, în acest fel. municipalitatea fiind scutită şi de plata simbriei „ce să plătea unui însărcina: pentru paza acelui Zăvoiu” (5) . Bufetul a devenit în scurt timp o afacere profitabilă, în ciuda faptului că antreprenorului îi erau trasate prin contract anumite obligaţii care ţineau de respectarea unui anumit model de civilitate, evidente în recomandări de genul a ,,nu tolera înlăuntrul grădinii adunări scandaloase şi demoralizatoare, ceia ce ar provoca nemulţumiri publicului fi vizitator” (6) . Astfel, în anul 1856 a fost adjudecat pentru suma de 224 lei (7), pentru ca la licitaţia din anul 1857 să participe nu mai puţin de 13 „muşterii”, competiţia acerbă fiind câştigată de asocierea dintre Ion Stavrinescu şi Gheorghe Popescu, contra unei sume de 450 de lei. Amenajarea grădinii publice a fost posibilă prin implicarea financiară a unor notabilităţi ale oraşului.
În anul 1854, Nicolae Iancovescu a asigurat sumele necesare montării a încă 12 felinare pe lângă cele 20 existente, iar în anul următor, Zisu Dumitrescu „înfiinţa o şosea şi un rond de scânduri pentru şederea a 70 de persoane”, iar Haralamb Zugrăvescu contribuia la deschiderea unei noi alei şi la construcţia „unui rond de scânduri pentru şederea a 30 persoane” ( 8 ). Drumurile parcului erau aşternute cu pietriş. în anul 1856, prin stăruinţa lui Stănuţă Cezianu, a fost turnată temelia pavilionului ce urma să contribuie la înfrumuseţarea grădinii, dar lipsa fondurilor a făcut imposibilă continuarea lucrărilor până în anul 1862.
Zăvoiul a devenit repede un loc de promenadă şi relaxare pentru râmniceni. Amenajarea peisajului natural era însă incompletă în lipsa existenţei şi a altor elemente gustate de public, precum muzica. În luna mai a anului 1856, Magistratul orăşenesc încheia un contract cu o „companie” muzicală din oraş pentru reprezentaţii în grădina publică a oraşului, pe timpul verii. Spectacolele aveau loc de două ori pe săptămână, „adică joia şi duminica, precum şi în celelalte sărbători ce să va mai întâmpla, începând cântarea de la şase ceasuri după prânz şi până la cea din urmă plecare a adunării ce să va face". În schimbul acestor servicii, municipalitatea plătea lunar muzicanţilor 30 de galbeni kesaro-crăieşti (9).
În primii săi ani de existenţă, Zăvoiul a funcţionat având buget de venituri şi cheltuieli propriu. Municipalitatea vindea prin licitaţie iarba din parc, dreptul de arendare a bufetului şi a grădinilor din marginea grădinii publice, primea donaţii de la notabilităţi ale oraşului pentru amenajarea sa. Astfel, la nivelul anului 1855 veniturile se ridicau la suma de 1206 lei. Aceşti bani şi alte fonduri din bugetul oraşului au făcut posibile investiţii, precum cele din 1856: au fost montate bănci pentru vizitatori, au fost ridicate „o ceşmea de piatră, cioplită în izvorul din mijlocul acestei grădini”, un pod „peste izvoarele minerale ce sânt alături cu cişmeaua”, „un bufet şi închisoarea cu parmaci a ceştii grădini”. Costurile de 6861 lei şi 20 parale au fost aprobate chiar de domnul Ţării Româneşti (10), iar fântâna, care există şi azi, a fost opera lui „Sterie Tănasie de aici, meşter zidar” (11) .
În anul 1862, cu fonduri publice şi contribuţii benevole a 177 locuitori ai judeţului, era definitivat pavilionul început în anul 1856 şi destinat „îmbunătăţirii şi înfrumuseţării grădinii publice dintr-acest oraş”. Lucrările au fost adjudecate de antreprenorul Gustav Schieman, contra unei sume de 2950 de lei. în acelaşi an, Scarlat Călinescu, „din afecţiuni particulare pentru tot ce contribuieşte la înfrumusețarea acelui oraş”, dona „o lampă cu două luminele, ecspres pentru eclerajul numitului pavilion” (12). Noua construcţie a fost mobilată cu „canapele, scaune şi mese” (13) pentru confortul vizitatorilor, iar începând cu luna aprilie a fiecărui an, în acest pavilion susţineau reprezentaţii muzicale lăutari angajaţi de municipalitate contra sumei de 1575 de lei (50 de galbeni). Contractul din anul 1863 cu Tudorache Botea, „şeful bantei de muzică” arăta că programul muzical era realizat de 10 muzicanţi, în „toate zilele de marţi, joi şi duminică şi la toate sărbătorile cu praznic, de la şase ore până la nouă” (14), suma necesară fiind adunată prin contribuţii voluntare de la cetăţenii oraşului. Totodată, municipalitatea a încercat să angajeze pe supusul austriac de la Sibiu, Mihail Binder în postul de grădinar al parcului, cu un salariu de 30 de galbeni anual, dar iniţiativa a eşuat, cel în cauză neprezentându-se la post (15). Municipalitatea a fost nevoită să angajeze tot un cantonier, ale cărui atribuţii vizau, în special, paza bunelor orânduieli în parc. nu activităţi specifice unui grădinar profesionist, aşa cum dorea Magistratul.
O catagrafie din anul 1865 a obiectelor aflate în parc ne oferă imaginea grădinii publice din Râmnic în acea perioadă. Parcul dispunea de o casă cu două camere, folosită ca locuinţă pentru cantonier, de un pavilion cu patru intrări şi de o magazie de scânduri „ce se întrebuinţa ca bufet". Pavilionul avea un salon central, luminat de „o lampă mare cu două lumini” şi două „părţi alături, luminate de două felinare mari”, iar pe stâlpii de lemn ai construcţiei erau atârnate de cârlige de fier alte 16 felinare. Întreg ansamblul era mobilat cu 12 canapele, 4 mese mari şi două scaune, iar „17 lăviţi de scânduri erau bătute pe stâlpi, înprejurul pavilionului". O menţiune din anul 1869 atestă că în acea perioadă pavilionul era împodobit cu un transperant de pânză cu inscripţia Carol I. Cele patru ronduri de scânduri, destinate odihnei vizitatorilor, dispuneau de bănci, scaune şi mese, fiind luminate de felinare amplasate pe stâlpi de lemn. Aleile parcului erau străjuite de 26 de stâlpi pe care erau A atârnate tot atâtea felinare necesare luminării grădinii publice. În zilele călduroase de vară, două cişmele, aflate lângă pavilion, potoleau setea orăşenilor (16). Întreg parcul era înconjurat de un gard realizat din parmaci de lemn.
Sezonul de vară începea la 1 mai, în fiecare an autorităţile depunând A eforturi pentru ca parcul să-şi primească oaspeţii în cele mai bune condiţii. In luna martie, a fiecărui an, era arendat bufetul grădinii publice, se angajau lăutarii tocmiţi să cânte pe perioada verii, era reparat mobilierul parcului, precum în anul 1871, când autorităţile luau măsuri urgente pentru înlocuirea băncilor „aflate în stare de ruină din cauza întrebuinţării lor la curtea cu juraţi” (17)pe perioada iernii.
Documentele anului 1869 amintesc pentru prima dată despre iniţiativa Consiliului general al Comitetului Permanent al Judeţului Vâlcea de a construi în grădina publică a Râmnicului un stabiliment de băi publice cu şase camere, investiţie pentru care a şi fost alocată suma de 4700 de lei. Primarul oraşului a fost însărcinat să facă toate demersurile, împreună cu inginerul judeţului, pentru darea în antrepriză a construcţiei noii clădiri (18). În acelaşi sens, în anul 1871, Nae M. Orumolu solicita municipalităţii Râmnicului închirierea unui loc în parc pentru „a clădi câteva cabine pentru facere de băi de pucioasă din apa de la Zăvoi''. Mărturiile documentare nu atestă faptul că cele două iniţiative au fost duse la bun sfârşit, iar în anul 1875, municipalitatea a luat hotărârea de a arenda pe termen de 10 ani grădina publică a Râmnicului, cu condiţia ca antreprenorul să întreţină şi să facă îmbunătăţirile cuvenite parcului oraşului. Contractul s-a dovedit păgubos, antreprenorul ne mai onorându-i obligaţiile, începând cu anul 1876. În primăvara anului 1878, Zăvoiul arăta „părăsit”, ceea ce a determinat autorităţile să caute soluţii pentru reorganizarea grădinii publice. A fost reluată ideea punerii în valoare a izvoarelor minerale pe care parcul le adăpostea „pentru a produce nu numai Comunei un venit însemnat, dar şi pentru pătimaşi un folos, fiind lângă oraş, fără a mai fi nevoiţi să meargă la alte băi, unde n-au mijloace de existenţă” (19). În urma demersurilor, municipalitatea a primit oferta lui Ioan Claus pentru ridicarea respectivului stabiliment, a cărui mărime urma să fie stabilită în funcţie de rezultatele analizelor de la izvoarele minerale existente în parc: debit, proprietăţi curative etc. Acel proiect nu s-a materializat, dar în anul 1881 Carol Novak construia pe cheltuiala sa un stabiliment de băi compus din „băi pentru apă minerală, două băi de duş şi un bazin cu apă rece", în schimbul investiţiei primind venitul băilor pe 11 ani (20). În ciuda prevederilor contractului iniţial, prin care primăria era proprietarul de drept al stabilimentului, Novak încasând doar veniturile realizate pe acea perioadă contractuală, în anul 1884, moştenitoarea acestuia, Margărită Novak oferea spre vânzare primăriei oraşului „băile de la Zăvoiu, cu toate dependinţele, băile, maşina şi tot ce conţine pe preţul de 14.000 lei”, arătând că stabilimentul producea anual un profit de 10%, iar comuna ar fi avut avantaje incontestabile din această tranzacţie. Răspunsul primăriei oraşului surprindea o altă realitate, aceea că „astăzi, băile de la grădina publică, au pierdut mult din reputaţiunea ce au avut la început, nemaifiind astăzi frecventate băile ca la început” (21) , cei interesaţi preferând să meargă la Călimăneşti „ori aiurea” din cauză că apele minerale din Zăvoi erau de o slabă calitate. Municipalitatea punea în vedere moştenitorilor lui Carol Novak că, prin contractul semnat cu primăria Râmnicului, acesta se obligase să „deosebească apele minerale de apele fireşti care slăbesc apele minerale” şi să înzestreze localul băilor cu toate accesoriile necesare. Moştenitorii erau somaţi să realizeze aceste obligaţii contractuale, asumate de părintele său în anul 1880, în caz contrar primăria anunţând intenţia de se adresa justiţiei pentru rezilierea contractului şi obţinerea dreptului de proprietate asupra stabilimentului.
Starea de decădere a parcului în anii 1882-1884 reiese şi din petiţia pe care Elias Isac Cohen, arendaşul grădinii publice, o adresa primăriei Râmnicului, reclamând faptul că fanfara regimentului ţinea reprezentaţiile în piaţa oraşului şi nu în Zăvoi, fapt ce i-a cauzat timp de doi ani „mare pagubă”, parcul fiinc aproape părăsit şi oraşul neavând nici un folos din subvenţia acordată anual de municipalitate fanfarei regimentului în acest scop. Cel în cauză reclama, însă, şi un fapt mult mai grav: parcul devenise o adevărată tabără de antrenamente pentru recruţii Regimentului II Dorobanţi, aceştia efectuând zilnic exerciţii militare în acea locaţie. Într-un raport al primăriei se arăta că băncile pavilionului erau distruse de militari, lemnul folosit la împrejmuirea grădini: începuse a fi folosit ca lemn de foc, iar trecerile repetate ale grupelor de soldat: pe pod l-au deteriorat în aşa măsură încât acesta a cedat sub greutatea lor, soldaţii fiind salvaţi din apele râului. În urma acestor neajunsuri, municipalitatea a cerut comenzii Regimentului interzicerea acestor exerciţii militare în grădina publică a oraşului (22) . Nemulţumit fiind şi de faptul că muzica regimentului „a lăsat mult de dorit în privinţa distracţiunei domnilor orăşeni ce au frecventat acea grădină publică ”, consiliul comunal a hotărât ca fanfara militară să susţină reprezentaţii în toate zilele de marţi, joi şi vineri între orele 17 şi 21 şi în toate zilele de sărbătoare de peste săptămână. În timpul verii, reprezentaţiile fanfarei continuau în intervalul orar 21 - 23 în „piaţa din deal a oraşului” (23), pentru reconfortarea localnicilor şi a turiştilor veniţi la băi. Pe durata sezonului băilor, fanfara susţinea reprezentaţii şi în fiecare dimineaţă între orele 6 şi 10. Şi ca şi cum delăsarea umană nu era de ajuns, natura venea să dea şi ea o mână de ajutor la distrugerea parcului orăşenesc. În anotimpurile ploioase, acesta era inundat de revărsarea râului Olăneşti, iar pagubele produse erau importante. În anul 1884 au fost luate primele măsuri contra acestui fenomen, municipalitatea subvenţionând ridicarea a două diguri de 80, respectiv 10 metri pentru apărarea Zăvoiului de ameninţările revărsării râului de munte şi construcţia unei punţi pietonale la intrarea in grădina publică a oraşului.
Intervenţia municipalităţii se dovedea tardivă, Elias Cohen cerând în instanţă rezilierea contractului de arendare şi despăgubiri de 12 mii de lei pentru pagubele suferite din cauza stării de decădere a grădinii publice (24), părăsită de vizitatorii săi fideli. În fapt, primăria nu respectase prevederile contractuale, relative la obligaţiile de a-l pune în posesie pe arendaş, de a închide parcul, de a construi o casă pentru un cantonier permanent al parcului şi un pod pentru accesul publicului în grădină, de a plăti anual subvenţia pentru muzica grădinii publice.
Lipsa documentelor de arhivă referitoare la istoria Zăvoiului după anul 1884 şi până la nivelul anului 1895 nu ne lasă posibilitatea de a urmări măsurile luate de municipalitate pentru readucerea parcului la strălucirea care să îl facă atractiv publicului larg. Cert este că municipalitatea a renunţat la sistemul de arendare a venitului grădinii publice şi a pus bazele unui serviciu public care administra Zăvoiul. În anul 1896 a fost angajat, pe postul de grădinar al comunei, Anton Lischa (25), de profesie horticultor, având în subordine un număr variabil de lucrători, a căror sarcină principală era buna întreţinere a parcului orăşenesc şi a tuturor „grădinilor judeţului, adică la Spital, Tribunal şi Şcoala Profesională” (26). Concomitent, în Zăvoi municipalitatea a construit o seră care producea răsadurile de flori, necesare înfrumuseţării tuturor acestor grădini ale oraşului. Dar consiliul comunal a acţionat şi în direcţia punerii în valoare a apelor minerale din parc şi a băilor comunale. În anul 1895, acestea erau administrate de un serviciu distinct în cadrul primăriei Râmnicului, oraşul intrând în circuitul turistic prin acest stabiliment de băi şi grădina sa publică. Oferta băilor din Râmnic s-a diversificat, pe lângă curele cu apă de pucioasă de la izvoarele din parc, cei interesaţi beneficiind şi de băi cu apă sărată adusă de la Ocnele Mari (27) cu carele cu boi, în butoaie de 100 de decalitri. Serviciul Băilor Comunale produceau un venit bun comunei, autorităţile depunând eforturi pentru deschiderea în fiecare an în bune condiţii a sezonului turistic: erau fixate tarifele percepute pentru diferitele tipuri de băi, angajat personalul necesar desfăşurării activităţii, completat mobilierul. Primăria Râmnicului populariza deschiderea „stagiunii băilor” în perioada 1 iunie -1 septembrie a fiecărui an prin anunţuri din care aflăm că turiştii şi localnicii beneficiau de „băi calde şi reci de pucioasă şi de sare, având la dispoziţie pentru cură, ape minerale pentru boalele învechite ale căilor respiratoare şi urinare, precum şi apă de Căciulata de la Călimăneşti apă de Vichy şi orice ape minerale streine”. Vizitatorii băilor beneficiau de serviciile doctorului oraşului, Sabin, pentru „ecsplicaţiunile necesarii şi conducerea tratamentului bolnavilor pe tot timpul sezonului”. Muzica militară a regimentului 2 Dorobanţi răsuna dimineaţa şi după-amiaza în grădina publică, „pentru distracţia onorabilului public” (28).
În paralel, au fost luate măsuri pentru întreţinerea grădinii publice a oraşului. Anul 1896 a consemnat restaurarea fântânii construită în anul 1856, considerată monument istoric de autorităţi (29) şi construcţia a noi patru diguri de apărare contra inundaţiilor (30). Au fost reparate chioşcul aşezat deasupra izvoarelor minerale pentru odihna celor veniţi la cură, bufetul şi pavilionul din Zăvoi. În acelaşi an, autorităţile au iniţiat lucrările pentru construirea unei locuinţe pentru grădinarii angajaţi ai grădinii publice - „casa grădinarilor” - şi mărirea capacităţii serei existente (31). În fiecare primăvară, faţa grădinii publice se schimba, precum în cea a anului 1911, când au fost achiziţionate noi vase de pământ pentru flori, precum şi „diferite plante florale şi arbori’ de la firmele Felcamp din Olanda şi Pape Bergman din Germania.
Toate aceste investiţii au reuşit să impună Râmnicu-Vâlcea în circuitul turistic naţional. La nivelul anului 1896, veniturile grădinii publice şi ale stabilimentului de băi erau duble faţă de cheltuieli, grija primăriei pentru cele două atracţii turistice ale oraşului producând efectele dorite. În anul 1905 băile comunale au trecut printr-un proces amplu de reparaţii, iar municipalitatea a aprobat proiectul construcţiei unui modem stabiliment de băi de hidroelectroterapie în grădina Zăvoi. Băile cuprindeau un corp de clădiri, împărţit în mai multe compartimente şi un turn de apă, alăturat instalaţiilor (32). Secţiunea propriu-zisă a băilor cuprindea 10 cabine pentru bărbaţi, 8 pentru femei şi două pentru maladii infecţioase, cabine ce aveau acces direct la o piscină. Secţiunea băilor cu abur cuprindea o sală pentru 10 persoane, 10 cabine de dezbrăcat şi o sală de duş şi masaj în comunicaţie cu sala de abur şi cu acces la piscină. Proiectul prevedea existenţa unei secţiuni de hidroterapie specială, a unei săli de duşuri „scoţiene (calde şi reci) şi duşuri speciale” şi a patru cabine de reacţiune (33). Începute în cursul acelui an, lucrările de construcţie şi utilare ale noii locaţii au durat până în iarna anului 1906.
În primăvara anului 1907 firma Siemens-Schuckert termina lucrările la reţeaua publică de electricitate a oraşului, unul din primele obiective racordate la aceasta fiind Băile de hidroterapie. Condiţiile oferite au făcut din această locaţie un punct de atracţie pentru turişti din toată ţara. În scurt timp Râmnicul a primit statutul de staţiune balneo-climaterică, ceea ce permitea turiştilor să călătorească la preţ redus pe calea ferată până în oraşul de sub Capela, pe toată durata sezonului cald. Primăria avea un rol activ in stimularea turismului, punând la dispoziţie vizitatorilor informaţii despre camerele disponibile pentru închiriere în locaţii particulare şi popularizând atracţiile zonei. Dintr-o astfel de publicaţie a municipalităţii adresată turiştilor aflăm că aceştia găseau la Râmnic o viaţă „considerabil de ieftină la birturi şi la piaţă”, posibilităţi de recreare în staţiunile Băile-Govora, Olăneşti, Călimăneşti şi în minunatele mănăstiri şi defileuri de pe Valea Oltului. Băile Comunale erau, însă, atracţia principală a oraşului, de curele cu băi de pucioasă şi cu apă sărată, adusă de la Ocnele Mari, bucurându-se turişti din toată ţara. În timpul zilei, aceştia se puteau delecta cu muzica militară şi diferite alte „distracţiuni” organizate în grădina publică a oraşului (34). Sezonul se deschidea la data de 1 iunie şi avea parte de o popularizare intensă, prin anunţuri făcute de primărie în ziare din 70 de oraşe ale țării. In anul 1911, turiştii beneficiau de serviciile a trei băieşiţe, a unui băieş, a trei maseuri profesionişti, iar serviciul medical al stabilimentului era pus sub conducerea unui medic. Băile sărate, hydroterapia, instalaţia pentru băi de acid carbonic, curele balneare în putini de faianţă, diferite sisteme de duşuri, băile de vapori şi împachetările umede se bucurau de o cerere atât de mare încât aglomeraţia din timpul verii creea adevărate conflicte între salariaţii băilor şi turişti. La sfârşitul lunii iunie 1911, Ion Stoica, profesor la liceul Lazăr din Bucureşti, aflat de trei săptămâni cu familia în vilegiatură la Râmnic, reclama primarului că oricât de dimineaţă ar ajunge la Băi, trebuia să aştepte o oră şi jumătate pentru a intra la cură, chiar şi înainte de deschiderea caselor, la ora 7 dimineaţa, existând turişti privilegiaţi care beneficiază de „băi comandate”, după după cum i-a explicat, pe un ton obraznic, un angajat al băilor. În urma reclamaţiei, municipalitatea l-a amendat pe băieşul Ion Stoica, pentru abatere de la regulamentul stabilimentului.
Notorietatea băilor grădinii publice a Râmnicului reiese şi din solicitările făcute de primării ale diverselor oraşe ale ţării pentru „a se elibera în mod gratuit băi” cetăţenilor suferinzi şi care nu-şi puteau permite un sejur plătit în oraşul de pe malul Oltului. Municipalitatea se vedea nevoită să respingă solicitările, având în vedere numărul mare de cetăţeni suferinzi ai Râmnicului, care beneficiau de aceste cure gratuite. în fapt, numărul mare de solicitări a făcut ca în scurt timp debitului puţului construit pentru aprovizionarea cu apă a băilor să devină nesatisfăcător, în anul 1916 municipalitatea investind în captarea tuturor izvoarelor de lângă fântâna „Turbatu” a parcului pentru a asigura stabilimentului din Zăvoi o bună exploatare.
Documentele consemnează iniţiativele municipalităţii pentru diversificare: posibilităţilor de recreare ale publicului vizitator al grădinii publice. în 191: forul local lua un credit extraordinar pentru transformarea vechiului local a. băilor din grădina publică a oraşului în „local propriu pentru sportul skatingului, pentru distracţia publicului” (36), scop în care se înfiinţase în oraş o societate de sport. În acelaşi an, acorda Eugeniei Georgescu, „antreprenoarea chiriaşă a bufetului din parcul comunal” permisiunea pentru refacerea popicăriei existente în parc, iar în timpul iernii, concesiona pentru patinaj gheața de pe lacul grădinii publice, păstrându-şi dreptul de întâietate pentru „umplerea gheţăriei comunală din grădina publică” (37).
La 16 mai 1916, în şedinţa consiliului local se dădea citire petiţiei lui Grigore Procopiu, preşedintele comitetului de iniţiativă pentru ridicarea unui monument domnitorului Barbu Ştirbei, prin care acesta cerea un ajutor bănesc pentru finalizarea statuii din Zăvoi a domnitorului care a dăruit Râmnicului grădina publică (38). Lucrarea a fost executată de sculptorul şi profesorul vâlcean Constantin G. Mihăilescu.
Primul Război Mondial şi ocuparea Râmnicului de către armatele Puterilor Centrale au lăsat urme asupra parcului comunal. În septembrie 1916, Teodor Georgescu renunţa la contractul de închiriere a bufetului din parcul oraşului, în condiţiile în care „comerţul pentru care îl închinase de la primărie” încetase, datorită războiului. Gardul de sârmă al Zăvoiului a fost cu desăvârşire distrus timpul ocupaţiei germane, iar animalele locuitorilor oraşului păşteau în grădină producând mari pagube vegetaţiei de aici. Pavilionul parcului stătea să se prăbuşească şi în fiecare zi materialele din care era construit cădeau pradă hoţilor (39). Această realitate a determinat autorităţile să ia măsuri: au fost amendaţi locuitorii ale căror vite aduceau pagube grădinii publice, a fost interzisă plimbarea câinilor în parc (40) şi au fost montate plăcuţe de avertizare care ameninţau cu amenda pe cei care rupeau iarba, florile sau arborii parcului. Au fost montate 20 de canapele, 25 de scaune la bufetul parcului şi 60 de bănci. Stabilimentul îşi recăpăta încet, dar sigur, strălucirea de altă dată, redevenind zonă de recreare pentru locuitorii oraşului. În anul 1920, echipa de tenis a oraşului închiria terenul existent pentru antrenamente în fiecare zi de luni, miercuri, vineri şi duminică a săptămânii, în restul timpului fiind deschis publicului larg. Lacul central a fost concesionat pentru diverse activități recreative ale Societăţii pentru educaţie fizică şi artistică a tinerimii din Rm. Vâlcea, iar programul sărbătorilor de iarnă, din luna ianuarie a fiecărui an, cuprindea concursuri de patinaj şi hochei organizate pe gheaţa lacului Zăvoi, alături de concursuri de schi, săniuţe şi bob pe pârtia de pe Capela. Pentru publicul larg, erau organizate ceaiuri dansante, baluri cu muzică militară şi jazz (41). În timpul verii, vizitatorii puteau să facă plimbări pe lac în bărci sistematice, iar locaţia grădinii publice era oferită gratuit sau contra cost de municipalitate numeroaselor asociaţii şi comitete care organizau diferite evenimente sociale. Serbările cu caracter naţional şi diferite recepţii ale municipalităţii aveau loc în această locaţie, fiind marcate prin arborarea steagului naţional în parc (42). În anul 1935 au fost construite o cabană în stil rustic, cu pereţii din lemn ce servea ca local de restaurant-bufet şi un pavilion pentru muzică cu o suprafaţă de 150 m.p. (43)
Întinderea parcului în perioada interbelică era mult superioară celei actuale. Acesta ocupa întreg amplasamentul între râul Olăneşti şi strada Barbu Ştirbei, aproximativ 15 hectare (44). Aşa cum rezultă dintr-un plan al locaţiei din anul 1921, numai o mică parte, care coincide cu amplasamentul actual al grădinii publice, era sistematizat pentru publicul larg, restul terenului fiind folosit de municipalitate pentru amplasarea serelor, a uzinei electrice a oraşului, a unor grajduri şi magazii orăşeneşti. Parcul era brăzdat de canale de scurgere a apei de la fântâna „Turbatu” şi din lacul principal al parcului, peste care treceau şapte poduri şi podeţe de acces pentru publicul larg. Un lac de mici dimensiuni, amplasat lângă serele grădinii, era folosit de municipalitate ca fermă piscicolă şi sursă de apă pentru răsadurile necesare amenajării oraşului (45).
În anul 1912, statul ceda municipalităţii 42 de ha de râpe şi prăbuşiri pe Dealul Capela. încă din anul 1898, pe suprafaţa de 7 ha existentă anterior în proprietatea comunei, autorităţile au luat măsuri pentru plantarea de brazi şi salcâmi, astfel că, după 1918, zona a devenit ceea ce documentele consemnează drept „parcul oraşului”, distinct de grădina publică Zăvoi. Locul a devenit loc de promenadă pentru localnici şi turişti, iama fiind zona de desfăşurare a jocurilor de iarnă, pe pârtia de bob amenajată aici. Toate aceste investiţii au adus Râmnicului, în anul 1934, statutul de staţiune pentru sporturile de iarnă (46) . Din păcate, documentele perioadei interbelice surprind şi faptul că băile comunale, inima turismului râmnicean în anii anteriori primului război mondial, au rămas numai o atracţie locală, în ciuda faptului că, în primii ani după Unire, Râmnicul şi-a păstrat statutul de staţiune balneo-climaterică. Pentru a compensa această pierdere, autorităţile au trasat o nouă linie de dezvoltare a zonei, care viza transformarea grădinii publice într-o arie de recreere prin sport. În luna noiembrie a anului 1930, Liceul „Lahovari” cerea primăriei un teren pentru „înfiinprea unui stadion în fundul grădinii Zăvoiul, în dosul chioşcului pe o lungime de 100 m şi o lăţime de 60 de metri, necesar începerii sporturilor şcolare” (47). Locaţia coincide cu amplasamentul actualului stadion al oraşului, ale cărei fundaţii au fost puse în anul 1936 (48), fondurile necesare construcţie: provenind din donaţiile publice ale locuitorilor oraşului şi din organizarea de loterii.
În programul edilitar al Consiliului Comunal al oraşului Râmnic din anul 1934, figura revenirea oraşului la statutul de staţiune climaterică. Pentru atingerea obiectivelor, municipalitatea a dat concurs iniţiativei Societăţii „Ştrandul Zăvoiul” de a construi un astfel de stabiliment pe o suprafaţă de 25.000 de m.p. ai parcului, în extremitatea sa vestică. Prin noua investiţie din grădina publică, consilierii locali mizau pe creşterea atractivităţii localităţi asupra vizitatorilor din staţiunile balneare ce înconjurau oraşul, ajutând la dezvoltarea economică a urbei. Primăria participa la eforturile societăţii pe acţiuni, prin închirierea, pe o durată de 25 de ani, a suprafeţei necesare construcţiei, cu atât mai mult cu cât terenul nu aducea un mare venit, fiind arendat anual, contra sumei de 100 de lei, pentru păşunatul vitelor! (49) Pe toată durata concesiunii, Consiliul local se obliga să nu mai acorde concesiuni pentru funcţionarea vreunui alt ştrand în cuprinsul oraşului şi să pună la dispoziţie. în mod gratuit, apa necesară funcţionării stabilimentului, „în afară de cea necesară la restaurant, cazinou şi alte dependinţe ” (50) cu care acesta era înzestrat. Ştrandul a fost construit de municipalitate, în paralel cu stadionul oraşului, în anul 1936, ca o anexă a bazei sportive.
În anii de după instaurarea regimului comunist, parcul a cunoscut amenajări succesive, dar a suferit şi o puternică amputare. Aproximativ jumătate din suprafaţa grădinii publice a fost acoperită de blocuri şi alte clădiri, din vechiul Zăvoi rămânând numai zona care de la înfiinţarea lui a fost sistematizată ca parc. Locul serelor, al uzinei electrice a oraşului, al caselor pentru adăpost, lucrătorilor serviciului horticol a fost luat de un întreg cartier de locuinţe, parcul fiind „restrâns” între acesta şi noul stadion municipal. Au fost amenajate noi alei interioare, lacul a fost modernizat, fiind creată o mică terasă şi un bufet - neîncăpătoare afluenţei de vizitatori, motiv pentru care, în anul 1963, pe malul lacului a fost construit un restaurant, deservit de o parcare. Un pod de lemn peste lac făcea legătura cu bufetul parcului, transformat, în noile condiţii, în cofetărie.
După 1989, parcul a revenit treptat în interesul publicului ca spaţiu de recreere, fiind reamenajat corespunzător, cu bănci de lemn şi locuri de joacă pentru copii. Totodată, el a reintrat în interesul locuitorilor săi şi ca spaţiu simbolic, devenind locul oficierii unor ceremonii, sărbători naţionale sau locale şi, implicit legitimării politice a noilor notabilităţi locale. Din păcate, în această perioadă parcul a căzut pradă tendinţei generale la nivel naţional de amputare a spaţiilor verzi pentru a face loc noilor investiţii. Astfel, ansamblul băilor publice din Zăvoi, care l-a începutul secolului XX impuneau oraşul pe harta staţiunilor baleno-climaterice ale ţării şi constituiau o filă de istorie autentică a oraşului, a fost victima lipsei „acestui spaţiu vital” pentru noi obiective economice, pe locul fostului ansamblu arhitectonic, clasat ca monument istoric, fiind construite un hotel şi o parcare.
Documentele de arhivă refac, mai ales din perspectiva activităţii primăriei oraşului Râmnic, modul cum acest stabiliment a prins contur în paralel cu dezvoltarea oraşului, dar şi crâmpeie din atmosfera parcului reprezentativ al oraşului, în diferite perioade istorice.>>
Sursa: Doina Petruța Aleca/ «„Zăvoiul” – grădina publică a Râmnicului în documentele de arhivă», în Revista Studii vâlcene/ Serie nouă nr. IX (XVI) 2015.
_______
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu